FORMA Sl SUBSTANTA IN SUNETELE LIMBII - STADIUL ACTUAL AL PROBLEMEI

FORMA Sl SUBSTANTA IN SUNETELE LIMBII

I. Stadiul actual al problemei. - II. Posibilitati si limite ale mecanicismului lingvistic. - IE. Fonetica si fonologia in conceptia lui Trubetzkoy. - IV. Fundamentarea foneticii ca disciplina lingvistica. -V.,,Forma' si "substanta' in doctrina lui Hjelmslev. -VI. Interdependenta dintre morfic si hiletic. - VII. Concluzii.

I. STADIUL ACTUAL AL PROBLEMEI

1.1. Separatia mai mult sau mai putin neta intre "forma' si "substanta' in abordarea sunetelor limbii se intemeiaza, inprincipal, pe distinctia stabilita de Ferdinand de Saussure intre langue si parole ("limba' si "vorbire') si pe interpretarea, in acest sens, a unei serii de afirmatii axiomatice ale aceluiasi invatat cu privire la aspectele caracteristice ale "limbii'. intr-adevar, dupa Saussure, limba "este o forma, nu o substanta', este "un joc de opozitii'; 'singurul lucru esential in ea este doar ca un semn sa nu se confunde cu altele'; "in limba nu exista decat diferente'; "un sistem lingvistic este constituit dintr-o serie de diferente intre sunete, combinate cu o serie de diferente intre idei', si "intr-un stadiu de limba totul se bazeaza pe relatii'¹.

Este vorba, poate, de o interpretare unilaterala, deoarece raporteaza la esenta insasi a " limbii in general' (in sensul curent si traditional, si nu intr-unui din diferitele sensuri saussuriene ale termenului langue) ceea ce s-ar putea raporta doar la conditiile functionarii ei, la aspectul ei de sistem functional². Realitatea este insa ca o asemenea interpretare constituie fundamentul si ratiunea de a fi pentru orientarile structuraliste si functionaliste din lingvistica actuala, mai ales din cea europeana.

1.2. in lingvistica nord-americana orientarea structuralista porneste de la E. Sapir³ si, mai ales, de la L. Bloomfield⁴, si, chiar daca se intemeiaza pe premise total diferite si declarat independente de saussurianism, foloseste adesea metode analoge si ajunge la rezultate practic identice cu cele ale structuralismului si functionalismului european. in ceea ce priveste domeniul fonic, asemenea metode se bazeaza in mod esential pe indicatiile cuprinse in opera fundamentala a lui Bloomfield, conform carora

fonemele trebuie clasificate in functie de posibilitatile lor de a constitui silabe, iar "modalitatea cea mai simpla de a descrie struc­tura fonetica [fonemica] a unei limbi' este de a clasifica fonemele si imbinarile nesilabice in functie de pozitiile in care se pot gasi fata de cele silabice⁵.

Si chiar in acest caz poate fi vorba, in anumite dezvoltari ulterioare, de o interpretare unilaterala, deoarece Bloomfield nu se refera propriu-zis la definirea fonemelor, ci la clasificarea lor si la descrierea structurii fonematice a unei limbi.

1.3. A. Martinet⁶ considera ca intre structuralismul nord-ame-rican si cel european trebuie sa existe anumite legaturi istorice si ca doctrina saussuriana trebuie sa fi fecundat, intr-un fel sau altul, si solul lingvistic nord-american. Acest lucru este foarte probabil, dar numai daca avem in vedere lingvistica nord-ame­ricana in general, si nu scoala strict bloomfieldiana, si numai daca amintitele legaturi sunt intelese ca legaturi de ordin practic intre metodele adoptate, si nu intre conceptiile de baza pe care se intemeiaza metodele insesi. intr-adevar, in Language, Saussure (care nici macar nu figureaza in bibliografie) este citat o singura data (la p. 19, in capitolul introductiv despre istoria lingvisticii), iar in toata cartea - care, in partea referitoare la studiul sincronic al limbajului, constituie o dezvoltare originala si, fara indoiala, foarte coerenta a unor premise eliberate de orice urma de psiho­logism sau sociologism - nu gasim nici o urma de idei specific saussuriene. Conceptul de "limba', esential in doctrina lui

