Comunicarea si relatiile parinti -copii

COMUNICAREA SI RELATIILE PARINTI -COPII

In toate societatile au existat si vor exista legaturi intre parinti si copii, mamele se ocupa in special de copii la varste mici, in toate societatile copiii vor considera parintii responsabili de necesitati, reusite si insuccesele lor. Relatiile intre parinti si copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la baza statuarea comunicarii in care se realizeaza un model, un pattern de conduita. In cadrul acestor relatii parintii incearca si de multe ori multi dintre ei reusesc sa socializeze copiii, contribuie la modificarea si perfectionarea stilului de interrelationare din copilarie; ambele parti ale ecuatiei au nevoie de deprinderi, abilitati sociale pentru facilitatea intercomunicarii.

Exista desigur studii privind forma si marimea familiilor, exista studii privind familiile dezorganizate, influenta divortului asupra atmosferei si formarii trasaturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetari privind copiii adoptati, privind copiii aflati in plasament familial, privind cupluri cu sau fara copii - pentru a enumera doar cateva din cele mai frecvente preocupari in domeniu.

Studii mai de finete s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale in interrelatia parinti-copii, incluzand raportul satisfactie-conflict, relatiile frate-sora, relatiile cu mama, relatiile cu tata, adolescenta ca perioada a schimbarilor relationare; variatii culturale in statuarea relatiilor parinti-copii.

Binecunoscuta realitate psihologica potrivit careia interrelatia are obligatoriu la baza comunicarea este abordata si in acest tronson de studiere a relatiilor parinti-copii.

Daca in timpul copilariei parintii sunt cei care initiaza efectiv copilul in stabilirea relatiilor in familie, extinse apoi la grupul de joaca, in timpul adolescentei parintii nu mai reusesc sa supravegheze minorii decat cu mare dificultate. In copilarie procurarea de jucarii, alimentatia, curatenia, conversatia reprezinta apanajul exclusiv al adultului. In adolescenta, tinerii aspirand la un alt statut decat cel de „copil' se impotrivesc dorintei parintilor de a nu intarzia, de a avea grija deosebita pentru studiu, de a nu intra in relatii cu persoane rau intentionate, periculoase, de a nu-si crea si adopta modele „facile'. Parintii vorbesc si transmit enorm copilului in perioada micii copilarii, ei invata efectiv sa vorbeasca, sa participe la dialog. Copiii pun intrebari la care parintii incearca sa raspunda, ei ar trebui sa ofere raspunsuri cat mai adecvate dezvoltarii psihice a copilului. In adolescenta, centrul de greutate al comunicarii se deplaseaza de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi si prieteni. In perioada furtunoasa, frumoasa si tumultuoasa, plina de mari inegalitati psihosociale, tanarul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fara sa comunice nimic adultului si cel mai adesea parintilor.

De exemplu, daca parintii intreaba un adolescent despre compania lui, ei dorind sa-si arate de fapt afectiunea, conversatia ar putea arata cam asa:

Parintele (mama ori tata): „Unde ai fost?', „De unde sosesti acum?'

Adolescentul: „Afara', „De afara'

Parintele: „Ce mai faceti voi cand va intalniti?'

Adolescentul: „Nimic'

Parintele: „Ai facut bine ca ai iesit cu prietenii la discoteca?'

Adolescentul: „Nu' .

Astfel putem afirma ca adolescentii devin 'experti' in a nu transmite nimic, in a nu comunica.

Unii parinti incearca sa invete copiii de la varste mici sa munceasca, sa faca o activitate si nu doar sa primeasca totul drept „cadou'; sa faca unele actiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru munca.

Psihologii studiind aceste activitati pe care unii parinti incearca sa le includa in structura conduitei copiilor si mai ales a adolescentilor atat ca un mod de comunicare mai profunda intre cele doua generatii - apreciindu-le schimb de idei in cadrul relatiei parinti-copii.

De fapt, adolescentii ajutati astfel din copilarie ori pubertate isi dezvolta radacinile relationarii de mai tarziu: mama si fiica pot avea relatii mai intime, de prietenie adevarata, tata si fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare, interese comune - sunt „in micro' tiparul prieteniei parinti/copii.

Regulile cele mai simple se invata si se respecta in familie, se reflecta in comportamentul din grup (scoala, prieteni, strada) si reintra in circuitul de comunicare intrafamiliala care sta la baza relatiilor intime (inclusiv sexuale) si de munca - daca au fost initiate prin conversatie si supravegheate de adult.

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finiseaza cativa itemi pentru o posibila comunicare in perioada adolescentei, din ambele sensuri: de la parinti catre adolescenti, si de la adolescenti spre parinti, itemi cuprinsi in cateva reguli generale.

