Educarea sensibilitatii si reactiei emotionale fata de evenimente cu semnificatie pozitiva sau negativa, prin dramatizari

EDUCAREA SENSIBILITATII SI REACTIEI EMOTIONALE FATA DE EVENIMENTE CU SEMNIFICATIE POZITIVA SAU NEGATIVA, PRIN DRAMATIZARI

Incepand cu varsta de 4 ani se desfasoara procesul formarii a noi si numeroase insusiri psihice, dintre care cele mai semnifica­tive sunt cele legate de cresterea capacitatii simbolistice a functiilor mentale imaginative si a celor de comunicare. Caracteris­tica este si cresterea gustului si a capacitatilor de fabulatie. Co­pilul foloseste, acum, o vorbire mai bogata, are unele tendinte de a atrage atentia asupra lui fabuland, bravand. Aceasta este varsta unei mari sensibilitati fata de influentele pozitive si negative ce se exercita asupra copilului, motiv pentru care aceasta varsta poate fi considerata ca o varsta de cristalizare a viitoarei personalitati. Pe masura ce inainteaza in varsta copilul capata o atitudine mai

receptiva la cerintele care i se formuleaza, are o atentie activa fata de semnificatia evenimentelor. El manifesta mare receptivitate pentru episoadele incarcate de intamplari ale povestilor, este sen­sibil fata de deznodamantul echitabil, moral al intamplarilor. Prime­le elemente ale caracterului impun copilului cerinta interioara de a gasi in faptele receptate din povesti, povestiri un deznodamant ca­re sa sanctioneze ce este rau si sa restabileasca binele.

Prin mobilizarea speciala a activitatii psihice, dramatizarea devine o modalitate optima si complexa de influentare formativa. Pentru copil dramatizarea reprezinta o distractie vesela, placuta, iar pentru educatoare constituie un prilej de a urmari felul cum se dezvolta personalitatea copilului, de a stimula si influenta acest proces deosebit de complex.

Dramatizarea, forma de organizare a acesteia are particulari­tati care o deosebesc de alte forme de activitate. Stiind cat de ma­re este deosebirea intre un copil de trei ani si unul de sase ani, reactiile diferite ale acestora, problema care se pune mai intai este aceea a selectarii povestilor, povestirilor care pot fi drama­tizate corespunzator maturitatii psihice a prescolarului la o anu­mita varsta. Selectarea unei povestiri sau a alteia presupune, din partea educatoarei, atentie acordata duratei dramatizarii, care tre­buie sa corespunda duratei rezervate activitatilor comune pentru diferite grupe de varsta.

Influenta pozitiva a dramatizarii asupra copilului se reflec­ta in comportarea si atitudinea copilului, in felul in care acesta "traieste' rolul. Copilul poate recepta cu adevarat mesajul etic daca dramatizarea este legata de experienta lui, de reprezentari clare.

Un element de o importanta deosebita este acela al trairii afective generate de o poveste dramatizata, intensitatea impresiilor nascute din contactul cu intamplari si personaje deosebite. "Atragerea simpatiei cititorului de partea unor personaje, ca si caracterizarea ce le face respingatoare pe altele, provoaca o participare emotionalaa cititorului la evenimentele descrise, o cointeresare personala in desfasurarea destinului eroilor.'(B. Tomasevski, 1978, pag.278) Respectand proportiile, afirmatia lui Boris Tomasevski mi se pare valabila si in cazul participarii prescolarului la desfasurarea dra­matizarii.

Se stie ca la varsta prescolara jocul este activitatea cea mai indragita de copil. El se joaca cu seriozitate si jocul sau este bogat in continut: el reflecta in jocul sau tot ceea ce observa, ce il impresioneaza, ce il bucura.

Inainte de a fi personajele unei povesti sau povestiri dramatizate, i-am ajutat pe copii sa invete sa manuiasca papusi-personaje. Am urmarit dezvoltarea aptitudinii copiilor de a exprima o anumita idee sau o scurta actiune prin jocul cu papusa pe mana. La grupa mica copilul prefera jocul individual. Le-am prezentat copiilor cate­va papusi care intruchipau personajele povestii Ridichea uriasa, poveste ce placuse in mod deosebit. Reactia acestora a fost aceea de a-si alege cate o papusa si a se juca individual cu ea. Le-am sugerat ca am putea sa ne jucam impreuna De-a <Ridichea uri­asa> si au fost incantati. A fost necesara interventia mea atat la manuirea papusilor, cat si la respectarea succesiunii logice a intam­plarilor, la redarea dialogului dintre personaje , dar impresia a fost atat de puternica incat am reluat, la cererea lor, acest joc in zile­le urmatoare.