Saussure, apare numai ca dat empiric la Bloomfield, pentru care obiectul lingvisticii il constituie the utterances (enunturi, expresii concrete). Limba insasi, dupa Z. S. Harris, unul dintre cei mai proeminenti continuatori ai lui Bloomfield, nu este decat "the totality of all utterances in all situations'⁷, adica ceva ce pentru Saussure ar fi in mod necesar parole, si nu langue^%, iar pentru Hjelmslev, "text' (Text), si nu "limba' (Sprog)⁹. Cu alte cuvinte, in timp ce Saussure, si o data cu el structuralistii si functionalistii europeni, se situeaza in planul prin definitie "formal', "siste­matic' si "structural' al "limbii' (singurul care poate fi studiat in mod stiintific, in conceptia lui F. de Saussure), structuralistii bloomfieldieni se situeaza in planul concret al vorbirii, si numai in acesta. In plus, in timp ce pentru Saussure si pentru lingvistica saussuriana semnul lingvistic este semnificant + semnificat, pentru Bloomfield si pentru scoala lui semnul corespunde - si numai pana la un anumit punct - cu ceea ce Saussure numeste semnificantT, semnificatul ramanand in afara limbajului, deoarece nu poate fi definit in termeni lingvistici¹¹; iar acelasi "semni­ficant' nu este deloc "mental', nu este deloc "imagine acustica', ci este ceva fizic si material: cuvantul insusi ca lucru, ca fenomen acustic. Limba saussuriana este in intregime mentala (imagini acustice + semnificatii)¹²; limbajul lui Bloomfield este in intregime material¹³.

in termeni glosematici, ar trebui sa spunem ca lingvistii bloomfieldieni au in vedere numai "planul expresiei' (cu care identifica intreg limbajul), ignorand complet atat "forma' cat si "substanta' "continutului'; iar in planul expresiei, nu iau in consideratie, strict vorbind, "forma' propriu-zisa (forma ideala), ci tocmai "substanta' materiala, acustica - chiar daca organizata lingvistic - in actele concrete ale vorbirii. Este adevarat ca atat glosematicieii cat si bloomfieldienii vorbesc de "forma lingvistica' (si chiar se intampla foarte adesea sa descrie si sa analizeze intr-un mod aparent identic anumite "forme' concret reprezentate), dar se refera la concepte fundamental diferite. Pentru glosematica forma este o structura ideala si constanta care doar se manifesta intr-o substanta¹⁴; pentru lingvistica bloomfiel-diana, in schimb, forma este structura insasi a substantei, este o portiune de substanta organizata: un cuvant, o propozitie, rostite in mod real, sunt forme¹⁵. Nu este vorba de a revela "sistemul' din spatele fiecarui "proces'¹⁶, ci este vorba numai de sistemul cel mai "convenabil' si mai simplu de a analiza, grupa si descrie structurile unui ansamblu de utterances concrete¹⁷, fie si in scopuri pur practice, cum ar fi acela al reprezentarii lor prin scris¹⁸. S-ar putea spune ca structuralismul american este doar o metoda, in timp ce structuralismul european este o conceptie a priori (ipoteza)¹⁹ care determina o metoda: pentru nord-americani sis­temul este un rezultat, pentru europeni este, in acelasi timp, premisa si rezultat.

in scoala nord-americana si in scolile europene apar, desigur, si concepte comune, precum cel de "opozitie distinctiva', sau cel de "trasatura pertinenta' {distinctive feature), dar este vorba de concepte empirice la care s-a putut ajunge, in mod mai mult sau mai putin independent, pe cai diferite si chiar in cadrul foneticii traditionale (Sweet, Jespersen, Jones).

2.1. Asadar, ramane dovedit faptul ca analogiile intre lingvis­tica saussuriana si structuralismul nord-american nu sunt de natura teoretica si doctrinara - deoarece nu provin din conceptii analoge asupra limbajului -, ci doar de natura practica si tehnica; nu sunt conceptuale, ci metodologice: in cel mai bun caz, se pot referi la teoria tehnicii utilizate in studiul sincronic al limbajului. Cu toate acestea, concluziile diferitelor orientari structuraliste pot fi analoge, tocmai pentru ca metodele si rezultatele restructureaza in mod necesar conceptiile si pentru ca, intr-un anumit plan, pre­misele si rezultatele se confunda si se identifica. Iar consecintele pot implica atat aspecte practice cat si teoretice.

