OPTIONAL DE CRITICA LITERARA

ANALIZA PE TEXT : CRITICA STRUCTURALISTA

Formalismul pune accent pe opera literara, se ocupa de procedeele formale si manifesta interes pentru "monografia" tipurilor literare. Formalistii adopta teoria hegeliana a evolutiei - noutatea - singurul criteriu al valorii. Scopul a fost sa evalueze o opera    literara individuala in raport cu dinamica evolutiei. O opera literara va aparea ca o valoare pozitiva cind regrupeaza elementele structurii perioadei precedente. « Critica priveste opera literara ca pe o structura fixa si definitiva, ca o configuratie stabila si bine inchegata" (J. Mukarovski). O opera literara nu este doar un element al unei serii, o veriga a unui lant. Ea se poate afla in relatie cu orice lucru din trecut. Ea nu e doar o structura care poate fi analizata descriptiv. Ea este o totalitate de valori care nu adera la structura, ci constituie insasi natura ei.

Structura unei opere isi pierde valoarea daca e separata de continut, de sens. Forma unei opere literare vizeaza si structura ei, iar stilul reprezinta colaborarea intre forma si sens. Forma poate fi organica sau abstracta. Cea organica se refera la muzicalitatea cuvintelor, metafore. « Structura este materializarea cuvintelor intr-un tipar sau forma. » (H. Read). « O opera are forma, masura in care o parte a ei il face pe cititor sa anticipeze o alta parte si sa fie incintat de succesiunea lor. » (K. Burke). Accentul e pus pe reactiile emotionale ale cititorului.

Exista o diferenta intre « structura » si « textura ». « Structura » se refera la comentariul logic indispensabil pe care opera literara trebuie sa-l faca asupra realitatii. « Textura » prezinta viata locala concreta a unei opere. Forma interna prezinta atitudini psihologice si filosofice grupate in jurul unui punct considerat drept centru. Exista o unitate intre forma si continut. Intimplarile povestite intr-un roman fac parte din continut in timp ce in modul in care ele sunt aranjate intr-o intriga face parte din forma. Desprinse din aceasta forma, ele nu mai au niciun efect artistic. Forma este ceea ce face ca o exprimare lingvistica sa fie o opera de arta. Metoda formalista nu neaga ideologia sau continutul artei sau considera ca asa-numitul continut este unul din aspectele formei. Forma este o suma de relatii intre elemente.

Structuralismul nu trebuie interpretat ca referindu-se la ceva pur arhitectural, ci sugereaza ideea totalitatii operei literare, totalitate compusa din straturi eterogene.

Opera literara este o lume de motive, teme, personaje si intrigi, o totalitate de valori care nu adera pur si simplu la structura, ci constituie insasi esenta ei. Aspectele formale ale operei («obiective ») si realitatea ei lingvistica sunt cautate si explicate de critici.

Textul apartine genului epic in proza, dar fiind un fragment nu se poate stabili cu exactitate carei specii apartine. Dar atit romanul, nuvela si povestirea sunt tipuri de organizare ai structurare a naratiunii (M.A. Petrovski). In toate cazurile exista un centru, un nucleu organic, fara de care nu s-ar putea concepe niciunele dintre aceste forte.

Daca acest text ar fi un fragment dintr-un roman, atunci extinderea structurii romanului determina scaderea semnificatiei ei artistice. Dimpotriva, daca ar fi nuvela, s-ar baza pe continuitatea si unitatea efectului de lectura sau ascultare dintr-o rasuflare.

Nuvela este examinabila printr-un singur act si aceasta examinabilitate postuleaza structuralitatea specifica nuvelei. Ca urmare, arhitectura ei nu trebuie considerata ca un element indiferent, dar dimpotriva trebuie socotita un moment esential in organizarea ei. Dar, daca nu concepem structura in arta cuvintului scris ca ruptura de sens inseamna ca structura generala si sensul general in nuvele trebuie sa se conditioneze reciproc. Astfel, nuvela trebuie determinata simultan si din punctul de vedere al subiectului, dar si din punctul de vedere al formei in care acesta apare. Aceste doua laturi formeaza impreuna structura nuvelei.

Aceasta structura trebuie sa fie inchisa, intrucit « intelegem prin nuvela nu o parte a unui alt intreg, ci intregul artistic insusi ». (M.A.Petrovski). Subiectul unei naratiuni este intotdeauna viata transformata. Subiectul este imaginea vietii. Sensul vietii trebuie prezentat complet si inchis , in caz contrar nu va exista un intreg artistic.

