A. NOTIUNI GENERALE DE LIMBA, STILISTICA, PROZODIE si TEORIE LITERARA

t

I.    FORMAREA si DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE

Formarea limbii romane

Limba romana face parte din grupul limbilor romanice (italiana, spaniola, sarda, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana, franceza, romana). in afara de aceste noua limbi, a mai existat, pana in secolul al XlX-lea, limba dalmata, care n-a mai fost folosita.

Limbile romanice au aparut in urma colonizarii romane a unor teritorii locuite de alte popoare, care vorbeau alte limbi.

Limba romana s-a nascut in urma colonizarii Daciei de catre romani incepand cu anul 106 d.H., cand a fost cucerita aceasta tara in urma a doua razboaie purtate de catre imparatul Traian. Pe teritoriul Daciei s-au instalat legiuni de soldati si o administratie romana.

Colonistii romani au adus cu ei civilizatia si cultura romana, care a facut ca tara sa prospere, devenind ceea ce numeau latinii "Dacia Felix". in urma acestui proces de romanizare, limba latina vulgara (populara) s-a impus in zona, transformandu-se treptat, prin influente ale limbii geto-dacilor, in ceea ce va fi mai tarziu, limba romana. Si in Dacia s-a petrecut un proces asemanator ca si in Galia (Franta de azi), Iberia (Spania) etc.

Procesul de romanizare a Daciei avea loc dupa ce la sud de Dunare, unde colonizarea romana era mai veche, exista deja o populatie romanizata. Astfel limbii vorbite la nordul Dunarii i s-a spus dacoromana, in timp ce la sud existau aromana, meglenoromana si istroromana. Toate cele trei vor deveni dialecte ale limbii romane de mai tarziu. Dintre cele patru dialecte numai dacoromana a beneficiat de conditii de dezvoltare si a devenit actuala limba romana.

Limba romana nu este identica cu limba latina populara, pentru ca, in procesul de formare, aceasta din urma a fost influentata de modul de rostire specific populatiei geto-dacice. Din limba geto-dacilor s-au pastrat si unele cuvinte (abur, brad, barza, brusture, catun, caciula, gusa, mazare, mos, tap, vatra, viezure etc.) si cateva toponimice (Arges, Buzau, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Mures, Olt, Prut, Siret, Timis etc).

Dupa anul 271, armata si administratia romana au parasit Dacia din cauza numeroaselor migratii (vandali, vizigoti, gepizi, apoi avari, mongoli).

Populatia locala, lasata fara protectie, s-a refugiat in locuri ferite, mai ales in depresiunile muntilor Carpati unde traia din pastorit si agricultura. Acestor locuri li s-a spus tari (de la terra-ae latin, insemnand pamant). Numele lor s-au pastrat pana in vremea noastra: Tara Barsei, Tara Oltului, Tara Lovistei, Tara Oasului, Tara Vrancei, Tara Maramuresului etc. Asa se poate explica si de ce primele state feudale constituite s-au numit Tara Romaneasca si Tara Moldovei. Cuvantul tara a inceput sa insemne, deci, patrie.

Migratiile au continuat pana tarziu, cele mai importante si cu consecinte asupra limbii romane fiind cea slava (sec. al VI-lea) si maghiara (sec. al IX-lea).

Cu toata aceasta istorie zbuciumata, latinitatea limbii romane nu s-a pierdut. Fondul lexical si structura gramaticala ale limbii romane au ramas tot latine. Unele cuvinte provenite de la popoarele migratoare s-au pastrat, fara sa influenteze semnificativ limba romana.

Specialistii au stabilit ca pe la anul 600 putem vorbi despre existenta limbii romane.

II.    NOTIUNI DE STILISTICA

Limba nationala romana s-a format de-a lungul secolelor in procesul de formare

a poporului roman, a constiintei nationale, a unitatii nationale si de cristalizare si desavarsire

a statului national roman. Ea cuprinde o serie de variante care coexista si se intrepatrund.

a)    Limba literara reprezinta o sinteza rezultata prin activitatea indelungata a carturarilor romani in scopul realizarii unei limbi unitare. Ea are la baza un sistem de norme, obligatorii pentru toti cei care o folosesc si care ii confera unitate si stabilitate. Limba literara include toate stilurile functionale si interactioneaza cu celelalte variante ale limbii, pastrandu-si, in acelasi timp, rolul director.

b)    Limba populara este aspectul spontan, neelaborat al limbii, care se manifesta mai ales oral, sub forma unor ramificatii teritoriale (dialecte, graiuri) si sociale (argou, jargon, limbaj profesional nestandardizat).

c)    Limba standard este varianta nemarcata de trasaturi dialectale, in care faptele de limba sunt utilizate cu sens denotativ (senspropriu).

d)    Ramificatiile teritoriale difera unele de altele prin anumite particularitati lexicale, fonetice si gramaticale.

Limba romana are patru dialecte: dacoroman, aroman sau macedoroman, meglenoroman si istroroman. Limba romana literara s-a dezvoltat pe baza dialectului dacoroman. Acesta are cinci graiuri: muntean, moldovean, banatean, crisean si maramuresean. Cuvintele folosite poarta numele de regionalisme.

e)    Ramificatiile temporale: cuvintele vechi iesite din uz - arhaismele; cuvintele nou

intrate in limba - neologismele'.

Limba si vorbire

a)    Limba are o existenta obiectiva. Utilizarea ei in acte concrete de comdnicare -oral si scris - se numeste vorbire (actualizarea limbii) si este un fapt individual si subiectiv.

b)    Procesul de comunicare implica existenta a doi factori: un emitator (E) care formuleaza mesaje (M) si un receptor ® care le percepe. Comunicarea interpersonala presupune doi participanti (E -> R) care isi pot schimba locul.

Pentru intelegerea mesajului ambii parteneri trebuie sa foloseasca un canal (sistem de semne: limba - oral sau scris) si acelasi cod (sistem de semnificatii: limbaj verbal sau nonverbal).

Formularea unui mesaj este conditionata de context: circumstantele obiective in care are loc comunicarea (domeniul sau sfera comunicarii; calea de transmitere: oral, scris; situatie: oficiala, neoficiala; particularitatile receptorului: cunoscut, necunoscut, unul singur sau mai multi, nivel de pregatire, stare de spirit, relatiile dintre emitator si receptor) si de circumstantele subiective (intentia si particularitatile emitatorului).

Mesajul se configureaza dupa circumstante obiective care impun emitatorului respectarea unor reguli conditionate social. De aici apar variantele functionale ale limbii care se numesc stiluri functionale.

Acelasi vorbitor poate emite mesaje diferite in circumstante diferite, dar in care se disting trasaturi particulare, specifice acelui vorbitor. Aceste trasaturi definesc stilul individual, adica modul de utilizare al limbii in conformitate cu particularitatile individuale ale vorbitorului.