in domeniul fonic, asemenea concluzii sunt in principal doua: a) pe de o parte, se face o separatie neta intre fonetica si fonologie²®: numai aceasta din urma este recunoscuta ca disciplina lingvistica, pe cand cea dintai este plasata printre stiintele fizice sau naturale, ca fiind fiziologie pura si acustica; b) pe de alta parte, se ajunge la ignorarea substantei fonice si chiar a oricarei

Folosim aici termenii de fonetica si fonologie cu semnificatia pe care le-o atribuie Trubetzkoy, aproximativ analoga celei pe care, pentru cercetatorii nord-americani, o au termenii phonemics si phonemic. Hjelmslev, care merge dincolo de "limbajul lingvistic' (fonic) si pentru care fonologia este doar stiinta "uzului lingvistic', nu a "limbii' (a sistemului), a folosit o vreme termenii fonematica si fonematic, dar din 1936 ii prefera pe cenematica (cenemica: "stiinta unitatilor vide') si cenematic (cenemic). Cf. Proceedings ofthe Second International Congress of Phonetic Sciences, Cambridge, 1936 [Proceedings L], p. 49, nota 1.

substante in descrierea fonologica (respectiv, cenemica), apli-candu-se ca unica metoda, pentru identificarea fonemelor (respec­tiv, a cenemelor), "comutarea', iar pentru definirea lor, criteriul "pozitional' sau "distributional' (pozitia pe care o ocupa in sistem). Prima dintre aceste concluzii caracterizeaza, implicit sau expli­cit, toate orientarile structuraliste²¹ si functionaliste (chiar si pe cele care nu exclud din fonologie orice referinta de natura fonetica). Cea de-a doua caracterizeaza in special glosematica asa-numitei "Scoli de la Copenhaga'²², elaborata si dirijata prin activitatea si gandirea lui Louis Hjelmslev, si scoala de la Yale²³, cu B. Bloch si G.L. Trager²⁴, chiar daca in ultima vreme apare si la unii invatati englezi²⁵. Nu ignora, in schimb, substanta fonica (chiar daca afirma autonomia fonologiei) asa-numita "Scoala de la Praga'²⁶, si nici fonologii francezi, ca A. Martinet; si nu o ignora majoritatea "fonemicistilor' americani: W. Freeman Twaddell²⁷ isi defineste microfonemele si macrofonemele (= foneme) in termeni de trasaturi distinctive acustice si articulatorii; K. L. Pike²⁸ si Z. S. Harris²⁹ considera ele­mentul fonetic drept esential si indispensabil in analiza "fonemica'. Si chiar si in Cercul de la Copenhaga a aparut o voce partial discordanta: este vorba de Eli Fischer-Jorgensen³⁰.

3. in pofida acestor divergente si a altora, este neindoielnic ca pozitiile extreme nu sunt incompatibile cu premisele (teoretice sau tehnice) comune pe care le adopta diferitele orientari structuraliste. Mai mult decat atat: pare neindoielnic ca aceste pozitii constituie posibile dezvoltari, perfect coerente, ale pre­miselor insesi si ca, daca nu se intampla intotdeauna asa, aceasta se intampla numai pentru ca acest lucru ar implica dificultati de aplicare, dificultati de ordin empiric. O dovedeste faptul ca, in cadrul structuralismului american, K. L. Pike ajunge la o separare & foneticii de fonologie ("fonemica ') la fel de transanta, sau poate mai transanta decat cea realizata de Trubetzkoy³¹, si ca Trubetzkoy insusi, adversar al ignorarii substantei fonice in analizele sale fonematice, ajunge sa ofere o descriere "pozi­tionala' a consonantismului limbii vechi grecesti, asemanatoare cu cea din exemplele lui Bloomfield si din analizele glosematice, mentionand doar faptul ca situatiile analoge celei din greaca sunt relativ putine si ca in cazul anumitor limbi, cum ar fi birmaneza³², criteriul ar fi inaplicabil.

