IUBIREA SI NATURA IN OPERA LUI EMINESCU

Iubirea si natura in opera lui Eminescu

Iubirea este inocenta prin elementaritatea ei apropiata de instinct, neprefacuta prin insasi profunditatea implicarii in trairea acesteia.

Unul dintre liricii de dragoste romanesti este poetul Mihai Eminescu intaiului cuplu transpus in Edenul romanesc. Supremul elogiu este dorinta lui Hyperion de a cunoaste lumea pamanteana supunandu-se legilor "norocului in iubire". Astrul indepartat si rece se insufleteste la ideea unei ora de iubire, singura capabila sa intinda o punte de intelegere intre eternul cosmic si umanul pieitor. Natura antropomorfizata traieste in consonanta cu sentimentele poetului, imaginile paradisiace corespunzand implinirii erotice, iar tablourile pustii, dezolante, alcatuind ambianta dezamagirii si rupturii sentimentale. Fericita sau nefericita, iubirea ramane mereu o proiectie ideala, iar femeia intruchipeaza cand imaginea Fecioarei, cand o nimfa a padurii, o zeitate acvatica, ori o faptura de basm, dovada ca nici un alt poet roman n-a asezat-o pe un piedestal mai inalt decat a preamarit-o Eminescu.

Creatia lui Eminescu nu reprezinta o fulguatie uluitoare, unica si neasteptata pe cerul poeziei romanessti,ci o sinteza de traditie popular-nationala si de cultura, concentrata intr-o personalitate geniala, cu o ganduire sociala si filosofica profunda si cu o sensibilitate de acuitati superioare. A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta Nu poate sa ajunga vorba pana la el fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.

Despre intensitatea si statornicia sentimentului de iubire se vorbeste in cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a asteptarii (''Lacul'') in balsamul odihnitor al prezentei iubirii (''Inger de paza'',''Noaptea'') ca si in unele postume din aceasta epoca: '' Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tau etc''

Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita exista insa si in faza urmatoare: ''Freamat de Codru'', ''Somnoroase pasarele'', ''La mijloc de codru des'' la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente inchinate iubirii si naturii din ''Scrisoarea IV'' si ''Luceafarul''.

In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite din concretetea imaginii ei pentru poet. In poezia '' Floare Albastra '' ea e '' rosie ca marul '' ; in '' Craiasa din povesti '' ,''Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastrii / Toate basmele s-aduna ''. Tot asa si in ''Dorinta''.

Toate aceste elemente se schimba treptat dupa 1877 Eminescu cantand si starile depresive si regretul, tristeta , cat si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Incepand cu "Pe aceiasi ulicioara'' si ''Departe sunt cu tine'' (care fac parte din prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua: ''De cate ori iubito..'' , ''Atat de frageda'', ''Despartire'', ''S-a dus amorul'', ''Adio'', ''Pe langa plopii fara sot'', ''Iubind

in taina'', ''Te duci'', ''Din valurile vremii'', ''Nu ma intelegi'', ''De ce nu mai vii?''.

Arar mai rasuna din inchipuire cat un ecou al vechii increderi luminoase in dragoste. Dar, in general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietiii si de neintelegearea societatii contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adancimi, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntare. Pentru el, dragostea ramane in trecut si amintirea ei ca si a chipului iubitei se insoteste de o nespusa suferinta. Din aceasta pricina se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasate. Codrul nu mai are bogatia, risipa de lumini, culori si parfumuri din tinerete, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile se sting, culorile palesc.''De cate ori, iubito'' cu simbolurile ei tragice, e o prima marturie a intunecarii. In locul peisajului edenic apare aici ''oceanul cel de gheata'' ,'' bolta alburie'' a alungat de pe ea voiciunea culorii, iar ,''luna cea galbena - o pata'' si-a pierdut eminesciana ei stralucire. Caldura inimii l-a parasit pe poet: ,''Din ce in ce mai singur ma-ntrec si inghet.'' ,''Iar timpul creste-n urma mea ma-ntunec !'' (,''Trecut-au anii'').

Mai intotdeauna putinele elemente de cadru sunt evocate de amintiri. Niciodata lirica romaneasca nu a cunoscut o mai mare bogatie de nuante o mai profunda sondare a adancurilor o mai deplina autenticitate a tuturor biruintelor si infrangerilor iubirii. In aceste versuri desi pe primul plan sta miscarea framantata a sufletului nu lipseste nici prezenta naturii.Ea este redusa insa la semne si aspecte care se subliniaza simbolic prin concordanta sau prin contrast sentimental. Exemplu in ,'' Si daca'' : '' Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii.''

Metafora toamnei ca anotimp al sfarsitului e frecventa. In ,''Sonetul I '' , doua versuri strang toata tristetea naturii, comuna desigur cu cea a poetului, sugerata in doua epitete: '' Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;''. Pentru Eminescu viata fara iubire si fara vis este ca '' O toamna care intarzie / Pe-un istovit si trist; / Deasupra-i frunzele pustie - '', asa cum mentioneaza in '' Te duci''. Chemarea din ''De ce nu-mi vii'' rasuna sfasietor intr-un cadru pustiu de toamna: '' Vezi randunelele se duc, / Se scutur frunzele de nuc, / S-aseaza bruma peste vii -''. Poezia naturii are la Eminescu trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste insistenta cu care canta codrul apoi izvoarele cristaline, luminisurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu limpezime de clestar. Dintre arbori "teiul sfant"ii retine cel mai mult atentia. Survine ca simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii. Farmecul tablourilor de natura sporeste prin faptul ca de obicei ele nu sunt inundate de cruda si violenta naturala lumina a soarelui care subliniaza totul pana in detaliu, ci peste ele se cerne "ca o bura" dulcea lumina a lumii care pune o surdina stridentelor invaluind totul intr-o vraja de nedescris.