Din punct de vedere al codului, comunicarea poate fi:

verbala - limba;

nonverbala - mimica, gesturi, privire;

paraverbala - intonatie, ton, timbrul vocii, intensitate, accent, pauze, taceri.

in comunicarea orala aceste tipuri se pot combina pentru ca mesajul sa fie mai bine inteles.

Schema comunicarii verbale dupa Roman Jakobson:

CONTEXT Functia referentiala

EMITATOR Functia emotiva

MESAJ .    Functia poetica

RECEPTOR Funtia conativa

CANAL Functia fatica

Cele sase functii ale comunicarii se asociaza componentelor actului de comunicare, in orice act de comunicare ele coexista, dar importanta lor difera dupa scopul comunicarii. Structura verbala a unui mesaj depinde de functia dominanta.

Aceste functii sunt:

E - functia emotiva (expresiva) care consta in scoaterea in evidenta a starilor afective ale emitatorului in contact cu o realitate. Marcile lingvistice sunt: interjectii, anumite forme verbale, expresii, adjective sau adverbe cu functie de epitete, mijloace expresive.

R - functia conativa {persuasiva/ retorica) se refera la efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa-l aiba asupra destinatarului, de la care se asteapta un anumit tip de raspuns (verbal, comportamental). Modul imperativ este specific acestei functii.

M - functia poetica se centreaza asupra formei mesajului si nu asupra continutului comunicarii. Este mai evidenta in limbajul poetic.

Context - functia referentiala priveste referentul mesajului (despre ce se vorbeste in mesaj) si situatia in care are loc transmiterea mesajului.

Cod - functia metalingvistica apare cand exista intentia de a se atrage atentia asupra codului utilizat: folosirea explicatiilor, gesturilor, a tonului care indica felul in care receptorul trebuie sa decodifice mesajul.

Canal - functia fatica priveste stabilirea si mentinerea contactului intre emitator si receptor, controlul asupra acestui contact. Se folosesc formulari specifice de atragere a atentiei in cursul comunicarii la care se adauga gesturi, confirmari verbale, jocul privirilor care-i ofera emitatorului posibilitatea de a-si controla si regla discursul.

NOTA. Relatia emitator-receptor in textul epic difera,de cea din planul realitatii in care mesajul se transmite intr-un singur sens: E -> R. in planul fictiunii comunicarea se realizeaza indirect, prin textul scris, fiind mediata de instantele comunicarii narative: autor narator, personaje, cititor. Rolurile emitator-receptor se pot schimba. De exemplu: emitatorul poate fi autorul, naratorul, personajul; receptorul poate fi cititorul, personajul sau mai multe personaje, uneori chiar autorul.

c)    Stilul individual care reflecta trasaturile particulare ale emitatorului are calitati generale, obligatorii pentru orice persoana cultivata si calitati particulare care se nasc la confluenta intre necesitatile de exprimare a unui subiect si felul propriu in care vorbitorul, potrivit firii si formatiei sale, foloseste resursele limbii.

Calitati generale ale stilului

Abateri

claritatea - formularea limpede a gandurilor si sentimentelor astfel incat receptorul sa inteleaga' cu usurinta comunicarea;

proprietatea consta in utilizarea celor mai potrivite mijloace lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) in exprimarea ideilor si sentimentelor si vizeaza deplina concordanta dintre continut, expresii si intentie;

corectitudinea consta in respectarea normelor oficiale ale limbii in organizarea comunicarii;

precizia consta in utilizarea riguroasa a mijloacelor lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) necesare pentru exprimarea ideilor si sentimentelor, organizarea clara si logica a intregului, fara repetitii si abateri impovaratoare.

puritatea este corectitudinea idiomatica, adica utilizarea mijloacelor lingvistice consacrate prin uz, admise de limba literara.

obscuritatea - comunicarea nu este perceputa din diferite motive: pronuntarea incorecta a cuvintelor, folosirea unor cuvinte necunoscute - regionale, arhaice, neologice,' straine - folosirea unor sensuri necunoscute, a unor forme si structuri sintactice neobisnuite;

nonsensul este o contradictie ie logic? prin care formularea sau continutul devin obscure;

paradoxul exprima o opinie contrara celei general acceptate;

echivocul este consecinta unei formulari care poate fi interpretata in mod diferit, fiecare interpretare fiind indreptatita;

platitudinea - comunicarea de adevaruri banale, neinteresante (truisme);

pleonasmul este repetarea aceleiasi idei prin doua cuvinte diferite aflate in relatie de subordonare (mos batran);

tautologia este repetitia aceleiasi idei prin doua cuvinte aflate in relatie de coordonare (vrea mila si indurare);

ermetismul este o structurare neobisnuita a comunicarii care creeaza dificultati de receptare;

galimatias este o comunicare in care abunda idei confuze si o ingramadire de cuvinte fara sens, expuse greoi, chinuit;

lipsa de proprietate apare fie prin modificarea sensului unui cuvant sau al unei constructii prin transfer (metafora) sau intrebuintarea gresita, nepotrivita a cuvintelor, sensurilor, constructiilor.

solecismul este o greseala de natura sintactica (lipsa de acord, folosirea gresita a elementelor jonctionale);

anacolutul consta in suspendarea unei constructii sintactice incepute si continuarea ei cu alta constructie;

prolixitatea tradeaza o gandire lipsita de contur, nedisciplinata, iar comunicarea este incarcata de cuvinte de prisos;

digresiunea este o abatere de la ideea centrala directoare a comunicarii de catre vorbitor care dezvolta idei paralele sau suprapuse ideii centrale;

licente - abuzul de constructii arhaice, regionale, argotice, modificari fonetice.

Calitatile particulare ale stilului

Abateri

naturaletea este exprimarea fireasca, degajata, lipsita de constrangere nascuta din stapanirea' perfecta a resurselor limbii si stapanirea obiectului comunicarii;

simplitatea consta in reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor si structurile simple;

armonia rezulta din acordul perfect al partilor intregului, din folosirea cuvintelor in asa fel, incat sa incante auzul;

demnitatea consta in folosirea

cuvintelor si expresiilor admise de

simtul cultivat al limbii. Ea cere sa se

evite ceea ce este necuviincios,

grosolan, vulgar, trivial;

retorismul consta in folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii nota entuziasta, patetica;

finetea este subtilitatea in exprimare,

exprimarea rafinata si aluziva;

umorul consta in sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale realitatii;

ironia - evidentierea aspectelor negative ale realitatii prin disimulare: persiflare, zeflemea, batjocura, malitie, autoironie, sarcasm etc.

concizia consta in utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare in exprimare.

oralitatea consta in folosirea consecventa a particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite, graiului viu in variatele lui ipostaze.   

afectarea - intrebuintarea cautata a unor cuvinte si constructii "pretentioase";

emfaza - uzul de cuvinte umflate, pretioase care determina un stil bombastic.

simplismul este o expresie a superficialitatii.

cacofonia rezulta din succesiunea imediata sau la distanta a unor sunete repetate, impresionand neplacut auzul;

poliloghia, exprimarea pletorica si difuza, ambigua, logoreica.