Dimensiunile reduse ale nuvelei ca istorisire inchisa cer un subiect special, specific, concis si intensiv. Forma pura a unei povestiri inchise este naratiunea despre un eveniment. Structura artistica a nuvelei este legata de comportamentul ei, de tehnica expunerii, adica de tehnica desfasurarii ei.

In acest fragment se urmareste ca atentia ascultatorului (cititorului) sa fie total absorbita de mersul naratiunii ca impresia produsa de nuvele sa fie unitara si neintrerupta. Astfel, exista o autoritate care directioneaza atentia si aceasta autoritate este reprezentata de povestitor. De el depinde masura in care este incordata atentia asupra povestirii. Rezolvarea tensiunii in constructia subiectului se numeste deznodamint, iar momentul cel mai important de la care porneste tensiunea va fi intriga. In acest fragment expozitiunea incepe cu o descriere care fixeaza momentul temporal de desfasurare a actiunii : inceputul iernii.

In scena intra personajele si pe masura ce dialogul evoleaza aflam si numele : Pasaroiul Ulise, Armeanul Zadic si Ioan. Cu ajutorul tehnicilor narative putem deduce ca actiunea este plasata intr-un timp arhaic (chiar medieval) : "armurile lor", "armura ruginita", "Englitera", "sineata", "bucata de plumb", "han". Acest lucru il mai putem observa si din natura pedepselor aplicate atunci : «  trasul in teapa », « smulgerea limbii », « taierea miinii », scoaterea ochilor » si « batutu-n cuie ». Astfel subiectul care mentine tensiunea in acest text este reprezentat de cele trei personaje : in prima parte (numerotata 2) atentia se focalizeaza pe actiune (lupta-razboiul) la care iau parte cele trei personaje. In partea a doua (numerotata 3) interesul se centreaza tot pe cele trei personaje, dar dintr-o alta perspectiva. Ne putem da seama ca este o scrisoare redactata de catre un personaj catre domnitor in care ii relateaza eforturile pe care le-a depus pentru a le gasi pe cele trei personaje : Pasaroiul Ulise, Armeanul Zadic si Ioan., cautari soldate cu un esec.

Asadar incordarea se intinde pe toata durata naratiunii intre momentul intrigii si al deznodamintului. Intriga este pregatita de expozitiune, iar deznodamintul constituie un final deschis. Acest final contine un moment de tensiune ce acapareaza atentia cititorului prin suspansul neelucidat «  in poarta hanului se cascase o gaura mare, plina de intuneric. » Naratorul nu precizeaza ce se intampla exact cu personajele, lasind loc numeroaselor interpretari posibile facute de cititori. Unicitatea evenimentului reprezinta principiul de baza al nuvelei. Acest eveniment poate fi simplu cu un singur episod sau poate fi complex fiind constituit din citeva episoade care formeaza un tot unitar.

Faptul ca nu se spune totul in deznodamint nu inseamna ca toata povestirea nu e terminata pentru ca finalizarea povestirii este determinata de naratiunea si compozitia sa si nu de finalizarea unui anumit continut de viata care este totdeauna fictiv intr-o creatie artistica.

Naratiunea se realizeaza la persoana a III-a, naratorul este omniscient si omniprezent, stiind totul despre personajele sale, dar omniscienta dispare in deznodamint deoarece nu precizeaza ce se intimpla exact cu personajele. Naratorul isi asuma actul narativ indeplinind astfel functia de reprezentare. Rolul personajului este de a participa la actiune. Personajele din acest text exprima atitudinea lor subiectiva fata de evenimente, indeplinind functie de reprezentare. In partea a III-a apare personajul-narator asumindu-si functia narativa care este in acelasi timp si personaj-actor.

Acest eveniment in sine este unic si neobisnuit si prezentat aici in contextul trecutului faptic si al viitorului potential : unicitatea evenimentului este corelata cu totalitatea subiectului.

BIBLIOGRAFIE :

Wellek, R., Conceptele criticii, Editura Univers, Bucuresti, 1970.

Poulet, G., Constiinta critica, Editura Univers, Bucuresti, 1979.

Introducere in Teoria Literaturii - Antologie de texte , Editia aII-a, Editura Universitatii din Bucuresti, 2007.