DETERMINARE Sl CADRU DOUA PROBLEME ALE UNEI LINGVISTICI A VORBIRII

DETERMINARE Sl CADRU DOUA PROBLEME ALE UNEI LINGVISTICI A VORBIRII

1.1.1. Din cand in cand, chiar daca nu in mod foarte frecvent, se remarca strictetea limitelor impuse lingvisticii atunci cand aceasta este inteleasa, in sens saussurian, ca stiinta a "limbii'. Astfel, cu cativa ani in urma, un lingvist ceh, V. Skalicka, sem­nala - si nu era primul care o facea - necesitatea unei lingvistici a vorbirii (fr. parole)¹. insa, intr-un mod oarecum contradictoriu, el observa, pe de o parte, ca o anumita lingvistica a vorbirii exista deja (se referea, anume, la studiile de stilistica realizate de scoala idealista), dar nu izbutea, pe de alta parte, sa indice cu claritate care ar trebui sa fie problemele acelei lingvistici. Adevarul este ca e dificila constituirea unei stiinte despre ceea ce ramane cand din vorbire se separa "limba', pentru ca ceea ce ramane sunt fapte particulare si eterogene. Si mai greu este sa se fundamenteze lingvistica privitoare la parole daca se accepta distinctia stabilita de F. de Saussure² ca o distinctie "reala'.

Limba, in realitate, cuprinde si vorbirea; iar distinctia intre langue si parole, pe langa faptul ca admite interpretari diferite, nu este "reala', ci "formala' si metodologica³.

Recent, lingvistul italian A. Pagliaro, interpretand in mod profitabil - chiar daca, desigur, nu "ortodox' - distinctia stabilita de F. de Saussure, propune din nou o lingvistica privitoare la parole⁴, inteleasa, aceasta parole, ca "momentul subiectiv al limbii, atitudinea particulara pe care functionalitatea sistemului o asuma in actul prin care limba se realizeaza ca discurs'⁵. Apoi, in patru studii, admirabile ca toate ale sale, acelasi Pagliaro arata cum un fapt de "vorbire' devine "limba', inserandu-se in traditie, si cum, invers, posibilitatile "limbii' au fost utilizate de catre trei mari poeti pentru a obtine anumite valori expresive.

Este, insa, simptomatic faptul ca cei doi invatati, in timp ce, pe de o parte, reliefeaza necesitatea unei lingvistici privitoare la parole, considera, pe de alta parte, ca ea nu ar fi integral si intocmai "lingvistica'. Skalicka mentioneaza anumite fapte (vorbitul concret, raspunsul etc.) ca neapartinand "limbii' si afirma ca studierea lor ar corespunde mai degraba teoriei limbajului decat lingvisticii⁶. Iar Pagliaro observa ca "pe lingvist, momentul subiectiv il intereseaza nu in relatie cu continutul de constiinta care se doreste a fi exteriorizat, ci in relatie cu limba, cu datul istoric, acesta fiind obiectul studiului sau'⁷.

(Sprache-Rede) este anterioara lui Saussure. Se gaseste la G. von der Gabelentz, F.N. Finck si A. Marty. Chiar si la H. Paul apar distinctiile, in parte analoge, dintre Gemeinsprache si Sprache (Sprache corespunzand mai degraba "limbajului'), si dintre "uzual' si "ocazional'.

1.1.2. Necesitatea reliefata de catre cei doi autori, cu limitarea pe care amandoi o semnaleaza, permite unele precizari. in primul rand, s-a constatat ca distinctia saussuriana nu a avut numai efectele urmarite de Saussure insusi. Saussure a introdus distinctia langue-parole pentru a indica drept unic obiect al lingvisticii limba (fr. langue) "in sine si pentru sine', si in aceasta directie s-a orientat intreaga lingvistica saussuriana structuralista. Dar aceeasi distinctie a avut si efectul contrar: acela de a sublinia importanta problemelor vorbirii (fr. parole) si de a justifica, chiar daca in sens negativ, o lingvistica a lor⁸. in al doilea rand, este evident ca, in ciuda negativitatii tezelor saussuriene privitoare la parole, nu exista indoiala in privinta exactitatii lor fundamentale: intr-adevar, se admite fara rezerve ca o lingvistica a vorbirii ar trebui sa-si afle justificarea prin schema saussuriana si in interiorul ei. Si, in al treilea rand, se pare ca se accepta ca dat faptul ca obiectul propriu si autentic al lingvisticii ar fi "limba': vorbirea {parole) ar putea fi luata in consideratie numai in rela­tie cu ea, ca "realizare a sistemului'. Aceasta ultima convingere are aspect saussurian si, fara indoiala, a fost stimulata de Saussure. Totusi, ea are radacini mai vechi si nu este in mod necesar un indiciu de saussurianism: in realitate, prin aceasta centrare a interesului lingvisticii asupra "limbii', Saussure nu se opunea lingvisticii traditionale, ci - dimpotriva - era de acord cu ea⁹. Acest fapt ne face sa intelegem, in parte, de ce opozitia fata de tezele saussuriene e atat de slaba in aceasta privinta. Lingvistica "limbii' (si a limbilor), desi inteleasa in mod diferit, a fost si este corpul central al lingvisticii. De aceea, in timp ce istoricitatea limbii se impune chiar structuralismului, si vedem nascandu-se un "structuralism diacronic' - in ciuda echivalentelor stabilite de Saussure: limba-sincronie / vorbire-diacronie -, in ceea ce priveste ignorata lingvistica referitoare la parole reactia se manifesta numai sporadic si nu exista un acord cu privire la ceea ce ar trebui sa fie aceasta lingvistica.

in orice caz, pare neindoielnic faptul ca trebuie recunoscuta necesitatea unei anumite lingvistici care sa se ocupe de parole. Numai ca trebuie inlocuit termenul parole, care poate fi ambiguu, cu (sp.) hablar (activitatea de a vorbi). insa, o data admisa necesitatea mentionata, e cazul sa vedem daca trebuie admise si limitarile ei. Se cuvine sa ne intrebam daca o lingvistica a vorbirii trebuie sa se justifice in mod real din punctul de vedere al limbii si in interiorul schemei saussuriene. Sa se observe ca lingvistica vorbirii este considerata ca alta lingvistica si semnalata ca "necesara' (desi inca neconstitutita) numai pentru ca se accepta distinctia saussuriana si pentru ca, implicit, se admite ca lingvistica este stiinta "limbii'. Dar, din alt punct de vedere, ar fi mai bine cazul sa ne intrebam daca exista o lingvistica fara sa fie lingvistica vorbirii. "Limba' insasi ce altceva este daca nu un aspect al vorbirii?

1.1.4. Dupa opinia noastra, largirea sau reforma unei discipline nu trebuie sa se justifice negativ, prin insuficienta schemelor care au fost impuse obiectului sau, ci pozitiv, prin realitatea obiectului insusi. Dar obiectul lingvisticii ("stiinta limbajului') poate fi numai limbajul, sub toate aspectele sale. Iar limbajul se infatiseaza in mod concret ca activitate, anume ca vorbire (afirmatia lui Humboldt, ca limbajul nu este epyov, ci evepyeia nu e un

paradox sau o metafora, ci o simpla constatare). Mai mult: numai pentru ca se manifesta ca activitate, limbajul poate fi studiat si ca "produs'¹⁰. intr-adevar, ca sa amintim o distinctie aristotelica, o activitate poate fi considerata: a) ca atare, xax' evepYeiav; b) ca activitate potentiala, xaxd Suvajj.iv; c) ca activitate reali­zata in produsele sale, xax' epyov. Nu este vorba, evident, de trei realitati diferite, ci de trei aspecte, mai bine zis de trei moduri de a considera aceeasi realitate. Totodata, vorbirea e o activitate universala care se realizeaza prin indivizi particulari, ca membri ai unor comunitati istorice. Prin urmare, ea poate fi considerata, in sens universal, in sens particular si in sens istoric.

Vorbirea xaxd 6uvaji.iv este "stiinta' de a vorbi [sp. saber hablar], in care se pot distinge o treapta universala, una parti­culara si alta istorica: aceasta din urma este tocmai "limba' ca avere lingvistica, adica stiinta ' de a vorbi in conformitate cu traditia unei comunitati. Vorbirea xax' evepyeiav este, in plan universal, vorbirea pur si simplu: activitatea lingvistica concreta, privita in general; in plan particular, este discursul - actul sau seria de acte al(e) - cutarui individ in cutare imprejurare; iar in plan istoric, este limba concreta, adica un mod de a vorbi specific unei comunitati, care se stabileste, ca element esential, in activitatea lingvistica a comunitatii. in ceea ce priveste vorbirea xax' epyov, nu poate exista un punct de vedere propriu-zis universal, caci avem de-a face totdeauna cu "produse' particulare: cel mult se poate vorbi de "totalitatea textelor'. Vorbirea ca "produs' este, in plan particular, tocmai textul, iar in plan istoric se identifica iarasi cu "limba', caci "produsul istoric', in masura in care se pastreaza (adica in masura in care se accepta ca model pentru acte ulterioare si se insereaza in traditie), devine vorbire xaxd 6uvaji.iv, adica "stiinta' lingvistica¹¹.

