Relatia terapeutica in psihoterapia copilului si adolescentului

 

RELATIA TERAPEUTICA IN PSIHOTERAPIA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI

Scenarii relationale in dinamica psihologicǎ a intalnirii dintre terapeut si client

Argument

Lucrez de aproape 1 an in domeniul Protectiei Copilului si am intalnit deja cateva zeci de copii din diferite categorii sociale, de la copii de cateva luni pana la adolescenti, ba chiar si pǎrinti mai copii decat copiii lor.

Chiar acum imi trec prin minte cateva dintre figurile lor, le vad expresiile si-mi dau seama ca toti mi-au ramas cel mai viu in minte prin momentul acela in care isi misca privirea si te privesc drept in fata. Sunt priviri sclipitoare sau putin umbrite, sunt priviri cetoase si lungi sau miscatoare, sunt priviri care aluneca repede pe langa tine sau care ti se opresc in suflet. Fiecare are parca mii de mesaje pe care ti le ofera deodata, ca intr-un joc de ghicitori, care se inchid si se deschid simultan.

Intr-un fel, cred ca am invatat mai multe de la ei decat din carti si inca o data mi-am raspuns ca realitatea vietii iti ofera toate lectiile pe care ai nevoie sa le inveti.

Scriu aceasta lucrare pentru am nevoie sa-mi pun putina ordine in minte si-n suflet si sa sistematizez intr-un fel tot ce am acumulat in acest timp. Scriu pentru ca imi propun sa ii asist intr-o maniera si mai constienta, pentru ca am nevoie de repere clare din timpul si spatiul special pe care-l presupune intalnirea cu un copil sau cu un adolescent, pentru a intra in contact cu propriul meu timp si spatiu copilaresc, de a gasi acele lungimi de unda, culori si imagini metaforice de comunicare. Este in acelasi timp o asumare a rolului de psihoterapeut la inceput de drum, un drum care pe alocuri e intortocheat inauntru si-n afara, un drum in care pasii melcului si ai uriasului se combina uneori derutant. Este un demers analitic si de autoanaliza totodata, este un proces de asistare, formare si supervizare.

Psihoterapia copilului si a adolescentului reprezinta pentru mine o mare provocare personala, desi sunt convinsa ca multe din aspectele pe care le voi analiza in continuare fac parte din preocuparile tuturor colegilor mei care intr-un fel sau altul intra in contact cu copii de toate varstele. Din discutiile pe care le-am avut cu ei, mi-am confirmat faptul ca piatra de incercare o reprezinta relatia pe care o stabilim cu acesti clienti absolut deosebiti. Este in acelasi timp instrumentul cel mai profund de lucru dar si cel mai fragil de controlat. Reprezintǎ in acelasi timp un timp si un spatiu privilegiat, pentru cǎ indrǎznesc sǎ spun cǎ de fapt terapeutul si clientul se intalnesc mai intai in relatie si de-abia apoi in niste coordonate spatio-temporale obiective, dar si oportunitatea terapeuticǎ prin care sunt exprimate si vehiculate emotii intense, sunt resemnificate in prezent evenimente traumatizante, sunt deblocate resurse importante care relanseazǎ cursa dezvoltǎrii armonioase a copilului si adolescentului.

Voi incerca sǎ surprind cateva aspecte practice si sǎ analizez observatii din activitatea de zi cu zi a unui psiholog care se aflǎ la inceputul abilitǎrii in domeniul psihoterapiei.

Imi asum si castigurile interventiei in realitatea vie a clientilor dar si ezitǎrile si sper ca aceastǎ lucrare sǎ fie un pretext al unor discutii tip feedback, materialul de lucru in supervizare si baza abordǎrii terapeutice experientialiste.

Capitolul I

Reperele relatiei terapeutice in psihoterapia copilului si adolescentului

• Specificul si unicitatea relatiei terapeutice

Incǎ de la inceput plec de la premisa cǎ intr-o relatie bazatǎ pe obiective si interventii de tip terapeutic, raportul dintre cei doi participanti la experientǎ este unul de la subiect la subiect, intr-o interactiune care are drept valoare afisatǎ si promovatǎ dimensiunea umanǎ, depǎsind inegalitatea si implicit iluzia atotputerniciei dintr-o relatie tip subiect-obiect. Acest lucru presupune trǎirea intalnirii dintr-o perspectivǎ care are la bazǎ dinamica schimburilor emotionale si impǎrtǎsirea gandurilor, experientelor personale implicand in acelasi timp interinfluentarea reciprocǎ de tipul: eu sunt parte a lumii tale reale, tu esti parte a lumii mele reale.

Cu alte cuvinte, relatia terapeuticǎ in psihoterapia experientialǎ este o relatie deschisǎ (fiecare va spune ce gandeste si simte in acel moment, ce este dispus si pregǎtit sǎ spunǎ), cuprinde ideea de "a fi impreunǎ", se bazeazǎ pe egalitate, empatie, este nonjudicativǎ dar provocativǎ, promoveazǎ actional, in realitatea experientei, sentimentul valorii personale, spiritul uman si are ca scop final stimularea resurselor personale, deblocarea energiei creatoare din interiorul fiecǎruia. Pe acest canal energetic care se deschide intre terapeut si copil se manifestǎ liber spiritul ludic, expresivitatea corporalǎ, actionalǎ si mentalǎ, ia nastere metafora unei intalniri autentice, oneste, reparatoare.

Intalnirea terapeuticǎ cu un copil sau adolescent este specialǎ, atat pentru terapeut , cat si pentru copil pentru cǎ se situeazǎ din start in lumea altor repere decat cele intalnite in realitatea familialǎ si socialǎ in viata de zi cu zi, o realitate care uneori este in rolul "mamei rele sau absente" si care uitǎ cǎ are o multime de copii care au nevoie de securitate, atentie, hranǎ emotionalǎ si suport, stimulare si incurajǎri, care au nevoie mai mult decat orice de iubire si acceptare neconditionatǎ. In cadrul acestei metafore, psihoterapeutii sunt in ipostaza de magicieni-misionari care luptǎ cu vrajitoarele cele rele, cele care au furat rasul si curajul si care au ascuns toate "copilǎriile" creativitǎtii in cotloane indepartate de suflet. Ei sunt promotorii revolutiei emotionale, o revolutie a prezentului si a experientei de "aici si acum", o revolutie a evolutiei si a devenirii la intregul potential a ceea ce se naste in noi in fiecare secundǎ a viului.

Astfel, dacǎ in viata obisnuitǎ, adultii nu-si acordǎ prea mult timp pentru a-l asculta pe copil (de fapt au uitat sa-l mai asculte pe copilul interior) iar in momentul in care interactioneaza, de obicei ei sunt cei care vorbesc si o fac aproape normativ-ce au voie sau nu au voie copiii sǎ faca, terapeutul acordǎ foarte multǎ atentie si o atentie constanta in timp a ceea ce au nevoie sǎ comunice copiii.

O alta diferenta vine din sfera emotionala, pentru ca paradoxal in relatie cu adultii care le sunt cei mai apropiati copiilor, rareori se manifesta un contact profund, intens, autentic, echilibrat din punct de vedere emotional. Iar acesta este un obiectiv implicit relatiei terapeutice, realizandu-se prin faptul ca terapeutul da atentie la ceea ce are de comunicat copilul verbal dar si nonverbal iar modul lui de a se raporta si a se confrunta cu o dificultate este luat foarte mult in serios. Terapeutul nu ofera repede o solutie si nici nu ignora perceptia micului sǎu client asupra evenimentelor personale de viata, ci dimpotriva accentueaza si incurajeaza exprimarea emotionala si rolul feedback-ului emotional in chiar gestionarea problemelor, implicatia si autenticitatea ofertei si primirii de ajutor. Dintr-o anumita perspectiva, rolul terapeutic implica si partea de educatie emotionalǎ, in sensul deblocǎrii libertǎtii emotionale si a dreptului la experienta personalǎ.

Ceea ce pare o abordare cu totul noua a relatiei cu un copil este faptul ca exista o forma de respect pe care copilul nu a experimentat-o probabil niciodata in relatii, aceea ca tot ceea ce spun si traiesc ei la un anumit moment dat va fi sub auspiciile confidentialitatii si nu va fi impartasit unui alt adult. Este de fapt semnalul ca emotiile, gandurile si actiunile lor sunt foarte importante, ceea ce-i va pune in mod sigur in contact, mai devreme sau mai tarziu cu sentimentul asumarii personale, pe toate palierele personalitatii inca in formare. Din experienta mea personala, copiii si adolescentii carora le-am vorbit despre regula etica a confidentialitatii au reactionat cu multa uimire dar aproape invariabil s-au indreptat de spate si au transmis perceptibil un sentiment de mandrie, avand constiinta importantei care li se acorda neconditionat, de la inceput. In ochii unora dintre ei s-a mai pastrat o doza de suspiciune si-mi dau seama cat au fost de obisnuiti cu umilirea, distanta, critica, uniformizarea, dispretul. Au capatat un fel de demnitate trista si o resemnare, reluandu-si in prezenta mea povestea, fara a mai avea in suflet si in minte posibilitatea de a fi ascultati si intelesi. Ce imi ramane mie de facut? Sa pastrez constant acelasi respect fata de experienta lor si sa le ofer spatiul si timpul in care ei au libertatea sa-si recapete speranta si increderea. Adica sa le ofer tocmai o relatie cu coordonate spatiale si temporale umane.

Nu in ultimul rand si, intr-un sens poate cel mai important, entuziasmul, placerea, bucuria, curiozitatea de a te juca, de a asista jocurile copiilor, fanteziile si creatiile lor artistice, umorul reprezintǎ privilegii implicite ale intalnirii terapeutice, ceea ce adultilor le este greu sau uitǎ uneori sa manifeste. Copiii isi pot convinge parintii sa se joace cu ei dar la un moment dat pare ca si cum li s-ar face un favor, ceea ce afecteaza mult calitatea si autenticitatea implicarii de ambele parti.

Avand in minte aceste cateva repere ale relatiei, la inceputul psihoterapiei, mesajul subtil care se transmite este acela ca terapia este diferita de orice alt tip de relatie pe care il au copiii si adolescentii. Este in primul rand o relatie care are un scop bine definit, acela de a favoriza schimbarea raportarii clientului la propria persoana si la lume, in sensul unei acceptari autentice si a dreptului de a fi asa cum este. In al doilea rand, desi implica la un moment dat calitatile unei oferte parentale sau prietenesti, exista diferente importante si poate tocmai acestea contribuie cel mai mult la schimbarile emotionale si comportamentale. Nu in ultimul rand, exista limite ale relatiei, niste cadre relationale iar acestea difera foarte mult fata de relatiile comune care se stabilesc in viata de zi cu zi. Aceste aspecte nu inchid relatia terapeutica intr-o aura de mister, tinand-o departe de realitate, doar ca implicatiile ei in realitatea persoanei in devenire sunt mult mai subtile, prin interiorizarea unui model de relatie care va schimba premisele construirii si remodelarii tuturor celorlalte relatii, inclusiv relatia cu propria persoana. Din acest punct de vedere, relatia devine instrument terapeutic de resemnificare a experientelor primare, o metaforǎ a raportului cu lumea pe care copilul are nevoie sǎ o exploreze creativ nu sǎ o ocoleascǎ evitant, temǎtor, defensiv.

Dintr-o perspectiva mult mai pragmatica, trebuie sa avem in minte conditiile intalnirii cu un client, care in cazul de fata este un copil sau un adolescent. Copiii nu vin singuri la terapie, ei sunt adusi de parinti, bunici, trimisi de invatatori sau medici, ceea ce din start aduce in discutie problema motivationala si asteptarile, scenariile care se nasc in mintea copilului cand li se spune si daca li se spune despre intalnirea cu terapeutul. Acesta este cineva pe care, din experienta mea, copiii il asociazǎ cu un medic sau cu o persoana autoritarǎ care-i va pune la punct si le va spune ca ceea ce fac ei este gresit. Din pacate, multe din proiectiile care sunt atasate din start terapeutului, psihologului sunt de natura negativa, anxiogena, critica, neexistand inca o perceptie corecta asupra activitatii noastre profesionale. Mai mult, deseori, pǎrintii depǎsiti de situatia problematicǎ pe care o traverseazǎ copiii lor, folosesc pretextul acestei intalniri ca pe amenintarea cea mai durǎ sau ca pe solutia ultimǎ. Sunt ei insisi demoralizati, au nevoie de incurajǎri iar aceastǎ atitudine intǎreste sentimentele de vinovǎtie si de teamǎ ale copilului.

