Roman obiectiv, interbelic, de creatie, realist, social - Ion de Liviu Rebreanu

Roman obiectiv, interbelic, de creatie, realist, social

Ion

de Liviu Rebreanu

Eugen Lovinescu: «Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane».

Aparitie

Geneza

1. Liviu Rebreanu se naste intr-un sat ardelean;
2. Tatal sau este invatator (vezi similitudinile cu Zaharia Herdelea);
3. Personajul Ion pare fi fost luat din realitate, autorul marturisind ca a

avut o discutie cu un tanar numit chiar Ion Pop al Glanetasului, din vorbele caruia «se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa»;

4. o intamplare traita de scriitor, care vede la hotarul satului Prislop un

taran imbracat in straie de sarbatoare sarutand pamantul «ca pe o ibovnica».

Tema:

monografia satului ardelean surprins intr-un conflict social si national;

dorinta de inavutire a lui Ion;

Structura:

Cuprinde doua parti intitulate Glasul pamantului (6 capitole) si Glasul iubirii (7 capitole). Primul capitol se numeste Inceputul si ultimul se numeste Sfarsitul. Cartea se deschide cu imaginea drumului care intra in Pripas si se termina cu drumul care iese la sosea.

Observam ca romanul are o constructie de tip sferoid, circulara, simetrica.

Compozitia:

Exista doua planuri:

existenta satului cu micile drame si povestea lui Ion;

romanul intelectualitatii rurale reprezentata de invatator si de preot;

Drumul - incipit si final

Se deschide cu o imagine a satului, o pustietate a satului. Apar semnele banalului, ale cenusiului (praful ulitelor, tacerea tiuitoare, peisajul usor fantomatic, cainii). Daca la inceputul romanului drumul «inainteaza vesel», la sfarsit el este comparat cu o «panglica cenusie». Verbele folosite in incipit sugereaza o miscare alerta (alearga, spinteca, da buzna), iar cele din final o miscare lenta. Metafora drumului simbolizeaza drumul vietii cu urcusuri si coborasuri. Arata o indiferenta a timpului, a satului, a naturii in fata dramelor vietii. Il introduce pe cititor in lumea fictiunii, dar il si readuce in planul adevarat al realitatii. Face legatura dintre lumea reala si lumea fictiunii. Exista o serie de elemente care anunta inca de la inceput ca se va intampla ceva rau: toponime negative (Rapele-Dracului, Cismeaua-Mortului); crucea stramba, satul parca era mort, tacerea, ceata, zapuseala,. «Hristosul cu fata spalacita de ploi» devine in final Hristosul de tinichea «cu fata poleita» de o raza. Odata ce raul a fost inlaturat, spatiul este purificat. Senzatia este de incremenire, de nemiscare, pentru a crea suspansul. Scena e realizata in antiteza cu cea a horei, care este una dinamica. Pe langa aceste imagini ale cenusiului, artistul prezinta cateva imagini de un rafinament pictural deosebit: "O pisica alba ca laptele vine in varful picioarelor".

Secventa horei - "o hora a soartei" (N. Manolescu)

Autorul prezinta o lume structurata in doua categorii: categoria «bocotanilor» (Vasile Baciu, George Bulbuc, primarul) si categoria saracilor (Ion, Florica, vaduva lui Maxim Oprea). Criteriul acestei ierarhizari o reprezinta pamantul, care confera posesorului demnitate. Mentalitatea era aceea ca oamenii erau respectati daca au avere, generand relatii tensionate intre saraci si bogati. O categorie aparte o reprezinta intelectualii satului: preotul, invatatorul.

Scena deschide romanul, avand rolul de a prezenta conflictele (Ion-Vasile Baciu, Ion-George, Ion-Florica). Jocul este specific zonei nasaudene, se numeste Somesana. Ritmul horei exprima vitalitatea jucatorilor, dansul se desfasoara intr-un crescendo. Jocul are ca specific prezenta a doua partenere pentru fiecare jucator. Ritualul horei presupune ca fetele necasatorite sa aiba un buchet de flori pe care sa-l ofere partenerului; nevestele poarta basma, in timp ce fetele tinere au capul descoperit.

