Parodiile in versuri ale lui Caragiale

Parodiile in versuri ale lui Caragiale

Versurile lui Caragiale au fost, poate cu prea multa usurinta, trecute cu vederea de critica. Este insa de inteles. Rimele dramaturgului sunt, in zdrobitoarea lor majoritate, parodii, iar acest fapt nu face decat sa le armonizeze cu personalitatea lui literara. Opera lui Caragiale nu este un tablou extins, nu sufera intoarceri si prefaceri, ci reprezinta ceva unic in literatura noastra. Este o opera de atitudine prin excelenta, nu de devenire scriitoriceasca. Parodia este, in definitv, esenta ei. De aceea, versurile nu pot constitui o surpriza in analiza "ideologiei" lui Caragiale. Dimpotriva, ele confirma, intr-o forma esentializata, "rasul" inconfundabil din spatele pieselor de teatru si al prozei. Totusi, paradoxal, aceasta zona a operei ii este straina ca formula. Caragiale nu era un liric. Serban Cioculescu subliniaza aceasta trasatura definitorie: "[ . ] autorul comediilor si al Napastei n-a manifestat in poeziile sale nici o ambitie creatoare" . Toate acestea justifica, in mare parte, lipsa de interes fata de versurile scriitorului.

Pe de alta parte, avem de-a face cu un corpus extrem de bogat in intelesuri. Vocatia de parodist in sensul strict al cuvantului este poate mai vizibila in versuri decat in proza. Inainte de toate, insa, este necesara o clarificare a termenului de "parodie". Dictionarul explicativ al limbii romane ofera o definitie foarte generala: "PARODÍE, parodii, s.f. 1. Creatie literara in care se preiau temele, motivele si mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor in scopul de a ob ine un efect satiric sau comic. 2. Imita ie neizbutita, inferioara sau caricaturala a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bataie de joc. - Din fr. parodie." Etimologic, cuvantul provine din grecescul compus din (pe langa, alaturi) si (cantec), sugerand un prim sens: imitarea unui cantec. Citandu-l pe Fred W. Householder Jr., cercetatoarea Margaret A. Rose identifica originea parodiei in Antichitate, teoretizata de catre Aristotel[2]: "[] a narrative poem of moderate length, in epic meter, using epic vocabulary, and treating a light, satirical, or mock-heroic subject"[3]. Astfel, desi semnificatia cuvantului a suferit deplasari de-a lungul veacurilor, este cert ca intelegerea ei initiala, aceea de deradere, s-a pastrat, atingand si sfera liricului.

In cazul lui Caragiale nu este vorba despre ironizarea unui singur autor sau a unei singure poezii. Chiar atunci cand versurile sale au o tinta precisa, aceasta este vizata nu dintr-un simt pamfletar rautacios, strict personal, ci din nevoia de a submina o intreaga mentalitate literara. Dramaturgul a surprins curentul simbolist in cea mai vulnerabila ipostaza a lui, la inceputuri. Prietenul lui Eminescu isi foloseste armele satirice pentru a ridiculiza o poezie stangace si poate cam agresiva si aroganta, al carei promotor este Macedonski. Prin parodiile sale versificate, Caragiale ofera un portret tot atat de fidel al epocii ca si in piese. Pestrita si indecisa, lumea Literatorului penduleaza intre vizionar si carachios. Poezia sociala, deplangand soarta victimelor industrializarii, se impleteste cu cea experimentala, venita pe filiera franceza, care jongleaza cu sunete mai degraba decat sa impuna semnificatie. Pentru clasicul Caragiale, acesta este un univers al incoerentei, al infantilismului. Din ecuatie nu pot fi indepartate, desigur, conflictele de natura personala, mai ales in conditiile in care simbolistii lui Macedonski erau cunoscuti ca detractori ai Junimii si ai dramaturgului. Dincolo de simpla meschinarie descoperim, insa, resorturi ale unei etape istorice decisive in cultura romana.

