Caracterizarea somatica si psihologica a nevazatorului

Caracterizarea somatica si psihologica a nevazatorului

1. Particularitatile generale ale deficientului de vedere

Rolul analizatorului vizual consta si in aceea ca el furnizeaza cea mai mare cantitate de informatii care, prelucrate si interpretate la nivelul instantelor superioare, permit ca relatia dintre organism si mediu sa se realizeze in conditii optime.

Vederea la om reprezinta una dintre functiile cele mai complexe. Complexitatea si importanta analizatorului vizual la om este data de faptul ca in conditiile concrete ale existentei sale, in relatiile sociale si de munca, vazul subordoneaza intreaga experienta senzoriala a celorlalti analizatori si o integreaza intr-un sistem cu predominanta vizuala. Dezvoltandu-se atat in tiflogeneza cat si in ontogeneza ca fiind cel mai complex analizator de distanta, se dezvolta, totodata si calitati reflectorii specifice vazului, care permit, in conditiile existentei vederii, integrarea si organizarea specifica a mesajelor informationale de la ceilalti analizatori. Modalitatea analizatorului optic de a reflecta realitatea obiectiva in forma predominant simultana si globala, precum si o analiza globala si succesiva a obiectelor in miscare si unele calitati reflectorii specific vizuale ca de exemplu lumina, culorile si spatiul tridimensional, fac ca acest analizator sa ocupe locul central in procesul de integrare si organizare a intregii experiente senzoriale a omului. In procesul integrarii si sistematizarii lor, imaginile formate prin participarea celorlalti analizatori capata o nota comuna, dominanta, si anume nota de vizualitate. Cu toata diversitatea lor, imaginile formate prin ceilalti analizatori sunt parca absorbite, se includ in dominanta reprezentarilor vizuale, fapt care poate conferi analizatorului optic denumirea de analizator al reprezentarilor si, indeosebi, al reprezentarilor partiale. Caracterul dominant al analizatorului vizual in psihologia omului poate fi observat si prin aceea ca, la omul cu vedere, rememorarea unor fapte si impresii trecute are loc tocmai prin intermediul imaginilor vizuale si mai putin sau deloc prin imagini elaborate de ceilalti analizatori, mai ales daca ele nu sunt provocate.

Desigur, nu acelasi fenomen se petrece la orbul congenital, la care dominanta integrarii imaginilor este elaborata prin analizatorii existenti. Strecurandu-se in filogeneza dupa analizatorul tactil, vazul si-a adaugat noi calitati reflectorii care au permis omului sa cunoasca lumea obiectiva nu numai in modul nemijlocit, in contactul direct cu obiectul, dar desprinzandu-se de obiect, sa cunoasca spatiul indepartat in perspectiva, in varietatea luminozitatii si a culorilor.

Aceste calitati noi, proprii vederii (lumina, culoarea si perspectiva spatiului indepartat), fac ca ochiul (desi acesta reflecta doar sapte calitati ale lumii obiective, fata de noua calitati reflectate de tact) sa fie mai bine adaptat cerintelor vietii umane.

Cu toate acestea, prin natura sa psihologica, vederea este mijlocita de tact si de pipait, functii care reflecta calitatile obiectelor si ale fenomenelor nemijlocit, prin contactul direct cu ele. in literatura de specialitate se apreciaza ca 80-85% dintre informatiile prelucrate de creierul uman sunt furnizate de analizatorul vizual; totusi, lipsa vederii nu duce la o atat de mare diferenta in cunoastere intre un om vazator si un nevazator.

in activitatea psihica a nevazatorului, in ontogeneza, iau nastere si intra in actiune o serie de mecanisme neuropsihice care conduc la o activitate compensatorie ce redreseaza sensibil diferenta care i-ar putea departaja pe valizi de nevazatori. Aceasta activitate compensatorie nu este data, cum gresit se crede, de o activitate congenitala mult marita a analizatorilor restanti, ci de o antrenare a acestora pe parcursul vietii, de o explorare maxima si eficienta a informatiilor furnizate de ei. Omul valid, beneficiind de o cantitate mare de informatii vizuale, nu are nevoie si deci nu solicita ceilalti analizatori decat intr-o masura mai mica. Fara sa punem semnul egalitatii intre cunoasterea care beneficiaza de informatii vizuale si cea care nu beneficiaza de acestea, putem spune totusi ca nevazatorul care beneficiaza de o buna activitate compensatorie a simturilor restante poate ajunge la rezultate care nu sunt cu nimic mai prejos decat rezultatele oamenilor valizi.