Hora ofera si un tablou panoramic al satului: locuitorii se grupeaza respectand criteriul social (cei bogati discuta impreuna, iar alaturi "ca un caine la usa bucatariei trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi"), pe varste (copiii alearga printre jucatori, fetele tinere asteapta pe la margine sa fie poftite la dans, babele privesc atent jocul) si dupa sex (femeile si barbatii nu se amesteca).

Cand apar oamenii satului, in scena de la hora, accentul cade asupra tensiunilor: "Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea seama bine daca i-e draga. Iubise pe FloricaDar Florica era mai saraca decat dansul, iar Ana avea locuri, si case, si vite." Ana lui Vasile Baciu ii era fagaduita lui George Bulbuc. ("Ea era fata cu stare, el fecior de bocotan").

Satul are un rol asemanator corului din tragedia antica. El este o instanta, un martor.

Stilul naratorului este unul nervos, frazele sunt concise: "Duminica. Satul e la hora. .Hora e in toi.Locul geme de oameni.Nucii batrani de langa sura tin umbra."

Scena nuntii

Este prezentata in capitolul Nunta. Ritualul surprinde cateva etape obligatorii: casatoria civila, cea religioasa, descrierea alaiului care pastreaza ordinea traditionala: in primele carute stau mirii, nasii, drustele, lautarii, parintii mirilor, alaiul incheindu-se cu ceilalti nuntasi. Ospatul dureaza trei zile, iar primele doua se desfasoara in casa socrului mic; se danseaza dansuri populare (Somesana). In a treia zi, nunta se muta in casa socrului mare. Ana e insarcinata si nu joaca. Ion joaca insa cu Florica Ion traieste nunta lui de parca s-ar insura cu Florica. Se face vinovat de a se fi mintit pe sine insusi. Conflictul interior reiese din monologul interior al personajului: "ce-ar fi dac-as lua pe Florica si-am fugi amandoi in lume. Si sa raman tot calicpentru o muiere?" Semnificativa pentru stilul anticipativ este replica lui Ion: "Amu ce te mai bocesti? Ca doar nu mergi la spanzuratoare" Se hotaraste sa se sinucida in clipa in care vede ca Ion este un alt Vasile Baciu. Ana constientizeaza pentru prima data faptul ca Ion nu o iubeste la nunta. Un alt moment de luciditate va fi surprins in capitolul Vasile, in care Ion o alunga pe Ana de acasa: "In noaptea aceea isi dadu seama intaia oara Ana de prapastia in care-si zvarcoleste ea viata. Si atunci gandul mortii i se cobori in suflet ca o scapare fericita." Ceea ce o opreste de la gandul sinuciderii este copilul.

Scena sarutarii pamantului

Preotul Belciug ii cheama pe cei doi, pe Ion si pe Vasile Baciu, ca sa se tocmeasca. Vasile Baciu consimti sa dea cinci loturi si o pereche de boi, dar pamanturile sa fie inscrise pe numele Anei. Ion ar fi vrut toate pamanturile insa.

Un alt moment important este acela in care Toma Bulbuc ii sfatuieste sa se impace, Vasile propunandu-i lui Ion sa ia jumatate din locuri si o casa. Ion ii spune ca ii trebuie tot pamantul.

In final, merg la notar si Vasile Baciu ii da tot pamantul de frica, deoarece Ion il chemase in instanta.

Scena sarutarii pamantului este o prefigurare a mortii lui Ion. In sarutarea pamantului este o prefigurare a mortii. E o scena in care pamantul, iubirea si moartea se intalnesc (mainile lui Ion sunt manjite de noroi, purtand parca niste manusi ale mortii). Pamantul are un simbol bivalent: al mortii si al vietii. Lutul apare ca niste manusi de doliu, buzele se lipesc de pamant, trupul negru, picioarele erau in pamant, grele, pamantul era rece.

In Ion, confruntarea dintre Vasile Baciu si Ion pune in joc o anumita onoare taraneasca. Vorba sarantocule este o ocara. Nu e importanta vorba in sine, cat faptul ca ea este facuta in prezenta satului. A avea pamant este un criteriu esential. A nu avea pamant este o rusine.