4. Nu ajung, fireste, la nici una dintre cele doua concluzii mentionate mai sus lingvistii care, chiar adoptand punctul de vedere functionalist si un structuralism moderat, au o conceptie flexibila despre caracterul functional si sistematic, mentinand, prin urmare, o stransa legatura intre fonetica si fonologie, precum J. Laziczius (cf. III, 3.2, 3.3.) si B. Malmberg (cf. III, 3.4.). Si cu atat mai putin e cazul lingvistilor care ajung la planul "normal' si "sistematic' al limbii pornind de la baze strict fonetice si experimentale, precum D. Jones³³ sau E. Zwirner³⁴. D. Jones, in special, admite ca fonemul poate fi considerat drept "sunet ab­stract de gradul al doilea'³⁵, dar prefera sa il considere, dintr-un punct de vedere pur "fizic', drept "familie de sunete'³⁶; recunoaste ca diferentele dintre foneme (= trasaturi distinctive) sunt "semnificative', adica apte de a deosebi un cuvant de altul, dar observa ca nu totdeauna si in mod necesar trebuie sa indeplineasca o asemenea conditie³⁷ si, ca urmare, se opune atat asa-numitului "mentalism' (pe care il interpreteaza ca psiho­logism) cat si abordarii propriu-zis structurale si functionale³⁸. Opera lui Jones constituie demonstratia practica a posibilitatii de a ajunge la teoria fonematica prin mijlocirea foneticii si fara a parasi cadrul acestei discipline (trecand doar in alt plan de abstrac­tizare), si, prin urmare, din acest punct de vedere, pare extrem

de justificata decizia sa de a considera "fonologia' sau "fonemica' pur si simplu ca o parte a foneticii³⁹.

5.1. Aceste ultime pozitii merita o atentie speciala deoarece, daca la un moment dat au putut parea pur si simplu conservatoare sau eclectice, astazi ele se pot prezenta ca forme - chiar daca discutabile si, poate, uneori, extreme - ale unei noi sinteze intre fonetica si fonologie. Aceasta sinteza nu trebuie sa insemne con­fuzie, nici simpla fuziune (caci criteriul functional si conceptul de structura constituie cuceriri importante care nu pot si nu trebuie sa fie pierdute sau diluate in ansamblul indistinct al foneticii traditionale), ci o efectiva si fecunda largire a problematicii fenomenului lingvistic, care a inceput sa se profileze deja.

5.2. intr-adevar, pe de o parte, fonologia isi ocupa locul, alaturi de celelalte stiinte fonice, in textele scolare si in manualele de fonetica, precum cele ale lui W. Brandenstein⁴⁰ si E. Dieth⁴¹, iar, pe de alta parte, oportunitatea unei reunificari sau, cel putin, nevoia ca fonologia sa restabileasca sau sa intareasca legaturile sale cu fonetica sunt semnalate atat din tabara foneticienilor cat si din partea fonologiei si a lingvisticii generale. Dieth insusi -chiar daca porneste de la o conceptie depasita⁴² si se sprijina pe afirmatii cu caracter polemic ale lui Jaspersen, facute in alt mo­ment si de pe alte baze (cf. III, 3.1.) -, subliniaza ca nu este oportun sa separam abordarea fonologica de cea fonetica, ajungand chiar sa considere fonologia pur si simplu ca un nou punct de vedere in cadrul foneticii⁴³. Iar John Lotz (desi identifica "lingvisticul' exclusiv cu "socialul') admite, recenzand manualul dialectologului elvetian E. Dieth, ca, intr-adevar, "nu exista motiv pentru a separa cele doua discipline'⁴⁴. in acelasi sens, E. Otto, intr-o lucrare despre stadiul actual al lingvisticii⁴⁵, prezinta o schema in care fonetica apare ca "stiinta a vorbirii' {Sprechwissenschaft), iar fonologia ca "stiinta a limbii' {Sprachwissenscha.fi), dar avertizeaza ca intre cele doua abordari exista o legatura indi­solubila ("Natiirlich, greifen beide Seiten unloslich ineinander')⁴⁶. Si chiar A. Martinet - care, impreuna cu R. Jakobson, este la ora actuala cel mai de seama reprezentant al directiei functionaliste inaugurate de Scoala de la Praga - observa⁴⁷ ca nu trebuie "sa se rupa puntile' dintre fonetica si fonologie⁴⁸.