2. Particularitati neurofiziologice ale deficientului de vedere

Astfel de urmari mai direct legate, dar nu exclusiv, de natura si de gradul deficientei vizuale sunt cele care se produc pe plan neuro-fiziologic. Au loc unele schimbari importante ale proceselor bioelectrice cerebrale, encefalograma la orbi fiind deosebita de cea normala prin disparitia ritmului alfa, precum si prin scaderea marimii tuturor oscilatiilor electrice ale scoartei. Se constata o deplasare a focarului activitatii electrice maxime din regiunea occipitala (unde se afla centrul perceptiei vizuale) in regiunea centrala a scoartei, unde se afla centrul perceptiei tactil-kinestezice. Encefalograma reflecta, asadar, compensatia intersistemica.

Modificarile dinamicii corticale la deficientii vizual, depistate prin cercetarile asupra formarii reflexelor conditionate, reflecta si ele tipul de activitate adaptativa prin care se compenseaza lipsa sau scaderea vederii.

in activitatea copilului, aceasta s-ar traduce prin ritmul mai lent de lucru si o comutare mai lenta de la un tip de actiune la altul, nou. La declansarea reflexelor de orientare s-a observat o inhibare a reactiilor motorii de orientare, exprimand prudenta sporita a deficientului vizual in fata situatiilor noi, teama de necunoscut inhiband miscarile, reducand mobilitatea. Tot in legatura cu adaptarea la situatii necunoscute, in cazurile de cecitate tardiva s-a observat o reactivitate vegetativa crescuta la semnale sonore (manifestata, printre altele, prin accelerarea respiratiei).

Dupa cum vedem, la nivelul activitatii nervoase superioare au loc modificari care reflecta nu numai infirmitatea ca atare, dar si modul in care deficientul vizual se adapteaza la situatia existenta.

Pentru anumite particularitati neurofiziologice intalnite la unii nevazatori (afectarea metabolismului glucidic si al lichidelor, frecventa relativ ridicata a starilor de surmenaj, tulburari ale somnului) s-au adus explicatii interesante prin descrierea functiei energetice a segmentelor aferente ale nervului optic si a rolului stimulativ al energiei luminoase asupra unor procese neurovegetative prin intermediul sistemului diencefalic-hipofizar.

In conditiile cecitatii, absenta acestor functii energetico-stimulative si reglatorii a unor procese neurovegetative legate de energia luminoasa prin intermediul sistemului diencefalic-hipofizar, consideram ca poate fi relativ compensata prin intermediul educatiei muzicale a nevazatorilor.

Puterea dinamogena a muzicii a fost relevata de numerosi cercetatori. R. Hussen arata ca, la nivel bulbar, influxurile auditive ale nervului VIII pot avea o actiune facilitatoare sau stimulativa asupra unor raspunsuri motrice.

In cautarea acestor fenomene, cercetatorii au facut investigatii radiologice ale centrului osos al hipofizei, asa numita sa turceasca. S-a constatat ca, la orbii cu deficienta instalata timpuriu, saua turceasca are, in medie, dimensiuni mai mici decat in cazurile de orbire tardiva. Aceasta modificare a fost interpretata in sensul ca "lipsa impulsurilor de lumina din copilaria timpurie a dus la disfunctii hipofizare'.

Mult rasunet a avut o cercetare intreprinsa de A. Binet la inceputul secolului XX, ale carei rezultate au fost publicate in 1902. A. Binet a facut masuratori antropometrice comparative ale craniului vazatorilor si nevazatorilor (diametrul transversal si cel antero-posterior), constatand ca 70% dintre nevazatorii studiati aveau un volum cranian mai redus decat

media normala, fenomen cu atat mai evident, cu cat deficienta este instalata mai de timpuriu. De-a lungul secolului trecut, aceasta cercetare a fost de mai multe ori reluata, rezultatele fiind contradictorii. Problema ramane controversata. Nu este singura problema insuficient clarificata din domeniul repercusiunilor neurofiziologice ale deficientei vizuale.

3. Particularitati fizice si psihice ale deficientilor vizuali

Deficienta vizuala se repercuteaza nu numai asupra vietii psihice si asupra relatiilor sociale ale deficientului, ci poate influenta, totodata, si unele aspecte morfo-functionale ale organismului.

