NEVROZA

NEVROZA

1.1. Simptomul si conflictul nevrotic Oricare ar fi complexitatea realitatii clinice, teoria nevrozelor constituie baza gandirii psihanalitice, fapt confirmat de legatura ei structurala cu visul si cu actele simptomatice. Nevroza este expresia unui conflict psihic. Acesta presupune, in general, prezenta in psihismul subiectului a doua sau mai multe tendinte contradictorii. Conflictul inconstient se exprima sub forma simptomului care, dupa Freud, este manifestarea intoarcerii refulatului. Astfel, in 1896 deja, autorul teoriei nevrozelor arata ca simptomul reprezinta o formatiune de compromis intre reprezentarile refulate si aparari. Simptomul nevrotic, asa cum a fost el descris de catre Freud, exprima atat o dorinta cat si apararea impotriva acesteia, atat o satisfactie ascunsa cat si imposibilitatea satisfacerii. Cu alte cuvinte, ceea ce apare intr-o forma negativa - deficienta functionala, angoasa ori suferinta - ascunde o componenta pozitiva ce tine de dorinta si placere. Acest model ramane valabil in gandirea psihanalitica contemporana, constituind chiar reperul central pentru intreaga psihopatologie psihanalitica. Simptomul este deci un compromis intre presiunea pulsiunilor, exprimata sub forma fantasmelor inconstiente, pe de o parte, si mecanismele de aparare ale eului, eu supus interdictiilor supraeului, pe de alta parte. Atunci cand pulsiunile sunt mai puternice, compromisul rezulta in formatiuni substitutive, cum este criza isterica. Atunci cand mai importante sunt mecanismele de aparare, compromisul se caracterizeaza deseori prin contrainvestitii care produc formatiuni reactionale si trasaturi de caracter (asa cum apar, de exemplu, in personalitatea obsesionala, cu trasaturile ei specifice: ordine, economie, incapatanare). Ca si in cazul actului ratat, al lapsusului, al cuvantului de spirit si al visului, simptomul exprima un conflict intrapsihic. Acest tip de conflict poate fi descris: a) din punct de vedere topic (diferitele "spatii" psihice: conform primei topici freudiene - constient-preconstient si inconstient, iar conform celei de a doua topici - se, eu, supraeu); b) din punct de vedere dinamic (lupta dintre procesele primare, guvernate de principiul placerii, si procesele secundare, guvernate de principiul realitatii); c) din punct de vedere economic (relativ la fortele aflate in joc). Cat priveste fantasmele inconstiente ce stau la baza simptomului nevrotic, ele conduc, de-a lungul procesului explorarii psihanalitice, la complexul Oedip sau la derivate ale acestuia. In toate cazurile, simptomul este resimtit de catre subiect ca strain, straniu si ininteligibil. El este perceput prin modurile sale de infiltrare in gandirea si actele subiectului, care par sa faca efractie in personalitatea acestuia (in corpul istericului, in gandirea obsesionalului, in spatiul fobicului). Exista, fenomene nevrotice care afecteaza ansamblul personalitatii si al relatiilor cu ceilalti : caracterele nevrotice.

1.2. Complexul Oedip In cursul unei psihanalize, aparitia angoasei nevrotice da cont de angoasa de castrare care, inconstienta fiind, este rezultatul dorintei incestuoase pentru parintele de sex opus si al dorintei paricide fata de parintele de acelasi sex. Aceasta este forma directa a complexului, ce reprezinta o pozitie heterosexuala a subiectului. Forma inversata (dorinta incestuoasa pentru parintele de acelasi sex si dorinta de distrugere a parintelui de sex opus) reprezinta pozitia homosexuala. Ambele pozitii presupun confruntarea cu diferenta dintre sexe si dintre generatii, care articuleaza, in diverse forme, dorintele si identificarile. La fata, angoasa de castrare se afla in raport cu separarea si cu teama de pierdere a iubirii din partea obiectului. Dupa Freud, angoasa de castrare feminina a fost descrisa de M. Klein ca fiind teama de sterilitate si de distrugere a organelor genitale interne. Cura psihanalitica ofera conditiile transformarii nevrozei adulte intr-o nevroza de transfer, in care conflictele intrapsihice sunt actualizate, fiind posibile interpretarea si elaborarea lor, dimpreuna cu rememorarea si reconstructia nevrozei infantile, din trecutul pacientului - mai precis, a mecanismelor de aparare, a dorintelor si a scenelor fantasmatice corespunzatoare acestora. Printre acestea din urma, Freud a descris asa-numitele "fantasme originare", ce transcend experienta individuala: fantasma de seductie, scena primitiva, fantasma de castrare si cea de intoarcere la viata intrauterina. Nevroza infantila constituie insa un model teoretic al dezvoltarii "normale", ea fiind dedusa din materialul clinic.