NOTA. Abaterile de la calitatile generale si particulare ale stilului pot fi folosite ca mijloace expresive in operele literare.

d)    Stilurile functionale sunt variante ale limbii, care indeplinesc functii de comunicare intr-un domeniu de activitate determinat. Orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorului. in limba romana contemporana sunt cinci stiluri functionale:

stilul oficial (administrativ) indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in documente si acte oficiale -administrative, politice, diplomatice, juridice, economice: legi, decrete, decizii, regulamente, circulare, instructiuni, protocoluri, rapoarte, informari etc), monologul oral (cuvantari la ocazii oficiale), dialogul scris (corespondenta oficiala), dialogul oral (in relatiile oficiale

intre institutii si public). Are urmatoarele caracteristici: stricta respectare a normelor limbii literare; caracter obiectiv, impersonal; accesibilitate, claritate si precizie; absenta oricarei nuante afective, prezenta formalismului, a exprimarii rigide; lipsa lexicului afectiv, a mijloacelor de expresie figurata; folosirea unei terminologii specifice (adeverinta, adresa, articol, alineat, caracterizare, certificat, comisie, consiliu, decizie, delegatii, dosar, lege, litigiu, mandat, prescriptie, referat etc);

stilul stiintific indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (lucrari si documente stiintifice si tehnice); monologul oral (prelegeri, expuneri, comunicari); dialogul oral (colocvii, seminarii, dezbateri). Are urmatoarele caracteristici: respectarea stricta a normelor limbii literare, obiectivitatea (lipsa de incarcatura afectiva), accesibilitatea (relativa, in functie de domeniu), claritatea, precizia si proprietatea exprimarii, posibilitatea folosirii de mijloace extralingvistice (tabele, scheme, fotografii etc), terminologie specifica fiecarui domeniu (limbaje stiintifice), preferinta pentru neologisme cu caracter international, folosirea citatului', intonatia interogativa, interogatia retorica, folosirea pluralului autorului sau al modestiei;

stilul publicistic sau jurnalistic indeplineste functia mediatisanta: publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale, politice, economice, stiintifice, tehnice, artistice etc. Informarea publicistica contribuie la formarea opiniei publice. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (presa), monologul oral (radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate in scris).

Are urmatoarele componente: contopirea componentei informative cu cea afectiva in vederea indeplinirii sarcinilor de propaganda (informare si formare de convingeri) si de agitatie (emotionare si mobilizare); tendentionism (orice comunicare publicistica este expresia unei tendinte, a unei atitudini evident exprimate); o mare varietate de forme publicistice de intinderi diferite, in functie de tema si de scopul imediat (articol, editorial, apel, comentariu, comunicat, corespondenta, declaratie, foileton, grupaj, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, scrisoare, stire, caseta etc). Unele dintre ele folosesc mijloace specifice literaturii artistice, altele se apropie de stilul colocvial; temele sunt numeroase dar productia publicistica este efemera; materialul este receptat din realitatea imediata si se insoteste deseori de mijloace extralingvistice (fotografii, caricaturi, harti, tabele, imagini filmate etc); se respecta normele limbii literare, dar apar si incalcari ale lor cu valoare expresiva, intentionate; sunt folosite toate mijloacele de contactare emotionala a publicului (lexic figurat, comparatii, epitete, perifraza, intonatii interogative si exclamative, intreruperi, digresiuni, inversiuni, enumeratii, repetitii, antiteze, mijloace ale umorului si satirei, vorbirea directa si indirecta etc); se foloseste foarte mult citatul; accesibilitatea; formularile eliptice, mobilizatoare; titlurile frapante, nota polemica.

stilul colocvial (al conversatiei uzuale) indeplineste functia de comunicare intr-o

sfera restransa (relatii particulare, intime, neoficiale, intre membrii unei colectivitati mici -

familie, rude, prieteni, colegi, grupuri incidentale - tramvai, tren, spectacol - cu o arie

tematica vasta, dar cu o problematica simpla). Modalitatile de comunicare sunt: dialogul

oral, dialogul scris (schimb de scrisori, e-mail), monologul scris Gumai), monologul oral

(anecdote, urari, felicitari, toasturi).

Este stilul pe care il cunosc toti vorbitorii unei limbi.

Unele persoane se caracterizeaza prin poliglosie (capacitatea de a-si adapta vorbirea potrivit mediului teritorial sau social - limba literara, dialect, argou, jargon).

Are urmatoarele caracteristici: naturaletea, relaxarea, degajarea, preferinta pentru exprimari aproximative, imprecise, cuvinte "la moda", ticuri verbale, cuvinte de umplutura, lexicul neliterar, fenomene morfologice neliterare, regionale, enunturi fragmentate, continua pendulare intre economice si abundenta (clisee lingvistice, mimica, gestica/ repetitii, tautologie, pleonasm, zicale, proverbe, expresii, locutiuni), incarcatura afectiva (exprima stari emotionale) prin folosirea diminutivelor si augmentativelor, a cuvintelor peiorative, a expresiilor figurate etc; inclinatia catre satira si umor (porecle, contaminari, rastalmaciri, calambururi, unitati nelogice etc).

stilul artistic (beletristic) are un domeniu propriu de manifestare: domeniul esteticului.

Se opune celorlalte stiluri functionale pentru ca, spre deosebire de acestea care urmaresc

transmiterea informatiei, stilul artistic se preocupa mai ales de forma in care e transmisa

informatia care trebuie sa produca un anumit efect asupra destinatarului.

Modalitatile de comunicare sunt: descrierea, naratiunea, dialogul, monologul scris (literatura culta) si monologul oral (literatura populara). Monologul oral poate fi insotit si de mijloace extralingvistice de expresie (melodie, mimica, dans, gestica etc).

Are urmatoarele caracteristici: conventionalitatea (comunicarea este expresia unei realitati imaginate de autor, iar destinatarul stie si accepta fictiunea); este permeabil tuturor mijloacelor de expresie indiferent carui stil functional ar apartine.

III LIMBAJUL POETIC

Stilul artistic ca stil functional se deosebeste de celelalte stiluri in primul rand

prin faptul ca limba este utilizata nu atat pentru a transmite informatii (scopul comunicativ),

cat pentru a destepta emotii estetice (scop artistic). Asadar limbajul poetic este limba

folosita cu functie estetica.

intr-un fapt de limba se distinge un sens denotativ (informatia principala), un sens conotativ (informatia colaterala) si un sens figurativ (informatia potentiala).