Defectele vizuale, considerate ca defecte primare, pot deveni la randul lor cauze pentru o serie de alte defecte, denumite secundare, care se instaleaza la nivelul unui organ, sistem sau aparat, fiind modificari de natura extraoptica.

in continuare prezentam particularitatile fizice ale mimicii, tinutei corpului, motricitatii deficientilor vizual. Ca urmare directa a cecitatii se apreciaza schimbarea expresiei fetei, care se datoreaza lipsei functiei expresive a ochilor.

in momentul scolarizarii, copiii orbi se prezinta deseori cu o dezvoltare fizica intarziata, W. Dabe vorbind despre o ramanere in urma in medie de 2 ani. "Din cauza sedentarismului la copiii orbi se remarca o dezvoltare dizarmonioasa ca urmare a dezechilibrului de forte intre grupele musculare mai mult in repaus '. Lipsa controlului vizual asupra tinutei corpului poate duce la atitudini deficiente si la defecte fizice ale intregului corp sau ale unor segmente corporale. Dupa cum aratau A. lonescu si D. Motet, atitudinile deficiente globale mai frecvente sunt: atitudini globale rigide, atitudini cifotice si musculatura insuficient dezvoltata.

Dintre deficientele partiale se intalnesc la orbi urmatoarele:

capul si gatul aplecate inainte sau inclinate lateral;

umerii cazuti si adusi sau ridicati;

torace ingust;

membrele superioare si inferioare subtiri, cu reliefari musculare slab dezvoltate;

spate plan, cifotic sau rotund;

coloana vertebrala poate prezenta deviatii: scolioze, lordoze, cifoze;

miscarile sunt retinute, sovaitoare, fiind limitate la strictul necesar;

miscarile comandate nu au o directie precisa de executie si se remarca o lipsa evidenta de simetrie a segmentelor intr-o miscare comuna, ca urmare a unor dificultati de coordonare a miscarilor;

mersul este rigid, nesigur, ezitant, trunchiul ramane aproape nemiscat, iar capul indreptat inainte, picioarele se ridica exagerat, iar talpa este asezata cu grija ("mers de barza'), bratele nu se misca simetric in mers, ci atarna in jos.

Datorita activitatii motrice reduse si deficientelor in dezvoltarea somatica, apar si tulburari la nivelul sistemelor circulator si respirator. Respiratia este superficiala, lipsita de amplitudine.

Este firesc ca frecventa ridicata a acestor particularitati morfo-functionale la deficientii vizual reclama masuri instructiv-educative speciale. Un aspect special al acestor particularitati il constituie manie-rismele, ticurile sau manifestarile motrice negative.

Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficientilor vizual, denumite de literatura anglo-saxona: blindisme.

La copiii total lipsiti de vedere, la orbii congenitali si la cei din primii ani de viata apar frecvent, inca din copilaria timpurie, manifestari motrice negative care se fixeaza si devin deosebit de rezistente la corectare. Dintre acestea mai intalnite sunt:

a)    o serie de ticuri se manifesta la acei copii orbi care au resturi mici de vedere, de tipul sensibilitatii luminoase si constau intr-un Joc' cu acest rest de vedere, copilul provocandu-si senzatii luminoase, apasari cu degetul pe globul ocular, miscari rapide cu degetele sau cu obiectele luminoase inaintea ochilor, leganatul corpului in fata geamului sau inaintea unei alte surse luminoase;

b)   o alta categorie de ticuri se caracterizeaza prin mimica fetei si se manifesta prin grimase, incretirea fruntii si a buzelor sau miscari stereotipe ale capului;

c)         o serie de stereotipii motrice sunt localizate la nivelul capului, trunchiului si al membrelor, intre acestea se numara:

pendularea capului stanga-dreapta;

leganatul bratelor, picioarelor sau al trunchiului;

invartirea pe loc;

saritul pe loc;

intinderea intregului corp in directia unor surse sonore;

frecatul mainilor;

lovirea genunchilor, cu leganarea concomitenta a capului si a trunchiului.

Prin munca educativa cu elevii orbi se stie ca prevenirea ticurilor este mai putin dificila decat combaterea lor. Prevenirea acestor manifestari negative nu se poate obtine prin simpla interdictie verbala. Cea mai importanta masura consta in antrenarea copilului in diferite activitati, jocuri si exercitii fizice.

Asa cum am aratat la prezentarea particularitatilor morfo-functionale ale nevazatorilor, dezvoltarea fizica a acestora este puternic influentata de lipsa vederii. Daca la acestea adaugam raportarea defectuoasa a adultilor la copiii nevazatori pana in perioada scolara, intelegem de ce la intrarea in scoala diferentele din punct de vedere al dezvoltarii fizice dintre un copil nevazator si un copil valid pot fi semnificative.

Aceste diferente sunt mult mai atenuate la copiii nevazatori fata de care exista din partea parintilor preocupari statornice, egale cu preocuparile fata de copiii valizi, pentru o crestere sanatoasa.

Mentalitatile gresite, lipsa unei indrumari competente si totale, ignoranta asupra disponibilitatlor copilului nevazator pot duce uneori atat la instalarea unor deficiente fizice serioase, cat si la o intarziere sociala care vor necesita, poate, ani de munca sustinuta pentru diminuarea acestora.