1.1.5. Asta inseamna ca intreaga lingvistica a fost intotdeauna si este o lingvistica a vorbirii si ca, in realitate, nu exista alta lingvistica. Si "lingvistica limbilor' (lingvistica istorica) este o lingvistica a vorbirii, caci limbile se vorbesc ori s-au vorbit¹². "Limba' este, concret, un mod istoric de a vorbi. Pentru fiecare vorbitor ea e o "vorbire potentiala': o "stiinta' de a vorbi conform unei traditii. Iar pentru lingvist este un sistem dedus din vorbire, dupa cum stiau W. von Humboldt si H. Paul si cum au semnalat V. Pisani¹³ si diversi structuralisti nord-americani, fara sa fi trecut prin furcile caudine ale sociologiei durkheimiene si ale distinctiei langue-parole. Pana si ceea ce se cheama "sistem al limbii' nu este altceva decat insasi sistematicitatea oricarei vorbiri istoriceste determinata.

1.2.1. in ce sens, asadar, poate fi necesara o noua lingvistica a vorbirii? in doua sensuri, amandoua esentiale.

in primul rand, pare necesara o schimbare radicala a punctului de vedere: nu trebuie explicata vorbirea din punctul de vedere al limbii, ci invers. Si asta pentru ca limbajul este in mod con­cret vorbire, activitate, si pentru ca vorbirea e mai cuprinzatoare decat limba: in timp ce limba e in intregime continuta in vorbire, vorbirea nu e in intregime continuta in limba. Dupa parerea noastra, trebuie inversat cunoscutul postulat al lui F. de Saussure¹⁴: in loc de a ne situa pe terenul limbii 'trebuie sa ne situam din primul moment pe terenul vorbirii si sa luam vorbirea ca norma a tuturor celorlalte manifestari ale limbajului' (inclusiv ale "limbii'). Si, in loc sa consideram vorbirea, precum Pagliaro, ca "momentul subiectiv al limbii' (cf. 1.1.1.), ar fi mai convenabil sa consideram limba ca "momentul istoriceste obiectiv al vorbirii'. Din punctul nostru de vedere, studiul limbii e studiul unui aspect al vorbirii: un aspect al vorbirii care nu e abstract, nici exterior vorbirii insesi, si care, fireste, e fundamental, caci vorbirea este intotdeauna istorica: inseamna totdeauna "a vorbi o limba'.

1.2.2. in acest prim sens, o lingvistica a vorbirii se justifica, deci, ca lingvistica teoretica, urmand sa considere problemele limbajului din perspectiva activitatii lingvistice concrete. Istoricitatea vorbirii nu trebuie sa ne faca sa-i uitam universalitatea. Anume, trebuie sa facem mereu distinctie intre problemele istorice ale limbilor (care pot fi "generale') si problemele universale ale vorbirii. in multe cazuri, adoptarea la nivelul universal a punctului de vedere al "limbii' duce la absurditati incredibile sau la impasuri fara iesire, si implica renuntarea din capul locului la rezolvarea problemelor care se pun. Astfel, functiunile lingvistice nu se pot defini prin raportare la limbi, ci numai prin raportare la vorbire. Categoriile verbale, de exemplu, nu au "definitie' paradigmatica, nici sintagmatica si nu sunt clase lexicale ale limbilor, ci moduri semnificative ale vorbirii - si de aceea "universale' (desi nu sunt "generale' din punct de vedere istoric) -, carora, in limbi determinate, le corespund moduri formale determinate ale expresiei (care pot fi atat paradigmatice, cat si sintagmatice). Nu e posibil sa definim o categorie "intr-o limba', ci putem numai sa verificam daca ea exista sau nu in limba respectiva si, daca exista, sa aratam care este schema formala care ii corespunde: nu e posibil, de exemplu, sa se stabileasca ce este verbul sau adjectivul "in latina' sau "in germana'¹⁵. Iar anumite probleme care se dovedesc a fi insolubile se prezinta in acest fel tocmai pentru ca se pun in planul "limbii', unde nu au solutie. Asa este, de exemplu, problema "schimbarii lingvistice' si a "cauzelor' ei. O asemenea problema nu exista: in realitate, e vorba de problema permanentei constituiri si transmiteri a limbii prin intermediul vorbirii, de felul in care creatia - detenninata in diferite moduri - devine traditie. Si asta nu e o problema cauzala: e o problema de tipul pentru ce si cum, nu de tipul de ce. Exista conditii in interiorul carora actioneaza libertatea lingvistica si ratiuni de ordin final ale acestei libertati, dar ele nu sunt "cauze' si nu actioneaza asupra "limbii'¹⁶.

1.2.3. in al doilea rand - daca se accepta necesara tripartitie a punctelor de vedere cu privire la activitatea lingvistica (cf. 1.1.4.) -, este loc pentru o lingvistica a vorbirii in sens strict, intr-adevar, exista si este solid constituita lingvistica limbilor, adica a vorbirii la nivel istoric. Exista, de asemenea, o lingvistica a textului sau a vorbirii la nivel particular (care este totodata studiul "discursului' si al respectivei "stiinte'). Asa-numita "stilistica a vorbirii' este tocmai o lingvistica a textului. in schimb, nu exista, ca disciplina constitutita, lingvistica vorbirii xctx evepTeiav la nivel universal (care, implicit, ar fi, in acelasi timp, studiul respectivei Suvajiig). Exista, fara indoiala, pre­misele pentru constituirea acestei lingvistici, sub forma de sugestii si observatii, mai mult sau mai putin elaborate, risipite in lucrari cu caracter general¹⁷. Dar asemenea premise, pe langa faptul ca sunt lipsite de sistematizare, raman in parte inoperante in plan descriptiv, pentru ca se considera ca apartin de lingvistica teoretica. in schimb, in opinia noastra, lingvistica vorbirii in sens strict ar fi o lingvistica descriptiva, o adevarata gramatica a vor­birii, si anume, o gramatica indispensabila atat pentru inter­pretarea sincronica si diacronica a "limbii', cat si pentru analiza textelor. intr-adevar, din punct de vedere sincronic, limba nu ofera numai instrumentele exprimarii si schemele ei, ci si instrumentele de transformare a "stiintei' de a vorbi in activitate; iar din punct de vedere diacronic, tot ce se intampla in limba se intampla numai prin vorbire. Totodata, analiza textelor nu se poate face cu exactitate fara a cunoaste tehnica activitatii lingvistice, caci de­pasirea limbii - care se manifesta in orice discurs - se poate explica numai prin posibilitatile universale ale vorbirii.

1.2.4. Obiectul propriu al "gramaticii vorbirii' ar fi, deci, tehnica generala a activitatii lingvistice. Sarcina ei ar trebui sa fie aceea de a recunoste si descrie functiile specifice ale vorbirii xoct' evepyeiocv si de a indica instrumentele ei posibile, care pot fi atat verbale, cat si extraverbale. intr-adevar, asa cum s-a mai spus, vorbirea este mai cuprinzatoare decat limba: isi utilizeaza propriile circumstante (in timp ce limba e in afara circumstantelor) si recurge si la activitati complementare nonverbale - ca mimica, gesturile, modalitatile de exprimare a manierelor, si chiar ta­cerea -, adica la suspendarea intentionata a activitatii verbale¹⁸. in afara de asta, tot ce nu este in mod permanent functional (distinctiv) in "limba' poate deveni, in mod ocazional, functional in exprimarea verbala; iar in interiorul limitelor insesi ale functionalitatii permanente exista largi posibilitati de selectie pentru a realiza functiuni ocazionale, dupa o tehnica ce trece dincolo de "limba', de idiomatic¹⁹.

1.2.5. Tocmai acestei tehnici generale a vorbirii ii apartin determinarea, ca ansamblu de operatii, si cadrele, ca instrumente circumstantiale ale activitatii lingvistice. Problema determinarii va fi studiata aici numai in ceea ce priveste determinarea nomi­nala, in ceea ce priveste "cadrele'²⁰, ne vom limita la largirea inventarului, delimitand o serie de cadre care, de obicei, nu sunt percepute sau se confunda cu altele, si la consemnarea schematica a posibilelor linii directoare pentru studiul sistematic al functiilor lor.

2.1.1. Corespund domeniului "determinarii' toate acele ope­ratii care, in limbaj ca activitate, se executa pentru a spune ceva despre ceva prin intermediul semnelor limbii, adica pentru "a actualiza' si a orienta spre realitatea concreta un semn "virtual' (apartinand "limbii') sau pentru a delimita, preciza si orienta referinta unui semn (virtual sau actual). insa, asa cum am pre­cizat, aici ne intereseaza exclusiv determinarea nominala, pe care, in plus, o luam in consideratie numai in planul asa-numitului "limbaj enuntiativ', adica in mod independent de orice intentie stilistica. Chiar asa stand lucrurile, este vorba de o tehnica in­deajuns de complexa. Charles Bally, care a tratat destul de amplu aceasta problema²¹, stabileste distinctia, desigur impor­tanta, intre "actualizare' si "caracterizare'. Dar aceasta distinctie ramane insuficienta. in realitate, determinarea nominala cuprinde cel putin patru tipuri de operatii, pe care le putem numi con­ventional: actualizare, discriminare, delimitare si identificare.