Scena bataii lui Ion cu George

Betia sufleteasca si trupeasca il face vulnerabil pe Ion. Desi el este mai puternic decat George, bratul lui George il va scoate din scena. El are o vina (un hybris) fata de Ana. Scena bataii cu George, arata ca Ion e cel recunoscut de flacai drept fruntas al lor. Ion are un soi de mandrie taraneasca. Acest lucru este vizibil in scena bataii si in cea din capitolul Zvarcolirea: "Ion era multumit acuma si racorit, si nu se mai sinchisea de nimic. Statea sprijinit in par, ciobaneste, privind triumfator si amenintator, daca cumva ar mai indrazni cineva sa-l supere." O secventa similara o identificam in scena a doua din Zvarcolirea: "Sprijinit in coasa pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul."

Probozirea lui Ion este facuta in Biserica de catre popa Belciug. Prin Belciug vorbeste aceasta tendinta conservatoare a pastrarii distantelor. Aceasta contribuie la motivarea scopurilor sale.

Ion - personaj complex - vinovat/victima

Ion nu este numai vinovat, el este si o victima. Un personaj mare nu este usor clasabil. Unde sfarseste victimizarea si unde incepe vinovatia? Uimeste faptul ca Rebreanu a reusit sa faca dintr-o poveste de dragoste schematica o capodopera. Marii romancieri infrunta banalul: au capacitatea de a descoperi ceea ce este dincolo de cenusiu. Autorul intarzie decizia interioara a lui Ion, pana cand toate acumularile interioare creeaza un fel de presiune interna, o asteptare in sufletul cititorului. Vorbeam de o arta a amanarii. Are gandul drumului deschis prin iubirea Anei spre pamant. Rebreanu amana decizia lui Ion. El se hotaraste dupa convorbirea cu Titu Herdelea: "Daca nu vrea sa ti-o dea, trebuie s-o silesti. " El avea nevoie de o confirmare, de nevoia impartirii responsabilitatii cu cineva (cu Titu si cu satul).

Ana este personajul cel mai pur. Ea este un miracol de simplitate nobila. Este singurul personaj facut din iubire. Ana este vazuta cu ochi necrutatori: aerul ei e temator, e lipsit de farmec, dar are o frumusete care va creste in roman. Spre Ion se indreapta dragostea Anei si privirea ei: privirea lui Ion e una care judeca. George Calinescu afirma ca: ".in societatea taraneasca femeia reprezenta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Odata criza erotica trecuta, ea inceteaza de a mai insemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebita cu mult de a oricarei femei, nu."

Drama Anei se amplifica in momentul in care, dupa nunta, Vasile Baciu refuza intabularea. Ion se decide sa-l dea in judecata.

Secventa sinuciderii Anei

In secventa sinuciderii Anei, Rebreanu procedeaza cu o arta extraordinara a degajarii esentelor. Ana se inchide in grajd si Rebreanu insista pe trei detalii: un ciripit de vrabii; o pata de lumina; rasuflarea vacii.

Ele sunt un fel de prezente ale vietii in preajma Anei.

Abia acum, dupa moartea Anei, a copilului, dupa hartuielile cu Vasile

Baciu, Ion are certitudinea ca nimeni nu-i mai poate lua pamanturile. Insa in clipa triumfului sau, isi da seama ca averea nu il face fericit. Ion revine cu gandul la Florica, aceasta veche dragoste. Acum ar dori pe langa acele pamanturi si iubirea Floricai.

Daca Ion ar fi trait, el ar fi devenit un alt Vasile Baciu. Ei isi seamana

unul altuia. Amandoi sunt animati de o sete salbatica de pamant. Vasile Baciu se inasprise in urma decesului sotiei. Se apucase de baut si o batea pe Ana. Si el s-a insurat cu o fata bogata si urata, in schimb o iubise, pentru ca "ea ii intruchipa pamanturile, casa, vitele.".