Informatia potentiala a faptelor de limba si dezvaluirea ei formeaza principalul

mecanism al limbajului poetic. Ea este reliefata cu ajutorul unor procedee specifice, prin

figurile de stil Aceste procedee fac parte integranta din limbajul poetic.

Dupa criteriul lingvistic, figurile de stil se clasifica in: a) Figuri de stil sintactice sau de constructie:

Perturbatii ale topicii frazei sau propozitiei

Exemplu: "Vom visa un vis ferice / ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare / Blanda batere de vant" (Mihai Eminescu)

adaos neasteptat la sfarsitul enuntului;

Exemplu: "Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara" (Mihai Eminescu)

dizlocarea prin topica afectiva a unui segment sintactic;

Exemplu: "trandafiri arunca rosii (Mihai Eminescu)

Inovatiile sintactice

economia de expresie este absenta unei parti din enunt, fie pentru ca restul se subintelege (aposiopeza), fie pentru ca absenta enuntului il face mai graitor (reticenta), fie pentru a trezi curiozitatea (suspensie), fie pentru ca enuntul respectiv poate fi dedus din text (elipsa);

relaxarea regulilor de combinare a cuvintelor, raportul atributiv este transformat intr-unui de coordonare;

Exemplu: "Se scutura salcamii/ De toamna si de vant" (M. Eminescu)

acumulari prin coordonare juxtapusa, intrebuintare excesiva a conjunctiilor coordonatoare care face impresia unei suplimentari continue a ideii;

Exemple: "De-atatea nopti aud plouand,/ Aud materia plangand,/ Sunt singur si ma duce-un gand/ Spre locuintele lacustre." (G. Bacovia)

"Si de luna si de soare/ Si de pasari calatoare/ Si de luna si de stele/ Si de zbor de randunele/ Si de chipul dragei mele." (M. Eminescu)

Figuri sintactice ale insistentei

enumeratia - figura de stil care consta in insiruirea unor argumente, fapte etc.

privitoare la aceeasi tema.'

Exemplu: "la, eu fac ce fac de mult/ Iarna viscolul ascult,/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ Si gonind cantarile." (M. Eminescu)

repetitia = figura de stil care consta in utilizarea aceluiasi grup de sunete (repetitia

fonetica - aliteratia), a aceluiasi cuvant (repetitia lexicala), a aceleiasi sintagme sau a

aceleiasi relatii gramaticale (repetitia gramaticala chiasmul) de doua sau mai multe ori.

Exemplu: "Care vine, vine, vine, calca totul in picioare." (M. Eminescu)

repetitia cu functie compozitionala:

la inceputul unor unitati sintactice - anafora;

Exemplu: In veci iubi-o-vei, in veci/Va ramanea departe." (M. Eminescu)

. la sfarsitul unei unitati sintactice - epifora;

Exemplu: Cui sa spun? Ce sa spun? Nota. O forma de epifora este si refrenul.

repetarea incrucisata a segmentelor cu aceeasi functie sintactica - chiasmul.

Exemplu: "Ai putea sa lepezi carma / Si lopetile sa lepezi." (M. Eminescu)

"Si toamna si iarna/ Coboara-amandoua / Si ploua si ninge/ Si ninge si ploua." (G. Bacovia)

paralelismul sintactic - procedeu provenit din poezia ebraica, si consta in

organizarea simetrica a membrilor frazei intr-un numar egal de sintagme corespondente,

alternate ritmic.

Exemplu: "Raul inapoi se trage Muntii varful isi clatesc" (Grigore Alexandrescu)

b)    Figuri compozitionale

antiteza - expresia unui principiu universal de dualitate, pune fata in fata doua

concepte, doua situatii, doua structuri care sunt in opozitie frapanta una cu cealalta.

Exemplu: "Una foarte de jos, indreptata spre pamant / Una foarte de sus, aproape rupta" (Nichita Stanescu)

simetria - asezare, dispunere a unor unitati sintactice identice intr-un mod asemanator intr-un ansamblu, intr-un tot.

c)    Figuri retorice - se realizeaza mai ales prin mijloace paraverbale, prin intonatie

si accent. in scris se marcheaza prin semnul intrebarii si al exclamarii:

invocatia retorica - reprezinta cererea de sprijin si ruga poetului catre o divinitate

sau o personalitate importanta pentru a i se dezvalui lucruri necunoscute; ea este incheiata

in scris prin semnul exclamarii.

Exemplu: "Oltule! care-ai fost martor vitejiilor trecute" (Gr. Alexandrescu)

interogatia retorica - o intrebare sau un sir de intrebari adresate unui auditoriu de

la care nu se asteapta raspuns. in scris se incheie cu semnul intrebarii.

Exemplu: "Dar ce sa fie asta?" (I.H. Radulescu)

exclamatia retorica - reprezinta efectul starii de admiratie, extaz sau, dimpotriva,

mirarea in fata unor situatii surprinzatoare.

Exemplu: "Cum poate sa-mi fie bine? Oh! Amar si vai de mine! (Ienachita Vacarescu)

d)    Epitetul - figura de stil constand in alaturarea unui cuvant calificativ la altul, in

scop estetic (un atribut sau o propozitie atributiva, un nume predicativ, un complement

sau o propozitie completiva). Nu numai adjectivul sau adverbul pot deveni epitete, ci si

substantivul utilizat ca adjectiv, substantivul in genitiv ca atribut. Epitetul se afla la interferenta intre figurile sintactice si cele lexicale.

Din punct de vedere al frecventei epitetul este de mai multe feluri:

epitetul ornant, adica generalizator:

Exemplu: "lumea-i vesela si trista." (M. Eminescu)

epitetul individual, care indica o trasatura proprie a obiectului, particulara, nemaiintalnita.

Exemplu: "incheaga-si glasul de arama" (O. Goga)

epitetul antitetic (oximoronul) = combinarea a doua notiuni in aparenta incompatibile.

Exemplu: "dureros de dulce" (M. Eminescu)

Din punct de vedere al categoriilor estetice epitetul poate fi:

epitetul apreciativ si depreciativ, care implica o judecata de valoare:

Exemplu:

"omul bun si pomul copt.

"negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri" (M. Eminescu)

epitetul evocativ

epitete morale: "veselul Alecsandri" (M. Eminescu) epitete fizice: "luna argintie" (M. Eminescu)

epitetul hiperbolic: care mareste, exagereaza dimensiunile notiunii pe care o insoteste. Uneori functioneaza ca un superlativ.    Exemplu: "Ochii ucigator de dulci" (M. Eminescu) (este si oximoron pentru ca asociaza cuvinte cu sens antitetic)

epitetul personificator = atribuie obiectelor sau fenomenelor insusiri umane

Exemplu: luna somnoroasa

epitetul metaforic = este cel care presupune o comparatie din care lipseste termenul

comparat.