5.3. Si cu privire la excluderea substantei fonice din analiza structurilor fonematice s-au formulat rezerve si critici foarte intemeiate si s-a manifestat rezistenta atat din afara cat si din interiorul structuralismului. Astfel, A. Nehring, examinand dezbaterile in jurul glosematicii⁴⁹, observa, printre alte lucruri, ca substanta fonica nu poate fi ignorata, de pilda, in studiile despre limita silabica⁵⁰ si ajunge la o judecata al carei total scepticism nu poate fi impartasit - dar care contine totusi ceva adevar - cu privire la contributia glosematicii la cunoasterea limbajului si a limbilor⁵¹. Totodata, un savant de prestigiul lui R. Jakobson, mereu coerent, in aceasta privinta, cu linia urmata de Scoala de la Praga (in ciuda profundelor reforme pe care le-a introdus, in special prin reducerea tuturor opozitiilor fonematice la opozitii binare)⁵², nu numai ca nu rupe legaturile cu substanta fonica, ci, dimpotriva, le intareste si mai mult. intr-adevar, el cere luarea in consideratie a trasaturilor acustice (fizice) ale sunetelor limbii⁵³ - alaturi de caracteristicile articulatorii (fiziologice), si, mai tarziu, in locul acestor caracteristici, de care fac uz, in general,

fonologii -, ceea ce, evident, implica un contact tot mai intim 'intre teoria structurala si cercetarea instrumentala a sunetelor'⁵⁴. De asemenea, R. Jakobson pastreaza neschimbat conceptul de fonem (formulat deja in 1932) ca 'manunchi de trasaturi fonice distinctive'⁵⁵ si mentine aceasta pozitie si in articolul prin care intervine in "dezbaterea glosematica'⁵⁶. Distinctiile fonematice sunt pentru Jakobson diferente "evidente pentru acustica obiectiva, dar si pentru cea subiectiva'⁵⁷, iar 'referirea la substanta fonica este inevitabila in analiza trasaturilor distinctive'⁵⁸.

Dar cel care a luat o atitudine critica explicita, mentinuta in diverse articole informative si in recenzii ale unor lucrari de glosematica a fost, mai ales, A. Martinet⁵⁹. Obiectiile lui Martinet in aceasta privinta sunt, in esenta, doua, si amandoua foarte importante: a) in realitate, glosematicienii nu ignora substanta fonica sau, cel putin, nu o ignora in prima faza a analizei, aceea a identificarii alofonelor, inevitabil premergatoare comutarii sau aplicarii criteriului pozitional si distributional⁶⁰; cel mult, ei socotesc identificarea ca fiind stabilita⁶¹, fara sa tina seama de faptul ca, in cazul fonemului, identificarea coincide cu definirea⁶²; si b) este practic imposibil sa se ignore substanta fonica, pentru ca acest lucru provoaca grave dificultati, ca in cazul fonemelor cu distributie complementara (de exemplu, Ihl si /rj/ in engleza), unde proba comutarii pur si simplu nu se aplica, sau in cazul fonemelor cu distributie identica (precum fld si /p/ in daneza) care, ca urmare, ar trebui sa aiba aceeasi definitie din punct de vedere "formal'⁶³. Validitatea ambelor obiectii este recunoscuta fara rezerve de E. Fischer-J0rgensen⁶⁴.

5.4. Trebuie semnalat, in sfarsit, faptul ca si cu privire la excluderea asa-numitei "substante a continutului' - care nu va fi tratata aici - au fost exprimate rezerve intemeiate, mai ales de catre Ingerid Dai⁶⁵, care, sprijinindu-se pe lucrarile unor autori ca Husserl si Cassirer, observa ca nu poate fi ignorata valoarea pur cognitiva a limbajului, adica masura in care "numirea' se identifica cu actul cunoasterii⁶⁶.

5.5. Pare evident, asadar, ca se observa, si in privinta studiilor fonice, simptomele unei salutare reactii impotriva excesivei autonomizari si a exageratei fragmentari a cercetarilor cu privire unor invatati ca R. Jakobson⁷⁰ sau ca A. Martinet⁷¹, ale carui ampla viziune si ascutit simt lingvistic nu pot fi satisfacute de anumite 'aplicari monotone ale unei foarte elementare table pitagoreice'⁷².