De aceea este necesara o intrebare simpla adresata copilului, aceea daca stie motivul pentru care a fost adus sa vorbeasca cu un psiholog, daca stie ce este acela un psiholog si cu ce se ocupa el, ce isi imagineaza el despre aceste discutii, intalniri, care este viziunea lui asupra problemei. Inainte de asta, nu trebuie neglijat momentul primului contact. Existǎ mai multe modalitǎti de a initia contactul cu un copil. Multi terapeuti preferǎ intalnirea cu toatǎ familia pentru a observa direct interactiunile dintre membrii acesteia. Indiferent de acestǎ alegere, copilul poate fi intampinat la usa de la intrare, i se da mana (acest fapt linisteste, stabileste nonverbal tipul de relatie, bazat pe egalitate si respect), se fac prezentarile, este condus in camera si i se acorda libertatea de a-si alege locul si de a explora tot spatiul. Simplul fapt de a i se adresa pe nume si a i se spune numele terapeutului transmite faptul cǎ acesta este avizat despre cine este copilul si cǎ aceastǎ intalnire este importantǎ pentru ambii. Atitudinea corporalǎ trebuie sǎ exprime deschidere dar din experienta personalǎ atingerile si gesturile fizice prea familiare sunt receptate de cǎtre copil ca intruzive si nejustificate. Dar a-l lua de manǎ pe copil poate fi securizant mai ales in cazul copiilor mai mici.

Relatiile terapeutice pot descrise si trǎite in moduri foarte variate, dar punctul comun este reprezentat de faptul ca terapeutul trebuie sa promoveze acel tip de relatie care va facilita exprimarea comportamentelor, reactiilor si a activitatilor specifice formei de terapie practicate si care va fi in beneficiul copilului. Aspectul cel mai important nu este acela daca copilul il place pe terapeut (aceasta este o conditie necesara dar nu si suficienta), ci se refera la masura implicarii si la gradul de intensitate al relatiei. Este o capcana pentru psihoterapeutii incepatori sa investeasca o mare parte din energie in efortul de a se face placuti de catre copil. Sunt mult mai productive relatiile care suscita respectul pentru terapeut, credinta ca acesta va fi acolo pentru client si ca-i pasa, ca acesta are puterea de a oferi suport, ajutor si feedback.

• Alianta terapeutica - Relatie terapeutica

O relatie terapeutica implica mai multe dimensiuni si se desfasoara la diferite nivele de intensitate iar acesta este un argument pentru cunoasterea reala a tipului si calitatii relatiei terapeutice in fiecare moment al interventiei si in decizia privind directia si profunzimea analizei.

Alianta terapeutica dintre terapeut si copil se realizeaza atunci cand copilul decide sa coopereze cu terapeutul in incercarea de a depasi anumite dificultati emotionale sau relationale. Aceasta decizie este luata destul de repede in terapie si este semnul asigurarii compliantei la interventia de acest tip. Cel putin la un nivel cognitiv copilul sau adolescentul este deschis la interventiile si sugestiile terapeutice, ceea ce asigura fondul motivational, cooperarea si gradul de participare la sedinte, in baza unei intelegeri uneori neverbalizate explicit ca ambii au scopuri comune si participa la o actiune importanta pentru amandoi.

Este demn de retinut ca aceasta diferentiere, dintre particularitǎtile aliantei terapeutice si cele ale relatiei terapeutice, nu este pur si simplu conceptuala si ca are un corespondent in realitatea interventiei psihoterapeutice care presupune un proces dinamic, evolutiv al transformarilor interioare si al accesului la anumite tipuri de experiente. Acest proces are un ritm personalizat fiecarui copil, adolescent si nu se realizeaza decat in conditiile unei relatii terapeutice autentice. Astfel construirea relatiei pleaca de la stabilirea unei aliante terapeutice motivatoare si suportive si se transforma in timp odata cu cresterea gradului de intimitate psihologica a intalnirilor.

Terapia castiga in intensitate si flexibilitate atunci cand alianta terapeutica evolueaza intr-o relatie terapeutica. Aceasta cuprinde toate atributele aliantei terapeutice dar este mult mai mult decat atat.

Dovada faptului ca s-a stabilit o relatie terapeutica este aceea ca intre terapeut si copil, adolescent s-a dezvoltat o legatura profunda din punct de vedere emotional. Aceasta legatura este atat de profunda incat copilului i s-a deschis o camera magica de oglinzi de proiectie, un spatiu in care isi proiecteaza sentimentele si partea de umbra pe figura terapeutului si cauta in acesta suport emotional. Totul se bazeaza pe un sens profund al sigurantei si securitatii asigurate in relatie. Acest sens si totodata sentiment diferentiaza de fapt aceasta relatie de oricare alta. Am vorbit mai sus (pagina 4) despre importanta confidentialitatii. Atunci cand in timpul primei sedinte, terapeutul informeaza copilul, adolescentul despre acest aspect, de fapt se asigura si se face apel doar la semnificatia logicǎ, rationalǎ si moralǎ a sentimentului de securitate, un principiu care este exprimat verbal. Cand copilul accepta oferta confidentialitatii, accepta o promisiune mai degraba pe criteriul autoritatii terapeutului si in virtutea situatiei speciale in care se afla, decat pe baza unui sentiment adanc de incredere. In acest punct, declararea pastrarii confidentialitatii este o asigurare ca orice sentiment de vinovatie sau jena ar simti copilul, adolescentul, nu va fi impartasit altor persoane, fie ei parinti, profesori, prieteni sau persoane straine. Este o masura de protectie a copilului fata de altii dar nu-l poate proteja pe acesta de sine, de propriul sentiment de vina, frica, anxietate. Acest tip de protectie nu se poate realiza decat daca copilul a interiorizat un sentiment profund de incredere in terapeut iar acest sentiment nu se poate dezvolta decat prin construirea in timp a unei legaturi emotionale puternice. Este vorba despre nivelul inconstient al sentimentului de securitate.

Doar atunci, copilul va avea garantia ca ceea ce va impartasi terapeutului, indiferent cat de rusinos, nu va distruge, nu va modifica si nu va afecta in nici un fel aceasta relatie, nu va afecta nici ce crede, nici ce simte terapeutul fata de copil si nici implicarea acestuia de a ajuta copilul sa depaseasca anumite stari si conflicte. E ca si cum intuitiv se pun bazele unui legamant tacit, indestructibil ca terapeutul va provoca orice confruntare terapeutica dar intr-un mod tolerabil copilului, gradului lui de acceptare si pregatire, interesului lui.

Castigarea acestui sentiment de securitate emotionala ii permite copilului sa riste un mod cu totul nou de a simti, a gandi si a actiona, il deschide receptiv spre posibilitati alternative, adica spre o experimentare flexibila, autentica, creativa a realitatii, experimentare care se exerseaza la inceput in cadrul relatiei terapeutice dar care face dovada potentialului maxim in realitatea si in contextul evenimentelor de viata.

Interactiunea si comunicarea de tip terapeutic- indicatorii subtili ai relatiei terapeutice

Primul aspect pe care avem nevoie sa-l luam in considerare, ca psihoterapeuti in contact cu clientii nostri, este acela ca fiecare dintre ei este unic. In cazul copiilor se adauga si nota aceea speciala a faptului ca exista diferente intre noi si ei privind nivelul de dezvoltare, modul de a percepe realitatea, tipul de contact si interactiune, nevoile si modul de a-si exprima emotiile si gandurile, activitatile in care sunt implicati, tipul de preocupari. In aceasta lumina, nu este niciodata eficient sa-i potrivim pe ei in propriul nostru concept despre cum ar trebui sa devina, ci pur si simplu sa descoperim care este propria lor conceptie despre sine, care sunt nevoile si caile lor naturale de schimbare.

Confidentialitatea este o premisa importanta pentru a pune bazele unei relatii terapeutice, dar in sine nu este suficienta daca clientul nu descopera ca terapeutul lui este o persoana de incredere care este capabila si de intelegerea dar si de acceptarea lui. Aceasta abilitate a terapeutului si a clientului de a comunica subtil si profund, la un nivel inalt de incredere implica termenul de raport, inteles ca un mod simetric de a raspunde modelului despre lume al copilului, ca rezonantǎ empaticǎ intre cei doi, ca bazǎ a unui climat securizant in care copilul sǎ se poatǎ simti si manifesta natural.

Cum se poate ajunge la experienta increderii? Exista anumite patternuri de comunicare pe care avem nevoie sa le exersam in practica de abilitare a lucrului cu un client pentru ca sunt instrumente eficiente care pun bazele unei relatii terapeutice bazate pe un limbaj comun al intalnirii. In acest sens putem acorda atentie modului in care copilul, adolescentul foloseste cuvintele si anumite expresii si care ne ofera informatii despre reprezentarile constiente ale experientei in derulare. Daca ne adaptam limbajul la aceste reprezentari, efectul este ca acesta va experimenta relatia terapeutica cu cineva care vorbeste acelasi limbaj, intelege si se face inteles. Un alt inteles atribuit stabilirii raportului este acela de a oglindi comportamentul analogic al clientului, de a-l reflecta in posturǎ, gesturi, mimicǎ, contact vizual, calitǎtile vocii. Efectul oglindirii este ca propriul comportament devine atat de bine identificabil cu cel al clientului, incat devenim pentru el o sursa inconstienta si clara de feedback iar efectul va fi acela de urmare. Copilul este sugestibil la aceastǎ formǎ subtilǎ de ghidare ale cǎrei beneficii constau in sesizarea altor posibilitǎti si alegeri, descoperirea unor resurse, constientizarea unor noi aspecte, deblocarea corpului si a miscǎrilor, a respiratiei.

Acest raport rezonant emotional din interiorul relatiei terapeutice presupune renuntarea constientǎ la rolurile stereotipe, la comportamentele incongruente, la mǎsti si imagini construite, la ezitǎri ale disponibilitǎtii in a fi prezent in beneficiul clientului. Dacǎ oferta relationalǎ este incongruentǎ in continut sau comportament, copilul va avea modelul unei relatii superficiale, lipsite de onestitate si-l va prelua inconstient, consolidandu-si neincrederea.

Terapeutul se manifestǎ ca o persoanǎ realǎ care reuseste natural sǎ-l atingǎ emotional pe copilul din fata sa.

Rezumand, este vorba de un raport de continut , un raport comportamental si un raport cultural. In cazul copiilor si mai evident la adolescenti este vorba de o sub-culturǎ aparte, bazatǎ pe un limbaj argotic nuantat, pe incurajarea anumitor comportamente la modǎ, pe insemne vestimentare recunoscute in grup, pe afisarea unor valori specifice. Terapeutul are nevoie sǎ ia in considerare istoria culturalǎ a clientului sǎu si sǎ foloseascǎ activ atributele unei comunicǎri cu impact in cadrul sistemului acestuia de referintǎ. Este des intalnit exemplul copiilor care se tem de monstri si cer ajutorul pǎrintilor, primind in schimb toate asigurǎrile cǎ astfel de fiinte nu existǎ si nu au cum sǎ le faca nici un rau. O alternativǎ mai eficientǎ la acest tip de rǎspuns ar fi poate cǎ "intr-adevar exista monstri, numai cǎ ei se tem de cuverturi si de lapte". La un astfel de rǎspuns, un copil nu se simte neconfirmat in felul lui de a percepe realitatea, fiind un exemplu de oglindire a modelului cultural personal, specific varstei, in interiorul caruia gasim si oportunitatile de a face schimbarea potrivita. Argumentele logice ale parintilor privind realitatea nu modificǎ realitatea copilului, servind doar la a o face mai confuza si a mari disonanta, fiind evident ca in lumea copiilor existenta monstrilor este foarte posibila.

Atitudinea terapeuticǎ- Abilitǎti de contact terapeutic

Ce inseamnǎ oare atitudinea terapeuticǎ potrivitǎ, adecvatǎ, eficientǎ in psihoterapia copilului si adolescentului? Existǎ un model? Existǎ criterii, repere? Ce inseamnǎ de fapt o atitudine empaticǎ, onestǎ si deschisǎ in relatiile cu copiii?

Poate cea mai importantǎ conditie o reprezintǎ de fapt a intra in relatie, a intelege si a comunica in termenii modelului lor despre lume. Relatia devine mai stransǎ si interventia terapeuticǎ se desfǎsoarǎ mai profund si mai eficient in momentul in care folosesti modelul despre lume al clientului pentru a ghida construirea creativǎ a metodei.