Dezvoltarea fizica a copilului nevazator ca si asigurarea conditiilor de formare a unor deprinderi si cunostinte motrice sunt cu atat mai importante, cu cat acestea reprezinta, am putea spune, conditiile de baza ale unei evolutii cat mai normale din punct de vedere psihic.

Evolutia psihicului in ontogeneza la nevazatori cunoaste diferente, de la un individ la altul, reprezentate de particularitati psihoindividuale specifice ca si in cazul indivizilor valizi, precum si unele diferente determinate de factorii amintiti mai sus. Absenta vederii este, insa,

factorul hotarator care marcheaza si particularizeaza evolutia si manifestarea fenomenelor psihice la nevazatori.

Absenta functionarii celui mai important analizator (cel vizual) din complexul senzorial al nevazatorului face ca celelalte procese sa prezinte o serie de mecanisme specifice de manifestari.

Astfel, perceptia se prezinta la nevazatori cu un registru mult mai restrans, fapt care va determina mari dificultati in structurarea experientei de cunoastere.

Informatiile furnizate de analizatorii restanti nu pot asigura formarea unor imagini complete la nivelul scoartei, ci doar formarea unor imagini incomplete, sarace, mai putine si, in multe cazuri, mai defectuoase.

Lipsa perceptiei miscarii obiectelor, a perceptiei spatiale, a profun­dului tridimensionalitatii obiectelor mari si foarte mari ridica probleme insurmontabile in calea formarii ansamblului de reprezentari cu efecte negative in organizarea si manifestarea motricitatii.

Trebuie sa remarcam insa ca, in perioada prescolara si scolara, dirijarea atenta si competenta a intuitiei obiectelor si a observatiei fine va diminua mult diferentele ce ar putea aparea intre nevazator si valid.

Reprezentarile care iau nastere pe baza imaginilor obiectelor si fenomenelor percepute anterior reprezinta un moment nodal, intrucat prin gradul lor ridicat de generalizare fac trecerea de la senzorial la logic.

Aspectele negative subliniate la perceptii se vor gasi si la nivelul formarii reprezentarilor si vor reprezenta un bagaj redus de reprezentari la nevazatori.

Utilizarea reprezentarilor existente, rolul major al limbajului in formarea si vehicularea reprezentarilor si sprijinul substantial al ima­ginilor permit nevazatorilor sa suplineasca si sa depaseasca mult dificultatile in structurarea si utilizarea sistemului de reprezentari.

Dificultati mari, dar nu de netrecut, cunoaste nevazatorul legat de reprezentarea miscarilor. Aceasta are consecinte in formarea si insu­sirea deprinderilor si a cunostintelor motrice, in insusirea experientei mo­trice a celor din jur si in structurarea unei experiente motrice personale.

Toate acestea reprezinta, in acelasi timp, tot atatea motive pentru reconsiderarea rolului educatiei fizice in gradinitele si scolile pentru nevazatori si pentru asigurarea unor legaturi solide a profesorilor de educatie fizica din aceste scoli, care pot contribui intr-o masura extrem de

mare, atat la formarea unui numar cat mai mare de reprezentari ale mis carii, cat si la imbunatatirea nivelului de motricitate a copiilor nevazatori.

O atentie cu totul speciala trebuie acordata formarii reprezen­tarilor ideomotorii la elevii nevazatori. Acest tip de reprezentari prezinta o mare valoare formativa in ceea ce priveste insusirea si efectuarea miscarilor.

Reprezentarile ideomotorii sunt legate intotdeauna de experienta personala anterioara, astfel incat in orele de educatie fizica profesorul trebuie sa urmareasca permanent consolidarea experientei personale si imbogatirea ei.

Mentionam ca, desi volumul reprezentarilor ideomotorii la nevazatori nu va egala niciodata volumul acestor reprezentari la copilul valid, trebuie gasite cai si metode de formare a unor astfel de reprezentari avand in vedere ca numai astfel elevul nevazator va ajunge la executarea corecta si cu un consum minim de energie a miscarilor.

in ceea ce priveste sistematizarea si organizarea memoriei la nevazatori, specialistii arata ca aceasta se realizeaza in bune conditii si nu sunt rare cazurile de nevazatori cu memorie performantiala.

La nevazatori, memoria este foarte bine servita de spiritul de observatie activ, de limbajul bine structurat si de o atentie postvoluntara bine educata. Unele diferente intre nevazator si vazator se manifesta privind memoria motorie, care la nevazator are o importanta deosebita in orientarea spatiala, dar nu este atat de bogata avand in vedere dificultatile existente in formarea de reprezentari ale miscarilor.