2.1.2. Instrumentele verbale care indeplinesc aceste functii pot fi numite determinatori nominali. Cu scopul de a face ca distinctiile necesare (referitoare la functii, nu la instrumente) sa para clare din punct de vedere intuitiv, in cele ce urmeaza vom mentiona, in fiecare caz, exemple de determinatori, cu referire speciala la spaniola. Aceasta, totusi, nu implica faptul ca determinatorii sa aiba, fiecare, o functie constanta, si numai una singura. Este o greseala curenta a formalismului lingvistic (care nu coincide in intregime cu functionalismul) aceea de a nu distinge intotdeauna si cu toata claritatea intre forma si functie. in realitate, aceeasi trasatura formala poate indeplini diverse functii, poate indeplini mai multe functii in acelasi timp si poate chiar sa fie functionala in anumite cazuri si sa nu fie in altele. Astfel, articolul este o trasatura opozitionala si are functie determinativa in fr. havre/le havre, sp. palmas / laspalmas, insa e inerent si afunctional (din punct de vedere gramatical) in Le Havre, Las Palmas, si este opozitional, dar nu indeplineste functie determinativa in Juana / la Juana. Invers, aceeasi functie poate fi indeplinita de diferite instrumente, si se poate realiza chiar si fara ajutorul instrumentelor verbale. Astfel, in romana articolul este actualizator, ca in toate limbile romanice, insa majoritatea prepozitiilor implica actualizarea (cf. spre soare, pe scaun, pentru neam); nici latina nu dispunea de instrumente pur si simplu actua-lizatoare, desi, fireste, nu ignora actualizarea. in afara de asta, trebuie sa observam ca, daca o operatie determinativa se dovedeste a fi superflua sau se realizeaza implicit (prin alti determinatori sau prin context), instrumentele specifice operatiei implicate se pot folosi pentru realizarea altor functii. Astfel, articolul folosit cu un cuantificat are functie individuatoare (cf. sp. los dos hombres) si, aplicat la un nume prin sine insusi actual si individual, poate indeplini functie stilistica (cf. fr. Clemenceau, le Clemenceau). in sfarsit, trebuie sa precizam ca se vor da ca exemple mai ales elemente in care "instrumentalitatea' (functia morfematica) este constanta sau, cel putin, uzuala, chiar daca nu va fi vorba numai de simple "morfeme', ci, adesea, si de elemente semantice (cf. cuantificatori de tipul sp. una docena de "o duzina de', una serie de "o serie de'). insa diferite alte elemente pot indeplini functii oca­zional determinative. Astfel, sintagma que vino ayer ("care a venit ieri') este specificatoare si selectoare in el hombre que vino ayer dice que ("omul care a venit ieri zice ca '), dar nu este asa in Juan, que vino ayer, dice que ("Juan, care a venit ieri, zice ca '). Prin urmare, ceea ce urmeaza sa se spuna despre "determinatori' trebuie sa intelegem ca se refera la aceste trasaturi formale considerate ca instrumente ale cutarei sau cutarei Junetii, si nu ca simple elemente materiale.

2.2.1. Operatia determinativa fundamentala - si, in mod ideal, primara - este, fara indoiala, actualizarea. Numele [denumirile] pe care le integreaza "stiinta' lingvistica nu sunt "actuale', ci "virtuale', nu semnifica "obiecte', ci "concepte'. in masura in care tine de limbajul xocxd 5uvajj.iv, un nume numeste un concept (care este, tocmai, semnificatia virtuala a numelui insusi) si numai in mod potential desemneaza toate obiectele ce cad sub acel concept.

Numai in vorbire un nume poate denota obiecte²². Altfel spus, un nume considerat in afara activitatii lingvistice este totdeauna nume al unei "esente', al unei "fiinte', ori al unei identitati, care poate fi identitate apartinand unor obiecte diferite (reale, posibile sau eventuale), ca in cazul numelor generice, sau "identitatea unui obiect cu el insusi' {identitate istorica), precum in cazul numelor proprii; nu se refera la ipsitatp, din moment ce pentru aceasta e necesar un act concret de referinta. Pentru a transforma "stiinta' lingvistica in vorbire - pentru a spune ceva despre ceva cu ajutorul numelor -este deci necesar sa orientam semnele respective spre obiecte, transformand desemnarea potentiala in desemnare reala (denotare). Asadar, "a actualiza' un nume inseamna tocmai aceasta orientare a unui semn conceptual catre domeniul obiectelor. Sau, mai strict, actualizarea este operatia prin care semnificatia nominala se transfera de la "esenta' (identitate) la "existenta' (ipsitate) si prin care numele unei "fiinte' (de exemplu, sp. hombre "om') devine denotatul unei "entitati' (de exemplu, el hombre "omul'), al unui "existential' caruia identitatea semnificata i se atribuie prin actul insusi al denotarii²⁴.

Este vorba, asadar, de integrarea primara intre o "cunoastere' actuala si o "stiinta' anterioara, care se manifesta prin denotarea a ceea ce se cunoaste cu numele a ceea ce este stiut.

2.2.2. in multe limbi o astfel de operatie pretinde instrumente verbale specifice, care sunt, tocmai, "actualizatorii'²⁵. Actualiza-torul prin excelenta este articolul numit "definit' sau "hotarat', in schimb, articolul numit "generic' sau "nehotarat' poate fi, in acelasi timp, cuantificator si particularizator. Si, chiar in ceea ce priveste articolul "hotarat', exemple mai evidente ar fi cele de tipul engl. the sau magh. a, az, caci in spaniola, ca in diferite alte limbi, articolul este si morfem de gen si numar (cf. sp. la crisis I las crisis "criza / crizele'). Numai in anumite cazuri, in spaniola articolul poate fi considerat simplu actualizator, de exemplu in sp. el alma "sufletul', in care genul nu este indicat^25a, iar numarul poate rezulta si din opozitia alma I almas. Dar, in general, actualizarea este numai functia specifica, nu si unica functie a articolului.

in numeroasele limbi in care articolul nu exista, ca latina si majoritatea limbilor slave, pura actualizare si, ca urmare, simpla opozitie dintre esenta si existenta nu au nici o manifestare explicita, ci se exprima numai implicit prin cadre, sau impreuna cu alte functii, ca "localizarea' (cf. lat. liber I hic liber, ser. knjiga I ova knjiga). Si chiar in limbile care cunosc articolul exista nume care nu necesita actualizatori, ele actualizandu-se prin simplul fapt de vorbire sau prin functia pe care numele in cauza o indeplinesc in propozitie; asa sunt, de exemplu, numele proprii. Totusi, numele proprii pot avea articol inerent si pot chiar sa-1 primeasca, desi nu ca actualizator (cf. 2.I.2.)²⁶.

2.2.3. Mentionam faptul ca ceea ce "se actualizeaza' nu sunt "conceptele', care - prin definitie - reprezinta semnificatii virtuale. De aceea, formularea lui Ch. Bally: "Actualiser un concept, c'est l'identifier a une representation reele du sujet parlant'²⁷ - in ciuda semnalatei coincidente cu interpretarea mult mai adecvata care apare la J. Lohmann si W. Brocker (care opun pe Sein lui Seiende^2S) - se dovedeste a fi mai degraba nefericita. Se poate vorbi de actualizarea unei semnificatii, a unui semn sau a unui nume (dat fiind ca semnificatia cuprinde "conceptualul' si "obiectivul', iar un nume poate fi atat denumire a unui concept, cat si denotare a unui obiect), dar nu de "actualizarea' unui concept. Un concept ca atare nu poate sa se actualizeze nici "sa se identifice' cu o reprezentare, caci asta ar echivala cu transformarea lui intr-un "obiect', adica in altceva decat este conceptul insusi. Noi vorbim si de "concepte', insa numai considerandu-le ca obiecte mentale, din moment ce semnificatia actualizata se refera in mod necesar la obiecte; astfel, masa este nume al unui concept, insa expresia "conceptul de 'masa'' - in masura in care denota - denota un obiect si nu un concept. Cu alte cuvinte, un concept este totdeauna "virtual'. Prin urmare, el poate doar sa se relationeze (si nu sa se identifice) cu un "actual'. Si tocmai aceasta relatie este cea care se reveleaza in denotatie, in plus, distinctia dintre "virtual' si "actual' nu coincide cu distinctia dintre "limba' si "vorbire', cum pare sa creada Bally. Tot Bally crede ca exista semne care sunt actuale in "limba' (ceea ce, totusi, nu e sigur: ele pot fi asa ceva numai intr-o vorbire interioara; "limba', in afara de cazul in care am dori s-o alcatuim din bucati intregi de "zicere', nu spune nimic despre nimic); iar vorbirii ii apartin si semnificatii virtuale si insisi actualizatorii, precum si diferite alte elemente care sunt "insensibile' in raport cu actualizarea. Astfel, in aceeasi vorbire un nume poate fi semn al unui virtual, de exemplu, atunci cand indeplineste o functie "delimitativa' (cf. sp. la casa de madera "casa de lemn', unde madera este un virtual, in ciuda faptului ca toata expresia este actuala), sau o functie predicativa (cf. "Socrate este filozof').

2.2.4. Si nici nu este sigur - cum crede Bally²⁹ - ca actua­lizarea coincide cu individualizarea, localizarea si cuantificarea. Este vorba de operatii distincte (cf. 2.3.), iar simpla actualizare nu o implica pe nici una dintre celelalte trei operatii. intr-adevar, entitatea denotata de un nume actualizat poate fi si o entitate in general, ceea ce scolasticii numeau ens rationis ('entitate a ratiunii'), adica tocmai o entitate "nediscriminata' in nici un fel, ca in enunturi de tipul "omul este muritor'. In cazul unui asemenea enunt, nu se pune problema sa intrebam "care om?' (ca individ), caci, in mod evident, nu este vorba de nici un om in particular. in schimb, este sigura situatia opusa, anume ca operatiile discriminative implica actualizarea (cf. 2.3.6.).