Exemplu: "De treci codrii de arama, de departe vezi albind S-auzi mandra glasuire a padurii de argint." (M. Eminescu)

e)    Figuri de stil semantice (lexicale) sau tropi sunt figuri de stil care provin din modificarea sensului cuvintelor determinata de context.

Comparatia se realizeaza prin alaturarea a doi termeni, cu scopul de a descoperi

unuia dintre ei trasaturi noi si surprinzatoare.

Se pot compara:

un cuvant concret cu alt cuvant concret.

Exemplu: "Atat de frageda te-asemeni / Cu floarea alba de cires" (M. Eminescu)

un cuvant concret cu un cuvant abstract Exemplu: "Frumoasa ca un gand razlet' (G. Cosbuc)

un cuvant abstract cu un cuvant concret Exemplu: un gand ca o adiere de vant

un cuvant abstract cu alt cuvant abstract.

Exemplu: "triumf (ca-n orice nastere) si spaima I (ca-n orice afirmare-a vietii) si stridenta (ca in orice forma noua) erau in sunetele colturoase" (Stefan Augustin Doinas)

Metafora este figura de stil prin care se trece de la semnificatia obisnuita a unui

cuvant sau a unei expresii la o alta semnificatie, pe care cuvantul sau expresia nu o pot

avea decat in virtutea unei comparatii subintelese.

Un cuvant-imagineinlocuieste cuvantul - obiectai comparatiei

metafora explicita (in praesentia) - comparatie prescurtata in care apar numele

ambelor obiecte identificate si lipseste elementul de legatura.

Exemplu: Plangea, desi era un munte de om.

metafora implicita (in absentia) - comparatie prescurtata din care lipseste si elementul de legatura si cuvantul comparat Exemplu: cu mainile de ceara" (M. Eminescu)

metafora ca o deviatie de la norma lingvistica Exemplu: "O mana de cristale din turturii de febra" (M. Blecher)

textul metafora apare mai ales in poezia contemporana. intregul text al unei

poezii semnifica altceva decat sensurile fiecarui cuvant si chiar ale contextelor.

Exemplu: "intr-un ou negru ma las incalzit / de asteptarea zborului locuind in mine; sta unul langa altul, nedezlipit, / sinele langa sine." (Nichita Stanescu)

Metonimia este o figura de stil inrudita cu metafora, in care se exprima cauza prin

efect, efectul prin cauza, opera prin numele autorului, continutul prin numele obiectului

care il contine, un produs prin numele locului din care provine un fenomen psihic prin

numele organului fizic implicat, numele unui lucru prin simbolul lui, concretul prin numele

abstract al uneia dintre insusirile sale.

Vorbirea cotidiana cuprinde nenumarate exprimari metonimice. Exemple: il doare apendicita (apendicele) / amigdalita; (Are cativa grigoresti, beau un pahar-doua, Da-mi un pachet de Carpati. Sufera de cap, prostia nu doare etc.)

Sinecdoca este o figura de stil care exprima intregul prin parte, pluralul prin singular, partea prin intreg, un obiect printr-o insusire a sa, cel care foloseste un instrument prin

instrumentul respectiv, genul prin specie sau invers. Ca si metonimia, sinecdoca poate fi

intalnita in toate registrele limbii: de la limba vorbita, populara pana la limba operelor

literare.

Exemple: Militarul trebuie sa fie disciplinat. Pianul a executat corect partitura. Ce vroia acel destept? Nu l-a atins fierul dusman.

Simbolul. Cuvantul provine din fr. symbol, gr. symbolon "semn de recunoastere!

(la origine era un baston pe care doi oameni care negociau ceva il rupeau in doua, fiecare

. pastrand cate o jumatate ca semn de recunoastere, ca semn de legatura). Deci simbolul este tot ceea ce inlocuieste si reprezinta altceva, in baza unei legaturi ontologice (de natura), analogice (de forma) sau conventionale (de intelegere). Cuvantul insusi este un simbol. Exista numeroase simboluri: drapelul, stema, blazonul, simbolurile chimice etc. Simbolul literar se refera atat la continutul unui text (miturile, legendele etc), la fiinte sau obiecte cu sensuri benefice sau malefice (porumbelul, corbul, sarpele, cucuveaua), la vise etc. Simbolul poetic a fost cultivat mai ales in simbolism ca un substitut sau o putere de a sugera adevarul absolut.

Sinestezia este convergenta dintre formele de perceptie ale tuturor simturilor omului

transferata in cuvinte. Ea este caracteristica poeziei modeme.

Exemplu: "De ce-ti sunt ochii verzi/ culoarea wagnerienelor motive?" (Ion Minulescu)

Alegoria este o figura de stil alcatuita dintr-o insiruire de metafore, comparatii,

personificari, formand o imagine unitara in care poetul sugereaza notiuni abstracte prin

intermediul concretului.

Exemplu: "intr-o gradina / Lang-o tulpina/ Zarii o floare ca o lumina. / S-o tai, se strica! / S-o las, mi-e frica / Ca vine altul si mi-o ridica" (ienachita Vacarescu)

f)    Figuri de sunet

Aliteratia inseamna repetarea intentionata a unui sunet sau a unui grup de sunete,

de obicei din radacina cuvantului, cu efect eufonic, imitativ sau expresiv.

Exemplu: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate" (Grigore Alexandrescu)

Onomatopeea imita prin elementele sonore ale unui cuvant anumite sunete din

natura. in orice limba exista cuvinte care sugereaza prin sonoritatea lor continutul sau

notional: muget, raget, (a) murmura, a (fosni) etc; de asemenea o serie de interjectii sunt

onomatopee: zvarrl, pleosc! trosc! Tot onomatopee sunt cuvintele care imita "glasul"

necuvantatoarelor: ga-ga!, cotcodac!, guit-guit!

Exemplu: "vitele muginde" (I.H. Radulescu)

Eufonia sau armonia inseamna evitarea sunetelor sau grupurilor de sunete

cacofonice, stridente, nemuzicale. Ea se realizeaza printr-un acord intre ritm, metru si

rima, pe de o parte, si continutul de idei al poeziei si structura ei sonora, pe de alta parte.

Aceasta figura de stil se intalneste si in opera in proza.

IV PROZODIA

Prozodia este stiinta gruparii cuvintelor dintr-o opera in unitati ritmice. Ea mai poarta si numele de metrica sau versificatie.