In activitatea de educatie fizica cu nevazatorii, profesorul se poate sprijini foarte bine facand apel la limbaj si la imaginatie. Nevazatorul are in general un limbaj bine dezvoltat, chiar daca, mai ales la copiii pana in 14-16 ani, o parte dintre reactiile vehiculate nu au acoperire in continut. Realizari importante insa se pot obtine cu acesti elevi utilizand bine instructajul verbal si activand imaginatia.

Organizarea activitatii se prezinta foarte diferit de la un nevazator la altul si este puternic dependenta de modul de relationare a familiei si a adultilor in general cu aceasta categorie de copii.

Deficienta in general conduce la o crestere a sensibilitatii emotionale, sensibilitate care atunci cand este cunoscuta poate fi folosita atat in stabilirea de relatii foarte bune intre membrii unei colectivitati, sau intre profesor si elev, cat si la stimularea elevilor in obtinerea de rezultate 72

bune. Antrenarea atenta in activitate a motivatiei avand in vedere valoarea energetica a acesteia, stimularea intereselor ca si cristalizarea convingerilor asigura nevazatorului continuitate si succes in activitate. Foarte atent trebuie supravegheate la elevul nevazator perioadele de diminuare a intereselor si plasarea intr-un inactivism foarte pagubitor. Atunci cand aceste aspecte negative alimenteaza neincrederea putem asista la stagnari, cat si la regrese in activitate. Avand in vedere conditiile lor de existenta, atentia la nevazatori cunoaste aproape in permanenta un nivel de actionare mai ridicat decat la copiii valizi. Unele aspecte de asa-zisa rigiditate manifestate in miscare (in general in mers), in orientarea spatiala, sunt de fapt efecte ale unei concentrari a atentiei in vederea prelucrarii si utilizarii maxime a informatiei.

Una dintre conditiile structurarii armonioase a nevazatorului o constituie activitatea permanenta si variata. Depistarea si educarea, manifestarea aptitudinilor generale si speciale ale nevazatorilor ridica gradul de complexitate al personalitatii. Contactul neintrerupt cu copiii valizi de aceeasi generatie, ca si activitatile comune cu acestia duc la cresterea gradului de incredere in fortele proprii si la diminuarea si stergerea complexelor de inferioritate care se pot manifesta uneori in viata nevazatorilor.

4. Particularitatilepsihomotricitatii la nevazatori

Lafon defineste psihomotricitatea drept Rezultatul integrarii interactiunii educatiei, maturizarii sinergiei si conjugarii functiilor motrice si psihice, nu numai in ceea ce priveste miscarile, ci si in ceea ce le determina si le insoteste - vointa, afectivitate, nevoi, impulsuri'.

in conditiile lipsei vederii, psihomotricitatea capata o importanta deosebit de mare in structurarea si manifestarea vietii psihice a omului, in general in viata si activitatea lui.

Rolul analizatorului vizual consta, intre altele, si in aceea ca el furnizeaza informatii, care, prelucrate si interpretate la nivelul instantelor superioare, permit ca relatia dintre organism si mediu sa se realizeze in conditii optime. Deficienta vizuala determina o evolutie si o organizare specifice motricitatii. In functie de momentul survenirii cecitatii si de gradul de afectare a analizatorului vizual, psihomotricitatea cunoaste unele diferentieri la diferitele categorii de nevazatori.

Este foarte greu de realizat un tablou general al evolutiei psihomotricitatii la nevazatori cu cecitate congenitala si la cei cu cecitate dobandita foarte de timpuriu, deoarece tiflopsihologia nu a realizat inca studii privind evolutia copilului nevazator de la nastere la adolescenta.

Studiile existente se refera, mai ales, la perioada scolara si abordeaza unele aspecte izolate ale evolutiei vietii psihice a nevazatorului bazandu-se, in special, pe observatii, mai putin pe cercetare si aproape deloc pe experimentul psihologic formativ. In literatura sovietica de specialitate, a existat un numar relativ mare de studii si cercetari, efectuate insa pe nevazatorii adulti cu cecitate survenita tarziu.

Numerosi cercetatori (Zemtova, Mescereakov, Zimin, Kovalenco) au abordat in special problema activitatii compensatorii a analizatorului vizual, precum si unele aspecte privind reorganizarea disponibilitatilor psihomotrice in vederea insusirii unor profesiuni din cele mai diferite domenii.

Vom incerca sa prezentam unele aspecte ale evolutiei psiho­motricitatii la copilul nevazator, pornind de la unele observatii ocazionale pe copiii nevazatori mici, dar mai ales de la relatarile parintilor, in discutiile purtate cu acestia in vederea intocmirii fisei pedagogice la intrarea copiilor in scoala. De asemenea, vom incerca o analiza compa­rativa a evolutiei psihomotricitatii la deficientul vizual in raport cu evolutia acesteia la copilul vazator.