La fel ca in folclor, natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest punct de vedere scriitorul se inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc sau M. Sadoveanu). Pentru simbioza intre natura si dragoste este semnificativ urmatorul catren postum:

"Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz / Desigur ca la noapte un tei o sa visez / Iar daca peste ziua eu intalnesc un tei / In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei."

Poezia dragostei si a naturii are la Eminescu unele trasaturi apropiate specificului creatiei populare orale. Asa de pilda ca si in productiile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se infatiseaza cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar in aspecte foarte generale (parul blond, ochii mari si albastrii, maini subtiri si reci). Intereseaza in primul rand portretul moral care este dezvaluit intr-o sumedenie de reactii pshice ale sentimentului erotic.

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, se impietriceste, solemna si rece, in aceasta perioada de creatie, ca fiind scoasa din intunericul amintirii. De aceea marmura slujeste ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii inghetate, ireale, fantomatice parca.

Chiar in '' Atat de frageda'' se intalneste o astfel de imagine, intr-o judecata estetica asupra iubitei, judecata emisa cu constiinta departarii dintre ei: '' Din icretirea lungii rochii, / Rasai ca marmora in loc -''. Aceeasi semnificatie o au si versurile din ,''Nu ma intelegi'' : '' Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara''.

Mai definitiva si mai limpede e insa, in sensul indicat, '' Din valurile vremii'' , unde neconsistenta fapturii iubite e afirmata direct dupa o invocatie asemanatoare in termeni cu citatele de mai sus. ('' Din valurile vremii, iubita mea rasai / Cu bratele de marmur''), ca o constatare plina de suferinta : '' Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci'' . Si in '' Te duci'' apare un ''chip de marmura frumos''. Vorbirea despre marmura e aproape permanenta, fie ca e folosit substantivul, epitetul ( de marmura, marmoe ) sau verbul ( inmarmurai). Daca referirea nu e facuta direct, atunci sugestia e realizata prin atributul cel mai izbitor al materialului rece, de gheata, creand o atmosfera specifica poeziei de renuntare sau de tragica evocare a dragostei stinse, ca aceea mai ales din '' Sonete''.

Si ca si o concluzie putem spune ca Eminescu e dragostea si durere de dragoste. Deceptia continua in dragoste influenteaza toata inspiratia lui de sentiment. Poetul se regaseste intact intr-alt punct de pornire, opus, in harul sarcasmului si al lepadarii.

Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga de pasiune. Ea e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime. Poate tocmai de aceea multe din poeziile lui Eminescu, de dragoste, sunt romante si cantece de vioara.

Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti. Ceea ce-i ramane din dragostea trecuta devine vis abia in singuratate, ca o mahnire ca a fost numai senzuala, cand a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv amanta. Barbatul e un trecator, un calator E o dragoste de pasari albe, care strabat eternitatea si se intalnesc din zbor in dreptul unei stele Casatoria stinghereste : ea nu poate fi facuta decat cu o singura femeie. Dragostea asta si-ar pierde farmecul in formele gospodaresti ale vietii. Statornicia, dupa care tanjeste totusi, ii face poetului oroare.

Femeia lui Eminescu nu are doua intelesuri sau mai multe. Ea nu tulbura printr-un complex de nuante; foarte departata si de femeia adevarata, tovarasa barbatului, si de acea femeie, tot adevarata si ea, din poezia de imperceptibile, a scolilor literare, cat timp e dorita, si numai amaraciune dupa despartire. Despartirile poetului au fost tot atat de numeroase, probabil cat si accesele lui de pasiune. Cu femeia, Eminescu a fost numai barbat. E de crezut ca femeia ar fi cerut mai mult de la el, un joc de dragoste mai complicat ca o dantela si subtil, ce nu cere abstractii. ('' Si nu-i ciuda cum de vremea, / Sa mai treaca se indura / Caci eu stau soptind cu draga / Mana-n mana, gura-n gura'').

Nici nu se poate dragoste mai directa si mai elementara. Fiind numai barbat si nimic mai mult, nici mai putin, si, dupa o vorba latineasca, trist, poetul a fost si mereu dezamagit.

Deceptia ii da lui Eminescu inaltimea care-i lipseste din dragoste si lumina tarzie si dureroasa, ramasa ca o chiciura pe plopii lui, dupa ce dragostea s-a stins, sompenseaza deficienta. De fapt, poezia caracteristica si mare a lui Eminescu se ridica din mahnire. Speranta, credinta, mangaiere, nimic nu se gaseste la Eminescu. Locul de incoltire e dezamagirea.

Accentele sunt profunde. Si totusi aceasta dezamagire a dat limbiii romanesti o capodopera de amaraciune glaciala Luceafarul.

Observam astfel la Eminescu ca este un Univers atat la figurat cat si la propriu chiar. S-au facut multe incercari didactice de transpunere a poetului dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Daca se traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste aproape fizic la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscare si succesiunea cinematica, poezia nu se poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine, mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabulele neputincioase.

BIBLIOGRAFIE:

George Calinescu - "Opera lui Mihai Eminescu", Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 135-138.

Tudor Vianu - "Scriitori romani", Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. I, pag. 224-230.

Amita Bhose - "Eminescu si India", Ed. Junimea, Iasi, 1978, pag. 37-40.

Mircea Eliade - "Istoria credintelor si ideilor religioase", Ed. Universitas, Chisinau, 1992, vol. III, pag. 5-17.