A fi prezent in terapie in beneficiul clientului inseamnǎ a-l insoti pe o cale care-i apartine si-n care se manifestǎ unic. Intr-o manierǎ de amplificare si oricat de paradoxal ar suna, panǎ la urmǎ copilul sau adolescentul din fata noastrǎ stie cel mai bine care-i sunt nevoile, cum se exprimǎ emotional si care-i sunt strategiile de a face fatǎ dificultǎtilor, adicǎ el este expertul propriei probleme. Mi se pare esential sǎ plecǎm la drum cu convingerea si valoarea cǎ dacǎ cineva isi poate asuma responsabilitatea pentru procesul de schimbare, atunci aceastǎ responsabilitate si credit apartin clientului, iar acest lucru este valabil indiferent de varsta partenerului din fata noastrǎ. Lui ii apartin resursele, in el se poate manifesta orice zona a potentialului de crestere. Posibilitǎtile de actiune ale terapiei in cazul copiilor si adolescentilor sunt cu atat mai mari cu cat acest potential se afla in plina forma de manifestare, dinamica lui este maleabila si antreneaza o mare putere compensatorie.

Cum poti sǎ devii co-participant de incredere in acest proces?

Prin a fi prezent, a fi curios, a intra intr-un raport de rezonantǎ verbalǎ, nonverbalǎ, emotionalǎ, comportamentalǎ, a-ti adapta lentilele la modul de perceptie al copilului, a jongla natural cu toate pozitiile perceptuale, a te misca in cel mai flexibil mod cu putintǎ, a fi creativ, spontan, liber, cald, a te juca cu o plǎcere perceptibilǎ cu cuvinte, gesturi, culori, sunete, imagini, vise, fantezii, povesti, metafore, jucǎrii, personaje, a fi partener in joc si-n a invǎta, a dǎrui si a primi, a regǎsi toatǎ energia copilului din tine si a o folosi intr-un mod abilitat, a stimula toate energiile si resursele pentru a participa in procesul devenirii autonome, personalizate, unice a copilului/adolescentului.

A fi prezent, aici si acum, experienta directa a lui "ce si cum" este o conditie implicita oricarui eveniment obiectiv sau subiectiv. Nu putem trai decat in prezent, restul e interpretare, proiectie sau amintire. Copilul traieste mai mult decat oricine experienta prezentului si poate ca asta e o explicatie pentru bucuria , spontaneitatea, curiozitatea lui naturala. In terapie se vorbeste despre faptul ca orice experienta a clientului asupra caruia se lucreaza este adusa in prezent. In lucrul cu copiii, conditia se realizeaza spontan.

Eu imi propun sa vorbesc despre prezenta terapeutului. Ce inseamna a fi prezent in contactul cu un copil? Pentru mine inseamna disponibilitate, inseamna a ma pregati pentru intalnirea cu copilul, adica a-mi rezerva cateva minute inainte de sedinta pentru a intra in contact cu copilul din mine, pentru a-l invita intr-un spatiu nou de joaca sau pentru a-si revedea vechi camarazi. Inseamna a constientiza in orice moment si a face disponibile in experienta fiecare emotie, senzatie, tendinta, fiecare reactie, pentru a avea control pe contact si interventie, fara a pierde din spontaneitate si fara a cadea in atitudini regresive. Este falsa perceptia conform careia este nevoie sa te intorci regresiv la un anumit stadiu pentru a te intelege cu copilul din fata ta. Dimpotriva o astfel de atitudine falsifica intalnirea si este cunoscut faptul ca cei mai buni detectori de incongruente sunt copiii.

A fi curios trezeste in mine analogia cu atitudinea vanatorului. Inseamnǎ a fi atent, receptiv, a fi sincer interesat, a vana metaforic orice semn al schimbǎrii, a tinti si a puncta subtil dar cu bucurie fiecare resursǎ in actiune. A fi curios inseamnǎ a fi motivat pentru intalnire, a vrea sǎ inveti, a acorda dreptul la exprimare celuilalt, a coopera, a fi deschis la a crea, la a construi impreunǎ. A fi curios presupune si a invǎta lectia rǎbdǎrii, pǎstrand vie curgerea energiei, a fi rǎbdǎtor in proces in asteptarea rezultatului, a fi perseverent si a respecta ritmul partenerului.

A fi flexibil este o conditie oricǎrui lucreazǎ terapeutic cu copiii si adolescentii pentru cǎ ei au nevoie de asistentǎ si suport, nu doar de un partener de joacǎ sau discutii. Flexibilitatea se referǎ in viziunea mea la o flexibilitate de roluri in partea manifestǎ, expresivǎ a procesului terapeutic si la o flexibilitate internǎ, de naturǎ profesionalǎ. Aceasta din urmǎ depǎseste conceptual ideea de rol si intrǎ in sfera constientizǎrii si experimentǎrii nuantate a pozitiilor perceptuale de raportare la realitate. In psihoterapia copilului si adolescentului avem nevoie de un antrenament intensiv al trecerii de la pozitia de Eu, Eu-copil, Eu-terapeut, la cea de Tu, Tu-copil, Tu-client si nu in ultimul rand la pozitia de Observator, Observator al relatiei, Observator al procesului, Observatorul-martor. Aceastǎ dinamicǎ se desfǎsoarǎ rapid dar cu maxim de responsabilitate fiind o cale de autoreglare internǎ. Propria stare de martor, asiguratǎ prin functionarea flexibilǎ a pozitiilor perceptuale devine reper pentru copil, adolescent care invatǎ intuitiv, inconstient sǎ acorde atentie non-judicativǎ propriilor procese interioare intr-o descoperire nouǎ, alternativǎ care nu presupune fugǎ sau evitare.

Un alt aspect important al clǎdirii relatiei terapeutice este pur si simplu sa-ti placa copiii. Copiii simt cand sunt placuti sincer iar raspunsul lor natural este de a oferi acelasi tip de emotie. Este o cale simpla de a pune bazele unei legaturi reciproce. In cele mai multe cazuri terapeutii se ocupa de acest domeniu tocmai pentru ca le plac copiii foarte mult si chiar intalnirea cu ei in conditii obisnuite este prilejul trairii unor sentimente pozitive si a obtinerii unei stari senine, energizante.

In relatia terapeutica de tip experiential, atitudinea promovata este cea de participare, cooperare, egalitate, ceea ce implica participarea activa a copilului, adolescentului la propria transformare, crestere. Este prima dovada ca acestia sunt capabili sa invete controlul asupra propriei vieti si sa faca schimbarile constiente a ceea ce au nevoie. Este o investitie in viitorul personal. Pentru terapeut, este o optica si o atitudine specifica: "Clientul meu face toate eforturile pentru a ajunge la nivelul de transformare de care are nevoie si al carui potential este pregatit sa-l manifeste". Terapeutul de factura umanist-experientialista este interesat sa asiste copiii si adolescentii in a deveni persoane autonome, care au acces si pot folosi orice resursa personala pentru a se exprima in virtutea unei libertati interioare asumate, invatand cum sa devina constienti de sine si de altii, dezvoltandu-si respectul fata de sine, implicit fata de altii si o atitudine activa in fata vietii si in alegerea acelor experiente care sunt profitabile in evolutia personala.

Relatia terapeuticǎ: Contract manifest-Contract Inconstient (Transfer-Contratransfer, Rezistente)

Am vorbit in subcapitolele anterioare despre importanta primului contact cu copilul sau adolescentul si despre faptul cǎ in cazul acestora existǎ mai degrabǎ o intermediere prin familie. Indiferent dacǎ prima sedintǎ se face in prezenta intregii familii sau dacǎ copilul acceptǎ intalnirea separat de acestia, scopul principal devine acela de a-l convinge pe copil sǎ vinǎ la urmǎtoarea intalnire. Este primul pas in stabilirea aliantei terapeutice, prin stimularea motivatiei clientului si asigurarea acestuia cǎ experienta terapeuticǎ este pozitivǎ. Este deasemenea o ocazie pentru a stabili un anumit mod de comunicare si pentru a determina care sunt expectatiile copilului/adolescentului legate de desfǎsurarea procesului terapeutic.

Din experienta mea, este foarte important sǎ te prezinti si chiar sǎ explici pe intelesul lor ce inseamnǎ a fi psiholog, psihoterapeut si cum se vor desfǎsura, in mare, intalnirile. Cea mai bunǎ modalitate de a face acest lucru este de a descrie in termeni de actiune, accentuand modul in care ii poate ajuta. O astfel de prezentare normalizeazǎ modul de interactiune si corecteazǎ posibilele prejudecǎti, idei eronate despre psihoterapie si motivele pentru care cineva apeleazǎ la acest tip de interventie. Cele mai frecvente astfel de prejudecǎti pe care le-am intalnit se referǎ la figura terapeutului care este asociat cu un medic sau mai grav cu o persoanǎ care intervine cu autoritate, pedepseste, spune cum trebuie fǎcute lucrurile si la faptul cǎ trebuie sǎ fii nebun dacǎ vii la terapeut iar aceastǎ prejudecatǎ este foarte puternicǎ in cazul adolescentilor care chiar evitǎ sǎ povesteascǎ prietenilor despre sedinte.

Acesta este un argument in plus pentru mentionarea chiar de la primul contact a regulii de confidentialitate. Pe de-o parte se asigurǎ un sentiment pozitiv fatǎ de interventia terapeuticǎ pentru cǎ adolescentul/copilul se simte special si tratat cu respect, iar acesta este un scop important al primei sedinte. Pe de altǎ parte, are nevoie de acest tip de protectie pentru a se deschide, iar cu cat se intamplǎ acest lucru mai repede cu atat mai bine. Din perspectiva terapeutului, spunandu-i copilului despre regula confidentialitǎtii, este ca si cum ii spune in acelasi timp cǎ existǎ niste asteptǎri legate de aceastǎ deschidere.

Face parte tot din abordarea primei sedinte faptul cǎ este indicat sǎ lasi copilul sǎ vorbeascǎ liber despre lucrurile obisnuite care-l preocupǎ sau despre orice alege si se simte confortabil sǎ vorbeascǎ. Cea mai bunǎ atitudine este aceea de a asculta cu interes si de a incuraja povestirea prin accentuarea aspectelor pozitive care dezvoltǎ stima de sine.

Prin aceastǎ tatonare se pun de fapt bazele unui contract terapeutic care promoveazǎ si anuntǎ un anumit tip de relatie terapeuticǎ si anume acela de relatie centratǎ pe realitate, care implicǎ ideea de egalitate, respect reciproc si acceptare neconditionatǎ a clientului de cǎtre terapeut. Este o experientǎ bazatǎ pe incredere si sigurantǎ, in care terapeutul este parte integrantǎ,. naturalǎ a realitǎtii copilului/adolescentului, asigurand certitudinea reechilibrǎrii si aducerii in prezent a incercǎrilor de autoexplorare ale acestuia. Terapeutul este prezent in relatie in calitatea lui umanǎ, avand momente de autodezvǎluire si participare activǎ in proces.

In relatia terapeuticǎ centratǎ pe realitate nu poate ignora tocmai aspectul confruntǎrii cu realitatea si este astfel favorizat un mod securizant de explorare, acela prin care copilul incearcǎ si testeazǎ noile comportamente, ganduri, reactii emotionale in cadrul terapeutic dupǎ care se simte pregǎtit sǎ-si asume riscurile si in afara terapiei stiind cǎ oricare ar fi feedbackurile se poate baza pe securitatea, intelegerea si empatia terapeutului.

Toate aceste aspecte fac parte din ceea ce eu am numit din titlu contract manifest, mai precis premisele de la care se porneste in construirea relatiei terapeutice.

Dincolo de aceste baze, intalnirea psihologicǎ dintre terapeut si copil, adolescent antreneazǎ inevitabil mecanismul proiectiei. In acord cu opinia lui Jung conform cǎreia "proiectiile transformǎ lumea in propria noastrǎ fatǎ, dar in cea necunoscutǎ nouǎ", efortul cumulat al terapeutului dar si al copilului, adolescentului cu care lucreazǎ este desprinderea de acel "sentiment d'incompletude" pe care-l creeazǎ lumea proiectiilor, a cǎrei realitate rǎmane mereu de neatins si care impinge la confruntare. Pe baza mecanismului proiectiei apare inevitabil si un alt tip de contract, de data aceasta inconstient, contract care devine spatiul manifestǎrii fenomenului de transfer, contratransfer si "campul de bǎtaie al rezistentelor".

In aceastǎ luminǎ, devine foarte important sǎ intelegem sursele sentimentelor initiale ale copilului fatǎ de terapeut dar si sentimentele initiale ale terapeutului fata de copilul cu care lucreaza.