La grupa mijlocie copiii dispun de mai multa experienta, fantezia lor este mai bogata, gratie intalnirii cu intamplarile si personajele din povesti si povestiri. La aceasta varsta personajele-papusi manuite de copii sunt, ele insele, mai complexe ca reprezentari ale "binelui" si "raului". Papusa Scufita Rosie nu este numai o papusa, ea este o fetita increzatoare care nu asculta sfaturile mamei si va avea de suferit. Faptul ca ei constientizeaza acest aspect se reflecta in modul in care manuiesc papusile, in constructia propozitiilor, in redarea, mai fidela, a dialogurilor. Iar la grupa mare se constata o oarecare evolutie, mai cu seama in capacitatea de a se exprima. In acest mod, pas cu pas, i-am indreptat pe copii de la o exprimare oarecum primitiva si directa a continutului unor povesti, la un joc teatral realizat constient.

Fiecare dramatizare pe care am organizat-o a fost precedata de o discutie referitoare la intamplarile si personajele povestii sau povestirii asupra careia ne-am indreptat atentia. Este inutil sa incercam sa dramatizam povesti care nu i-au impresionat pe copii in mod deosebit, dupa cum, din multitudinea povestilor sau povestirilor care lasa urme in constiinta copiilor, este important sa fie alese acelea care se preteaza a fi dramatizate. De pilda, copiii grupei ma­ri au fost deosebit de impresionati de povestirea Leul si catelu­sa de Lev Tolstoi. Aceasta povestire, desi redusa ca intindere, este incarcata de semnificatie in continut. Dragostea, dusa pana la sacrificiu, a leului pentru micuta sa prietena, catelusa, i-a impresionat atat de mult pe copii, incat au solicitat audierea ei de nenumarate ori, iar apoi, au dorit sa ne jucam De-a <Leul si catelusa>. Le-am explicat, in cuvinte pe inteles, de ce nu o putem face: povestirea este scurta, personajele comunica putin intre ele, caci dragostea, prie­tenia adevarata se exprima fara prea multe cuvinte. In principiu, pentru a fi dramatizata, o poveste sau o povestire trebuie sa conti­na actiune, dialoguri intre personaje. In ce priveste aspectul dialo­gurilor, accentul nu cade pe fidelitatea redarii acestora asa cum au fost ele concepute de scriitor. Aceste dialoguri pot fi reconstrui­te de copii, important fiind intelesul pe care copilul il confera acestora in clipa interventiei lui, ca replica la remarca unui alt personaj. Nu am oferit indicatii sau interpretari prin care sa limi­tez exteriorizarile libere ale gandirii si simtirii copiilor. Am ob­servat ca procedand astfel, copiii manifesta o independenta fermeca­toare.

Accesoriile isi au importanta lor, dar daca, din motive obiecti­ve, de ordin material, nu pot fi confectionate costume, un decor improvizat si silueta corpului sau a capului personajului respectiv, aplicata pe pieptul copilului, sunt suficiente pentru a-i oferi co­pilului iluzia unei transpuneri in lumea povestilor. Am folosit doar rareori mastile, caci, uzand de posibilitatea de a simula, copilul co­munica mai nuantat starile afective, nu numai prin expresivitatea miscarii ci si prin mobilitatea expresiei chipului sau.

In cazul dramatizarii povestii Scufita Rosie, in momentele premergatoare desfasurarii acesteia, am analizat atitudinea fiecarui personaj, raportandu-ne mereu la trasatura morala care-l caracteri­zeaza. Le-am adresat copiilor intrebari de genul:

"-In momentul intal­nirii cu lupul, Scufita Rosie este speriata? De ce nu este speriata?" ("Pentru ca nu stie ce rau este lupul"-a raspuns un copil)

"-Ce fa­ce lupul, cum se poarta el pentru ca fetita sa nu-si dea seama cat este de rau?" (Raspuns: "El vorbeste frumos cu ea?")

"-Dar pe bunicuta cum o pacaleste?" (Raspuns: "Isi schimba glasul"). Au concluzionat: Scufita Rosie se comporta obisnuit caci este increzatoare, in schimb, lupul se preface, vorbeste frumos pentru a o pacali pe fetita si pe bunica sa, dar nu se mai preface cand le inghite pe amandoua. Cat de bine au inteles copiii atitudinea celor doua personaje s-a vazut pe parcursul dramatizarii: ei au reconstruit in miscare, "pe viu", nai-vitatea fetitei si prefacatoria si rautatea lupului.

In cazul unei alte dramatizari, dupa Povestea ursului cafeniu de V.Colin, au fost necesare mai multe pregatiri, mai multe discutii, datorita atat continutului mai bogat al naratiunii, cat si numaru­lui mai mare de personaje. In esenta, discutiile pe care le-am purtat cu copiii s-au axat tot pe atitudinea personajelor: ursii albi sunt ingamfati, mandri de blana lor alba, ei il dispretuiesc pe ursul cafeniu. Le-am adresat copiilor intrebari:

"-Cum se simte ursul cafe­niu?" ("El este suparat, furios")

"-Dupa ce ursul cafeniu il salveaza pe puiul ursoaicei albe, cum se poarta ursii albi cu el?" (Raspuns: "Ursii albi ii strang laba ursului cafeniu, il lauda ca a fost cu­rajos.")

