Normalitatea ca sanatate

NORMALITATEA CA SANATATE

Normalitatea, adica sanatatea, in cazul nostru cea mintala, pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametri ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala. Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului intro-versie-extroversie.

Desigur, limita normal-patologic este extrem de complicata, interferen­tele si imixtiunile celor doua domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decat psihismul si nici o nebuloasa mai complicata decat individul, orice incercare de standardizare, asa cum aratam, lovindu-se de un previzibil esec. Ne aflam in prezenta unor nisipuri misca­toare pe care este schitata fragila granita dintre doua sisteme, unul cautand sa-si creasca, celalalt sa-si scada in permanenta nivelul organizational sau poate entropia informationala.

Asertiunea lui Karl Marx potrivit careia boala este "viata ingradita in libertatea ei', intelegand prin aceasta, nu numai aspectele strict biologice, ci si pe cele sociale si existentiale, isi gaseste o ilustratie particulara in psihia-

Normalitate, anormalitate, sanatate, boala, magistral formulata de Henri Ey, care arata ca bolnavul mintal este privat atat de libertatea exterioara cat si de cea interna.

Orice boala nu este decat o greseala in organizarea terenului pe care se inscrie textul vietii; in plus, boala mintala dezorganizeaza individul in propria sa normativitate, constrangandu-l la pierderea din aceasta cauza a directiei existentiale.

Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decat o plaga sau o anomalie biochimica, dar perceptia lui de catre specialist se va face dupa aceleasi reguli ale cunoasterii diferentiale, impunandu-se de asemenea, ca o tulburare a organizarii, ca o descompunere.

Patologic implica "patos', sentiment direct si concret al suferintei si neputintei, sentimentul unei vieti nemultumitoare.

Semnul patologic este totdeauna diferential, marcand o ruptura sincro­nica intre bolnav si nebolnav, dar si o ruptura diacronica intre prezent si tre­cut. Ionescu G considera sanatatea ca o stare ideala, ca un deziderat, pe cand boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.

Nu se poate vorbi despre boala dintr-un singur punct de vedere. Nu orice suferinta este patologica. Exista o tendinta care ar vrea sa aboleasca orice criteriologie psihiatrica, lasand subiectul insasi sa-si defineasca norma-litatea sau boala. Nu orice tulburare, orice nefericire, orice drama sau orice conflict este boala psihica, in ciuda unor opinii destul de raspandite, uneori 'adoptate chiar de psihiatri.

Boala psihica se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente, conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea si conformismul celor ale comunitatii, aparand si celorlalti, nu numai psihiatru­lui, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului ii revine dificila sarcina de a alege pe cele apartinand sferei psihiatriei. Facandu-si descifra­bile semnele dezorganizarii vietii psihice, psihiatrul trebuie sa caute in paralel, sa descopere gradul lor de semnificatie, profunzimea acestei destructurari. Mai mult, boala poate apare ca o paradoxala organizare, in sensul dezorga­nizarii, o reorganizare la un nivel inferior a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizari care proiecteaza fiinta dincolo de limitele normalitatii sunt realitati obiective, ca oricare alte "semne patologice'. O fiinta desprinsa de real, invadata de imagini nelinistitoare sau inspaimantatoare, lipsita de puterea de a discerne sau prabusita in abisul depresiei, lipsita de libertatea fundamentala si elementara a realitatii, reprezinta punctul in care conceptul devine realitate clinica.