1.3. Nevroza in teoria kleiniana Melanie Klein a conceput structura nevrotica drept o organizare defensiva impotriva depresiei psihotice - care ar proveni dintr-o ambivalenta pulsionala insuficient elaborata in cursul pozitiei depresive, combinata cu o insuficienta introiectie a obiectului "bun". Mecanismele arhaice de clivaj si proiectie (intrezarite in nevroza fobica) constituie o regresie la pozitia paranoid-schizoida, de unde si sentimentele de natura persecutorie din fobiile grave. Klein considera ca nevroza are o valoare functionala si constituie un factor de normalitate, prin faptul ca este o modalitate de a elabora conflictele psihotice infantile. O asemenea, sa-i spunem, "elaborare nevrotica a psihozei" presupune insasi elaborarea pozitiei depresive: integrarea ambivalentei si culpabilitatii, prin reparatie si creativitate. Fantasmele scenei primitive isi modereaza caracterul distructiv si inspaimantator, iar invidia poate lasa loc recunostintei. Mecanismele proiective se reduc in favoarea refularii, iar mecanismul de clivaj este inlocuit de cel de izolare. De asemenea, natura angoasei se modifica: teama privind propria existenta (a fi) devine teama privind posesiunea a ceva (a avea); cu alte cuvinte, angoasa de aneantizare devine angoasa de castrare. Pentru Freud, nevroza reprezinta negativul perversiunii. Pentru Klein, nevroza este negativul psihozei.

1.4. Teoria dezvoltarii in psihanaliza Conform teoriei freudiene, psihismul se dezvolta avand drept reper cautarea placerii, dar ca rezultat al confruntarii a doua modalitati fundamentale : a) actualizarea experientei de satisfacere, in dimensiunea primara a realizarii halucinatorii a dorintei, in cautarea identitatii de perceptie (care sta la baza scenariului visului, de exemplu) si b) cautarea identitatii de gandire conform cu principiul realitatii, care guverneaza procesele secundare. Contradictia dintre aceste "doua principii ale cursului evenimentelor psihice" (Freud, 1911) fundamenteaza conceptia psihismului ca un conflict intre dorinta si realitate, intre subiectivitate si obiectivitate. Dezvoltarea este definita ca "libidinala" cu referinta la conceptul psihanalitic de "libido", care semnifica in latina "dorinta". Freud precizeaza acest concept ca fiind expresia unei energii in latura ei cantitativa, desi nemasurabila realmente, energie a pulsiunilor sexuale sau de iubire (1921). Trebuie precizat aici ca notiunea freudiana de "sexualitate", cea mai originala si mai contrarianta din psihanaliza nu atat prin ideea de sexualitate infantila cat prin importanta care i s-a oferit, si-a largit sfera in evolutia gandirii lui Freud insusi. Daca in 1905 sexualitatea infantila era vazuta fie ca o pre-forma a perversiunilor sexuale adulte sau a genitalitatii postpubertare, fie ca resort fundamental al dezvoltarii psihice, introducerea teoriei narcisismului in 1914 si introducerea notiunii de pulsiune a mortii in 1920 au modif teoria pulsiunii sexuale,dandu-i sensul mai larg de iubire sau chiar de pulsiune a vietii.