Sunt multe aspecte ale psihoterapiei care provoacǎ anxietate copilului, cum ar fi locul nou, strǎin, adultul necunoscut, sensibilitatea la confuzia, ingrijorarea parintilor. Pe langǎ acestea, copiii se simt uneori vinovati si temǎtori in legǎturǎ cu faptul cǎ terapeutul, un strǎin pentru ei, ar afla despre lucrurile grave pe care ei le-au fǎcut, cǎ vor fi expusi si evaluati.

Este adevǎrat cǎ acesti copii vor experimenta un anumit grad de anxietate pentru cǎ sunt nevoiti sǎ facǎ fatǎ unei situatii noi, cu o persoanǎ necunoscutǎ si cǎ vor incerca adesea sǎ camufleze aceastǎ teamǎ in spatele altor emotii sau comportamente. De exemplu, copilul se va simti si se va comporta distant din punct de vedere emotional fatǎ de terapeut si in acest mod isi va ascunde anxietatea si va aseza protectiv o barierǎ socialǎ intre el si apropierea de terapeut. In alte cazuri, copilul isi va scunde nesiguranta, devenind peste mǎsurǎ de agreabil si depunand toate eforturile pentru a se face plǎcut pentru cǎ intr-un fel acest comportament ii va asigura controlul asupra interactiunii si ii va garanta sentimentul protectiei, neagresiunii.

In cazul altor copii, caracteristic le este sǎ amplifice foarte mult reactiile emotionale. Astfel, un copil care in mod obisnuit este destul de furios poate exagera foarte mult aceastǎ emotie, protestand in legǎturǎ cu faptul cǎ a fost adus la terapeut sau cǎ nu-l place pe acesta. In realitate, furia copilului poate simboliza ingrijorarea si teama lui. Un beneficiu secundar este obtinut prin faptul cǎ o astfel de reactie mentine distanta fatǎ de terapeut si-i ofera copilului un spatiu de siguranta.

Poate cǎ cea mai des intalnita reactie de teama o reprezinta anxietatea de separatie fata de parinte, reactie intalnita totusi mai degraba in cazul copiilor mai mici. In cazuri mai rare, adolescentii pot fi si ei inspaimantati de separare, dar jena sociala implicata in a admite aceasta teama este atat de intensa incat prefera sa-si ascunda aceasta anxietate intr-o atitudine protestatara sau de izolare.

Datoritǎ acestor reactii initiale dar si pe parcursul terapiei, copiii si adolescentii lanseaza frecvent provocǎri, incercand sa testeze limitele de permisivitate si manipulativitate ale terapeutului.

Asa cum un copil in calitatea lui de client experimenteaza o gama variata de reactii emotionale la intalnirea cu terapeutul, si acesta va avea reactii diferite in contact cu copilul. Terapeutul are nevoie sa fie constient de astfel de reactii pentru ca ele vor afecta interactiunea, fiind in acelasi timp surse importante de informatie si feed-back. Diferentele in reactie sunt un raspuns in oglinda la mesajele implicite transmise de catre copil.

Cea mai importantǎ intrebare pe care ne-o putem pune in timpul si dupa prima sedinta este: Cum m-am simtit in prezenta acestui copil? Ce reactii a trezit in mine?

Dincolo de a sti daca ne-a placut sau nu copilul, avem nevoie sa ne intrebam: Mi-a parut rau pentru el? Mi-a fost teama ca o sa facǎ vreo criza pe care nu o pot controla? Am fost iritat si m-am straduit sa nu arat acest lucru?

Odata ce terapeutul este constient de aceste sentimente poate continua prin a se intreba ce anume din ce a fǎcut copilul a trezit toate aceste reactii in interiorul lui? Acesta este o intrebare utila pentru ca ofera in acelasi timp informatii despre modul de a functiona al copilului, despre strategia lui de a face fata obstacolelor. Daca terapeutul s-a simtit inconfortabil, chiar usor enervat in timpul sedintei, poate ca asta s-a datorat faptului ca acest copil s-a invartit permanent in explorarea cabinetului iar terapeutul s-a tinut dupa el, ingrijorandu-se ca va sparge ceva sau ca va avea acces la documente confidentiale. Poate ca acesta l-a ignorat adesea pe terapeut in ceea ce a spus si a raspuns doar partial incercarilor acestuia de a-l angaja in discutie si interactiune.

Poate ca dimpotriva, sedinta s-a incheiat si terapeutul s-a simtit foarte multumit de modul cum a decurs intalnirea si chiar cu un sentiment de simpatie fata de copil. Se datoreaza asta faptului ca avem de-a face cu un copil carismatic, foarte deschis si spunand cu usurinta ce mult il place pe terapeut? In cazul unui adolescent, s-a comportat acesta cu maxima cooperare, straduindu-se intens sa fie un bun client si sa vorbeasca despre orice fel de problema?

Sunt intrebari importante pentru ca uneori copiii apeleaza la astfel de strategii doar pentru a provoca conditiile unei relatii de dependenta, in care responsabilitatea si efortul schimbarii revin in intregime terapeutului. In legatura cu acest aspect, cea mai dificila intrebare care se naste in mintea terapeutului este : Care este motivul care-l face pe copil sa se comporte in asa fel incat sa trezeasca aceste reactii? Care este de fapt mesajul lui? Raspunsul la aceasta intrebare ne conduce la motivatia din spatele comportamentului si ne ajuta sa identificam cauzele problemelor emotionale ale copilului. Este o intrebare cruciala pentru ca raspunsul ei reprezinta cheia in ghidarea procesului terapeutic. A cunoaste nevoile si raspunsurile constiente si inconstiente ale copilului scoate in evidenta adevaratul mecanism psihologic.

Ideea este cǎ toate aceste reactii initiale si cele care se vor activa pe parcursul terapiei, ca efect direct al relatiei terapeutice fac parte din fenomenul de transfer si contratransfer.

Transferul descrie o situatie in care copiii transferǎ emotii, sentimente si reactii fatǎ de pǎrinti sau alti adulti semnificativi din viata lor asupra terapeutului. In viziune clasicǎ aceste sentimente sunt foarte intense si determinǎ cele mai multe dintre reactiile noastre emotionale in cursul vietii. Indiferent care este perspectiva teroreticǎ de analizǎ, existǎ putine dubii cǎ emotiile puternice dintre terapeut si copil nu sunt generate ca o consecintǎ naturalǎ a aprofundǎrii relatiei terapeutice si cǎ multe alte aspecte ale vietii interioare a copilului nu sunt jucate simbolic in cadrul acestei relatii.

Existǎ cel putin douǎ motive pentru care este important sǎ luǎm in considerare reactiile de transfer. Pentru cǎ in momentul in care sunt evidente, terapeutul le poate analiza si folosi ca mijloc de provocare in aici si acum. In al doilea rand, sentimentele care ies la suprafatǎ in timpul sedintelor sunt de obicei mult mai vii, mai autentice decat cele reproduse, amintite. Pentru copil, confruntarea directǎ cu ceea ce simte este mult mai rezonant decat o discutie abstractǎ despre evenimente care s-au intamplat.

Aspectul esential atunci cand folosim reactiile de transfer constǎ in aceea ca terapeutul sǎ creeze o distantǎ intre reactiile emotionale egocentrice ale copilului si abilitatea copilului de a le intelege si a se confrunta cu ele intr-un mod adecvat. E ca si cum ai stimula pǎrtile bune ale copilului sǎ se confrunte cu pǎrtile lui mai putin pregǎtite sǎ facǎ fatǎ realitǎtii. Mecanismul folosit este cel al constientizǎrii, a-l face pe copil sǎ intre in contact cu ce simte si cu ce face prin intrebǎri, prin feedbackul emotional al terapeutului, prin intermediul altor experiente emotionale adecvate, prin clarificarea si asigurarea unei noi perspective asupra reactiei transferentiale.

Reactiile negative de transfer pot fi recunoscute cu usurintǎ in atitudinea constantǎ de a intarzia sau a lipsi de la sedinte sau in lipsa de implicare din timpul acestor sedinte. De multe ori, copiii isi exprimǎ direct sentimentele negative, respingand prezenta si interventia de tip terapeutic. (Orice fel de ostilitate exprimatǎ deschis este semnul unei reactii de transfer pentru cǎ terapeutul nu se comportǎ in asa fel incat sǎ determine astfel de emotii iar originea acestora se aflǎ in afara relatiei terapeutice). O altǎ cale indirectǎ de transfer apare atunci cand copilul schimbǎ constant subiectul sau respinge orice ce spune terapeutul. Reactiile pozitive de transfer se manifestǎ prin micile daruri pe care le fac copiii terapeutului lor, prin anumite complimente. O discutie aparte o reprezintǎ exemplul copiilor care aduc la sedinte jucǎrii si jocuri de acasǎ pentru cǎ acest comportament poate fi privit ca o incercare de a se face plǎcuti, ascunzand sentimentul cǎ ei insisi nu sunt suficient de interesanti pentru terapeut.

Plansul sunt de asemenea un semn de transfer. De fapt, a plange presupune o forma de incredere in terapeut pentru cǎ un copil are nevoie de apropiere inainte de expune o astfel de emotie.

Terapeutii au nevoie sǎ fie constienti de proiectia rolului cu care ii investeste copilul. Poate cǎ sunt vǎzuti ca un tatǎ moralizator, poate cǎ joacǎ rolul mamei iubitoare sau a invǎtǎtoarei autoritare, saun chiar rolul unui prieten loial. Cu cat inteleg mai mult din rolul care este asteptat sǎ-l joace dar mai ales semnificatiile din spatele acestei proiectii, cu atat sunt mai capabili sǎ foloseascǎ aceste informatii in terapie.

Cealaltǎ fatǎ a transferului este contratransferul, adicǎ sentimentele pe care le experimenteazǎ terapeutul in cadrul relatiei terapeutice. Unele dintre aceste sentimente sunt reactii directe ale contactului cu clientul, altele vin din istoria personalǎ de dezvoltare a terapeutului. Terapeutii responsabili vor incerca intotdeauna sǎ fie alerti in privinta propriilor reactii emotionale, dar uneori aceste reactii sunt dificil de detectat in interiorul lor. Acesta este un argument in plus pentru autoanalizǎ sub supervizare pentru cǎ sentimentele contratransferantiale pot actiona in detrimentul procesului terapeutic, generand prejudecǎti si reactii nonempatice. In alt sens, constientizarea acestor emotii, il ajutǎ pe terapeut prin discriminarea precisǎ a ce a fǎcut copilul si a trezit aceasta reactie, informatie importanta pentru a intelege de fapt semnificatia pe care o are in lumea reala a clientului acest comportament.

Rezistentele nu vin intotdeauna din negativismul copilului ci dimpotrivǎ ascund arii noi de expresie dar care presupun renuntarea la vechile strategii. Aceasta renuntare este traita cu anxietate pentru ca initial defensele apar cu rolul de a proteja iar sentimentul care se naste in interiorul copilului este ca va ramane complet expus, vulnerabil in fata lumii. Terapeutul poate lucra cu aceasta teama daca intelege mecanismul ei de actiune dar asigura in acelasi timp spatiul de decizie al copilului pentru el insusi. Acesta stie si simte cel mai bine care este momentul unui nou salt evolutiv, care este momentul in care isi acorda incredere si risca o strategie noua cu curaj.

Capitolul II

Dinamica emotionalǎ a intalnirii terapeut-client

Scenarii psihologice relationale in psihoterapia copilului si adolescentului

Pornesc de la ipoteza conform cǎreia pentru a intra in contact terapeutic cu un copil, psihoterapeutul are nevoie sǎ intre in contact cu copilul interior. O afirmatie sustinutǎ de literatura de specialitate dar care se opreste analitic aici. Eu mi-am pus intrebarea ce fel de copil continem fiecare dintre noi si care este relatia emotionalǎ pe care o avem cu acesta- acest reper fiind variabila de prognostic asupra eficientei procesului terapeutic in psihoterapia copilului si adolescentului.

Avansez chiar ipoteza cǎ demersul psihoterapeutic de lucru cu copiii are valente reparatorii pentru psihoterapeutul care lucreazǎ in acest domeniu. El are sansa sǎ renegocieze constant relatia cu copilul interior. Dar nu trebuie uitat cǎ in acest aspect constǎ si vulnerabilitatea lui pentru cǎ dacǎ acestǎ analizǎ nu se face in mod constient, sub supervizare, terapeutul riscǎ sǎ proiecteze propriile conflicte si mecanisme defensive la intalnirea cu un alt copil, adicǎ sǎ nu mai fie de fapt disponibil pentru clientul real din fata sa si pentru problematica lui de manifestare.