Primul "delict" pe care il condamna Caragiale in poeziile sale este lipsa de substanta. Ploaie de primavara este cel mai elocvent exemplu in acest sens. Cele doua secvente care compun poemul, Pastel optimist si Pastel pesimist, sunt doua variante, doua moduri de abordare a aceluiasi subiect. "Victima" este personalitatea lirica pluviala a multor poeti din epoca. Punand acelasi obiect in doua fotografii complet opuse, Caragiale subliniaza versatilitatea unor viziuni, care sacrifica fondul in favoarea formei. Este important de retinut faptul ca mai toate parodiile sale fac uz de "voci" jucate, simuland atitudinile poetice atacate. Pastelul optimist nu reda altceva decat entuziasmul ridicol al unei "voci" tumefiate. Vulgarizand imaginile, Caragiale schiteaza portretul acestei voci inconsistente: "E cald, si ploaia racoroasa / Ozon in aerul curat / In urma-i lasa; dragastoasa / Natura-i toata un pupat." Uimirea revelatorie in fata modulatiilor naturii devine incantare debila, emotia lirica devine personificare grotesca: "Se pupa corbi, de bucurie / Ca au scapat de iarna grea." In fundal se regaseste, insa, o tehnica de mai mare profunzime, care aminteste vag de moderatia in fata realitatii pe care o pretinde Maiorescu. Caragiale selecteaza din nuantele fenomenului pe acelea care se refera direct la viata practica, prin excelenta nonpoetica: "In tarini graul incolteste, / In dealuri via o desgrop;" (Pastel optimist) sau "In tarini graul putrezeste, / Sub piatra-n deal vii se ingrop; / De ploi plugarul saraceste, / Malai, faina, nu e strop" (Pastel pesimist). Parodistul acuza aici contemplatia artificiala, lipsita de semnificatie.

Cameleon-femeie, subintitulat Sonet decadent, simbolist-vizual-colorist, ataca pretentiile vizuale care abunda in Literatorul. Caragiale pare ca intentioneaza sa cuprinda aici intregul curcubeu, eliminand cu totul sensul: "Cu parul ei sur-galben, cu ochi inchis-albastri, / Sclipi de-odata clara, vis roz al tineretii, / Cum in obscure-azururi apar pribegi blonzi astri." Lovitura de gratie nu o constituie totusi aceasta furtuna nestavilita de culori, ci finalul: "Fugi! sufletul ti-e negru si matele pestrite!" Ochiul absurd care urmareste poetic goana dezarticulata a aparitiei feminine se intoarce deodata la vocea realistului crud. Patrunderea in interiorul corpului uman trivializeaza viziunea pe de o parte si aduce, pe de alta parte, toata gama de nuante la un loc, aglomerand o esenta lirica intr-o zona cu totul inaccesibila privirii. La o a doua lectura, insa, devine evidenta o legatura de tip determinist intre primul vers si ultimul: fiind "stravezie", faptura isi expune interiorul. Caragiale batjocoreste aici, de fapt, lipsurile logice ale poeziei de acest tip.

Da nebun! este un caz particular. In lamentarile macedonskiene legate de conditia poetului de geniu se poate recunoaste un ecou din maniera lui Eminescu. Parodiind adeseori aceste "jelanii", Caragiale pastiseaza chiar formula eminesciana si nu neaparat inconstient. Multe dintre poeziile sale ataca incisiv aceasta atitudine demiurgica. George Calinescu remarca raportul paradoxal dintre cei doi mari poeti: "Ciudata relatie! Scarbit de mediul sau Eminescu se simtea Luceafar, desgustat de gloria nedreapta dupa el a lui Eminescu, Macedonski se simte si el Luceafar."[4] Inflamarea egoului este o tema preferata a lui Caragiale: "Imi vin adeseoara furii: / voi sa sdrobesc aceasta harfa / Si, din informele ei tandari, / un auto-da-fe sa fac!". Interesanta este folosirea invectivei: "Apollo calea demna-arate-mi / Pe-acest tampit, senil pamant!" Caragiale ia in deradere imaginea poetului asa cum o inchipuie Macedonski: "Poet sunt! nu voi umilire / Poetii nu ne umilim." Vocea acestui menestrel imaginat recurge, lasa, in lipsa de argumente, la motivul tagmei. De la suprema individualizare, de la confundarea cu Dumnezeu, el trece la anonimatul extrem, aderand cu bucurie la brealsa poetilor, al caror statut refuza umilirea. Rafinatul paradox vine sa spulbere orice indoiala cu privire la intentiile lui Caragiale.

Atacurile joviale ale dramaturgului nu se opresc numai la tematica geniului, ci vizeaza si poezia de natura sociala (si socialista) pe care Macedonski si multi alti colaboratori la Literatorul o proferau, pueril. Caragiale ia "peste picior" militantismul orb: "Dreptatea ne distruge cu dublele-i cantare: / O lume-ntreaga geme sub jugul pesimist - / Chemam cu toti profetul: mai vin-odata Christ! / Poporul care plange, desi e gol, e tare!". Este vizibil entuziasmul vizionar al primului poet simbolist roman: "Statul e o fictiune, iar dreptatea, strambatate, / Care duce omenirea dintr-un intr-un fagas!" (Ocnele). Calinescu mentioneaza ca "poezia sociala consta din observatii etice azi cu totul nelalocul lor" , fapt pe care Caragiale il simte si il speculeaza. Hiperbola ii foloseste la ridiculizarea exagerarilor specifice: "Cum varsa lacrimi fiii multimii proletare!". Poezia are si un moto ("Fericiti cei saraci etc."), ce rezuma in cheie parodica senzatia ca astfel de poeme sunt vidate de sens, pur declamative, lipsite de judecata. "Eul liric" pus in scena cauta sa-si legitimeze profetic demersul, dar nu face decat sa se expuna ridicolului. Acel "etc." rezuma formula "cu duhul". In Sonet este vorba despre cei saraci "pur si simplu".