O serie de studii audizeaza abilitatile parentale de conduita, regulile ca si drepturile parintilor in speranta decelarii efectelor asupra educatiei, asupra cresterii si statuarii unor stiluri, moduri de comportament. In fond, multi autori scriu despre binomul „acceptare - respingere' ca fiind cel mai important in interrelatia parinti-copii (inclusic adolescenti).

Aceste drepturi parentale circumscriu institutiei „conduitei parintesti', comunicarii intre 2 segmente diferite ca varsta, statut si rol social, nivel de informare si cultura se refera generic la:

1. Dreptul de a decide unde si cu cine sa locuiasca minorul;

2. Dreptul de a hotari in legatura cu educatia si obligatia, indatorirea de a se ocupa de educatia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi in limite rezonabile;

4. Dreptul si obligatia de a proteja si apara minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimti sau refuza consimtamantul pentru tratamente medicale ale minorului;

7. Dreptul de a consimti sau refuza in legatura cu adoptia;

8. Dreptul de a consimti sau refuza consimtamantul la casatoria unui minor intre 16 si 18 ani;

9. Dreptul de a se comporta intr-un litigiu ca aparator al intereselor copilului;

10. Dreptul de mostenire a proprietatii dupa deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuatiile inerente sociale, economice induc modificari si diferentieri culturale in „aparatul' psiho-moral de conduita, de comunicare intre parinti si copii, care contine abilitati, capacitati de interrelationare dar si nevoia permanenta de a cunoaste evolutia sociala si individuala a copilului, puberului, adolescentului. Acesta cu atat mai mult cu cat se accepta ca „profesia' de parinte este extrem de dificila, de solicitanta si dinamica.

In secolul 19 se considera ca pentru viata subiectului uman, copilaria reprezinta un segment deosebit de important, fapt reflectat in multitudinea abordarilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; in secolul 20 aprecierea importantei a trecut pe palierul adolescenta (intre copilarie si viata adulta) -fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune', „criza de identitate' etc. In culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au aratat drept cea mai importanta achizitie in dezvoltarea copilului: structurarea motivatiei pentru independenta si comunicarea ulterioara a adolescentului. Totodata, cercetari pertinente ocupandu-se de implicatiile acceptare - respingere conchid in legatura cu deficitul de interactiune, intercomunicare - ca una din situatiile posibile. Sintetic, abordarea afectiunii (dragoste parinteasca), petrecerea unui volum de timp considerabil impreuna cu minorul, tratarea acestuia cu delicatete, aplicarea flexibila a balantei recompenselor mai degraba decat a critica si a fi ostil determina o buna imagine a parintilor in acceptia copiilor.

Daca, dimpotriva, copiii sunt respinsi de parinti (reactiile sunt diferite tata/fiu, mama/fiica) ei au mai multe sanse sa evolueze la pubertate si adolescenta spre: delincventa, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).

In consecinta, sansele lor sunt mai reduse de „a vira' spre conduite civilizate, de a fi prietenosi, de a avea capacitati de comportament civilizat, de a fi cooperanti, de a purta de grija altora.

Incepute din perspectiva sociometrica, studiile privind reactiile copilului, adolescentului in procesul de intercomunicare cu adultul, cu parintii, cu familia s-au diversificat. Cercetarile lui Glueck si E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capata contur in zone diferite de pe glob, in culturi si grupuri socio-economice variat structurate.

Se degaja cateva idei principale pentru stilul in comunicare parinti/copii, pentru intelegerea profunda a perioadei adolescentei:

Ø Pentru adolescent este apreciata ca benefica „supravegherea democratica'. Este de preferat o abordare permisiva, egalitara a adolescentului fata de una autoritara, de respingere; in alte conditii minorii nu ezita sa spuna ca „parintii uita ca au fost si ei tineri' si „nu isi cunosc limitele'.

ØComportamentul parintilor caracterizat prin caldura afectiva, rasplata acordata pentru merite. Aceasta are consecinte favorabile in achizitionarea de catre adolescent a unor itemi structurali ai personalitatii lui, a independentei de a avea o identitate, auto-evaluarii etc.

ØIn familiile cu dezvoltare normala adolescentii sunt mult mai cooperanti, sunt veseli, invata sa spuna glume, sa rada ti sa se bucure^[1]. S-a constatat ca acesti adolescenti invata cu mai multa uturinta sa stocheze ti sa distribuie informatia, fata de adolescentii cu tulburari de comportament la al caror viraj parintii si grupul asista de multe ori fara sa stie cum si de ce sa intervina.