Se observa, cu alte cuvinte, ca delimitarile si schematizarile excesive pot face sa se piarda din vedere faptul ca obiectul lingvisticii este limbajul uman in totalitatea sa, in realitatea sa multiforma si infinit variabila, si in nenumaratele sale relatii. Si este important sa semnalam ca o asemenea reactie se manifesta nu numai in Europa, ci si in Statele Unite ale Americii, unde, mai mult decat in oricare alta tara, au inflorit descrierile si analizele obiectiviste. intr-adevar, intr-un efort de ampla si fructuoasa sinteza, se reiau acum in America de Nord si se intregesc cu dezvoltarile datorate doctrinelor lui Sapir si Bloomfield, ca si cu rezultatele unei extrem de bogate experiente dobandite in "lucrari de teren', idei exprimate, cu mai bine de cincizeci de ani in urma, de lingvisti ca H. Schuchardt si ganditori ca B. Croce si sustinute de multi ani incoace de diferiti invatati europeni, cum ar fi, de pilda, relatia dintre limba si cultura, posibilitatea ca de la o limba la alta sa treaca elemente, nu numai lexicale, ci si fonologice si gramaticale⁷³, ideea intimei

interdependente dintre sincronie si diacronie⁷⁴. Deja mai sus amintitele Rezultate ale Conferintei antropologilor si lingvistilor, din 1953, de la Universitatea din Bloomington, Indiana (cf. nota 56), reprezinta in acest sens un indiciu extrem de semnificativ si, cu toate ca unele dintre ideile mai sus mentionate sunt prezentate ca descoperiri independente - cum se intampla adesea -, ramane demonstrat faptul ca nu exista o "lingvistica europeana' si o "lingvistica americana'⁷⁵, ci exista numai probleme lingvistice universale, de unde rezulta ca studiul aprofundat al faptelor a putut conduce la rezultate analoge.

5.6. in ceea ce priveste studierea sunetelor limbii, reactia amintita se manifesta in sensul deja indicat, al unei noi uniuni intre fonetica si fonologie, ca depasire a aspectelor caduce ale saussurianismului si, in mai mica masura, ale bloomfieldianis-mului, iara ca prin aceasta sa fie abandonate sau ignorate doctrinele celor doi mari maestri: este vorba, mai exact, de depasirea excesivului lor "obiectivism' (care trimite la obiectul mental "limba', in cazul lui Saussure, la obiectul fizic "enunt', in cazul lui Bloomfield). Cat priveste saussurianismul, in particular, este vorba de a umple din nou hiatusul dintre "limba' si "vorbire' - asa cum au incercat, pe un plan mai general, invatati precum Ch. Bally⁷⁶ sau W. von Wartburg⁷⁷, - pentru ca, separand rigid fonetica de fonologie si recunoscand-o numai pe aceasta din urma drept lingvistica, ne scapa realitatea limbajului in ceea ce este el ca activitate concreta si creatoare a indivizilor vorbitori, activitate care modifica si creeaza in mod continuu "limba'. Se simte nevoia de a uni din nou ceea ce s-a separat, de a reveni la realitatea vorbirii, fara a pierde prin aceasta ceea ce s-a castigat prin separare, fiind neindoielnic faptul ca structuralismul si functionalismul inca mai trebuie sa fie ghiduri pentru "noi cuceriri ale lingvisticii pe toate fronturile'⁷⁸, chiar daca nu singurele ghiduri (cel putin daca functionalitatea este inteleasa ca fiind proprie doar "limbii', si nu intregii vorbiri). O asemenea cerinta coincide cu "revenirea la parole', solicitata de unii filozofi⁷⁹, si cu o exigenta mult mai veche si generala, pe care Platon o pune in gura lui Hippias, intr-unui din putinele momente de inteligenta pe care i le atribuie (si in care, cum se intampla adesea in dialogurile platoniciene, interlocutorul lui Socrate il reprezinta pe Platon insusi impotriva lui Platon): "intr-adevar, Socrate, tu nu vezi niciodata lucrurile in ansamblu; si nici interlocutorii tai obisnuiti nu le vad; voi despartiti, izolati frumosul sau oricare alta parte a realului si il ciocaniti ca sa-i verificati sunetul. De aceea, marile si permanentele realitati ale lucrurilor va scapa' {Hippias Maior, 301 b).