Un alt aspect pe care autorul Scrisorii pierdute il critica amuzat este cel al limbajului. Cornel Regman sesizeaza "intuitiile atat de sigure ale lui Caragiale in dezvaluirea maladiilor limbii si ale stilurilor ei, aflate la acea data, la noi, in plin proces de fixare." La Macedonski si acolitii sai, dramaturgul descopera un material inepuizabil de limba "maladiva": "Ii e deficient insa lui Macedonski simtul limbii. Exacta din punct de vedere gramatical, desi cu unele ciudatenii [ . ], limba lui romana pare invatata de curand." Caragiale insusi ii face un portret zdrobitor in aceasta privinta: "Eu cant! Ce-mi pasa mie! Nu stiu de unde vin, / Nici unde merg: traduc doar-un cantec din senin / In rime simboliste si abracadabrante!" (Criticilor mei). El instaureaza chiar un regim al nonsensului, provenit din incercarile poetilor simbolisti de a crea imagini de forta prin antiteze. Resorturile limbajului pun insa stavila acestor incercari, ducand deseori la rezultate caraghioase. In curand ia in deradere astfel de formule: "Si-acel liman nu sunt, poete, / Decat oaza-nchipuita / De ochii imbatati de sete." Evocand viziunile desertice ale lui Macedonski, Caragiale "incarca" peisajul si senzatiile asociate cu el pana la refuz, sfidand chiar logica. Un alt exemplu, absolut savuros, este Amicului meu Gion . Un poem foarte lung, in care limbile sunt amestecate intr-un stil cu totul fabulos, iar limba romana sufera mutilari: "Declaramu-ne-mpotriva-i / si strigam urbi et orbi, / Ca ctitoriceasca tafna / ii da branci p-un povarnis, / Care-o duce drept la baie E un fel de va t' fair' fiche." Franceza, italiana si engleza sunt "aruncate" in versuri, generand un efect spectaculos, de un umor plin de delicii: Ce se face cu-atat brio, / cu-acel sans-gên', ma parole:".

Insa cel mai fertil teren din acest punct de vedere este cel fonetic. Prin experimentele sale, Macedonski si-a asigurat atentia "devotata" a lui Caragiale. Faimoasa incercare a simbolistului, Inmormantarea si toate sunetele clopotului, prilejuieste teribila replica Moarta!: "Cine vine iute-n tropot? / Danga-langa, suna clopot." Caragiale ridiculizeaza pretentia de "muzica a poeziei", introducand o serie fonica nu numai inadecvata, ci si comica. Alte mici piese sunt insa "nestemate" ale gratuitatii sonore. Sonet brutal sacrifica, intr-un stil ostentativ, orice urma de sens in favoarea unei excentrice "galagii": "Zenitul policrom se irizeaza-n spasm, / Si lungi si partice cobor din el sageti; / Iar eu, citind adanc pe frescuri din pereti, / Vad conturandu-se din alte vremi un basm." Contradictiile evidente si lipsurile logice se subsumeaza unui demers critic de deconstruire. "Citind adanc" reprezinta o adevarata ineptie, chiar si in cea mai lirica viziune. Caragiale scoate la iveala "ata alba" din multe experimente fonetice. Din carnetul unui poet simbolist este o capodopera parodica: "O, rima, Muza mea! O, rima! / A! Pentru rima-as face-o crima: / De fac crima, / Eu fac rima!". Nu este vorba numai despre sanctionarea unei atitudini pe care Caragiale o vede ca fiind pueril "tupeista" sau a unei lacune de talent compensate maniacal, "criminal" prin insistenta asupra rimei. Aici se pune si problema cacofoniei, a aliteratiilor deplasate. Efectul, cautat cu atata sarguinta de vocea regizata, este cu totul neasteptat: "Cu lumea trebui a fi fin: / Nu mi-ar fi nas - nu i-as fi fin!". Repetitia "fi-fi" este caraghioasa si nu evoca nimic. Daca in versurile din Lupta cu toate sunetele ei Macedonski vrea sa redea muzicalitatea contextului, Caragiale (sau mai degraba vocea parodiata) face asocieri goale de sugestie si cu atat mai comice.