Cine este acest Copil Interior?

Copilul interior ca simbol arhetipal universal reprezintǎ posibilitǎtile psihicului, necunoscute, latente, fascinante. Este foarte important pentru cǎ simbolizeaza momentul prezent- deschiderea, receptivitatea si prospetimea constiintei care este in desfǎsurare aici si acum. Copilul intrupeazǎ si incurajeazǎ spontaneitatea si veselia, imaginatia si sǎrbǎtorirea, adicǎ implicǎ potentialul pentru orice formǎ de gandire creativǎ. Este adesea cel mai reprimat la adult, fiind totusi acea parte care este cea mai promitǎtoare pentru cresterea creativǎ. Motivul copilului nu reprezintǎ doar ceva care a fost si a trecut de mult(imagine a anumitor lucruri din propria copilǎrie pe care am uitat-o; aspectul preconstient al copilǎriei sufletului colectiv), ci si ceva prezent, un sistem functional care e menit sǎ compenseze, respectiv sǎ echilibreze polaritǎtile neexersate, neexperimentate ale constiintei. Cuprinde si atentioneazǎ unificator si asupra pericolului dezrǎdǎcinǎrii dar si asupra caracterului de viitor potential. Aceasta corespunde experientelor psihologice individuale care aratǎ cǎ acest "copil" pregǎteste transformarea viitoare a personalitǎtii. El anticipeazǎ in procesul de individuatie acea reprezentare a Sinelui care rezultǎ din sinteza elementelor de personalitate constiente si inconstiente, masculine si feminine. Este deci un simbol unificator al contrariilor, un mediator, cel care intregeste, unificǎ. In aceastǎ interpretare, devine posibil sensul devenirii autonome, "infans" insemnand ceva care devine independent. El nu poate deveni fǎrǎ a se desprinde de origine. Conflictul nu este depǎsit in cazul in care constiinta rǎmane captivǎ contrariilor. Acest sens este legat si de faptul psihologic cǎ pe de-o parte copilul este neinsemnat, adicǎ necunoscut, numai un copil, iar pe de altǎ parte este divin, magic, etern, transpersonal (natura ambivalentǎ a copilului prins intre dependenta si egocentrism,intre vulnerabilitate si agresivitate, intre inocenta si impuls). El personificǎ puteri ale vietii dincolo de perimetrul stramt al constiintei, drumuri si posibilitǎti de care constiinta in unilateralitatea ei nu stie si o totalitate care include adancurile naturii si spatiul trecerii dincolo. (cf. C.G.Jung, 2003)

Iatǎ schitat argumentul pentru o terapie a unificǎrii si a depasirii starilor de fragmentare prin integrarea copilului interior, unificarea tuturor aspectelor lui de manifestare: copilul magic, copilul etern, copilul ranit, copilul abandonat, copilul liber, copilul adaptat, copilul rebel, copilul zeu, copilul neajutorat, copilul dependent, copilul umilit, copilul abuzat, copilul exploatat, copilul pedepsit, copilul egoist, copilul bun .

Scenariile relationale pe care voi incerca sa le nuantez in continuare sunt valabile mai ales in cazul psihoterapeutilor la inceput de cariera dar pot reprezenta oricand repere pentru modul in care se structureaza relatia terapeutica si pentru derularea procesului terapeutic in lucrul cu copiii si adolescentii. Iata de ce necesitatea analizei personale este o responsabilitate importanta, terapeutul nefiind ocolit de scenarii iluzorii si nici de jocul proiectiilor mai ales ca in acest caz este vorba despre niste proiectii cu continut inconstient profund. Este vorba despre proiectia tipului de copil din tine, proiectia unor relatii emotionale primare, proiectia imaginilor parentale, proiectia propriei deveniri cu valorizarea potentialului personal dar si cu antrenarea defenselor.

Scenariul intalnirii dintre copilul terapeut/terapeutul copil si copilul client/clientul copil

Copilul terapeut si terapeutul copil, dincolo de jocul de cuvinte, pot reprezenta douǎ ipostaze ale terapeutului care lucreazǎ cu copiii.

Copilul terapeut este disponibil pentru joc, este energic, entuziast, are umor, e curios, se bucurǎ sincer de intalnirea cu celǎlalt copil, este generos, altruist, implicat, cooperant, participativ, jucaus, empatic, spontan, liber, creativ. Nu este un copil oarecare ci imprumutǎ putin din reprezentarea, haina si instrumentele magice ale copilului care stie si intelege multe despre suferinta altor copii, despre particularitatile psihologice si fiziologice ale dezvoltarii lor, despre nevoile lor, este un mic intelept care foloseste metafore, povesti si provocari pentru a da forma celor mai fioroase dar si celor mai curajoase personaje din interiorul nostru, cel care tine vie functia umana vindecatoare si stie cateva dintre secretele deblocǎrii cresterii si ale activarii resurselor.

El este un companion loial iar relatiile lui se bazeaza pe egalitate. Este sincer interesat de povestea fiecarui copil cu care se intalneste si ofera cu caldura si rabdare spatiul si timpul pentru ca fiecare poveste sa fie exprimata.

Terapeutul copil este deseori inflationat, invadat de catre starea de copil, nu controleaza si nu constientizeaza formele lui de manifestare. Copilul din el apare imprevizibil si raspunde nediscriminativ, se joaca dar nu cunoaste consecintele jocului sau si nici scopurile lui. Este imatur emotional, de aceea relatiile lui nu sunt echilibrate iar la intalnirea cu un alt copil este predispus sa intre intr-o relatie competitiva, de rivalitate, caracteristica fratriilor si bazata pe criteriul comparativ. Acest copil nestapanit, un mic diavol saboteaza procesul terapeutic si relatia terapeutica in momentul in care problematica copilului client o atinge neasteptat pe a sa, oferind ocazia si sursa supracompensarii, in lupta pentru putere, pentru a obtine egocentric toate gratificatiile parentale. El nu face decat sa proiecteze in oglinda din fata sa propriile conflicte nerezolvate, cele mai vechi defense, acele parti din sine care s-au simtit la un moment dat, demult, neintelese si nu au putut sa inteleaga, ranite, abandonate, umilite. Uneori, dimpotriva, este atat de temator incat il lasa pe copilul din fata sa sa-l manipuleze, sa-l controleze ascunzandu-se imediat, cuminte, supraadaptat, in spatele autoritatii care pune la punct. Alteori, se lasa impresionat de povestea copilului client, il compatimeste evident si identificandu-se cu acesta, devine neajutorat in fata unor situatii care-l depasesc cu mult.

Copilul client este copilul care in cele mai multe cazuri reprezinta simptomul familiei sale, suferinta sau protestul lui fiind formele de reprezentare a disfunctionalitatilor intrafamiliale. Copilul client are nevoie sa intre in contact constient cu nevoile sale, sa se descopere pe sine ca persoana si in relatiile cu lumea, sa invete lectia acceptarii. Este clientul pentru care jocul este sursa si resursa lui energetica.

Clientul copil reprezinta o faza a procesului terapeutic caracteristica si psihoterapiei copilului dar si a adultului, de obicei o prima faza, regresiva, in care clientul se simte mic, neajutorat, coplesit de vulnerabilitate si probleme si proiecteaza pe terapeut imaginea salvatorului, ultima speranta in incercarea de a depasi impasul. Capcana acestei etape o reprezinta supraresponsabilizarea terapeutului care are "datoria sa rezolve", ceea ce antreneaza o relatie bazata pe raporturi de dependenta.

1) Din descrierea acestor ipostaze ale celor doi participanti la experienta terapeutica, cea mai eficienta si autentica intalnire si relatie o reprezinta cea dintre copilul terapeut si copilul client pentru ca exista un raport echilibrat intre cererea si oferta terapeutica. 2) Copilul terapeut interactioneaza profitabil si cu clientul copil pentru ca in oglinda il poate pune pe acesta in contact cu resursele personale, il reintoarce la bucuria jocului din viata, ii stimuleaza energia vitala si creativitatea. 3) Terapeutul copil la intalnirea cu copilul client se expune erorii profesionale, prin faptul ca aduce in relatie un copil interior nevindecat care va incerca nestapanit sa primeasca atentie in detrimentul clientului real. Din punctul meu de vedere si din perspectiva temei acestei lucrari, este cea mai dezechilibranta relatie, de aceea atrag atentia asupra consecintelor nefaste ale acestei "terapii". Prin ea nu se pot decat intari mecanismele defensive si confirma scenariile negativiste, de respingere ale copilului. 4) Terapeutul copil si clientul copil dezvolta o relatie de dependenta, frustranta si vicioasa in care cei doi isi imprumuta reciproc si joaca, simultan sau succesiv, triunghiul victimei-persecutorului-salvatorului.

Scenariul intalnirii dintre pǎrintele terapeut/terapeutul parental si copil

Acesta intalnire antreneaza un alt tip de proiectie si un scenariu de alta natura si anume cel al imaginilor parentale introectate si al relatiilor primare pe care terapeutul le-a trait in raport cu parintii sai inca de la conceptie. Exista un moment cheie in analiza personala si acesta consta tocmai in reglarea relatiilor cu parintii, discriminarea injonctiunilor, integrarea modelelor masculine si feminine, adica asumarea masculinitatii si feminitatii.

De profunzimea si autenticitatea acestei analize depind in mare masura rolurile pe care terapeutul tinde sa si le asume compensatoriu sau care blocheaza contactul terapeutic cu clientul copil, acesta venind cu propriile prescriptii si proiectii de rol. Pentru ca psihoterapia copilului implica la un anumit nivel simbolistica patternurilor si relatiilor familiale, terapeutul este predispus inconstient la un anumit tip de aliante in interiorul sistemului familial, riscand sa piarda din obiectivitate. El intra de fapt in contact cu "chiriasii" cei mai loiali ai "casei" interioare (tatal si mama-ca imagini parentale subiective ) si in functie de perceptia asupra tipului de interactiune pe care l-au promovat aceste personaje in copilarie, poate repeta modelul sau il poate echilibra din nevoia de compensare si respingere a modelului primar.

Astfel, exista parintele terapeut, continator, securizant, hranitor, suportiv, grijuliu, cald, constant in a fi prezent si a oferi contact emotional autentic, sincer, care-l trateaza pe copilul din fata sa cu cel mai mare respect, care crede cu fermitate ca fiecare copil este unic, o persoana valoroasa, plina de resurse, care ofera incredere, credit si libertate, care incurajeaza exprimarea creativa a copilului, care ofera conditiile cresterii si dezvoltarii armonioase, care este vigilent in identificarea blocajelor, oferind feedback si garantia prezentei indiferent de ezitarile sau incercarile nereusite ale copilului.

Aceasta ipostaza merita stimulata in relatia terapeutica cu un copil dar si cu adultii clienti pentru ca are un rol intens reparator, fiind semnificativa in raport cu normalizarea si naturalizarea relatiilor cu cele mai importante persoane din viata noastra-parintii, relatii care sunt surse si purtatoare ale celor mai multe proiectii in interactiunea cu ceilalti.

Terapeutul parental este inflationat de personaje-chiriasi promovand relatii terapeutice capcanǎ. La extremǎ, aceste relatii-capcanǎ sunt de dependentǎ, supracompensate sau de respingere, prezentǎ emotionalǎ mimatǎ, repetitive. Este terapeutul care se afla in viata personala in relatii de dependenta sau care nu a reusit in cadrul analizei personale sa faca travaliul de iertare si sa-si resemnifice experientele defensive ale copilului abandonat, ranit, orfan, abuzat, neglijat, umilit, victima, inferiorizat.

Relatiile tip dependentǎ conferǎ terapeutului statutul de salvator fiind o variantǎ a injonctiunii: "Nu fii copil!", adicǎ "Tu nu mai trebuie sǎ suferi, eu sunt aici si mǎ ocup de toate in locul tǎu!" Acest tip de relatie nu oferǎ sansa la crestere si nu permite copilului dreptul la propria experientǎ si la a invǎta din ea. Acest terapeut nu practicǎ exercitiul unei oglinzi reale ci a uneia iluzorii, in care realitatea este fardata si fragmentata.

Relatiile repetitive, de respingere si prezenta emotionala mimata au "calitatea" de a fi mai usor identificabile chiar de catre copilul client pentru ca el are un simt foarte dezvoltat care-l ajuta sa-si dea seama imediat ca nu este primit si ca terapeutul face eforturi de simulare. Orice atitudine lipsita de autenticitate in cadrul si universul specific al copilului atrage dupa sine o indepartare iremediabila din acest spatiu fara de care nu este posibila o relatie terapeutica.