Structurarea psihomotricitatii la nevazatori este determinata de o serie de factori precum:

momentul instalarii deficientei;

gradul deficientei vizuale (cecitate absoluta, resturi de vedere foarte slabe, slabe, medii si bune);

temperamentul;

tipul de personalitate;

registrul experientei motrice individuale;

posibilitatea insusirii experientei motrice sociale;

volumul si calitatea reprezentarilor;

gradul de ierarhizare si diversificare a constelatiei de motive si interese;

nivelul de cristalizare a afectivitatii;

gradul de concentrare a atentiei in insusirea si executarea miscarilor;

instruirea si manifestarea controlului voluntar al posturii si al miscarii;

atitudinea activa a copilului in insusirea cunostintelor motrice;

atitudinea celor din jur fata de deficient in perioada in care incep dirijarea evolutiei si manifestarea psihomotricitatii.

Daca la nastere, atat copilul valid, cat si cel fara vedere, pornesc de la acelasi nivel al motricitatii (respectiv numarul mic de miscari, rezultat al reactiilor instinctuale), in scurta vreme evolutia motricitatii va cunoaste ritmuri diferite; deja in cel de-al treilea stadiu al instruirii inteligentei senzorio-motorii la copilul nevazator apar primele semne de coordonare (ochi-mana). La copilul nevazator, activitatea mainii, ordonarea intrucatva a miscarilor haotice de cautare se vor realiza pe masura organizarii coordonarii auditiv-manuale.

Sirul de reactii circulare (primare, secundare si tertiare) pe care-1 parcurge copilul vazator, aparitia intentionalitatii, asimilarile si acomo­darile pe care le realizeaza el de-a lungul celor sase stadii ale aparitiei inteligentei senzorio-motorii vor accentua diferenta dintre un copil si altul in evolutia motricitatii, deoarece toate aceste fenomene ale copilului nevazator vor avea loc mult mai lent si se vor cristaliza mai greu.

Dintr-o optica gresita a celor din jurul copilului nevazator i se pun la indemana prea putine obiecte (jucarii) pentru a le manipula si de multe ori, acest lucru se face destul de tarziu. Consecinta acestui fapt este o stagnare si o cantonare a copilului nevazator in primul an de viata intr-un regim motric foarte slab. Acesta mareste si mai mult decalajul motric dintre un copil vazator si unul deficient vizual. Dupa primele 3-4 luni de viata, copiii in general manifesta o stare de agitatie arunci cand se intrerupe contactul cu o jucarie prin indepartarea ei (cadere, aruncare, scapare). La copilul nevazator acest comportament apare mult mai des, intrucat jucaria este gasita adesea foarte greu, datorita explorarii "haotice' a spatiului din jurul sau.

Motricitatea copilului nevazator va intra intr-o perioada mai activa o data cu aparitia patrupediei. Mainile impreuna cu picioarele vor realiza deplasarea si vor avea un rol mai ales in investigarea unor spatii din ce in ce mai mari. Miscarile vor deveni mai ample si mai numeroase, copilul va

pipai, va lovi, va mirosi obiectele din jurul sau si, treptat, va incepe sa le recunoasca pe unele dintre ele.

Se pare ca patrupedia, la copilul nevazator, se prelungeste mai mult decat la copilul vazator. Ridicarea la pozitia verticala la nevazatori se face dupa 13-14 luni si, uneori, chiar mai tarziu. Copilul nevazator va pasi tinandu-se de obiecte ca si copiii vazatori, desprinderea de acestea facandu-se, in general, mai greu la copilul nevazator. Acesta, aflat in pozitie bipeda si in mers, isi va cauta mai indelung echilibrul si, in multe cazuri, din cauza ciocnirii de anumite obiecte in timpul mersului sau alergatului pe varfuri, va traversa stagnari sau "amanari' pe diferite perioade de timp ale exercitiilor de mers, intrucat se instaleaza inhibitia sau teama fata de un eveniment neplacut. O situatie mai aparte prezinta dezvoltarea verbo-motorie. in aceasta privinta, comparativ cu copilul vazator, se pare ca nu exista diferente semnificative. Ganguritul, lalatiunea si apoi primele cuvinte sunt rostite cam in aceeasi perioada, existand si intre nevazatori copii care pronunta primele cuvinte inainte de un an, chiar in jurul varstei de 10 luni.