Exotismul este o alta zona in care maestrul isi exercita forta satirica. Amiaza maura este un stralucit exemplu in acest sens. Mirajul incandescent care vibreaza in Noapte de Decemvrie se transforma aici in viziunea realista a caniculei: "In aer e lene Amiaza de vara / E pacla greoaie de plina Sahara". Fata Morgana, intuitie coplesitoare la Macedonski, lipseste cu desavarsire la Caragiale. Iluzoriul este eliminat cu brutalitate si inlocuit cu o scena erotica si cu iz de anecdota. Eors opune natura poeziei cu si mai multa virulenta. Nu intamplator subtitlul este Pastel simbolist-darwinist. Exotismul leopardului nu este altceva decat cursul naturii, pe care Caragiale il vede ca fiind, desigur, nonpoetic.

Nici Eminescu nu scapa de bisturiul marelui dramaturg. Fie indirect, prin formulele preluate chiar de Macedonski, fie direct si deschis, Caragiale se "apleaca" si asupra poetului national: "Sunt toate vechi, nimic nou nu mai poti sa-nveti" (Sonet brutal). Vizionarismul tragic din Glossa este transformat intr-un plictis (si chiar intr-un spleen) de calibru monden. Poezia Finis poarta subtitlul Sonet simbolist decadent. Totusi, Caragiale imbina pesimismul demiurgic eminescian cu frustrarea ontologica a simbolistilor. "Apocalismul" le este numitor comun. "Se rasucesc si crapa ai lumii vechi pilastri: / Catapeteasma cade! Macabru dant de astri! / In loc de Tot, Nimica! Ei, bravo, zau! Ei, si?". Primul vers este in cel mai pur stil eminescian, cel de-al doilea are o sonoritate modernista, iar final este caragialian prin excelenta. Bagatelizarea este expresia cea mai profunda a dispretului lui Caragiale fata de tremurul liric revelator. Steaua, replica subtila la Luceafarul: "Te tine-aci mereu / A mea inchipuire: / Tu vei muri, ci eu / Ti-oi da o nemurire." Maniera este inconfundabila. Totusi, insertii ca "ti-oi da" indeparteaza orice dubiu. Este o interpretare ironica.

Prea putini critici au crezut in aceste parodii versificate ale lui Caragiale. Cu toate acestea, ele fac dovada unui spirit intens, care aici se manifesta cu mai multa intensitate decat in proza, datorita esentializarii la care obliga rima. Este impropriu spus ca parodistul a creat pastise nereusite din cauza unei superficialitati poetice , a unei orbiri la tehnicile si la sensibilitatile simboliste. Tinta atacurilor este insasi fiinta simbolista. Odata bagatelizata, formula nu mai poate fi folosita cu fidelitate pentru a batjocori esenta. Caragiale urca pe scena vocile pe care le intuieste in spatele poetilor modernisti si le transforma in "Catavenci" si in "Venturieni". Jocul comic consta tocmai in libertatea pe care aceste instante o au de a se pune singure in ipostaze ridicole. Chiar daca sunt "inventate" de Caragiale, ele prind viata si se manifesta in perfecta armonie cu intentia. Dramaturgul, surd intr-adevar la un lirism de tip nou, cauta sa demoleze marile teorii care stau la baza acestuia. Insa imaginea de ansamblu rezida la un nivel major. Caragiale vine ca simbol al unei lumi care s-a nascut si a murit in jumatate de veac. Romantismul si clasicismul, seculare in Occident, au apasat la noi pe umerii catorva personalitati. Caragiale, Eminescu si Maiorescu au construit un intreg univers in cateva zeci de ani. In urma lor apare imediat modernismul, suficient de violent pentru a zgudui din temelii aceasta constructie. Conflictul, inevitabil si brutal, reverbereaza in acest mic razboi de presa, in definitiv. Neincrederea lui Caragiale este fireasca si legitima. Pe de alta parte, si indrazneala poetica a unora ca Macedonski sau Minulescu este justificata. Cultura romana s-a aratat a fi, paradoxal, deosebit de flexibila. Iar momentele de cumpana, de coliziune, au lasat in urma adevarate bijuterii ale spiritului. Asadar, dincolo de valoare lor pur literara sau polemica, aceste creatii contin chiar fiinta epocii. Si este o minunata coincidenta faptul ca I. L. Caragiale a fost "prins" intr-un astfel de moment.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie de baza:

Caragiale, I.L., Parodii in versuri si proza, antologie de Florentin Popescu, ed. Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2001

Bibliografie critica:

I.L. Caragiale, antologie de Liviu Calin, ed. Eminescu, Bucuresti, 1974

Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. Semne, Bucuresti, 2003

Cioculescu, Serban, Caragialiana, ed. Eminescu, Bucuresti, 1977

Rose, Margaret A., Parody: Ancient, Modern and Post-modern, ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1993