Cu totul altele sunt argumentele in cazul terapeutului care consolidand si investind in relatia terapeutica apeleaza intr-un efect de amplificare si facilitare a insight-ului la tehnici provocative bazate pe frustrare. Acest terapeut nu recurge nici la amenintari, nici la pedepse, el controleaza foarte bine procesul terapeutic si interpreteaza roluri care devin oglinzi de descarcare si portretizare a proiectiilor cu scopul de a constientiza polaritatile personalitatii si a favoriza unificarea si deblocarea resurselor personale.

Scenariul intalnirii dintre terapeutul autoritar, evaluator/model si copil

Aceasta intalnire este o varianta particulara a scenariului relational anterior, cu diferenta ca daca primul ia in considerare aspectul emotional al relatiei terapeutice, acesta incearca sa aduca in discutie si aspectul valoric promovat in contactul terapeutic.

Sintetic inseamna a sti sau a nu sti sa pui cadre, sa delimitezi si sa construiesti relatia terapeutica in beneficiul longitudinal al clientului. Am vorbit in capitolul anterior despre diferite aspecte ale relatiei terapeutice si despre criteriile de deziderabilitate si eficienta ale acesteia in procesul terapeutic. In continuare avansez ipoteza ca un terapeut care are control pe relatie si o gestioneaza in beneficiul clientului este un terapeut care-si regleaza foarte bine contactul de granita si contactul de diferentiere, in limbajul gestaltismului, si care stimuleaza in cazul copilului o autoreglare naturala, organismica, autoreglare care devine resursa lui principala.

Terapeutul autoritar, evaluator si-a conturat granite rigide, impermeabile cu mediul, este terapeutul care are nevoie sa-si mentina o anumita imagine, masca in raport cu clientul, care este tentat sa ramana perpetuu in pozitia de observator neimplicat, care este centrat sa traga concluzii si sa recurga la categorizari sterile, care joaca fortat rolul de terapeut dar care nu si l-a interiorizat natural si nici nu-i constientizeaza dinamica, este terapeutul lipsit de experienta, mai degraba tehnicist care nu anticipa si nici nu vizualizeaza cursivitatea procesului terapeutic, care actioneaza haotic, fara scopuri clare. Unui astfel de terapeut i se recomanda urgent o supervizare paralela cu psihoterapia pe care o practica cu clientul.

Bineinteles ca acesta este un portret exagerat dar avatarurile inceputului trebuie tratate cu maxima seriozitate si responsabilitate. Multe dintre aceste tendinte pot fi usor corectate dar este nevoie de constientizarea si analiza fina a mecanismului psihologic personal de autoreglare, constientizarea si gestionarea strategiilor proprii de raportare la realitate, descoperirea modului de functionare a defenselor, derularea resemnificarilor si insight-urilor, aplicarea unor strategii alternative de depasire a blocajelor, integrarea polaritatilor, dobandirea si exersarea starii de martor.

Terapeutul model si modelator este cel care realizeaza ilaritatea de a se lua prea tare in serios, de a incerca sa para mai mult decat este si accepta cu modestia ucenicului, feedbackul supervizorului, in incercarea de maturizare profesionala. El accepta cu responsabilitate ca standardele, valorile, credintele lui personale si profesionale nu pot cuprinde tot ceea ce este posibil, ba chiar limiteaza ceea ce este posibil in fenomenologia particulara a clientului si ca raspunsul este ca nu putem promova cresterea, evolutia in clienti daca nu reusim sa experimentam continuu ceea ce suntem, acceptand ceea ce suntem si lectiile care ni se ofera si daca nu ne straduim sa ne traim viata la intregul potential.

Terapeutul model si modelator stie cine este, care ii sunt nevoile si ce vrea de la viata, traieste in prezent si e deschis spre experienta emotionala, isi utilizeaza puterea in beneficiul clientului, se respecta si isi cunoaste resursele, punctele forte dar si limitele, vulnerabilitatile, este deschis si flexibil in raport cu schimbarea, este creativ cu propria persoana si in interactiunile cu ceilalti, investeste in dezvoltarea personala si-n libertatea experientiala, face alegeri care-i modeleaza viata, este increzator, optimist, orientat spre viata, onest, autentic, energic, este capabil sa cunoasca lumea clientului si este interesat de posibilitatile la autoactualizare ale acestuia, crede ca nu exista esec ci feedback, adica ocazii de a invata.

In relatia cu clientul sau, terapeutul in aceasta ipostaza ofera implicit un model de viata, fara a-l impune, antrenand inconstient sau prin tehnici provocative, in client, asumarea propriilor decizii, responsabilitate alegerilor personale, varietatea alternativelor, raportarea creativa la realitate.

Scenariul intalnirii de la egal la egal (specific relatiei terapeutice cu adolescentii): terapeutul- amicul adolescentului

Etapa de varsta specifica pubertatii si adolescentei implica derularea unui tip de relatie terapeutica speciala pentru ca acesti clienti tind sa valorizeze un anumit tip de contact, bazat pe valorile prieteniei. Acest aspect functioneaza cu atat mai bine cu cat psihoterapeutii la inceput de cariera nu sunt foarte departe de varsta clientilor lor si impartasesc inca nivelul experimentarii unui registru emotional bogat, in contextul cautarii unui stil personal, original de manifestare care sa le exprime adevarata lor valoare, identitate si autonomie.

Astfel apare scenariul terapeutului-amic, in care intre terapeut si clientul sau adolescent apare o prea mare familiaritate si intruzivitate care antreneaza superficialitatea si ingreunarea travaliului terapeutic. Reperele valorice in construirea relatiei se bazeaza pe demonstrativitate, teribilism, originalitate cu orice pret iar provocarile, rezistentele, progresele si recaderile iau forma luptei pentru afirmarea personala. Terapeutul incepator si neavizat risca sa devina ecranul de proiectie al unor trairi si transformari intense si de pe pozitiile egalitatii intelese in acest fel pierde din respectul clientului si devine un fel de reper-obstacol care merita invins, intrecut, contestat, ridiculizat, umilit, comparat, admirat dar coborat rapid de pe piedestal, manipulat, cucerit si abandonat, sedus si respins, adica terenul experimentarilor si incercarilor confuze ale adolescentului.

Este un fel de relatie ambivalenta in care clientul isi accepta cu greu vulnerabilitatea, in care incepe sa constientizeze ca este intr-un blocaj si ca are nevoie de un reper, de un feedback si-l cauta intr-o persoana care aparent nu se deosebeste de el si care totusi este mai puternica. Frustranta provocare a orgoliului! De cealalta parte se afla terapeutul inca nesigur care se bucura prea repede ca vorbeste aceeasi limba cu cea a clientului si ca nu se afla prea departe de problemele lui, terapeutul care nu anticipa si nu banuieste nimic din strategia razboinica a clientului sau.

Daca adolescentul respinge interventia terapeutica sau saboteaza procesul, nu raman prea multe de facut, pentru ca se afla la varsta la care poate alege oricand alte cai de rezolvare.

Cea mai buna atitudine este cea in care terapeutul isi declara disponibilitatea pentru momentul in care clientul se simte pregatit si motivat pentru terapie, incercand sa promoveze in orice caz, in clientul sau valoarea respectului fata de propria persoana si in interactiunea cu ceilalti, clarificand cu fermitate reperele si cadrele unei relatii terapeutice care nu se poate confunda cu amicitia.

Acestea sunt schitele unor scenarii posibile in psihoterapia copilului si adolescentului, incercari teoretizate pornind de la provocarile practice ale inceputului in interiorizarea si stapanirea atitudinii si abilitatilor terapeutice.

Dincolo de orice tehnica, relatia terapeutica ramane instrumentul terapeutic cel mai valid in realitate iar efortul de a-i surprinde subtilitatile nu poate ramane niciodata fara beneficii bogate. Anticiparea, constientizarea si gestionarea aparitiei acestor tipuri de scenarii si poate si a altora devine sarcina principala a terapeutului care nu si-a incheiat analiza personala, fiind o responsabilitate etica in lucrul cu clientii iar supervizarea este absolut necesara pentru a ghida si a facilita integrarea,unificarea polaritatilor la intersectia si intalnirea a doua lumi in crestere, cea a clientului si cea a terapeutului. Scopul si mijlocul se confunda: igiena si ecologia mentala dar mai ales emotionala, personala si relationala.

Capitolul III

Studiu de caz

Sorin- copilul suspendat intre douǎ familii

Interviul cu tatǎl-primele informatii despre client.

Tatǎl lui Sorin a venit la Protectia Copilului, cerand sprijin in privinta bǎiatului sǎu in varstǎ de 14 ani, care se aflǎ in al doilea an de abandon scolar (nu a reusit sǎ urmeze in mod firesc clasele a VI-a si a VII-a, avand o intarziere la nivelul achizitiilor instructiv-educative si fatǎ de traseul scolar al colegilor lui), perioadǎ de timp care coincide si cu declansarea unor conflicte destul de puternice in interiorul familiei, bǎiatul fiind intr-o relatie tensionatǎ cu toti membrii acesteia.

Din discutiile pe care le-am avut cu acesta a reiesit faptul cǎ Sorin este un copil adoptat iar problemele au inceput din momentul in care el a aflat intamplǎtor, in urmǎ cu doi ani, despre acest fapt. Acest eveniment l-a bulversat pe bǎiat care a inceput sǎ lipseascǎ de la scoalǎ, sǎ aibǎ rezultate din ce in ce mai scǎzute la invǎtǎturǎ, sǎ aibǎ discutii si conflicte frecvente cu pǎrintii. Au urmat doi ani de insistente si interventii din partea acestora legate de reluarea cursurilor scolare, demersuri finalizate cu mutarea dintr-o scoalǎ in alta, perioadǎ urmatǎ de o atitudine de renuntare si acceptare tacitǎ a situatiei.

Desi problema de suprafatǎ, cea mai evidentǎ se leagǎ de scoalǎ, tatǎl constientizeazǎ cǎ aflarea adevǎrului in privinta adoptiei a reprezentat un soc pentru bǎiat si problematizeazǎ vag in sensul cǎ ceea ce a declansat posibil toate reactiile ulterioare s-a legat tocmai de acestǎ veste si de conditiile aflǎrii ei.

Faptul cǎ apeleazǎ la Institutia de Protectie a Copilului reprezintǎ pentru el o ultimǎ solutie legatǎ de clarificarea situatiei scolare si a conditiilor de reluare a cursurilor si asumarea tardivǎ a esecului de a comunica direct adevǎrul copilului.

Aceastǎ discutie vine in intampinarea nevoii tatǎlui de a fi asigurat cǎ nu a procedat gresit si de a fi sfǎtuit, consiliat in privinta modalitǎtilor de abordare a subiectului sensibil din familie. Cu toate acestea se remarcǎ exprimarea foarte multor ezitǎri si comunicarea temerilor si neputintei de a discuta deschis pe aceastǎ temǎ. A insistat ca aceastǎ discutie sǎ fie fǎcutǎ de cǎtre altcineva, de un reprezentant al acestei institutii, nefiind convins cǎ adevǎrul si clarificarea acestui subiect este cea mai bunǎ variantǎ.

Acestǎ nevoie si dorintǎ indicǎ faptul cǎ asupra acestei teme familiale pluteste incǎ o dozǎ de mister, cǎ sunt lucruri de "nespus", ceea ce reprezintǎ premisele perpetuǎrii unui secret familial si a unui tip neeficient si evitant de comunicare.

Este deasemenea o atitudine in care responsabilitatea nu este asumatǎ, de neputintǎ in a purta o asemenea discutie deschisǎ, sincerǎ, fǎcand dintr-o a treia persoanǎ un intermediar si investind-o cu puterea si capacitatea de a rezolva.

Chiar in modul de comunicare cu psihologul si asistentul social se observǎ aceeasi tendintǎ de a pasa responsabilitatea si afisarea rolului de victimǎ, depǎsitǎ de situatie care nu mai gǎseste nici o resursǎ de a continua, fiind in ipostaza lipsei oricǎrei solutii.

Aceastǎ primǎ impresie s-a confirmat pe parcurs prin faptul cǎ nu s-a mai interesat de modul in care decurg sedintele fiului sǎu, fiind securizant probabil de faptul cǎ bǎiatul vine la intalnirile programat.

Din informatiile ulterioare a decis sǎ mentinǎ aceeasi strategie de comunicare si aceeasi atitudine evitantǎ de a pǎstra secretul si de a mentine o dozǎ mare de ambiguitate in momentul in care se deschide acest subiect in familie. Preferǎ sǎ ofere informatii neclare, contradictorii sau sǎ blocheze brusc comunicarea in lipsa unor rǎspunsuri rezonabile.