2.3.1. Tocmai pentru ca simpla actualizare nu implica altceva decat sensul "obiectiv' ("non-conceptual') al intentiei semnificative - transformarea desemnarii virtuale in desemnare

actuala -, denotarea necesita determinari ulterioare, de fiecare data cand nu este vorba de "entitati in general', ci de un grup de entitati particulare, grup care poate fi constituit din toate entitatile particulare, corespunzatoare unei "entitati in general' {oamenii, toti oamenii) sau dintr-o singura entitate in particular {un om, acest om). Complexul acestor operatii determinative ulterioare actualizarii - care se si realizeaza in planul semnificatiei "obiective' si orienteaza denotarea spre un grup eventual sau real de entitati particulare, desi intotdeauna in interiorul posibilitatilor referentiale ale unui nume - constituie ceea ce propunem aici sa numim discriminare. in raport cu discriminarea, entitatile denotate se prezinta ca exemple ale unei "clase' sau ca reprezentante ale unui "tip'³⁰, sau, de asemenea, ca portiuni ale unui "obiect extins' (in cazul substantivelor-nume de materie).

Si discriminarea poate fi implicita (astfel, numele proprii semnifica entitati deja discriminate)³¹, poate sa se realizeze prin mijlocirea cadrelor (cf. valoarea unei expresii concrete ca: "priveste avionul!', eventual insotita de un gest), sau poate necesita anumite instrumente verbale, pe care le vom numi discriminatori. Din punctual de vedere al operatiilor pe care le cuprinde, in cadrul discriminarii trebuie sa distingem cuanti­ficarea, selectarea si situarea; prin urmare, discriminatorii pot fi: cuantificatori, selectori si situatori.

Cuantificarea este operatia prin care, pur si simplu, se stabileste numarul sau numerabilitatea obiectelor denotate. Ea poate fi definita sau nedefinita. Astfel, sunt cuantificatori definiti: doi, trei, o suta, o mie, toti, zero, o duzina etc, iar nedefiniti: putini, multi, destui, diversi, atati, cati?, cativa (in constructii ca: am cativa prieteni), unii, fr. des etc³². Un tip particular de cuantificare este singularizarea (cuantificarea ca unu). in plus, domeniului cuantificarii ii apartine, de asemenea, variatiunea gramaticala de numar³³.

Simpla cuantificare este o discriminare eventuala si interna: nu implica aplicarea, ci numai aplicabilitatea numarului la un grup de particulari, si nu opune acest grup altor particulari din aceeasi "clasa' (sau de acelasi "tip'), adica nu implica nici o "selectare'. Acest lucru este sigur chiar in ceea ce priveste singularizarea; astfel, un om, intr-un enunt matematic de felul: "un om, si inca un om, si inca un om' nu se prezinta ca aplicat, ci numai ca aplicabil la "un om' in particular, si nu opune in nici un fel pe "un om' lui "altor oameni'.

2.3.4. in schimb, selectarea este o discriminare "reala' si externa. Pe langa faptul ca implica cuantificarea (desi nu cuan­tificarea numeric definita, care apare numai in cazul individua­lizarii), ea implica aplicarea numelui la un grup de particulari si, in acelasi timp, semnalizeaza o separare sau o opozitie (afirmata sau negata) intre obiectele denotate si restul "clasei' sau "tipului' de care apartin. Selectarea poate fi si ea nedefinita {particularizare) sau definita {individuare), si, ca urmare, instrumentele verbale corespunzatoare {selectori) pot fi, respectiv, particularizatori sau individuatori. Particularizatorii implica o opozitie de tipul unul (unii) / altii, individuatorii - o opozitie de tipul unul (unii) /ceilalti?⁴. Astfel, sunt simpli particularizatori: sp. un, rom. un (in contexte nematematice), sp. algun, rom. vreun, sp. algunos, rom. unii (in constructii ca sp. "algunos hombres son buenos', rom. "unii oameni sunt buni'), sp. ningun, rom. nici un, sp. cada, rom. fiecare, sp. todo (lat. omnis), sp. cualquier, rom. oricare {orice) (ca in rom. oricare {orice) om), sp. otro, rom. alt. Sunt, in schimb, individuatori: sp. cuall, rom. carei, sp. quei, rom. ce?, sp. tal, rom. atare, sp. el mismo, rom. acelasi, sp. el otro, rom. celalalt, sp. los demas, rom. ceilalti, sp. dicho, rom. numitul, sp. el antedicho, rom. sus-numitul, sp. nombrado "numitul', lat. alter, neuter, sp. el primero, rom. primul, sp. el segundo, rom. al doilea, sp. el ultimo, rom. ultimul; iar intr-un exemplu ca sp. busco un medico / busco a un medico {" caut medic' / "caut un medic'), in care apare o opozitie intre un simplu "particular' si un "individual', aceeasi functie este indeplinita de prepozitia sp. a³⁵. Pot fi individuatori si "specificatorii distinctivi' aplicati la actuali (cf. 2.4.3.), propozitiile relative (cf. 2.1.2.), articolul aplicat la cuantificatori numeric definiti (sp. los dos ojos, rom. cei doi ochi), complementele de specificare exprimate prin nume proprii (cf. sp. "las orillas del Tiber', "malurile Tribrului', sp. "la historia de Roma', "istoria Romei') etc. Dar in toate aceste cazuri, ca aproape totdeauna in individuare, intervin si cadrele; astfel, sp. la capital de Francia "capitala Frantei' este un individuat, datorita semnificatiei cuvantului capital "capitala', in timp ce in sp. la ciudad de Francia "orasul din Franta' acelasi complement {de Francia) nu individueaza, in ciuda functiei de "specificator distinctiv'. in general, in cadre stabilite, prezenta articolului nehotarat indica de obicei un "particularizat', in timp ce prezenta articolului hotarat indica, de obicei, un "individuat'³⁶. Totusi, intr-un exemplu ca: sp. busco a un medico / busco al medico, rom. caut un medic/caut medicul, opozitia care se stabileste nu este de grad de determinare, ci apare intre un "individuat numai pentru vorbitor' si un "individuat atat pentru vorbitor cat si pentru ascultator'. in plus, se pot distinge diferite nuante intermediare; astfel, selectorii de felul sp. cierto, rom. un (o) anume, sp. deter-minado, rom. un (o) anumit(a) nu indica de fapt un "individuat', ci, mai degraba, un "individuabil' (cf. sp. cierto escritor, rom. un anume scriitor, sp. determinado dia, rom. o anume (anumita) zi). Ca un tip special de individuare se poate considera individualizarea (individuarea unui singular).

2.3.5. in sfarsit, situarea este operatia prin care obiectele denotate "se situeaza', adica se relationeaza cu "persoanele' implicate in discurs si se raporteaza la circumstantele spatio-temporale ale discursului insusi. Instrumentele sale verbale spe­cifice sunt situatorii, care pot Ti posesivi (sp. mi "meu', tu "tau', su "sau', nuestro "nostru', vuestro "vostru', si pluralele lor) sau deictici (localizatori: sp. este "acesta', ese "acesta, acela', aquel "acela', si pluralele lor). intr-adevar, "situarea' poate semnala o relatie particulara de dependenta sau de interdependenta intre entitatile determinate, ori o relatie oarecare intre "persoanele' care in mod automat apar in discurs (aceasta fiind o 'vorbire a cuiva cu altcineva despre ceva'), si, in acest caz, este o situare posesiva; sau poate semnala spatiul ocupat de entitatile denotate, in raport cu circumstantele discursului, si in acest caz este o situare localizatoare sau deictica {localizare, deixis). in spaniola, unde, la fel ca in latina, exista trei grade deictice, localizarea poate distinge intre apropierea de prima si de a doua persoana {este, ese), in afara de faptul ca poate indica non-apropierea fata de aceste persoane, semnaland obiectele ca fiind situate in locul nedeterminat apartinand asa-numitei "persoane a treia' {aquel)³⁷.

in ceea ce priveste posesivele, trebuie sa observam ca, in spaniola, sunt actualizatori impliciti cele antepuse (mi, tu etc.)³⁸, dar nu si cele postpuse (mio, tuyo etc), care functioneaza ca simple adjective. Si chiar posesivele antepuse, in ciuda faptului ca sunt "individuatori', nu se prezinta, in mod necesar- in raport cu determinantii lor -, ca apartinand unei "clase': sub acest aspect, posesivele sunt numai "indicatori' opozitionali, fara sa fie constanti (cum sunt deicticele)³⁹.

2.3.6. Cu localizarea, procesul de determinare a unui virtual ajunge in faza lui finala, in care semnul deja "actualizat', "cuantificat' si "selectionat' se indreapta spre denotatia unui obiect integral determinat, intr-o circumstanta real determinata. Numele "individuate' denota si ele obiecte integral determinate (cel putin pentru vorbitor); dar simpla individuare nu implica "localizarea', dupa cum rezulta, in mod evident, mai ales din exemple ca sp. busco a un medico, rom. caut un medic, sp. busco al medico, rom. caut medicul⁴⁰, unde este vorba de "individuati' particulari, dar nu "localizati'⁴¹. Functiile determinative sem­nalate pana aici pot, prin urmare, sa fie ordonate in seria: actualizare - cuantificare - selectie {individuare) - situare (loca­lizare), in care fiecare functie le implica pe precedentele, dar nu si pe urmatoarele. Adica, prima nu o implica pe nici una dintre celelalte, in timp ce ultima le implica pe cele trei anterioare. Actualizarea este functia determinativa cea mai simpla, iar localizarea este cea mai complexa.

