Padurea spanzuratilor de Liviu Ciulei

Padurea spanzuratilor de Liviu Ciulei

In 1964, Liviu Ciulei a pornit la realizarea Padurii spanzuratilor cu ideea, clar exprimata de el insusi, de a face un film care "sa fie romanesc in spirit, sa aiba ritm interior specific noua si sa fie dominat de un caracter plastic romanesc".

Prin felul original in care a exprimat legaturile ce unesc - in desfasurarea istoriei -oamenii, locurile si intamplarile regizorul realizeaza o opera cu tendinte spre monumentalitate, incercand, in acelasi timp, sa descifreze cu minutie psihologiile celor care au trait evenimentele tragice ale primului razboi mondial, evitand, in acest scop, limitarea dezbaterii la drama lui Apostol Bologa. Se produce astfel - de la roman la film - o deplasare a accentelor principale de la un caz individual, la o drama colectiva, ceea ce nu statea in intentiile romancierului Liviu Rebreanu, desi cartea lui oferea bogat material in acest sens. Filmul insa - cu dimensiunile lui temporare implacabile - cere concentrare. Ce ar fi insemnat aceasta in cazul de fata? Concentrarea pe cazuistica lui Apostol Bologa, pe obsesiile lui, pe cele doua ipostaze ale sale: omul datoriei si omul iubirii. [Intr-o pertinenta analiza a personajului, Nicolae Balota preciza ca situatia acestuia este complexa, iar "conversiunea sa de la datorie la iubire nu este unilaterala si directa.

Asistam la o convulsie a straturilor profunde si la o inlocuire a echilibrului fals de suprafata, intemeiat pe restrictii mintale"]. Metamorfoza lui Bologa nu este clara si totala. "La inceputul aventurii sale mentale, el este, sau se crede un partizan al razboiului. Autorul il considera drept fanaticul razboiului, nietzscheian inflacarat Nietzscheianism de suprafata care cedeaza sub presiunea catorva evenimente si mai ales a eruptiei straturilor abisale, subconstiente. Constiinta lui Bologa, cu tot ce a acumulat supra-eul sau nu poate sa se opuna suvoiului latent atunci cand acesta irumpe la suprafata. Vechile sale intrebari reinvie cu intreg zbuciumul adolescentei si al tineretii. Ceea ce il domina, insa, e sentimentul unei renovari interioare. O credinta noua canta in el, un cantec de biruinta. Ca si Cervenco, pacifistul umanitar, isi spune ca viata fiinteaza prin inima, ca incepe o viata noua. Sentimente oceanice il coplesesc.

In aceasta stare de elatiune distruge un reflector inamic asemenea unui mare ochi luminos "care-l privea". Daca ar fi trecut in film aceasta patrunzatoare analiza a personajului ar fi avut drept consecinta dorita concentrare dramatica despre care vorbeam mai sus. Dar tendinta regizorului de a caracteriza in adancime drama fiecarui personaj, chiar si a celor pasagere, incarca exagerat filmul si lasa loc prea putin eroului central. In nesfarsita galerie de personaje, in care fiecare reprezinta un alt tip uman, cu povestea lui personala, intriga principala se restrange, se diminueaza, ritmul se fractureaza, respiratia dramatica oboseste. Biografiile anexe solicita atentia in colturi periferice ale naratiunii. Cu dreptul omnipotentei creatorului, regizorul ar fi trebuit sa sacrifice pe multi, iar pe altii sa-i miste in umbra. Pe o tema asemanatoare, Losey a realizat un film de o rotunjime aproape perfecta, "For King and Country"/ "Pentru rege si tara", pe modalitatea cea mai indicata in acest caz, a procesului. Acuzarea si apararea se confrunta numai in drama inculpatului, dar aceasta este general umana si astfel capata valoare de simbol.

Si totusi Padurea spanzuratilor ramane un film remarcabil. Evitand cu buna stiinta limitarea dramei la personajul central, Liviu Ciulei a indreptat reflectorul regizoral asupra zonelor dureroase din sufletele personajelor. Analiza psihologica si drama confruntarii ideilor au fost sustinute prin toate mijloacele: o imagine cetoasa si adesea limitata la un univers inchis, apasator, o ingenioasa compunere a cadrelor, subtilitate in alegerea unghiurilor de filmare etc. Eroii sai sunt apasati de o permanenta teama si singuratate; stari justificate, firesti in conditiile vietii de front, ele n-au fost insa absolutizate, ci doar pregnant subliniate. Oamenii au momente cand isi simt lipsa unii altora, se cauta, au nevoie sa-si impartaseasca prietenia, dragostea, speranta. Edificatoare in acest sens sunt evolutiile unor personaje ca Ilona, Klapka, Müller. Exista in film, exprimata patetic, convingator, ideea ca undeva, dincolo de universul sumbru si dureros in care se zbat eroii, se afla o alta lume, se afla libertatea si fericirea. Un reflector fascinant isi trimite mereu, cu o chemare spre altundeva, fascicolul luminos. Spre el porneste Müller, spre el se arunca Apostol Bologa, spre el ar porni Klapka daca nu i-ar lipsi curajul. Ideea, generoasa, este transpusa exceptional pe ecran. Distrugerea reflectorului - mai sus amintita - ar semnifica pierderea increderii ca din universul inchis in care se afla eroul ar mai putea evada.

Secvente remarcabile sunt multe in Padurea spanzuratilor. Cea mai plina de dramatism ramane scena mesei din inchisoare. Compusa din taceri lungi, din priviri pline de intelesuri, din gesturi de o sobrietate aproape ritualica, secventa are o adanca vibratie interioara si ne duce la ideea unui inspirat imprumut folcloric.

Operatorul Ovidiu Gologan a gasit cel mai adecvat limbaj al imaginilor spre a exprima ideile regizorale, ritmul actiunii si atmosfera.