1.5. Punctul de vedere genetic Abandonarea ideii de etiologie traumatica (a seductiei sexuale reale) l-a condus pe Freud la ideea de fantasma inconstienta si de realitate psihica. Cum acestea se legau, in cura psihanalitica, de rememorarea scenelor infantile, s-a conturat modelul conform caruia psihopatologia este o manifestare a trecutului in prezent. Schematic vorbind, psihopatologia nu este, astfel, totuna cu anormalitatea, ci consta mai degraba in persistenta a ceea ce, in trecut, era normal. Simptomul apare, din aceasta perspectiva, ca manifestarea unui nivel de functionare anterior normal, insa anacronic in prezent. In cura psihanalitica, regresia la un nivel de functionare anterior poate privi nu numai dezvoltarea libidinala ci si, in cazul structurilor non-nevrotice, organizarea eului sau a supraeului. Regresia libidinala poate fi, ea insasi, de mai multe tipuri, raportandu-se la relatia cu obiectul, la scopul pulsional sau la modul de descarcare pulsionala - de exemplu, in cazul bulimiei ca raspuns general la aparitia emotiilor si excitatiilor de diverse naturi. Cadrul analitic are drept efect inducerea regresiei functionarii psihice, conducand la aparitia, in discursul pacientului, a efectelor reprezentarilor inconstiente si ale transferului. Din punctul de vedere al functionarii aparatului psihic, regresia topica se defineste luand drept model visul : ea apare astfel ca o miscare regredienta, dinspre polul realizarii actului in realitate, spre polul realizarii halucinatorii din actul psihic si spre fantasma. De asemenea, apare regresia dinspre functionarea predominant secundara, ce are loc in coordonate temporale, spre functionarea guvernata de procesele primare, "inafara timpului".

1.6. Efect retroactiv Conform definitiei date de Laplanche si Pontalis in 1967, in Vocabularul psihanalizei, aceasta notiune se refera la experientele care sunt remaniate ulterior, in functie de noile experiente avute intr-un stadiu diferit de dezvoltare. Astfel, experientele trecute pot capata un sens nou, ca si o noua eficacitate psihica. De aici si forta lor patogena. Termenul se cere a fi diferentiat de ideea filozofica a constiintei care isi faureste trecutul in functie de "proiectul" sau, ca si de ideea de "fantasma retroactiva" a lui Jung, cu referire la reinterpretarea trecutului in functie de cererile realitatii prezente, in scopul de a se debarasa de aceasta. De asemenea, nu este vorba de o descarcare cu intarziere, in urma insumarii excitatiilor, adica de o "abreactie" dupa un anumit interval de timp. Pentru Freud, notiunea de efect retroactiv se refera la traumatism si la sexualitate : datorita unei lipse initiale de integrare, un anumit eveniment trecut capata un sens nou, conform schimbarii ulterioare. De exemplu, in cadrul sexualitatii umane, scrie Freud, aparitia tardiva a pubertatii face posibile "procese primare postume". Acest fenomen este insa insotit de existenta unor "fantasme originare", care transcend experienta si imaginarul individuale. Un asemenea punct de vedere structural limiteaza perspectiva anamnestica, care ar postula un determinism decisiv in psihopatologie, raportat la inceputurile dezvoltarii, incepand chiar cu viata intrauterina. Acelasi punct de vedere structural combate interpretarea notiunii de efect retroactiv ca fiind o iluzie retrospectiva asupra sexualitatii infantile. Termenul ofera o deschidere asupra perceptiei timpului, asupra conceperii mai multor modalitati ale temporalitatii, asupra "heterocroniei" constitutionale a fiintei umane. In cursul procesului psihanalitic, de pilda, apare evident faptul ca eul analizandului face efortul continuu de a ordona secvential punerea in scena a pulsiunilor, cu ajutorul mecanismelor sale de aparare, deoarece se simte permanent in pericolul de a fi bulversat de "intoarcerea refulatului", cu a sa atemporalitate. Putem imagina un timp al pulsiunii, cu tendinta sa la repetitie, un timp al inconstientului care condenseaza reprezentarile si face posibil efectul retroactiv, ignorand timpul cronologic, un timp al eului capabil de amanare, de asteptare si de ocol (impotriva principiului placerii care cere satisfacerea neintarziata), in sfarsit, un timp al supraeului sau al idealului eului, care este un timp anticipat in functie de exigentele acestor instante.