2.3.7. insa, fireste, aceasta ordine a functiilor determinative este ideala, nu reala (nici materiala). Nu e nimic contradictoriu in faptul ca o determinare oarecare nu se manifesta material, sau ca se efectueaza numai daca se dovedeste absolut necesara, ori ca pur si simplu lipseste. Astfel, se stie ca exista limbi in care nu se manifesta variatia gramaticala dupa numar, iar cuantificarea este indicata numai unde e indispensabila. Totodata, in vorbirea concreta, diferitele determinari necesare in fiecare caz nu apar succesiv, ci simultan.

Nu este vorba de o ordine genetica. Genetic, in masura in care geneza functiilor determinative (sau, mai bine zis, a instrumentelor lor specifice) apartine istoriei, se verifica mai degraba ordinea inversa: de la mai complex la mai simplu. Astfel, cel putin in ceea ce priveste actualizarea, nu exista indoiala ca ea rezulta de obicei din deixis (care o implica), prin intermediul unui proces analitic progresiv de "autonomizare': articolele apar ca urmare a deteriorarii functionale a deicticelor. Acest fapt explica dezvoltarea, aparent divergenta, a lat. iile, pe de o parte spre sp. el (articol), pe de alta parte spre sp. el ("pronume de persoana a 3-a'): in realitate, iile nu a capatat valori "noi', nu a trecut la indeplinirea "altor functii', diferite de cele pe care le indeplinea in latina, ci numai a suferit o mai mare sau mai mica reductie functionala, desi, in ambele cazuri, in acelasi sens. in pozitie "adjec­tivala', iile si-a pierdut functia localizatoare si pe cea individuatoare, ramanand simplu actualizator (si, de asemenea, in mod normal, singu-larizator); in pozitie "pronominala', a trecut de la "localizator' la "individuator' al unui obiect cunoscut (deja numit), pierzandu-si numai functia localizatoare. Si, tara indoiala, o asemenea reductie functionala a putut sa se produca, initial, numai in cadre care (prin prezenta reala sau contextuala a obiectelor) faceau superflua si inoperanta o parte a functionalitatii deicticelor. Cand Sf. Augustin spune "ubi veniemus ad illam aeteraitatem', se refera, poate, la "acea eternitate', insa eternitatea este prezenta in discurs si nu trebuie sa fie localizata, din care cauza deicticul se poate intelege ca un simplu actualizator ('eternitatea').

2.4.1. Actualizarea si discriminarea, in ciuda faptului ca sunt operatii diferite, se situeaza in aceeasi linie ideala, pentru ca reprezinta faze succesive ale aceluiasi proces determinativ, adica ale procesului care merge de la virtual la actual si de la plurivalenta ("universalitatea') desemnarii potentiale la monovalenta ("particularitatea') denotarii concrete. Aceste operatii nu modifica posibilitatile de desemnare ale semnului, ci numai le realizeaza, si nu "limiteaza' denotarea, ci numai o particularizeaza. De natura cu totul diferita sunt, in schimb, opera­tiile care constituie delimitarea. Acestea modifica posibilitatile de desemnare ale semnului, circumscriind "denominatia' (partia-lizand "conceptul'), ori "limiteaza' denotarea, in sens extensiv sau intensiv, orientand referinta spre o parte sau spre un aspect al denotatului particular⁴².

2.4.2 Instrumentele verbale ale "delimitarii' pot fi numiti delimitatori. Apartin acestui tip de determinatori nominali cele mai multe dintre asa-numitele "complemente ale substantivului' constituite din cuvinte dotate cu semnificatie categoriala si lexicala (adjective, propozitii atributive, nume in apozitie etc). Este vorba de elemente care, fireste, nu indeplinesc functii morfematice (cf. totusi 2.1.2. si 2.3.4.) si care se pot aplica atat virtualelor, cat si actualelor. Cand se aplica numelor actuale (chiar daca acestea nu sunt "actualizate' prin instrumente), multe dintre aceste nume pretind de obicei articolul, in limbile in care acesta exista (cf. sp. Cataluna, dar sp. la vieja Cataluna).

2.4.3. In cadrul delimitarii putem distinge: explicarea, specializarea si specificarea, cu instrumentele corespunzatoare: explicatori, specializatori si specificatori^. "Explicatorii' eviden­tiaza si accentueaza o caracteristica inerenta a numitului sau denotatului: de exemplu, "vastul ocean', lat. "ovispatiens iniuriae', sp. "Granada la bella', fr. "le preux Charlemagne'. "Specia-lizatorii' precizeaza limitele extensive sau intensive intre care este considerat determinatul dintr-un punct de vedere "intern', adica fara a-1 izola si a-1 opune altor determinabili susceptibili de a fi incadrati sub aceeasi denominatie: de exemplu, sp. "todo el hombre', "todo (lat. totus) Madrid', "la vida entera', "la Espana visigotica', rom. "Dacia romana', sp. "el sol matutino', rom. "soarele matinal', sp. "luna de medianoche', rom. "luna de la miezul noptii', sp. "el dia en el ocaso', rom. "ziua la lasatul serii', sp. "el cielo austral', "el hombre en cuanto sujeto pensante', "los espanoles como guerreros', "Cervantes como poeta', rom. "Rebreanu ca dramaturg'. Si "specificatorii' restrang posibilitatile referentiale ale unui semn, adaugand semnului note care nu sunt inerente semnificatiei acestuia: de exemplu, sp. "castillo medieval', rom. "cetate dacica', sp. "nino rubio', "las aves acuaticas', rom. "pasari de noapte', sp. "el presidente de la Republica', rom. "presedintele republicii', sp. "el cura de nuestro pueblo'. Aplicati la virtuali, specificatorii delimiteaza alte clase, mai putin ample, in interiorul claselor respective (cf. sp. hombre I hombre blanco); aplicati la actuali, ei reprezinta obiectele denotate ca apartinand unor clase care, la randul lor, sunt incluse in clase mai largi (un "nino rubio' apartine clasei "nino rubio', care, la randul sau, este membru al clasei "nino'). Vom numi acest tip de determinare specificare distinctiva.

2.5.1. Formal analoga "specificarii distinctive', insa radical deosebita de aceasta din punct de vedere functional, este speci­ficarea informativa sau identificarea, care trebuie considerata ca un tip autonom de determinare si ale carei instrumente vor fi numite aici identificatori. Identificarea este operatia prin care se precizeaza semnificatia unei forme "plurisemantice', cu scopul de a asigura intelegerea ei de catre ascultatorul actual sau posibil; cf. de exemplu: sp. "hoja de papei', rom. "foaie de hartie', sp. "hoja de afeitar', rom. "lama de ras', sp. "cuadro de futbol', rom. "echipa de fotbal', sp. "lengua-idioma' [adica: nu limba in sens anatomic], "el sol moneda' [nu sol, astrul], fr. "pomme de terre' [nupomme "mar'] sau "pomme-pomme' [nupomme "cartof'].

La identificare nu e vorba de a orienta spre denotarea realului si particularului o semnificatie virtuala si universala, nici de a "limita' denotarea, ci de a semnala ascultatorului tocmai aceasta semnificatie. in alti termeni, nu este vorba de a orienta o valoare spre "lucruri', ci de a-1 orienta pe ascultator spre o valoare semantica. Identificarea este, prin urmare, o operatie care nu se realizeaza prin semnificatie (ca cele trei anterioare), ci prinforme, in vederea atribuirii de semnificatie de catre interlocutor; ea se realizeaza pentru ca formele sa devina neechivoce, adica pentru ca ascultatorul sa le atribuie anumite semnificatii si nu altele.

Tocmai de aceea si numele proprii pot primi identificatori, intr-adevar, numele proprii, fiind individuale, rar au nevoie de actualizatori (dat fiind ca la ele desemnarea coincide cu denotarea) si nu pot primi discriminatori (cu exceptia posesivelor; cf. nota 39). in schimb, pot primi delimitatori care nu implica discriminarea (cf. 2.4.3.) si, fireste, pot primi (iar adesea au nevoie de) identificatori (ocazionali, uzuali si chiar constanti): numele proprii sunt prin ele insele individuale, dar nu sunt prin ele insele neechivoce⁴⁴. Astfel, numele de botez se identifica prin numele de familie ("Francisco Quevedo')⁴⁵; numele de regi, imparati, papi etc. - prin numerale ("Felipe Segundo') sau prin supranume ("Fernando el Santo'); numele geografice - prin alte nume de acelasi fel sau prin nume comune si adjective ("Santiago de Chile', "Castilia la Vieja') etc. in toate aceste cazuri, determinatorul nu parti­cularizeaza obiectul denotat, ci numai asigura caracterul univoc al numelui: particularizeaza numele insusi in raport cu alte nume formal identice.

Identificatorii pot fi ocazionali (cf. "Cordoba, Argen­tina'), uzuali "Castellon de la Plana', fr. "pomme de terre') sau constanti ("TVevv York'). Identificatorii uzuali si cei constanti formeaza cu determinantii lor adevarate nume compuse, desi sunt in mod normal disociabili - in cazul identificatorilor "uzuali' -atunci cand apar in cadre care exclud posibilitatea echivocurilor. Astfel, in Chile nu este nevoie sa se spuna "Santiago de Chile', iar in provincia in care se afla Castellon de la Plana nu se va spune "merg la Castellon de la Plana'¹, ci, simplu, "merg la Castellon¹¹; cf. fr. pommes de terre, dar pommes frites. Ceea ce deosebeste net un identificator uzual sau constant de alte tipuri de determinatori este faptul ca identificatorul este parte integranta a unui semn. Astfel, sp. nueva este un semn autonom in una casa nueva, dar e numai o parte a unui semn in Nueva Caledonia. Identificatorii de acest tip sunt, deci, determinatori "interni' (inerenti), fiind in relatie cu numele complet, chiar daca acesta se dovedeste disociabil atunci cand exista anumite cadre.