In familie se depune un mare efort pentru a construi informatii derutante in jurul subiectului, de a ocoli tema de discutie, de a pasa responsabilitatea de la un membru al familiei la altul in incercarea iluzorie de a mentine o anumitǎ imagine chiar dacǎ adevǎrul a fost expus intr-o anumitǎ formǎ, informatii menite sǎ abatǎ atentia, sǎ potoleascǎ pe moment curiozitatea legitimǎ a copilului si sǎ ascundǎ teama pǎrintilor de consecintele negative anticipate confuz.

O astfel de abordare contribuie mult la accentuarea si la declansarea conflictelor dintre tatǎ si fiu, conflicte deplasate insǎ in sfera altor teme de discutie, conflicte care vin sǎ rezolve la un alt nivel, dar in oglindǎ protestul si frustrarea bǎiatului.

Prima intalnire cu copilul- interactiunea dintre tatǎ si fiu;

Istoric personal; profil de personalitate

La intalnirea fixatǎ cu psihologul, Sorin vine insotit de tatǎl sǎu. Scopul acestei sedinte a fost de a clarifica modul fiecǎruia de a percepe situatia problematicǎ si de a stabili obiectivele comune si pe cele specifice nevoilor bǎiatului. Un scop implicit este cel legat de stimularea aliantei terapeutice, de motivarea clientului pentru a veni la sedintele ulterioare.

Din interactiunea dintre tatǎ si fiu am observat cǎ raporturile si relatia nu sunt foarte clare, fǎcandu-mi impresia ca rolurile sunt intr-un fel inversate, in sensul ca fiul parea mult mai ancorat in realitate, mai sigur pe sine, in timp ce tatal era neajutorat, anxios si s-a asigurat de mai multe ori cǎ Sorin va ramane la discutie iar in momentul in care am stabilit continuarea sedintei doar cu Sorin a intrat si a iesit de mai multe ori, intrerupand de mai multe ori discutia sub diferite pretexte s prin intrebǎri nerelevante.

Atitudinea fiului a evoluat de la reactii de amuzament, ironie panǎ la reactii de exasperare si enervare fata de acest comportament oscilant, confuz, adresandu-i-se in final pe un ton evident iritat si nerabdator sa se vada scapat de prezenta lui.

Aceastǎ atitudinea s-a schimbat vizibil dupa plecarea tatalui, Sorin manifestand curiozitate fata de locul in care se afla, fata de activitatea care se desfasoara intr-o astfel de institutie si cu o deschidere evidentǎ in a comunica.

Din punctul lui de vedere problema pe care o resimte este legatǎ mai mult de relatiile cu pǎrintii, in special cu tatǎl lui, si in al doilea rand este legatǎ de scoalǎ, fiind tardivǎ reluarea cursurilor in mijlocul anului scolar. Aceasta reprezintǎ din perspectiva lui o problemǎ mai indepǎrtatǎ in timp si mai de suprafatǎ, desi regretǎ cǎ lipsa de activitate scolarǎ il tine intr-un fel izolat de preocupǎrile si activitǎtile specifice varstei.

Sorin este un baiat cu o aparenta fizica concordanta cu nivelul de dezvoltare a varstei de 14 ani, cu trasaturi usor efeminate, cu vestimentatie ingrijitǎ.

Telefonul mobil reprezintǎ un accesoriu important, Sorin fiind preocupat de achizitionarea aproape compulsivǎ a celor mai noi modele, pe care le revendicǎ cu insistentǎ pǎrintilor. Este foarte interesat de tendintele vestimentare, stilistice la modǎ, merge frecvent in magazine pentru a-si cumpǎra haine moderne, este la curent cu stilul de viatǎ al vedetelor din filme, apreciazǎ persoanele care aratǎ, se poartǎ si se imbracǎ in ton cu moda. Existǎ o tendintǎ spre snobism pe care o afiseazǎ ostentativ, cu mandrie.

Are gesturi studiate, vorbeste agitat, repede, mult, ii vine greu sa asculte, intrerupe de multe ori replica celuilalt pentru a spune repede ce are de spus, uneori are tendinta sa schimbe subiectul, se misca mult chiar daca sta pe scaun, cu miscari ale mainilor, picioarelor, ochilor.

Deseneaza spontan in timpul sedintelor, in timp ce vorbeste, mai degraba mazgalituri, pe masa, pe foi, cu orice instrument gaseste- creioane, pixuri, bucati de var de pe pereti. Cotrobaie prin sertare, este curios, chiar intruziv, pune tot felul de intrebari.

De cate ori vine la intalnirile terapeutice, nu are rǎbdare sǎ astepte pe hol chiar dacǎ a ajuns mai devreme si nǎvǎleste in salǎ, anuntand sonor cǎ a sosit.

Vine regulat la sedinte, iar dacǎ intervine ceva, anuntǎ in timp util, ceea ce semnificǎ faptul cǎ existǎ motivatia de a lucra, de a discuta, cǎ este preocupat de a se cunoaste mai bine si de a aborda aspecte privind viata si relatiile sale.

Mentionez cǎ de-abia dupǎ mai multe sedinte a abordat subiectul adoptiei, fiind pregǎtit sǎ-si exprime sentimentele si sǎ lucreze asupra integrǎrii unor informatii si trǎiri fragmentare si fragmentate.

Din date de observatie si pe baza testelor proiective (Testul Arborelui si Desenul familiei), completez tabloul personalitǎtii lui Sorin ca fiind o persoanǎ egocentricǎ, revendicativǎ, fixatǎ pe trecut si pe dependent de mamǎ, cu un slab control al impulsurilor, sociabil, comunicativ, agitat, usor agresiv, cu tendinte demonstrative, iresponsabil, pretentios, nemultumit.

Sorin este singurul copil la pǎrinti si locuieste impreunǎ cu acestia si cu bunica maternǎ intr-un apartament cu 4 camere, avand asigurate conditiile unei vieti satisfǎcǎtoare. Doar tatǎl lucreazǎ, fiind singura sursa de venit a familiei, dar cu toate acestea cele mai multe dintre dorintele bǎiatului fiind satisfǎcute.

Din derularea istoriei personale si din informatiile pe care le detine clientul, reiese cǎ Sorin a fost adoptat la cateva sǎptǎmani, dupǎ o nastere la termen, fiind abandonat in spital si luat de noua lui familie prin intermedierea unui medic. Pǎrintii adoptivi incercaserǎ in repetate randuri sǎ aibǎ proprii lor copii dar acest lucru nu a fost posibil din cauza unei sterilitǎti a tatalui, dobandita in urma imbolnavirii de oreion (neputinta decizionalǎ a tatalui si lipsa lui de fermitate are si un corespondent somatic legat de neputinta masculina).

Sorin are primele indoieli legate de identitatea sa inca din copilarie,cand aude in repetate randuri zvonuri si comentarii de la ceilalti copii legate de o situatie mai speciala in cazul lui, aceea de a fi adoptat, de a nu apartine cu adevarat familiei din care face parte. Cu toate acestea, consumǎ aceste indoieli in interior si in singuratate, preferand sa se protejeze si sa nu afle nimic din ce ar putea sa perturbe echilibrul, mai ales ca oferta parentala era bogata, supracompensand conditiile venirii lui pe lume, originea diferita si acoperind cu rasfat si bunuri materiale secretul vulnerabilitatii familiale.

A fost momentul in care inconstient s-au pus bazele unei intelegeri tacite, prin care copilul pacteaza loial la pastrarea secretului, temandu-se in interior de o a doua respingere, de un al doilea abandon dar pliindu-se protectiv pe sine si incercand sǎ se asigure permanent cǎ pǎrintii adoptivi vor plǎti la propriu pentru dorinta de a avea cu orice pret un copil. Atunci in primii ani s-au consolidat bazele unui santaj emotional care ascunde teama ambelor pǎrti de a trǎi abandonul si respingerea, santaj care isi desfǎsoarǎ jocul si in prezent sub forme de manifestare din ce in ce mai subtile.

La varsta de 12 ani, zvonurile si indoielile copilului sunt confirmate intr-un mod agresiv, dintr-o discutie la care a asistat intamplǎtor din umbrǎ dintre mamǎ si bunica maternǎ, discutie al cǎrui subiect era chiar el. Aceasta din urmǎ ii replica cu repros mamei care se plansese de neascultarea si rǎsfǎtul fiului cǎ "asa ii trebuie dacǎ l-a luat, dacǎ i-a trebuit copil".

Confruntandu-si evitant mai intai bunica, apoi mama, Sorin isi confirma informatiile dar nu obtine foarte multe detalii.

Este momentul in care incepe sa-si manifeste deschis protestul prin absenteismul de la scoala, motiv care declanseaza multe dintre conflictele si acum in desfasurare din cadrul familiei.

La acestea se mai adauga in timp si sentimentele de jenǎ legate de esecul scolar si de faptul ca desi a incercat sa reia cursurile a fost judecat, etichetat de catre colegii si profesorii care aflasera ca a pierdut 1 an, ceea ce i-a oferit pretextul unei a doua renuntari si a anticiparii anxioase a unei reveniri din toamna, mai ales ca va fi nevoit sa reia cursurile din clasa a VI-a ceea ce pune o diferenta de varsta intre el si posibilii lui colegi.

Motivele lui sunt strict emotionale, neluand in calcul si consecintele practice ale abandonului scolar si a impactului pe care il va avea asupra sa reorientarea cǎtre invǎtǎmantul la fǎrǎ frecventǎ.

Ipotezele si obiectivele terapeutice

Ipoteze psihologice:

Schitand acest context de viatǎ care va fi completat cu informatii pe parcursul analizei, am formulat ipotezele psihologice si obiectivele terapeutice pe care am incercat sǎ le urmǎresc in interventia terapeuticǎ.

Astfel, protestul si esecul scolar din prezent sunt consecintele simptom ca rǎspuns la o dublǎ crizǎ identitarǎ. Abandonul si secretul familial care au insotit nasterea si recunoasterea venirii pe lume a bǎiatului au fost scoase la suprafatǎ, nu intamplǎtor, intr-un moment in care criza puberal-adolescentinǎ isi cerea drepturile iar in efortul constientizarii propriei identitǎti psihosexuale si a caracteristicilor de personalitate, intrebari ca cine sunt?, ce pot face?, ce vreau? aveau nevoie de raspunsuri.

In cazul lui Sorin, fragilitatea emotionala a varstei a suferit o dubla provocare. E ca si cum el are nevoie sa-si recupereze mai intai radacinile si sa-si reaseze, resemnifice trecutul pentru a putea afla cine este, de unde vine si de-abia apoi de a participa activ la conturarea a cine vrea sa devina.

In cadrul acestei ipoteze de fond, apare o alta ipoteza specifica, legata de integrarea si asumarea identitatii de sex-rol. Apare aici problema modelelor. Ca baiat, este in cautarea a doua repere masculine , unul pe care incearca sa-l recreeze imaginativ (tatal natural) si un altul care nu-i ofera reperele unei masculinitati integrate, asumate si care se exprima intr-un mod regresiv, infantilizat (tatal adoptiv). Comunicarea dubla sau blocarea comunicarii in familie legata de recuperarea informatiilor despre trecut, saboteaza ambele directii de cautare. Raspunsul lui este de tip protest si de respingere a oricarui model dar acest protest se face la un alt nivel, ocolind nevrotic o discutie directa, deschisa (este interesantǎ insistenta cu care-i cere tatǎlui un nou model de telefon mobil- o nouǎ sansǎ, din ce in ce mai sofisticatǎ de a-si accesibiliza si intermedia modul de comunicare).

Care este beneficiul deplasarii conflictului? Mentinerea iluziei echilibrului familial si a imaginii familiei perfecte, parintii pastrand copilul la un nivel in care nu i se da voie si nici nu mai are nevoie sa creasca, e acelasi bebelus obtinut atat de greu, proprietatea pretioasa si foarte fragila a familiei iar copilul evita o noua respingere, un nou abandon gasind modalitati de supracompensare si de testare a limitelor si motivatiei parintilor de a-l accepta, pastra. El vrea sa se asigure permanent, provocativ, revendicativ, rasfatat ca nu va fi lasat, abandonat si-i face totodata pe parinti sa plateasca pretul dublu al proprietatii lor. Este interesant ca motivul abandonului lui in maternitate a fost lipsa de bani, de conditii materiale necesare cresterii intr-o familie saraca care mai avea in ingrijire inca un copil iar modalitatea pe care o alege el inconstient de a obtine garantia iubirii si acceptarii, moneda lui de schimb emotional se centreaza foarte mult in jurul banilor, a achizitionarii frenetice a ceea ce este mai bun, mai scump indiferent de sacrificiile materiale ale parintilor. Modalitatea lor de a comunica ia forma ofertei conditionate de bani. Copilul isi demonstreaza cu usurinta toate argumentele nevoii de bani iar parintii nu sunt capabili sa-i refuze nimic, temandu-se la randul lor cǎ " investitia" pe care au fǎcut-o in urma cu ani se va dovedi pana la urma gresita.

