Definitia deficientelor de limbaj

Definitia deficientelor de limbaj

Vorbirea este un mijloc de comunicare specific omului. Ea nu apare spontan la copii, ci constituie un lung si dificil proces de invatare, presupunand un efort indelungat din partea individului, in decursul dezvoltarii ontogenetice. Articularea sunetelor, respectarea formei gramaticale au devenit acte automatizate la adult. La copil, insa, pana la invatarea si formarea tuturor mecanismelor necesare vorbirii, pana la automatizarea acestui act complex, vorbirea este in permanenta supravegheata de constiinta.

Experienta de viata a copilului se dezvolta si se imbogateste pe baza comunicarii verbale cu adultii, ceea ce duce la perfectionarea comunicarii verbale si la insusirea unor modalitati de gandire si de activitate. Exista o insertie subtila a limbajului in personalitatea umana si in totalitatea comportamentelor dobandite ale copilului. O serie de caracteristici diferentiale din conduita verbala a copiilor sunt determinate de dezvoltarea ontogenetica, a capacitatii de verbalizare, la care isi aduc o contributie insemnata procesul instructiv-educativ si experienta practica, in activitatea sa verbala, copilul face eforturi vizibile pentru a pronunta corect cuvintele, propozitiile, frazele. Modul in care copilul se realizeaza pe linia achizitiilor, in planul vorbirii si al dezvoltarii psihice, este influentat de o serie de factori, precum mediul de viata si de activitate al copilului, preocuparea adultilor pentru stimularea vorbirii sale, eficienta procesului instructiv-educativ, capacitatile intelectuale ale copilului, afectivitatea si personalitatea acestuia.

Este necesar, prin urmare, ca toate organele si aparatele vorbirii sa se dezvolte normal, pentru a determina o dezvoltare armonioasa a limbajului. Aceasta este o conditie necesara, dar nu si suficienta. Un element esential in dezvoltarea vorbirii este si cel educativ, respectiv

influenta directa a mediului social. Atunci cand unele dintre aceste conditii lipsesc, se instaleaza tulburarile de limbaj.

in categoria tulburarilor de limbaj se cuprind toate deficientele de intelegere si exprimare orala, de scriere si citire, de mimica si articulare. Orice tulburare, indiferent de forma sa, care se rasfrange negativ asupra emisiei ori a perceptiei limbajului face parte din categoria tulburarilor de limbaj. Prin tulburare de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M.Gutu,1975). Tulburarile de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individua­le; acestea din urma reprezinta variatii in limitele normalului ale limbaju­lui si prezinta anumite caracteristici:

a. Neconcordanta dintre modul de vorbire si varsta vorbitorului -
daca, pana la 4 ani, pronuntarea gresita a unor sunete constituie o
manifestare in limitele fiziologice speciale ale normalului, care nu
reclama exercitii logopedice speciale, dupa acea varsta deficientele de
limbaj sunt de natura defectologica si necesita un tratament logopedic.

b. Caracterul stationar al tulburarilor de limbaj - imperfectiunile
care apar in procesul evolutiei ontogenetice a limbajului si care in jurul
varstei de 4 ani se lichideaza de la sine in procesul normal de invatare a
vorbirii de catre copii nu prezinta o semnificatie defectologica. Tulburari
de limbaj pot fi considerate numai acele deficiente care se mentin dupa
varsta de 4 ani si care prezinta tendinte de agravare in timp.

c. Succesibilitatea marita la complicatii neuro-psihice - persoanele
care prezinta tulburari de limbaj pot inregistra complicatii neuropsihice,
tulburari de conduita si de personalitate. Aceasta pentru ca tulburarile de
limbaj, incepand cu cele mai simple, influenteaza negativ intregul
comportament uman, datorita, pe de o parte, posibilitatilor reduse de
exprimare, iar pe de alta parte, existentei unei anumite temeri si retineri a
handicapatilor de limbaj, care ii impiedica sa se desfasoare la nivelul
posibilitatilor lor reale.

d. Necesitatea aplicarii unui tratament logopedic. In timp ce
particularitatile individuale de limbaj dispar treptat, fara un tratament
logopedic, tulburarile de limbaj nu dispar de la sine. De aceea, in functie
de natura si specificul fiecarei tulburari de limbaj, sunt absolut necesare

exercitii logopedice speciale, pentru prevenirea si corectarea acestora. Cu cat tratamentul logopedic se desfasoara mai de timpuriu si in mediul natural de viata al copiilor, cu atat este mai eficient. Varsta de 4 ani este considerata, in general, ca fiind cea mai indicata pentru realizarea, tratamentului logopedic.

Proportia tulburarilor de vorbire scade o data cu varsta. Ele se corecteaza, in mare masura, sub influenta procesului de invatare. Totusi unele dintre ele persista, chiar si dupa mai multi ani de scolarizare. Gradu si caracterul tulburarilor de vorbire se rasfrang asupra activitatii comportamentului copilului. in felul acesta, insusirea cunostintelor es impiedicata, copilul devenind timid si izolat de viata colectiva a scolii de colectivitate in general. Depistarea si inlaturarea tulburarilor de vorbii la copii contribuie, astfel, la asigurarea bunei desfasurari a procesului invatamant.

Imposibilitatea de a comunica prin limbaj, dar si defectiunile vc birii pot produce o stagnare in dezvoltarea personalitatii copilului, pent ca modifica relatiile lui cu oamenii, il singularizeaza, il impiedica, in ma masura, sa participe la joc si la celelalte activitati comune celor mici.