3.1.1. Operatiile care constituie determinarea asigura, asadar, materializarea uneia din posibilitatile fundamentale ale vorbirii: aceea de a se referi fara echivoc la actual si particular cu semne care, in "tezaurul idiomatic', sunt, prin ele insele, virtuale, fiind de asemenea, in majoritatea lor, universale si, adesea, echivoce. Cu alte cuvinte, determinarea asigura pur si simplu folosirea limbii: integrarea lingvistica dintre o cunoastere actuala si o "stiinta' anterioara. Dar mai e ceva, inca mai important: pe de o parte, vorbirea nu foloseste tot ceea ce ii poate oferi limba pentru o imprejurare determinata, iar pe de alta parte vorbirea nu numai ca foloseste limba, dar o si depaseste, dat fiind ca cunoasterea depaseste in mod constant experienta achizitionata la un moment dat [sp. Io sabido "stiutul']. De asemenea, vorbirea este evepTeia si in acest sens mai radical, care este sensul creativ: modifica, re-creeaza si face sa sporeasca in mod continuu "stiinta' pe care se bazeaza. Limba este terenul comun de istoricitate lingvistica a vorbitorilor, si tot ceea ce se spune, se spune intr-o limba care, in parte, se manifesta, in forma concreta, in vorbire. Totodata, insa, vorbirea este a spune ceva nou prin mijlocirea unei limbi; si adesea noul, ceea ce nu s-a mai spus inainte, se poate insera in traditie si poate, la randul sau, sa devina "fapt de limba'. Pe langa aceasta, in orice moment, ceea ce efectiv se spune este mai putin decat ceea ce se exprima si se intelege. Dar cum este posibil ca vorbirea sa semnifice si sa fie intelesa dincolo de ceea ce se spune si dincolo de limba? O asemenea posibilitate este data de activitatile expresive complementare (cf. 1.2.4.) si, mai ales, de circumstantele in care se vorbeste, adica de cadre.

Cadrele intervin in mod necesar in orice activitate de vorbire, caci nu exista discurs care sa nu se produca intr-o anumita circumstanta, care sa nu aiba un "fond'. Asa cum s-a vazut, cadrele participa in mod aproape constant la determinarea semnelor si adesea substituie determinatorii verbali. insa functionalitatea lor este mult mai larga: cadrele orienteaza orice discurs, dandu-i un sens, si pot chiar sa determine nivelul de adevar al enunturilor (cf. 3.5.2.).

3.1.2. Data fiind importanta recunoscuta si deseori semnalata a cadrelor, e ciudat cat de putina atentie le-a fost acordata din punct de vedere descriptiv si analitic. Exista teorii ale "contextelor'⁴⁶, dar inca nu s-a facut o inregistrare sistematica a diferitelor cadre posibile⁴⁷. Autorii care s-au ocupat de aceasta problema disting de obicei doua sau, cel mult, trei cadre. Astfel, Ch. Bally⁴⁸ face distinctie intre situatie - ansamblul circum­stantelor extraverbale in care se desfasoara discursul sau care sunt cunoscute de catre interlocutori - si context: "cuvintele care au fost spuse inainte' in acelasi discurs (sau dialog). K. Biihler⁴⁹ distinge trei cadre: sinfizic, sinpractic si sinsemantic. Primul este un tip particular de cadru fizic (cf. 3.4.4.), al doilea corespunde "situatiei' lui Bally, iar al treilea este cel numit in mod curent "context' (verbal)⁵⁰. Si W. M. Urban⁵¹ distinge intre contextul idiomatic ("fraza in care apare cuvantul') si contextul vital sau situational, care coincide cu "situatia' lui Bally; in plus, sem­naleaza universul de discurs si importanta lui⁵², dar nu-1 delimiteaza clar de contexte.

Dupa parerea noastra, e necesar sa distingem o serie mult mai ampla de cadre, care pot fi grupate in patru tipuri: situatie, regiune, context si universul de discurs.

3.2.1. Prin situatie trebuie sa intelegem ceva mult mai limitat si mai putin ambiguu decat ceea ce se intelege in mod curent, si anume numai circumstantele si relatiile spatio-temporale care se creeaza in mod automat prin insusi faptul ca cineva vorbeste (cu cineva si despre ceva) intr-un punct in spatiu si intr-un moment in timp. Prin situatie trebuie sa intelegem tot ceea ce face posibil sa apara aici si acolo, acesta si acela, acum si atunci, si un individ sa fie eu, iar ceilalti sa fie tu, el etc. Situatia este, deci, "spatio-timpul' discursului, ceva care este creat de catre discursul insusi si ordonat in raport cu subiectul discursului. Determinarea pe care am denumit-o cu acelasi termen (cf. 2.3.5.) depinde in intregime de acest cadru si capata inteles numai prin raportare la el. De asemenea, pronumele pot denota numai datorita situatiei; intr-adevar, ele au semnificatie categoriala (sunt "substantive'), dar nu au semnificatie lexicala: nu numesc si nu desemneaza nimic si, de aceea, nu se pot referi decat la obiecte deja "prezente in discurs'.

3.2.2. Situatia poate fi nemediata (creata prin insusi faptul vorbirii) sau mediata (creata prin contextul verbal). Numele proprii, data fiind "autosuficienta' lor lexicala⁵³, sunt de obicei instrumentele cele mai potrivite pentru a crea "situatii mediate', adica pentru a aduce lucrurile "la vedere' si in orizontul spatio-temporal al vorbirii. Dupa ce s-a spus Cezar trecu Rubiconul, putem sa spunem acest rau ["Rubiconul'], fara riscul ambiguitatii.

3.3.1. Numim regiune spatiul intre ale carui limite un semn functioneaza in sisteme determinate de semnificatie. Un astfel de spatiu e delimitat, intr-un sens, de traditia lingvistica si, in alt sens, de experienta privitoare la relatiile semnificate. Pot fi distinse trei tipuri de "regiune': zona, domeniul si mediul. Zona reprezinta "regiunea' in care este cunoscut si folosit in mod curent un semn; limitele ei depind de traditia lingvistica si coincid de obicei cu alte limite, tot lingvistice. Domeniul este "regiunea' in care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui "spatiu' organic al experientei ori al culturii, iar limitele sale nu sunt lingvistice; astfel, spatiul in interiorul caruia este cunoscut obiectul "casa' este un "domeniu'⁵⁴. Mediul este o "regiune' stabilita social sau cultural: familia, scoala, comunitatile profesionale, castele etc. sunt medii in masura in care poseda moduri proprii de a vorbi. Un "mediu' poate sa posede semne specifice pentru "obiecte' dintr-un domeniu mai larg, poate sa posede "obiecte' specifice sau poate sa posede semne specifice pentru "obiecte' de asemenea specifice: adica poate functiona ca "zona', ca "domeniu', ori ca "zona' si "domeniu' in acelasi timp.

3.3.2. Multe nuante semantice ale cuvintelor depind, in mare parte, de deosebirile de "regiune'. Un cuvant folosit in exteriorul "domeniului' sau poate sa specifice aceeasi realitate obiectiva, insa nu mai semnifica in acelasi fel, caci "evoca' altceva; iar un cuvant specific unui mediu, pe langa faptul ca denota ceva, isi evoca si mediul, daca se foloseste in alte medii.

in particular, deosebirea dintre cuvinte uzuale si cuvinte tehnice consta integral in deosebirea dintre "zona' si "domeniu': cuvintele uzuale sunt considerate proprii "zonelor'⁵⁵, cele tehnice - proprii "domeniilor'. Aceasta inseamna ca deosebirea nu este deloc absoluta, din moment ce orice cuvant cu semnificatie lexicala semnifica in acelasi timp intr-o zona (dependenta de o traditie idiomatica particulara) si in interiorul unui domeniu (dependent de o cunoastere obiectiva). Cuvantul casa semnifica, in acelasi timp, in traditia idiomatica a diferitelor limbi romanice {zona) si in domeniul in care este cunoscut obiectul "casa', si ar fi un "cuvant tehnic' prin raportare, de exemplu, la domeniul eschim. iglu (igloo). Se observa ca, la cuvintele recunoscute ca "uzuale', domeniul depaseste in mod normal zona (organizarea idiomatica), in timp ce, la cuvintele recunoscute ca "tehnice', zona si domeniul coincid (cel putin in interiorul fiecarei comunitati lingvistice). Astfel, domeniul lui "casa' este mai amplu decat zonele lui casa, maison, Haus, house, hus, dom etc, dar nu se intampla la fel cu domeniile lui "strut' sau "fonem'. in plus, pentru a recunoaste caracterul tehnic al unui cuvant este necesar sa avem in vedere doua domenii deodata, caci in interiorul domeniului sau orice cuvant este "uzual'. intr-adevar, in limitele unei limbi, anumite cuvinte sunt considerate ca "tehnice' prin faptul ca sunt recunoscute ca fiind proprii unor domenii mai restranse decat limba insasi. insa orice limba coincide cu anumite domenii de experienta si, ca atare, orice limba poseda cuvinte "uzuale' care, din punctul de vedere al altor limbi, se prezinta ca "tehnice' si se dovedesc a fi "intra­ductibile'⁵⁶. Cuvinte precum cnut si samovar sau gheisa si samurai nu sunt "tehnice' in rusa, respectiv in japoneza, dar sunt "tehnice' din punctul de vedere al altor limbi, apartinand altor domenii. Acelasi lucru se constata intre grupuri de limbi apartinand unor domenii diferite, ca si intre dialecte si graiuri ale aceleiasi limbi istorice.