Versul este un rand dintr-o poezie. Dimensiunile lui pot fi de la o silaba pana la optsprezece silabe.

Masura este numarul silabelor dintr-un vers.

Clasificarea: - versul scurt - pana la 8 silabe, specific mai ales poeziei populare; - versul lung - prezent in poezia culta.

Cezura este o pauza de respiratie in cazul versurilor lungi.

Exemplu: "Un sultan dintre aceia // ce domnesc peste vreo limba" (M. Eminescu)

Strofa este o constructie realizata in versuri. Dupa numarul de versuri din strofa

intalnim:

monostih - strofa alcatuita dintr-un singur vers;

distih - strofa alcatuita din doua versuri;

tertet sau tertina - strofa alcatuita din trei versuri (strofa ternara);

catren - strofa alcatuita din patru versuri;    .

cvintet - strofa alcatuita din cinci versuri;

sextina, sizen, sestina, senar- strofa alcatuita din sase versuri;

septina, septinar, seten, septen - strofa alcatuita din sapte versuri;

octava, octav, octonar- strofa alcatuita din opt versuri;

nona, noven - strofa alcatuita din noua versuri;

decima, dizen - strofa alcatuita din zece versuri (rara in poezia noastra);

undecima, onzen - strofa alcatuita din unsprezece versuri;

duodecima, duzen - strofa alcatuita din douasprezece versuri;

poezia astrofica este poezia al carui text nu este impartit in strofe sau impartirea este aleatorie, dupa continutul de idei.

Ritmul este elementul cel mai important al oricarei creatii literare; cu atat mai

mult este important pentru poezie. Ritmul {cadenta) unei poezii este dat de succesiunea

regulata a silabelor accentuate si neaccentuate intr-un vers. in limba romana accentul

cuvintelor fiind variabil, ritmul unei poezii se suprapune totdeauna peste ritmul natural al

limbii.

Piciorul metric este gruparea de silabe formata dintr-o silaba accentuata si una sau mai multe silabe neaccentuate. Dupa numarul de silabe neaccentuate care se grupeaza alaturi de o silaba accentuata si dupa locul acesteia din urma in grup avem mai multe feluri de ritmuri:

a)    ritmul trohaic - format din doua silabe, cu accentul pe prima silaba;

Exemplu: "Iata vin in cale"

b)    ritmul iambic - format din doua silabe, cu accentul pe a doua silaba:

Exemplu: "De mult ma lupt catand in vers masura"

c)    ritmul dactilic - format din trei silabe, cu accentul pe prima silaba:

Exemplu: "Codrule, codrutule

Ce mai faci dragutule"

d)    ritmul amfibrahic - format din trei silabe, cu accentul pe a doua silaba: Exemplu: "Latina ginta e regina"

e)    ritmul anapest - format din trei silabe, cu accentul pe a treia silaba: (El nu prea apare singur intr-un vers, ci in combinatie cu alte ritmuri) Exemplu: "Pe-o carare umbrita zacea

O sarmana garoafa pierduta."

f)    ritmul coriambic este un ritm format din patru silabe combinat dintr-un troheu si un

iamb. Apare intotdeauna in strofe poliritmice.

Exemplu: "Sara pe deal buciumul suna cu jale"

g)    ritmul peonic este alcatuit din patru silabe, intre care exista o singura silaba

accentuata. Dupa locul ei, exista peon I, I, III sau IV. De asemenea el apare in strofe

poliritmice.

Exemple: "Dintre sute de catarge care lasa malurile"

NOTA. in cele mai multe poezii, mai ales culte, intalnim versuri si strofe poliritmice. Ritmul este in perfect acord cu ideea exprimata de poet. Astfel troheul este potrivit pentru naratiune, iambul, amfibrahul si anapestul exprima sentimente grave, iar dactilul si peonul sunt ritmuri vesele, de dans.

Rima este identitatea acustica a silabei sau a silabelor finale ale doua versuri, plecand de la ultima vocala accentuata. Daca si silabele anterioare celei accentuate sunt identice, atunci felul rimei se ia in consideratie din acel loc al versului. Rima are un mare efect eufonic, fiind si sunet si sens in acelasi timp. Ea este o forma de simetrie acustica. Efectul artistic al versului este cu atat mai mare cu cat numarul de silabe care rimeaza este mai mare.

Le VersLibre,

in versul liber se elimina mai ales strofa si masura si se cultiva cu predilectie ritmul intern (al trairilor proprii).

Dupa simbolism, Apollinaire si curentele moderniste au impins inovatia formala pana la dispunerea versului in pagina conform unui program geometric, transformand poezia intr-un spectacol tipografic.

V.    CURENTELE CULTURALE si LITERARE

Scriitorii dintr-o anumita perioada care impartasesc aceleasi principii estetice (aceeasi conceptie despre arta), prefera aceleasi genuri si specii literare si folosesc in opere modalitati artistice asemanatoare se constituie intr-un curent literar. Principiile estetice ale unui curent sunt, de regula, exprimate intr-un manifest literar, un program al curentului respectiv (Arta poetica a lui Boileau - pentru clasicism, prefata la drama Cromwel de V. Hugo - pentru romantism, Simbolismul lui Jean Moreas si Arta poetica a lui Verlaine - pentru simbolism).

Un concept mai larg decat cel de curent literar este curentul cultural care se refera la oamenii de cultura (filozofi, scriitori, artisti, savanti) dintr-o epoca, uniti de o ideologie si de scopuri social-politice si culturale comune, fara sa aiba obligatoriu - ca in cazul curentului literar - aceleasi principii estetice.

Curente culturale

Cele mai importante curente culturale cunoscute sunt umanismul si iluminismul, parnasianismul, simbolismul, realismul, modernismul, avangardismul s.a.

Umanismul, cunoscut si sub numele de renastere, s-a manifestat in Europa

apuseana in secolele al XV-lea si al XVI-lea si a pus bazele unui sistem educativ si unei

filozofii despre om care vor deveni tipic europene.

Renasterea isi faureste un ideal de "om universal", multilateral si pune accentul pe ratiunea, libertatea si demnitatea omului, opunandu-se dogmatismului si fanatismului medieval.

Pentru scriitorii si artistii umanisti, creatiile antice devin modele si surse de inspiratie.

Cei mai cunoscuti reprezentanti ai Umanismului (Renasterii) sunt Michelangelo, Leonardo da Vinci, Lorenzo de Medici, Pico de lla Mirandola, Erasmus, Petrarca, Rabelais, Villon s.a.

in Romania, umanismul a cunoscut o dezvoltare speciala, legata de redescoperirea romanitatii noastre si de comunitatea surselor de limba si cultura. Printre reprezentantii acestui curent cultural in tara noastra ii putem aminti pe Nicolaus Olahus (prietenul si corespondentul lui Erasmus), Miron Costin, mitropolitul Dosoftei, stolnicul C. Cantacuzino s.a.