Exista in roman o poetica a violentei: sinuciderea lui Avrum, moartea lui Dumitru Moarcas, sinuciderea prin spanzurare, bataie dintre Ion si George, hora - incingerea miscarii. Paginile acelea de violenta te fac pe tine, cititorul, sa ai o anumita respingere fata de violenta si sa ai o anumita aspiratie spre lumina, puritate, frumusete.

Caracterizarea lui Ion

Ion - personaj eponim, protagonist, complex

Rebreanu porneste in construirea personajelor sale de la un personaj real. Vezi in acest sens geneza. Elementul de noutate il reprezinta modificarea de perspectiva asupra taranului. Daca traditionalismul de pana aici promova o viziune idilica, prin Ion taranul capata credibilitate, "Inainte de Marin Preda, nimeni n-a infatisat in romanul nostru cu o mai rece obiectivitate pe tarani." (N. Manolescu)

Ion ilustreaza tipul parvenitului, plasat in mediu rural.

Familia lui Ion saracise pentru ca tatal lui, Alexandru Glanetasu, betiv si lenes, risipise zestrea Zenobiei. Inca de la inceput, Ion se evidentiaza prin calitatile sale iesite din rand: "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac. "Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila." Era prieten cu Titu Herdelea, fiul invatatorului. La sfatul lui Titu, se hotaraste sa o seduca pe Ana: "Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l silesti". Universul in care traieste este dominat de un singur criteriu de ierarhizare: pamantul. Calitatile sale nu sunt dublate insa de avere, ceea ce da senzatia de neimplinire in sufletul lui Ion.

La scoala fusese un baiat silitor, dar glasul pamantului il chema: "Munca ii era draga, oricat ar fi de aspra, ca o ravna ispititoare".

Atitudinea preotului Belciug si probozirea lui in Biserica, intr-o zi de duminica, nu fac decat sa il intarate. (exista o vina a preotului, tb. discutata). Preotul Belciug era recunoscut pentru caracterul lui aspru. Probozirea lui Ion a creat un conflict intre preot si invatator, acesta din urma sustinandu-l pe Ion.

Ion muta hotarul pamantului, furand o parte din lotul lui Simion Lungu. Acesta il va reclama la tribunal, avand loc un proces in urma caruia va fi condamnat la doua saptamani de inchisoare. Simion Lungu venise insotit de catre preotul Belciug. Ion se gandeste ca daca ar sta doua saptamani in temnita ar pierde-o pe Ana. Merge la invatator si il convinge sa faca o jalba din care sa reiasa ca preotul si judecatorul s-au intovarasit sa-l napastuiasca pe Ion.

Aceasta durere se potenteaza in momentul in care Vasile Baciu, viitorul sau socru, il numeste "fleandura". O va seduce pe Ana, dorind sa obtina pamantului tatalui sau. Ana devine o victima a celor doi barbati, fiind batuta, pe rand, cand de unul, cand de altul. Victima ajunge sa se simta vinovata de toate relele care se intampla, mentalitate ilustrata si in final, cand judecatorul afirma ca: "Credinta mea este ca, daca n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justitie criminala [.] Femeia este inceputul tuturor pacatelor!" Portretul personajului reiese si din parerile altor personaje. Astfel, George il priveste ca un om artagos si ca un lup nemancat, iar Vasile Baciu il incadreaza in categoria calicilor tantosi.

Conflictul interior al personajului se da intre glasul pamantului si glasul iubirii. Pamantul inseamna pentru Ion garantia reusitei sociale, dovada ca poate deveni "om". Vezi scena sarutarii descrisa mai sus si celelalte comentarii referitoare la Ion.

Cand admira pamantul se vede "mare si puternic ca un urias din basme"; pamantul fata de care se simtise "mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare", pare acum "a se inchina in fata lui".

Moartea fiului sau redeschide lupta pentru pamant, precum si pasiunea pentru Florica. Pamantul ramane, in final, Bisericii, la sfatul pr. Belciug.