3.4.1. Constituie context al vorbirii toata realitatea care inconjoara un semn, un act verbal sau un discurs, ca "stiinta' a

in acest caz se poate vorbi de domenii idiomatice: "seguidilla', "alborada', "torero', "gracioso' apatin domeniului idiomatic spaniol, pe cand "doina', "romanta', "razes', "dor' apartin domeniuliu idiomatic romanesc. Alte domenii sunt ambientale (de mediu) sau dialectale, iar altele sunt interidiomatice. Acestea din urma pot fi continue, daca cuprind diferite idiomuri in intregime (ca in exemplul "casa'), sau discontinue, daca, in limitele fiecarui idiom, cuprind numai anumite domenii (cum se intampla cu multe nume proprii si cu terminologiile stiintifice).

interlocutorilor, ca prezenta fizica si ca activitate. Pot fi distinse trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal si extraverbal.

2>A2. Contextul idiomatic este format de limba insasi, ca "fond' al vorbirii. in vorbire se manifesta in mod concret o parte a limbii, dar aceasta parte semnifica (are semnificatie) in relatie cu toata limba, cu toata "stiinta' idiomatica a vorbitorilor. Orice semn realizat in discurs semnifica in sisteme complexe de opozitii si de asociatii - formale si semantice - cu alte semne, care nu sunt rostite, dar care apartin tezaurului lingvistic al vorbitorilor. "Dicteul' suprarealist, rima, asonanta, jocul de cuvinte sunt moduri de revelare partiala a celor mai nemediate sectiuni ale acestui fond de cunostinte [de "stiinta', sp. saber] asupra caruia se proiecteaza orice cuvant concret.

Poate, de asemenea, sa functioneze in calitate da context idiomatic o limba diferita de cea care este vorbita, asa cum se intampla in cazul subiectilor plurilingvi⁵⁷. in plus, inauntrul contextului idiomatic fiecare cuvant semnifica intr-un context mai mic, care este campul sau de semnificatie; astfel, un nume de culoare, de exemplu verde, semnifica in relatie cu alte nume de culori ale aceleiasi limbi (albastru, galben, gri etc).

3.4.3. Contextul verbal este discursul insusi in calitate de "cadru' al fiecareia dintre partile sale (ale discursului). Pentru fiecare semn si pentru fiecare portiune a discursului (care poate fi dialog), constituie "context verbal' nu numai ce s-a spus inainte, cum credea Bally (cf. 3.1.2.), ci si ceea ce se va spune in acelasi discurs. De altfel, acest lucru devine evident pana si din exemple banale de tipul Casa lui Ion si Casa de Austria, unde determinantii postpusi functioneaza simultan ca elemente contextuale, relevand semnificatia semnului casa.

Contextul verbal poate fi nemediat - constituit din semnele care se gasesc imediat inainte sau dupa semnul considerat⁵⁸ - sau mediat, putand ajunge pana la a cuprinde intregul discurs si, in acest caz, poate fi numit context tematic. intr-o opera literara, fiecare capitol si, pana la un anumit punct, fiecare dintre cuvintele cuprinse in el semnifica in relatie cu ceea ce s-a spus in capitolele precedente si capata sensuri noi cu fiecare nou capitol, pana la ultimul. Din alt punct de vedere, contextul verbal poate fi pozitiv sau negativ: constituie context atat ceea ce se spune efectiv cat si ceea ce nu se spune. Daca omisiunea este intentionata, avem de-a face cu ceea ce - in functie de intentia atribuita vorbitorului - se numeste insinuare, aluzie sau sugestie⁵⁹. Poezia "de sugestie' se bazeaza, in mare masura, pe o adecvata folosire intentionata a contextelor verbale negative.

3.4.4. Contextul extraverbal e constituit din toate circum­stantele de natura nelingvistica ce sunt percepute in mod direct de catre vorbitori. Pot fi distinse diferite subtipuri:fizic, empiric, natural, practic, istoric si cultural.

a) Contextul fizic cuprinde lucrurile care se afla in raza vizuala a vorbitorilor sau la care adera un semn (in cazul unui semn gravat, scris sau imprimat; cf. "cadrul sinfizic' al lui K. Biihler). Deixisul real si nemijlocit apare in interiorul unui context fizic, prin care, in plus, se individualizeaza implicit toate lucrurile pe care contextul insusi le contine (cf. 2.3.2. si nota 36).

b) Contextul empiric e constituit de "starile de lucruri' obiective, care sunt cunoscute de catre cei ce vorbesc intr-un anumit loc si intr-un anumit moment, desi nu se afla in raza vizuala a vorbitorilor: de exemplu, faptul ca dincolo de poarta exista o strada, ca aceasta casa are cinci etaje, ca in apropierea acestui oras exista o mare, un rau, o plaja, o padure etc. Expresii ca: ma duc la plaja, marea e agitata, nu iesi in strada, domnul de la primul etaj capata in vorbirea curenta un inteles in intregime determinat datorita "contextului empiric'.

c) Contextul natural reprezinta totalitatea contextelor empirice posibile, adica universul empiric cunoscut de vorbitori. Prin "con­textul natural' sunt singularizate si individuate pentru toti vorbitorii, in plan empiric, nume ca: soarele, luna, cerul, paman­tul, lumea. Nu se intreaba: "care soare?', pentru ca se cunoaste numai unul⁶⁰.

d) Contextul practic sau ocazional reprezinta "ocazia' ("pri­lejul') vorbirii: imprejurarea particulara, subiectiva sau obictiva, in care are loc discursul; de exemplu, faptul de a vorbi cu un batran sau cu un copil, cu un prieten sau cu un dusman, de a vorbi pentru a cere o favoare sau a revendica un drept; faptul ca discursul are loc pe strada sau intr-o reuniune de familie, in clasa sau la piata, ziua sau noaptea, vara sau iarna etc. O intreaga serie de functii gramaticale semantice sau stilistice depind de "prilejul' discursului sau sunt indeplinite in mod implicit de catre acest context; cf., de exemplu: ce zi frumoasa!, efrigl (azi si nu in general). O fraza ca: doua de zece si una de douazeci nu are inteles in sine, dar este perfect clara daca este adresata unui vanzator ambulant care vinde anumite obiecte de zece si de douazeci de centime.

e) Contextul istoric e constituit de circumstantele istorice cunoscute de catre vorbitori, si poate fi particular - limitat, ca istoria unei persoane, a unei familii, a unui sat; sau mai larg, precum istoria unei natiuni (de exemplu, faptul ca o tara este republica si nu regat, faptul ca o comunitate este crestina si nu musulmana) - sau universal; actual sau trecut. Nume ca: pri­marul, medicul, farmacistul, preotul sunt de obicei denotatii individuale in contexte istorice particulare; regele este denotatia individuala intr-un regat; papa este o denotatie individualizata prin contextul "universal actual', lupta de la Salamina - prin contextul "universal trecut'⁶¹.

f) Contextul cultural cuprinde tot ceea ce apartine traditiei culturale a unei comunitati, care poate fi foarte limitata sau poate sa cuprinda intreaga umanitate. in masura in care integreaza istoria spirituala a unei comunitati, "contextul cultural' e o forma particulara a contextului istoric. in latina, deus semnifica 'un zeu, vreun zeu'; in spaniola, Dios e un nume individualizat de traditia monoteista crestina; iar in filozofia scolastica, chiar filozoful era o denotatie individuala. Asa-numitele "topos-uri' sunt recunoscute si functioneaza ca atare in interiorul unei traditii literare; astfel, pentru vorbitorii culti de limba spaniola, expresia de cuyo nombre no quiero acordarme [de al carui nume nu vreau sa-mi amintesc] are o savoare particulara pentru ca aminteste de textul lui Cervantes.

Toate contextele extraverbale pot fi create sau modificate prin intermediul contextului verbal, dar chiar "limba scrisa' si cea literara se bizuie pe unele dintre ele, de exemplu pe contextul natural si pe contexte istorice determinate: Homer face aluzie in mod constant la mituri cunoscute de greci, iar Gongora, cand scrie el mentido robador de Europa [brigandul mincinos al Europei], conteaza pe un context cultural pe care il presupune cunoscut cititorilor.