Din relatarile unor mame care au crescut copii nevazatori, acestia simt nevoia acuta de a li se vorbi. Gasim ca este normal acest lucru avand in vedere ca analizatorul auditiv in aceasta perioada este dominant la nevazatori. Cu cat canalul afectiv care ia nastere intre mama si copil va fi mai bine intretinut de mama, cu atat evolutia vietii psihice a copilului nevazator in primul an de viata se va realiza in conditii mai bune.

in perioada prescolara, evolutia motricitatii la copilul nevazator poate fi mai rapida sau mai lenta, se poate solda cu achizitii mai numeroase, in functie de atitudinea celor din jurul lui. in aceasta perioada, dar mai ales in perioada prescolara, treptat se organizeaza si devine tot mai activ complexul tactil-kinestezic. Explorarea tactila se ordoneaza si se organizeaza furnizand tot mai multe informatii despre obiecte. incepe organizarea memoriei kinestezice care va stoca experienta nevazatorului.

Si pentru nevazatori, varsta prescolara este sensibila la miscare. Este foarte important daca in familia copilului nevazator mai exista si alti frati, sau nu, si daca fratii sunt valizi sau prezinta deficiente. S-a constatat ca in familiile cu un singur copil, si acela nevazator, evolutia psihomotricitatii pana la perioada scolara este deosebit de lenta, numarul de cunostinte motrice achizitionate este extrem de redus, se formeaza foarte putine deprinderi si de cele mai multe ori, defectuoase, adesea apar 76

si se manifesta ticuri si miscari haotice, dezordonate, fara valoare adaptativa. Se considera insa ca acestea au la baza nevoia copilului de miscare. In familiile in care nevazatorul nu este singurul copil, acesta avand si frati mai mici, evolutia psihomotricitatii copilului nevazator este net superioara fata de situatia descrisa mai sus. Acest copil va fi antrenat in miscare, se va deplasa mai mult insotit, dar o va face si singur, din ce in ce mai bine si mai mult, isi va insusi mult mai multe deprinderi si, la intrarea in scoala, va avea o varsta motorie apropiata de cea a copilului cu vedere. Corectiile, uneori dure, aduse in general de frati modului de executie a unor miscari vor avea in final efecte benefice.

Parte din experienta motrica sociala este insusita si utilizata de copilul vazator prin imitatie. Copilul nevazator, care poate imita cu usurinta numai ceea ce percepe auditiv, are un nivel motor mai scazut, chiar si in perioada scolara si o serie de miscari si de deprinderi insuficient sistematizate din cauza ca este obligat de mai multe ori sa "refaca' si sa asimileze experienta motrica pe care copilul vazator o "prinde' mult mai repede si poate mai bine prin "imitarea' ei in urma vizualizarii schemei motrice.

O alta particularitate a psihomotricitatii nevazatorului consta in faptul ca schema corporala se realizeaza mai tarziu si mai greoi decat la copilul vazator. Schema corporala este o sinteza psihica intre constiinta corporalitatii si experienta subiectiva a copilului, reprezentand o contractie temporospatiala.

Schema corporala este "o reprezentare cvasiconstienta a diferi­telor parti ale corpului, organizata, integrata intr-o imagine globala. Sinteza partilor propriului corp se formeaza treptat in copilarie cu ajutorul unor mecanisme plurisenzoriale, prin asocierea repetata a impulsurilor interoceptive, proprioceptive si exteroceptive '.

Initial schema corporala la nevazatori este mai labila si pot interveni o serie de dezorganizari, dar treptat ea se incheaga intr-un construct solid, care indeplineste un rol important in formarea imaginii-program a actiunii si in asigurarea preciziei si corectitudinii actiunii motrice.

Psihomotricitatea detine un loc aparte in orientarea spatiala la nevazatori. Capacitatea de orientare in spatiu este destul de strans legata de experienta individuala de orientare, cu nivelul de reprezentari etc. in activitatea de orientare, subsistemul proprioceptiv-kinestezic furnizeaza

permanent informatii despre postura si echilibrul corpului, iar cel kinestezic informeaza despre ansamblul miscarilor care se efectueaza in timpul deplasarii. Posibilitatea de a se orienta mai bine in spatiu a nevazatorului este conditionata de deplasarea sa cat mai timpurie fara insotitor.

Copilul nevazator trebuie antrenat nu numai in cunoasterea si reprezentarea spatiului parcurs, dar si in dezvoltarea si utilizarea asa numitului simt al obstacolelor, care consta in capacitatea de a sesiza un obstacol in drumul de la o anumita distanta (nu mai mare de 1-2 m.). Aceasta sensibilitate deosebita este asigurata de pielea obrajilor si a fetei, dar credem ca este intr-o stransa interactiune cu analizatorul pro-prioceptiv-kinestezic si cu cel acustico-vestibular.