Un alt plan al romanului prezinta intelectualitatea satului: familia invatatorului Herdelea, care avea propriile ei necazuri. Invatatorul isi construise casa pe pamantul bisericii cu invoirea preotului. Pentru ca in timp relatiile cu preotul Belciug se racisera, Herdelea se temea acum ca si-ar putea pierde toata agoniseala.

In anumite scene este prezentata Laura, fiica cea mai mare a familiei Herdelea. Aceasta se va casatori cu teologul George Pintea, la indemnul familiei sale, devenind o sotie model. Ea are o ezitare la un moment dat, indragostindu-se de un student la medicina, Aurel Ungureanu. Conflictul sentimental se rezolva usor, deoarece familia il indeparteaza pe tanarul medicinist.

Este urmarita evolutia si maturizarea personajului Titu, prietenul lui Ion, si fiul invatatorului. Acesta avea o fire de artist, era poet, avusese diverse ocupatii. Numeroase scene ale romanului prezinta aventurile erotice ale acestuia cu nevasta invatatorului Lang, o unguroaica, Roza Lang. Spre finalul romanului, el trece muntii in tara Romaneasca, fiind un sustinator fervent al unirii celei mari a romanilor.

In relatiile cu statul austro-ungar, cei mai afectati sunt intelectualii. Autoritatile cauta sa eludeze orice forma de constiinta nationala.

Ion vazut de:

Eugen Lovinescu: "expresia instinctului de posesiune, in slujba careia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si o vointa imensa".

George Calinescu: "un ambitios.un Dinu Paturica. Paturica e inteligent, Ion nu e inteligent prin urmare nici ambitios." Criticul il situeaza sub aspect moral, mai prejos si de Dinu Paturica.

"vrea pamant, dorinta lui nu e un ideal, ci o lacomie obscura.";

"o bruta";

"nu din inteligenta a venit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala caracteristica fiecarei fiinte reduse".

Conceptia lui Rebreanu despre roman

Artistul nu copiaza niciodata realitatea, el trebuie sa infatiseze viata autentica.

Menirea artistului este de a crea "o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei."

Literatura trebuie sa prezinte pasiuni totale, absoluturi.

Rebreanu este interesat de infatisarea omului, a omenescului.

'Natura in sine nu e frumoasa, nici urata, numai sufletul omului ii imprumuta viata.'

Arta narativa

Naratorul omniscient este specific romanului traditional, stie totul despre personajele si intamplarile pe care le relateaza, chiar poate dezvalui gandurile ascunse ale personajelor.

"Romancierul (traditional) e un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat, unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce nazuiesc, ce raspuns pregatesc."( Camil Petrescu )

Naratorul este in romanul omniscient, omniprezent, impersonal, obiectiv, detasat.

Nararea se face la persoana a III-a, perspectiva narativa este par derrière/dindarat.

Contrar afirmatiilor lui Camil Petrescu autorul considera ca intruziunea eului in naratiune ar diminua veridicitatea: "M-am ferit intotdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I".

Naratorul este extradiegetic. Perspectiva nararii este una obiectiva. Naratorul prezinta fapte, intamplari, medii, personaje din exterior.

Tipul de naratiune - roman traditional, obiectiv,

Stilul se caracterizeaza prin: precizia termenilor, sobrietate, concizie. Lipsa imaginilor artistice demonstreaza anticalofilismul scriitorului, autorul insusi precizand ca "e mai usor a scrie frumos decat a exprima exact."

Naratiunea este liniara, se respecta cronologia faptelor.

Tehnici narative:

1. procedeul contrapunctului: fiecare scena, tablou, este dominata de

figura unui personaj; fiecare capitol este afectat unui personaj, unei familii, unui aspect din viata satului;

2. circularitate/simetrie - o secventa este reluata ulterior simetric -

drumul la inceput si in final; cele doua discutii ale lui Ion cu Titu;

3. tehnnica anticiparii: anumite detalii anticipeaza momente importante

ale romanului: spanzurarea Anei este anticipata de replica lui Ion de la nunta, de spanzurarea lui Avrum, de moartea lui Dumitru Moarcas;

4. tehnica flash-back-ului - in momentul sinuciderii Anei, acesteia ii

trece prin fata ochilor toata viata.