3.5.1. Prin univers de discurs intelegem sistemul universal de semnificatii caruia ii apartine un discurs (sau un enunt) si care ii determina validitatea.si sensul. Literatura, mitologia, stiintele, matematica, universul empiric, ca "teme' sau "lumi de referinta' ale vorbirii, constituie "universuri de discurs'. O expresie ca reducerea obiectului la subiect are sens in filozofie, dar nu are nici un sens in gramatica; fraze precum: calatoria lui Columb, dupa cum spunea Parmenide si dupa cum spunea Hamlet apartin unor universuri de discurs diferite. Umorul se bazeaza adesea pe confuzia intentionata a universurilor de discurs in acelasi enunt; cf, de exemplu: in padure doi tineri matematicieni extrageau radacinile patrate ale arborilor, vad pe fereastra un om care coboara din maimuta,

3.5.2. Conceptul 'univers de discurs' a fost deseori criticat de catre logicienii pozitivisti, cu argumentul ca nu exista "alta lume' in afara lumii naturale si empiric cognoscibile⁶². Ca nu exista decat o lume e sigur, insa criticile la care ne referim, departe de a invalida conceptul de 'univers de discurs', dezvaluie o neintelegere radicala a problemei. Nu este vorba de alte "universuri', de alte "lumi de lucruri', ci e vorba de alte "universuri de discurs¹¹, de alte sisteme de semnificatii. insasi pretentia de "a traduce', de exemplu, frazele mitologiei, transferandu-le la nivelul vorbirii despre lumea empirica si istorica ("grecii credeau ca' etc), dezvaluie tocmai faptul ca este vorba de "universuri de discurs' diferite. in realitate, enunturile apartinand unor universuri de discurs non-empirice nu sunt lipsite de sens si nu impun nici o "traducere'. Valoarea de adevar a unei afirmatii despre "Ulise' nu se verifica in istoria greaca, ci in Odiseea si in traditia corespunzatoare, in care Ulise era sotul Penelopei este o propozitie adevarata, pe cand Ulise era sotul Elenei este falsa; iar afirmatiile despre "centauri' sunt verificabile in mitologie, unde propozitia centaurul era un sacrificiu de o suta de tauri este falsa, pe cand centaurul era o fiinta pe jumatate om si pe jumatate cal este adevarata.

Cele spuse sunt suficiente, credem, pentru a sublinia importanta pe care inventarul cadrelor si recunoasterea functiunilor lor le au pentru gramatica, pentru teoria literara si pentru teoria limbajului. in particular, se cuvine subliniata importanta cadrelor non-verbale, care sunt adesea ignorate.

3.6.2. in ceea ce priveste gramatica, aici cadrele non-verbale intervin in mod necesar, desi in masura diferita, in considerarea celor trei planuri ale ei: teoretic, descriptiv si analitic®. in planul teoretic, anumite procedee de semnificare pot fi definite numai prin referire la tipurile de cadre in care sunt destinate sa (formala si sistematica) a functiunilor care se manifesta in mod concret intr-un text.

functioneze (acesta este cazul pronumelor personale si al deicticelor pronominale, adjectivale si adverbiale); in definirea altor procedee de semnificare, referirea la cadre intervine cel putin in sens negativ, ca in cazul numelor proprii, care sunt indepen­dente de circumstantele vorbirii (in ceea ce priveste actualizarea si individualizarea) (cf. nota 60). Iar dintr-un punct de vedere mai general, referirea la cadre este indispensabila pentru delimi­tarea lexemelor (cuvinte cu semnificatie categoriala si lexicala, ca numele si adjectivele) de categoreme (cuvinte care au numai semnificatie categoriala si care, ca atare, "denoteaza' fara "a desemna', cf. 3.2.1.). Interventia cadrelor este mai mica in planul descriptiv, care este planul propriu al "limbii'; totusi, este necesar cel putin sa semnalam care functiuni nu dispun de in­strumente verbale intr-o limba (realizandu-se exclusiv prin circumstantele vorbirii) si care instrumente verbale pot fi sub­stituite de cadre. insa recunoasterea cadrelor este indispensabila mai ales pentru analiza gramaticala a textelor, caci aceleasi scheme formale pot corespunde la functii total diferite, in cadre diferite.

in general, o lingvistica propriu-zis functionala nu poate ne­glija cadrele, nici macar pe cele "extraverbale', caci functiile reale nu apar in limba abstracta, ci in vorbirea concreta. Acest lucru este adevarat si pentru lingvistica diacronica: nici ea nu poate ignora circumstantele generale in care s-a vorbit o limba⁶⁴.

3.6.3. in ceea ce priveste teoria literara - sau, mai degraba, teoria tehnicii si a interpretarii literare -, cunoasterea cadrelor non-verbale are importanta in doua sensuri, ambele fundamentale.

in primul rand, "limba scrisa' nu dispune deloc sau dispune partial de anumite cadre (ca, de exemplu, mediul, situatia nemediata, contextul fizic, cel empiric si cel practic) si, ca urmare, in masura in care ii sunt necesare, trebuie sa le creeze prin mijlocirea contextului verbal. Acest fapt pune scriitorului o serioasa problema de ordin tehnic. Problema este minora pentru poezia lirica, aceasta fiind mai libera fata de cadre si, ca atare, mai abstracta si prin ea insasi mai universala. Desigur, poezia lirica poate fi motivata printr-o "ocazie', dar ocazia este exterioara poeziei, iar viziunea poetica o depaseste indata, universa­lizand-o⁶⁵, in schimb, poezia epica si mai ales proza narativa au mult mai multa nevoie de cadre. Pentru a-si concretiza viziunea, prozatorul trebuie sa faca lucrurile tangibile, personajele trebuie sa le faca prezente si vizibile, imprejurarile - sesizabile. in unele romane se vorbeste de rauri si paduri, dar nu li se simte umiditatea si racoarea, si acesta este un indiciu ca ne aflam in prezenta unor scrieri esuate. Opera in proza trebuie sa-si contina in mare parte cadrele. Acest fapt explica dificultatea, de ordin tehnic, mult mai mare a prozei artistice in raport cu poezia lirica.

in al doilea rand, literatura valorifica intotdeauna, in masura mai mare sau mai mica, anumite cadre limitate, in special pe cele istorice si culturale. De aici rezulta "dificultatea' sporita a unor opere in raport cu altele, dificultate aflata in relatie directa cu mai marea lor adeziune la contexte ignorate de catre cititor. Si tot de aici rezulta necesitatea comentariilor, daca interpretarea se face in contexte diferite de cele pe care se bazeaza opera: "a ex­plica' o opera inseamna, inainte de toate, a-i reconstrui cadrele⁶⁶.

3.6.4. in sfarsit, in ceea ce priveste teoria limbajului, o recu­noastere adecvata a functiunilor tuturor cadrelor ar contribui la eliminarea unor vechi si persistente erori. intre ele, in primul rand, aceea a limbii "perfecte din punct de vedere logic', ca si aceea a pretinsei "imperfectiuni' sau "insuficiente' a limbajului.

Limba "perfecta din punct de vedere logic' este un nonsens teoretic (caci logica sau ilogica poate fi numai o expresie concreta, nu limba abstracta) si ar fi cu totul inutila, caci ar servi numai pentru a re-gandi ganditul, si nu pentru a avansa in gandire (adica a crea noi semnificatii). insa, chiar daca s-ar con­sidera ca o asemenea limba ar fi utila, sarcina de a o construi ar fi zadarnica: in utilizarea acelei limbi ar interveni cadrele (incepand cu insusi contextul verbal), si ea ar inceta sa fie un cod neechivoc si imuabil. Constructorii de limbi nu pot inlatura cadrele si nici nu pot impiedica faptul ca vorbirea sa semnifice in contexte infinite.

La fel de nefericita si crasa este si eroarea continuta in afir­matiile privind "imperfectiunea' si "insuficienta' limbajului, eroare in care au cazut pana si ganditori atat de subtili ca H. Bergson si A.N. Whitehead. Aceasta eroare consta in confun­darea vorbirii concrete cu limba abstracta, in a crede ca ceea ce se vorbeste e pur si simplu "limba', in faptul de a nu observa ca limba consemnata in gramatica si in dictionar este numai instrumentul vorbirii si gama ei istorica de posibilitati, ca vorbirea depaseste mereu limba si inseamna propriu-zis particularul si concretul. Un discurs se poate dovedi inadecvat, din cauza lipsurilor discursului in cauza si nu a insuficientei universale a limbajului. Whitehead⁶⁷ semnaleaza drept insuficienta a limbajului faptul ca expresia lingvistica nu se poate referi la univers in toate detaliile acestuia: "limbajul este total nedeterminat din cauza faptului ca orice eveniment presupune un tip sistematic de mediu'. Ceea ce este sigur este, insa, exact contrarul: limbajul nu spune conditiile contextuale, pentru ca nu este necesar sa le spuna, insa le utilizeaza si, ca urmare, expresia reala le implica si le contine⁶⁸. Vorbirea semnifica [produce semnificatii] intr-un proces infinit, care este procesul insusi al realitatii semnificate. Eroarea lui Whitehead consta in faptul de a considera ca o fraza data ca exemplu este identica cu cea realmente rostita (eroare pe care el insusi o critica la alti autori), in realitate, izolata de contextele ei, fraza este alta: este numele frazei si implica o translatie de la limbajul primar la "metalimbaj' (la vorbirea despre limbaj). Cu aceasta nu vrem sa spunem ca nu trebuie sa dam exemple. Dar nu trebuie uitat faptul ca fraza-exemplu este numai un "nume' prin care ne referim la cealalta fraza, cea care semnifica intr-o multime de contexte, asa cum prin cuvantul arbore vorbim despre "arborii' reali si nu pretindem ca el insusi (cuvantul) sa fie verde si sa aiba frunzisul des. Daca imi propun sa cercetez semnificatia versului lui Dante: Nel mezzo del cammin di nostra vita, versul la care ma refer nu este acesta pe care tocmai l-am scris, ci acela care se afla in Divina Commedia si care semnifica in mod adecvat numai in relatie cu intregul poem.