"-Ce cred ei, acum, despre blana lui? Ce ii spun?" (Raspuns: "Ei ii spun ca nu blana il face pe urs"). Aceasta din urma remarca este redarea fidela a expresiei folosite in chiar textul povestii, iar redarea acesteia dovedeste ca prescolarii au retinut exact in­telesul ei si, prin urmare, mesajul etic al naratiunii. Si de data aceasta copiii au redat expresiv atitudinea ursului cafeniu, exprimand, pe masura capacitatii lor, nuantele evolutiei sale in diferitele mo­mente ale povestirii: suparare, curaj, bucurie, precum si trecerea ursi­lor albi de la o atitudine ingamfata la o atitudine prietenoasa, recunoscatoare.

Am organizat mai multe asemenea dramatizari: Tomita iepurasul de Al.Mitru, Iedul cu trei capre de V.Colin, Povestea magarusu­lui incapatanat. De fiecare data am analizat modul in care trebuie redata atitudinea unui personaj sau a altuia, cu toate nuantele comportamentale generate de intamplarile respectivei naratiuni dra­matizate. Am avut intotdeauna in vedere ca, pentru a asigura realiza­rea scopului propus, trebuie sa fie dramatizate intamplari tipice cu personaje tipice care prin evolutia lor contribuie la educarea sentimentelor prin faptul ca stimuleaza si intaresc trasaturi mora­le pozitive. Intruchipand un personaj~simbol al unei trasaturi morale, copilul are o reprezentare concreta a "binelui" in lupta cu "raul". Este o modalitate de a-l invata pe copil sa-si recunoasca propriile lipsuri si slabiciuni, sa ia atitudine impotriva manifesta­rilor negative prin transpunerea sa in rol.

La grupa mare pregatitoare am incercat sa schimb succesiunea obisnuita a momentelor pregatirii si desfasurarii unei dramatizari. Iata cum am procedat: le-am prezentat copiilor continutul unei scurte dramatizari care, prin simplitatea intrigii si felul succint in care curgeau dialogurile, nu presupunea mai multe lecturari. Ia­ta continutul acestei dramatizari:

Scena 1

"Puiul: Am gasit un bob de grau!

Soricelul: Da-mi-l mie ca mi -e foame!

Corbul: Ba, mie, ca eu l-am vazut primul!

Puiul: Mai bine sa facem din el o paine. Cine vrea sa-l macine?

Soricelul: Eu, nu!

Corbul: Nici eu !

Puiul: Atunci il macin eu. (Iese)

Soricelul: Eu sunt obosit, ma culc.

Corbul: Si eu.

Puiul: (apare) Am adus faina. Cine face painea?

Corbul: Lasa-ma in pace, eu dorm!

Soricelul: Si eu, sunt obosit! Coace-o tu!

Puiul: Ne trebuie lemne pentru foc si apa pentru aluat.

Soricelul: Cara-te de aici! Adu-ti-le singur! (Puiul iese).

Scena 2

Corbul: De ce nu vine puiul cu painea? Mi-e foame!

Soricelul: Si mie!

Puiul: (apare) Iata painea! Cine pune masa?

Corbul: Eu nu! (se asaza la masa)

Soricelul: Nici eu! ( se asaza si el la masa)

Puiul: Cine taie painea?

Corbul: Mi-as rani ciocul! N-o tai!

Soricelul: Tai-o tu, tu ai copt-o!

Puiul: Si cine o mananca?"

M-am oprit aici cu expunerea dialogului dintre personaje, nu am analizat atitudinea nici unuia dintre personaje, am repetat, pe scurt, actiunile in succesiunea lor logica, apoi am numit cativa copii care sa intruchipeze personajele. Am urmarit modul in care in­telegeau ei sa redea nepasarea si lenea soricelului si ale corbului, harnicia si agitatia puiului. Cand ultima replica din sceneta a fost rostita, le-am cerut copiilor spectatori sa gaseasca un final intam­plarii. Evident, in finalul conceput de copii, puiul refuza sa le dea celor doi parteneri ai sai vreo bucatica de paine. Le-am cerut sa motiveze finalul astfel ales si au facut-o corect: "Puiul nu le da paine pentru ca au fost lenesi, ei n-au facut nimic. Puiul a gasit bobul de grau si l-a macinat si a adus lemne pentru foc si apa ca sa faca painea." Cu acest final au fost de acord si copiii-actori, cei care interpretau personajele scenetei. In acest mod, intr-o mani­era distractiva, le-am oferit copiilor un prilej de a-si manifesta simtul dreptatii.

In concluzie, consider sa dramatizarea unor povesti sau po­vestiri indragite de copii, este o modalitate de influentare forma­tiva a copilului, o punte de legatura intre copil si simbolul ilustrat de un anumit personaj. Imbinand o serie de metode tehnice cu altele metodice, imbinand miscarea cu sunetul, putem obtine o participare afectiva intensa din partea copilului, cu efecte deose­bite in formarea si dezvoltarea personalitatii sale.