Iluminismul caracterizeaza pe plan ideologic si cultural secolul al XVIII-lea,

reprezentand pozitiile burgheziei in ascensiune. El a promovat antifeudalismul si

antidogmatismul, specifice de altfel si inaintasilor umanisti, cultul ratiunii si al stiintei, pe

baza carora se putea intemeia o noua ordine sociala si spirituala. Iluminismul se afirma ca

o miscare cu caracter laic, anticlerical si propune emanciparea poporului prin cultura si

raspandirea acesteia prin scoli si lucrari de popularizare. Conceptiile iluministe au influentat

pe plan ideologic Revolutia Franceza care s-a revendicat de la ideile lui Voltaire sau J. J.

Rousseau

Reprezentantii sai cei mai importanti, filozofi, oameni de stiinta sau scriitori sunt: Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Fenelon, Kant, Lessing, Herder, Schiller, Goethe, Pestalozzi, Lomonosov s.a.

in Romania, iluminismul a avut importanti reprezentanti cum au fost corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu) care au demonstrat documentat in lucrari istorice si lingvistice latinitatea limbii si a poporului roman si continuitatea romanilor in Transilvania, dar au militat si pentru luminarea poporului prin scoli si publicatii stiintifice, vazand in aceasta un mijloc de afirmare a romanilor transilvaneni, de impunere a lor in randul popoarelor cu drepturi egale in Imperiul austriac. Dincolo de Carpati, in Tara Romaneasca sau in Moldova, se remarca activitatea unor carturari precum Dinicu Golescu, Iordache Golescu, Iancu Vacarescu, Gh. Asachi, I. Heliade Radulescu, Eufrosin Poteca s.a., in activitatea carora se resimt puternic ideile iluministe.

Curente literare

Clasicismul este curentul literar aparut in Franta in secolul al XVII-lea caracterizat prin rationalism, echilibru, ordine si rigoare si prin cultivarea unui stil sobru. Scriitorii apartinand acestui curent literar respecta in mod deosebit modelele antichitatii, pe care o considera epoca de maxima inflorire a artelor si cultiva de preferinta specii cum ar fi tragedia, comedia, epistola, satira si fabula; cei mai importanti reprezentanti ai clasicismului sunt Boileau (teoreticianul curentului), Corneille, Racine, Moliere, La Fontaine. in literatura romana nu se intalneste un clasicism pur, doar anumite elemente ale sale se intalnesc in operele lui Gr. Alexandrescu sau Costache Negruzzi, alaturi de elementele romantice.

Romantismul a aparut la inceputul secolului al XlX-lea ca un curent anticlasicist respingand orice fel de norme si sustinand libertatea inspiratiei. Daca in operele scriitorilor apartinand clasicismului predomina ratiunea, la romantici, accentul se pune pe sentiment si pe fantezie, daca primii se interesau numai de caracterele umane, ceilalti, romanticii, se intereseaza de natura, de mituri, de folclor, de istorie. De asemenea, evaziunea in trecut, in exotism si in vis reprezinta teme majore ale romanticilor.

Personajele romantice sunt eroi exceptionali in imprejurari exceptionale, construite adesea pe principiul antitezei si prezentati in evolutie.

Scriitorii romantici au promovat indeosebi poezia lirica, dar si dramaturgia si proza si au creat noi specii precum meditatia, elegia, poemul filozofic, drama, nuvela istorica s.a.

Cei mai de seama reprezentanti ai romantismului european suntV. Hugo (teoreticianul curentului), Lamartine, Vigny, Musset - in Franta, Schiller si Heine - in Germania, Byron si Shelley - in Anglia, Manzoni si Leopardi - in Italia, Puskin si Lermontov - in Rusia.

in evolutia romantismului romanesc se disting trei etape:

romantismul scriitorilor pasoptisti (1840-1870) prezentat programatic in Introductie la Dacia literara (1840) de catre M. Kogalniceanu, in care indeamna pe scriitori sa se inspire din istorie, din folclor si din frumusetile naturii; la aceste indemnuri au aderat V. Alecsandri, A. Russo, N. Balcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu s.a.

romantismul eminescian, ultima importanta afirmare a romantismului european;

romantismulposteminescian prelungindu-se pana la inceputul secolului al XX-lea si reprezentat de scriitori precum Al. Vlahuta, O. Goga, St. O. Iosif, Barbu Delavrancea, dar si de miscarea din jurul revistei Samanatorul.

Realismul, inainte de a fi un curent literar propriu-zis, este o metoda de creatie

specifica prozei. El denumeste acea conceptie artistic, literara, care are ca preocupare

rasfrangerea obiectiva, veridica, a realitatii, repudiind idealizarea acesteia (cf. Micului

indrumator in terminologia literara). Realismul se caracterizeaza prin obiectivitatea,

sobrietatea, crearea de personaje tipice, oglindirea realitatii contemporane, a omului in

cadrul mediului sau natural, social si istoric, dezvoltarea observatiei, a reflectiei morale si a analizei psihologice, ca si a unor procedee ca portretul si descriptia. Cei mai importanti scriitori realisti sunt Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Tolstoi, Dostoievsk din secolul al XlX-lea, dar si numerosi si valorosi scriitori din secolul al XX-lea.

in literatura romana cei mai importanti scriitori au adoptat metoda realismului, incepand cu I. Slavici, I. L. Caragiale, N. Filimon, D. Zamfirescu, L. Rebreanu, G. Calinescu, Hortensia P. Bengescu pana la Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu.

Naturalismul este un curent literar manifestat in literatura franceza la sfarsitul secolului al XlX-lea, prelungindu-se insa si in secolul urmator in creatia unor scriitori, reprezentand o manifestare a unui realism exacerbat, tinzand spre o reproducere cruda, uneori brutala, a realitatii. Naturalismul vine cu o viziune fiziologica asupra omului, pune accentul pe instinctualitate, fiind interesat in mod deosebit de manifestarile cu caracter patologic si de reproducerea realitatii in toata nuditatea ei elementara. in literatura universala cei mai cunoscuti scriitori naturalisti sunt Emile Zola, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, fratii Goncourt, J. D. Passos, I. Steinbeck, T. Capote s.a., iarin literatura noastra elemente naturaliste se regasesc in opera lui I.L Caragiale (nuvelistica), Barbu Delavrancea, L. Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, N. Breban s.a.