1.7. Obiectul, intre pulsiune si realitate Obiectul primar, legat de experienta originara a satisfacerii, este pierdut prin insasi constituirea lui ca reprezentare si ca obiect fantasmatic. De aceea, in cursul vietii, el va tot fi cautat, "regasit si pierdut din nou". Obiectul constituie un element al pulsiunii dar si un reper in realitate, asadar el poate fi intern sau extern. Conform principiului placerii, obiectul se doreste a fi in posesie absoluta, deci transformat intr-un obiect partial. Conform principiului realitatii, care se impune tot mai mult in cursul dezvoltarii, obiectul se vadeste a fi "intreg" si aceasta reprezentare a lui trimite la obiectul extern. Astfel, tendinta distructiva de a poseda obiectul si a-l utiliza discretionar este contracarata de introiectia structuranta, "constructiva", a obiectului tot mai apropiat de obiectul exterior. Obiectul polarizeaza pulsiunea, ii ofera o finalitate exterioara si are un rol organizator fundamental in cursul copilariei. Freud a descris, in paralel cu stadiile de dezvoltare, si o succesiune a etapelor privind relatia cu obiectul si cu alteritatea obiectului : autoerotism, narcisism, alegere homosexuala si alegere heterosexuala. Aceasta perspectiva complementara, dezvoltata enorm ulterior, care pune in evidenta raportul subiectului cu un celalalt asemanator si diferit in acelasi timp, a devenit o necesitate odata cu clinica patologiilor non-nevrotice. Notiunea de relatie de obiect are meritul de a evita mecanicismul sau biologismul (riscurile teoriei freudiene a pulsiunii), in schimb aduce riscul dizolvarii metapsihologiei in psihologie. Relatia de obiect, ca teorie, constituie un progres fata de cea a stadiilor de dezvoltare (oralitate, analitate, falicitate, genitalitate infantila, latenta, genitalitate pubertara). Daca modelul stadiilor privilegia presiunea si sursa pulsiunii, modelul obiectal privilegiaza celelalte doua elemente ale pulsiunii, adica scopul si obiectul ei. Acest lucru face sa nu putem utiliza exclusiv unul dintre modele, oricat ar fi de comod, deoarece fiecare dintre ele conduce, la extrema, la schematizarea si saracirea perspectivei asupra functionarii psihice. De pilda, importanta perspectivei genetice a stadiilor de dezvoltare se evidentiaza in negativ, adica in momentul cand nivelurile de organizare si de simbolizare descrise de stadii lipsesc, semnaland astfel patologii din cele mai grave. Patologiile narcisice, starile limita sau patologiile psihosomatice nu dovedesc fixatii indepartate in timp, ci absenta unor fixatii libidinale si obiectale. Este vorba de o absenta aparenta, care nu se explica prin efectul direct al vreunei carente, ci mai curand prin modalitati particulare de denegare si mecanisme inrudite (B. Brusset, 1994). Actualmente, in clinica si teoria psihanalitica se utilizeaza, explicit sau implicit, o multitudine de cadre de referinta. Printre altele, acest lucru a fost determinat si de importanta crescanda a conceptului de contratransfer, care a devenit un instrument de lucru in sedinta de analiza. In plus, aparitia ideii de intersubiectivitate, vazuta ca o actualizare a functionarii intrapsihice (interpretata, la randul ei, cu referire la intersubiectivitatea copilului cu parintii sai), a multiplicat planurile gandirii clinice.