Pe parcursul scolarizarii, la elevii nevazatori, mai mult decat la cei vazatori, alterneaza perioade de activism in miscare cu intervale in care tinde sa se instaleze un inactivism cu consecinte nefavorabile asupra manifestarilor psihomotrice.

Aceste tendinte trebuie sesizate si corectate prin antrenare in diverse activitati cu caracter motric ale acestor elevi.

in perioada scolara, complexul tactil proprioceptiv-kinestezic, fiind serios exersat in activitatea de scris-citit (ca si sport, lucru manual), va reprezenta o sursa a optimizarii unor parametri cum sunt: coordonarea, precizia, rapiditatea fortei.

In antrenarea mobilitatii si in invatarea si consolidarea gesturilor de catre copiii nevazatori sunt utile urmatoarele idei cu forta explicativa, propuse de J.Pailhous:

a) la baza oricarui gest se afla o schema motorie, altfel am avea o simpla miscare;

b)   o schema motorie este o regula care se aplica proprietatilor organismului;

c)    rolul schemei motorii in producerea gestului este mai mult sau mai putin important (mergand, de exemplu, de la o simpla orientare a corpului pana la invarianti spatio-temporali, cum sunt cei din gesturile grafice implicate in scriere);

d)   schema motorie trebuie sa fie specificata in parametrii ei (schema de asimilare - J. Piaget, sistem focal - Van Galen, 1980);

e)    aceasta specificare si specificitatea parametrilor nu este in general suficienta pentru a produce gestul, ci numai structura sa;

f)      specificitatea non-schematica a unui gest particular necesita utilizarea reaferentatiilor pentru controlul gestului, ceea ce implica o oarecare durata;

g)   reaferentatiile intervin atat in controlul derularii programului motor (al schemei motorii), cat si in controlul gestului.

Trasaturile cele mai generale ale abilitatilor sau ale rutinelor motorii sunt: viteza de executie, stabilitatea programelor motorii, extrema organizare a conduitei motorii, automatismul si modul de control. Organizarea conduitei motorii se caracterizeaza prin faptul ca in cadrul ei este dificil, dupa ce s-a automatizat, sa se distinga net unitatile elementare de cele in care sunt integrate in raport cu un anumit scop.

In privinta modului de control, predomina controlul interoceptiv asupra celui exteroceptiv. Achizitia lanturilor operatorii-executive sau ale abilitatilor motorii implica, cel putin in primele faze de invatare, o interventie densa a proceselor cognitive. Dar aceste faze corespund mai mult stabilirii proiectului actiunii motorii decat controlului actiunii. in invatarea si in controlul actiunii motorii sau a gestului, A. J. Adams (1972) pune accentul pe aferentatiile proprio si exteroceptive. Aceste reaferentatii - consecinte senzoriale ale producerii gestului - sunt comparate cu o memorie de reaferentatie (traseele perceptive corespunzatoare gestului dorit). A. J. Adams postuleaza rolul memoriei in alegerea directiei gestului. La nevazatori, rolul memoriei kinestezice este deosebit de mare in sfera mobilitatii si a actiunilor motorii.

Programele si schemele motorii, alaturi de alte variabile psihice (cognitive, psihomotorii, afective si perceptive), sunt implicate in orientarea si mobilitatea nevazatorilor in mediul inconjurator.

Toate aceste caracteristici ale psihomotricitatii nevazatorul ui pun in evidenta necesitatea unor exercitii speciale a caror "predare' implica munca in echipa: psihopedagog, profesor de educatie fizica, parinti. Profesorul si elevul trebuie sa lucreze impreuna, pentru a mari increderea in sine a elevului, cat si pentru a-si imbunatati imaginea despre el insusi. Se impune motivarea elevului, astfel incat sa-1 faca sa aiba dorinta sa se deplaseze in mod independent, sa castige mai mult control asupra mediului inconjurator. Deprinderile si experienta dobandita prin aceste masuri de interventie in sfera motricitatii il ajuta pe copilul si pe tanarul nevazator in maturizarea si dezvoltarea sa.

Deficientii de vedere sunt considerati ca "oameni ai ordinii', datorita faptului ca apare necesitatea asezarii si pastrarii obiectelor in locuri bine delimitate pentru a putea fi usor gasite. Ei sunt, totodata, disciplinati si manifesta un autocontrol fata de comportamentele proprii in vederea realizarii unei corelari cat mai adecvate cu cei din jur.

in Romania, deficientii de vedere sunt educati si scolarizati in unitati speciale, sunt pregatiti in scoli profesionale si licee si pot urma o institutie de invatamant superior la fel ca si o persoana valida. Rezultatele obtinute sunt edificatoare pentru formarea personalitatii si integrarea social-profesionala a deficientilor.