Parnasianismul este un curent poetic aparut in Franta la mijlocul secolului al XlX-lea, sub numele "Le Parnasse", ca o reactie la subiectivismul romantic. Creatiile poetilor parnasieni se caracterizeaza prin atitudine impersonala, prin obiectivarea lirismului, prin preferinta pentru formele expresive, frumoase si prin cultul perfectiunii formale. De asemenea, acestia acorda o atentie deosebita corectitudinii versurilor, ritmului, sonoritatii cuvintelor, bogatiei si raritatii rimelor, cultivand cu precadere poezii in forme fixe (sonetul, rondelul, trioletul s.a.). Cei mai cunoscuti scriitori ai miscarii suntTheophile Gautier, Leconte de Lisle, Jose Maria de Heredia, Sully Prudhomme s.a.

in literatura romana, manifestari ale parnasianismului apar in unele poezii ale lui Alex. Macedonski si in perioada de inceput a creatiei lui Ion Pillat sau Ion Barbu.

Simbolismul este, dupa romantism, un curent literar-artistic de mare amploare, cunoscut in toate literaturile europene, care a promovat un concept modern de poezie in

spiritul unui idealism neoromantic, reprezentand o reactie la estetica pozitivista a

parnasianismului si la retorica romanticilor.

Denumirea curentului a fost data de Jean Moreas in 1886 in articolul "Le symbolisme" publicat in "Le Figaro", dar manifestari ale poeziei simboliste se regasesc in creatia lui Ch. Baudelaire si E. A. Poe.

Poezia simbolista contine cateva caracteristici distincte, regasibile la aproape toti poetii apartinand curentului: izolarea, tristetea, conditia de poet damnat, "blestemat", tendinta de evadare spre lumi exotice, stari sufletesti vagi, nelamurite, realizate cu ajutorul sugestiei. Simbolistii cultiva muzicalitatea ("Muzica inainte de toate" spunea P. Verlaine in "Arta poetica"), corespondentele, sinestezia. Cei mai cunoscuti reprezentanti ai curentului sunt P. Verlaine, A. Rimbaud, St. Mallarme, P. Valery, G. Apollinaire - in Franta, E. Verhaeren, M. Maeterlinck - in Belgia, Rainer Maria Rilke - in Germania, W. B. Yeats, Swinburne - in Anglia, G. d'Annunzio - in Italia, Alex. Blok, V. Brriwsov - in Rusia, Ady Endre - in Ungaria s.a.

in literatura romana, primul teoretician al simbolismului este Al. Macedonski (articolul "Poezia viitorului" in "Literatorul") prin cenaclul si revista "Literatorul". Cei mai reprezentativi poeti simbolisti romani sunt G. Bacovia, St. Petica, I. Minulescu, Tr. Demetrescu, N. Davidescu, D. Anghel, D. Iacobescu, M. Saulescu s.a.

Modernismul se constituie in secolul al XX-lea intr-o diversitate de tendinte literare, in opozitie cu traditionalismul, constituind denumirea data, in general, celor mai recente forme de expresie a spiritului de inovatie in planul creatiei artistice. Curentul defineste manifestarile de exacerbare a modernitatii, tentativa ei de a se elibera de orice conventie. Din modernism isi reclama sorgintea toate curentele avangardiste (futurismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, imaginismuls.a.), cuprinzand grupari ale unor scriitori violent novatori, care pleaca in manifestarile lor insolite de la negarea categorica a tuturor formelor de arta consacrate anterior.

Trebuie facuta diferenta dintre tendinta fireasca de innoire a literaturii, specifica, modernismului in general si curentele de avangarda, recunoscand insa ca, prin incercarile lor novatoare, acestea au contribuit intr-o oarecare masura la imbogatirea si diversificarea mijloacelor artistice.

in cadrul poeziei moderniste se include si ermetismul, caracterizat prin folosirea unui stil obscur, greu de inteles, de unde rezulta o poezie incifrata, inteleasa doar de cei initiati. Creatorul ermetismului in literatura franceza este St. Mallarme, iar experienta sa e urmata de G. Ungaretti, E. Montale s.a. La noi cel mai de seama reprezentant al ermetismului este Ion Barbu cu versurile absconse din ciclurile "Uvedenrode" si "Joc secund".

in literatura romana teoreticianul modernismului este E. Lovinescu, cel care introduce si termenul de modernism pledand pentru sincronizarea literaturii romane cu literaturile europene si pentru innoirea continutului si formei operei literare, delimitandu-se insa de "modernismul de avangarda si experimental" al unor reviste de atitudine extrema precum "Contimporanul", "Punct", "Integral", "unu" s.a.

Cei mai importanti scriitori modernisti din literatura noastra, care au contribuit esential la innoirea expresiei artistice sunt Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Ilarie Voronca s.a.

in afara acestor curente literare de anvergura europeana care s-au manifestat, asa cum am precizat, si in literatura noastra, cultura romana cunoaste si cateva curente ideologice si literare proprii:

Samanatorismul este curentul literar si ideologic a carui denumire deriva de la revista "Samanatorul" (1901-1910) infiintata de Al. Vlahuta si G. Cosbuc, a carui conducere

a fost preluata peste un an de N. Iorga, cel care i-a imprimat directia ideologica si literara.

Pornind de la discrepanta dintre sat si oras, scriitorii samanatoristi prezentau in operele lor

in mod idilic viata satului, considerat un loc al puritatii morale, in opozitie cu orasul, loc al pierzaniei si viciat.

Ideologia samanatorista intretine confuzia intre etic si estetic (operele literare sunt apreciate dupa valoarea morala si nu neaparat estetica), dar si intre etnic si estetic (de vina pentru situatia grea a taranilor sunt arendasii straini si nicidecum boierii de vita, romani - vezi romanul "Doua neamuri" de C. Sandu-Aldea).

Cu toate acestea, revista s-a bucurat de colaborarea unor scriitori valorosi de la inceputul secolului al XX-lea: O. Goga, M. Sadoveanu (perioada de inceput a creatiei sale), St. O. losif, E. Garleanu, G. Cosbuc, Al. Vlahuta s.a.

Poporanismul este un curent literar si ideologic al carui teoretician a fost C. Stere si cuprinde scriitorii grupati in jurul revistei "Viata Romaneasca", infiintata in 1906 la Iasi si

condusa de G. Ibraileanu, considerat teoreticianul poporanismului in literatura romana.

Scriitorii apartinand acestui curent se orientau, ca si samanatoristii, spre zugravirea, cu preponderenta, a vietii rurale dar, spre deosebire de acestia, priveau in mod realist satul, considerand ca acesta poate fi ridicat prin cultura, prin luminarea taranilor de catre intelectualii ridicati din mediul rural. Poporanistii refuza exclusivismul etic al samanatoristilor, iar G. Ibraileanu defineste categoria specificului national. Afinitati poporaniste se regasesc in operele numerosilor scriitori legati de cercul de la "Viata Romaneasca" printre care M. Sadoveanu, O. Goga, C. Hogas, G. Galaction, Jean Bart, s.a.