Lipsa si respingerea modelelor masculine il aduce pe Sorin in apropierea mamei, fata de care isi declara "pasiunea", ea este cea care-i tine partea mereu si prin intermediul careia negociaza si comunica cu ceilalti membri ai familiei, acest aspect ducand la ipoteza unei inversiuni de roluri in interiorul familiei. Tatal care nu este in stare sa procreeze este dat la o parte in favoarea unui fiu care ofera companie, care ofera afectiune si care da tonul in familie, in jurul caruia se poarta toate discutiile si care concentreza cea mai multa atentie, acesta devenind partener si obligandu-l pe tatǎ la infantilizare, incapacitate de a lua decizii, cel care este manipulat, inselat, dispretuit, ironizat. Aceasta inversiune de rol intrafamilial provoacǎ insa un conflict interior lui Sorin pentru ca in acelasi timp contrazice suspendarea in rolul de copil caruia nu i se da voie sa creasca, care nu are dreptul sa afle ca nu apartine de drept familiei si caruia i se stimuleaza dependenta. Lui Sorin ii este teamǎ de fapt de reluarea temei de respingere din partea mamei. Evitarea rolului fantasmatic incestuos are costuri in asumarea si afirmarea masculinitatii (Sorin are mai degrabǎ preocupǎri feminine) si in mentinerea unei atitudini egocentrice, manipulative si de blocarea protest a traseului scolar.

Atitudinea bǎiatului fata de scoala (deresponsabilizare, neconstientizarea consecintelor pragmatice ale intreruperii) reprezinta o incercare simbolica de a-i aduce pe parinti impreuna pentru a gasi o solutie si pentru a fi parintii unui copil care are nevoie de indrumare, repere, cadre.

Amanarea unei discutii deschise si comunicarea evaziva privind tema adoptiei intarzie procesul de maturizare si intarirea mecanismelor nevrotic- defensive de natura manipulativ-revendicativa, egocentrica, neempatica, necooperanta, imatura in raportarea la relatii si la realitate, pentru ca face dificil procesul integrarii radacinilor de apartenenta, confuzeaza asumarea identitatii de sex-rol si mentin iluzia unei imagini de sine atotputernice, careia i se accepta si i se permite orice.

In aceste conditii ipotetice, am stabilit obiectivele interventiei terapeutice, obiective care au corespuns nevoilor de moment ale clientului, conturandu-se treptat pe parcursul sedintelor dar care s-au subsumat ipotezelor generale.

Obiective terapeutice:

-Realizarea si mentinerea aliantei terapeutice, premisa unei relatii terapeutice ca spatiu si timp al transformarilor interioare

-Constientizarea si exprimarea sentimentelor ambivalente ale copilului mai ales in relatia cu tatal, dar si cu mama

-Gasirea unor modalitati alternative, mai eficiente si mai adecvate in gestionarea conflictelor si reperelor relationale

-Constientizarea nevoilor personale ale copilului, stabilirea unor scopuri personale, implicarea activa, responsabila in procesul decizional privind clarificarea si reluarea cursurilor scolare

-Stabilirea unor repere ale identitatii de sine in acord cu varsta, pozitia si rolul de copil, adolescent in cadrul familiei

-Integrarea radacinilor de apartenenta si resemnificarea evenimentului de adoptie

-Exersarea unor strategii eficiente, asertive de comunicare

-Normalizarea imaginii de sine, constientizarea si contactul real cu propria persoanǎ

Interventii terapeutice

Pana in acest moment am parcurs impreuna cu Sorin 10 sedinte terapeutice. Dincolo de argumentele unei analize mai de profunzime prin realizarea relatiei terapeutice, in acest caz relatia a indeplinit si rolul de instrument terapeutic, oferindu-i clientului posibilitatea unei intalniri cu obiective, scopuri stabilite de comun acord, o relatie constanta, cu repere constante care se desfasoara ca un ritual, in aceeasi zi a saptamanii, la aceeasi ora, o relatie a carei repere si cadre clare au corespuns nevoii de coerenta interioara si faptica a bǎiatului. Din acest punct de vedere este reparatorie si compensatorie fata de strategiile ambivalente, evazive de comunicare din interiorul familiei. Argumentul pentru aceasta ipoteza il reprezinta motivatia, implicarea si complianta lui Sorin la sarcinile terapeutice propuse.

Fiind o persoana care se exprimǎ spontan cu ajutorul mijloacelor artistic- expresive, am folosit frecvent desenul, colajul, modelajul in plastilinǎ, mai ales in primele sedinte in care Sorin avea nevoie sa intre in contact cu ceea ce simte, cu propriile emotii sau sa reprezinte o anumita situatie, un anumit context, o reactie specifica cu suport de proiectie.

Primele sedinte s-au centrat pe analiza relatiilor cu pǎrintii, in special pe relatia conflictualǎ cu tatǎl, fatǎ de care Sorin exprimǎ sentimente ambivalente, contradictorii, uneori chiar agresive. Se aflǎ intr-un moment de renegociere a acestei relatii, in incercarea de a discrimina intre ce asimileazǎ si ce respinge la modelul oferit de tatǎ. Aceastǎ negociere a prins forma jocului de rol si a modelǎrii in plastilinǎ in timpul sedintelor de terapie. Prin intermediul acestor tehnici, Sorin a constientizat si a empatizat cu fugura paternǎ, reducand mult din agresivitatea cu care isi insotea discursul la inceputul terapiei.

Insǎ aceastǎ incercare de discreditare, negare, criticare si dispret fatǎ de tatǎ poate reprezenta simbolic incercarea de afirmare pe linia masculinitǎtii dar pe care Sorin nu o gestioneazǎ momentan decat fǎcand apel la ostilitate, manipulare cu scopul de a-l pune pe tatǎ intr-o pozitie jenantǎ, inferioarǎ si de a obtine alianta nevroticǎ cu mama, intermediar al relatiilor si ofertei emotionale dintre cei doi. Prin intermediul acestor tehnici, Sorin a experimentat si modalitǎti alternative de abordare pe care le-a pus in practicǎ si pe care este dispus sǎ le imbunǎtǎteascǎ in continuare (un contact direct, exercitiul de ascultare, petrecerea unor momente din zi impreunǎ, a cere si a primi sfaturi, a negocia fǎrǎ intermediar obtinerea unor recompense, exersarea unui anumit ton al vocii, folosirea unor cuvinte potrivite contextului de interactiune).

Foarte multe dintre rezistentele lui Sorin au fost legate de acest tip de abordare si negociere a relatiei cu pǎrintii, pe care el il intelegea initial ca pe un compromis in defavoarea lui, o renuntare la felul sǎu personal de a fi. Aceste rezistente au fost abordate terapeutic de pe pozitiile semnificatiilor lor, legate de schimbare adicǎ de o transformare care pentru Sorin era asociatǎ cu o vulnerabilitate si clǎtinare a constructiei sale fragile identitare si de conturare a unei personalitǎti care pornea de la premise necunoscute, ambigue. Foarte simbolic a asociat aceastǎ idee de schimbare cu modul in care el a inteles evenimentul abandonului si al adoptiei: "este ca un schimb de mine". Printr-un permanent contact cu sine, cu emotii si trǎiri care se derulau in prezent am construit impreunǎ baza aceea de incredere si securitate care i-a dat voie la a incerca, la a experimenta modalitǎti noi de contact si comunicare pe care sǎ nu le mai trǎiascǎ anxiogen, tensionat.

Modelarea sau desenul spontan reprezinta pentru el si o modalitate de a-si sustine printr-o reprezentare concreta ideile, sentimentele, de a da un sens creativ si vizibil cautarilor interioare. De multe ori am folosit produsul pentru a-l provoca la constientizarea emotiilor si gandurilor care au luat o anumita forma dar am permis sa se realizeze aceasta exprimare si fara efortul de a verbaliza, cu scopul de catharsis, de descarcare a unei stari de agitatie interioara preluata de corp, reluand simbolurile personale la nivele analogice si metaforice ca un tip de interventie bazata pe sugestie, inconstient, fara referiri directe la continutul problemei din realitate. Aceasta strategie terapeutica a avut efectul paradoxal de a facilita accesul la continuturi mai profunde, in urma unui astfel de exercitiu Sorin fiind pregatit sa vorbeasca pentru prima data despre faptul cǎ este adoptat si sa-si exploreze profitabil sentimentele, reactiile, gandurile, consecintele legate de acest eveniment.

Astfel in urma cu 3 sedinte si sub pretextul achizitionarii unui nou calculator, Sorin isi exprima agitat nemultumirea si amplifica foarte mult argumentele favorabile lui, nefiind dispus sa accepte si sa gaseasca explicatii rationale, practice alternative amanarii acestei cumparari. Nemultumirea era indreptata mai ales impotriva tataluisi am facilitat exprimarea cathartica prin intermediul tehnicii scaunului gol. Cu acest suport de proiectie, clientul a intensificat foarte mult reprosurile, amenintarile, planurile de razbunare descriindu-se metaforic ca o oala sub presiune sau ca un vulcan care este gata de a erupe. Cu toate cǎ participarea la experienta de aici si acum era intensa, Sorin s-a oprit fara a consuma si exprima emotiile, trairile la adevarata lor intensitate. Am incercat sa sustin in raport manifestarea iar aproape de un prag destul de inalt al intensitatii, am introdus provocativ tehnica frustrarii si am propus linistirea vulcanului, potolirea clocotirilor si a fierberii, adica tacerea timp de cateva minute. Desi se declarase de acord cu faptul ca nu mai are nevoie sa se exprime, ca furia si nemultumirea lui vorbisera despre dorintele si cerintele lor, Sorin a fost vizibil contrariat si frustrat de sugestie, agitandu-se corporal, nonverbal in continuu si cautand cu privirea semnalul ca acest exercitiu s-a incheiat. Faptul cǎ am propus amplificarea trairilor emotionale in interior, (neobisnuit modului lui de exprimare verbalizata critica, revendicativa, infantila), a favorizat mutarea miezului (vulcanului), problemei in interior cu schimbarea perspectivei de a aborda astfel de situatii, ceea ce a facilitat un insight important din punct de vedere simbolic. Sorin a realizat cu surprindere si cu o atitudine, ton, gestica mult mai asezate ca ceea ce-l deranjeaza si-l face sa insiste in a cere, a cere, a cere obsesiv este faptul ca nu i se spune niciodata clar care sunt conditiile: Cand? De unde? Cu cine? In ce conditii? si ca de fapt nu a primit niciodata un raspuns clar de la parintii lui, indiferent de subiect. Acestia au preferat intotdeauna un stil ezitant, ambiguu de comunicare. Aproape spontan, dupa acest insight, Sorin a desenat simbolic conturul unui sambure si a facut legatura cu faptul ca desi a aflat in conditii traumatizante secretul adoptiei lui nu are nici macar dupa 2 ani imaginea completa a acestui eveniment, observand ca orice tentativa de a afla provoacǎ anxietate, deruta si suparare mai ales mamei lui. Cu toate acestea, intre parinti si copil se practica un joc al amenintarilor in care se vehiculeaza frecvent ideea de renuntare la adoptie, adica la copil si asigurarea acestuia ca in nici o alta familie nu i se vor satisface mofturile, ceea ce il face pe Sorin sa se intrebe daca in realitate o astfel de procedura este posibila si sa-i accentueze sentimentele de culpabilitate si anxietatea de separatie.

Desenul semintei, samburelui a fost pentru mine confirmarea faptului cǎ in acest context devine prioritar travaliul de descoperire a radacinilor si de recastigare a controlului asupra istoriei personale care i-a fost creata artificial si intretinuta nestructurat, Sorin implicandu-se in obtinerea mai delicata, asertiva, ferma a informatiilor de la parinti, dublata metaforic in cadrul procesului terapeutic al ultimelor 2 sedinte.

Astfel, Sorin are nevoie sa-si construiasca mintal o reprezentare a familiei de origine, intrand prin intermediul fanteziei si a jocului de rol in contact cu fiecare personaj, in incercarea de a umple golurile identitatii lui primare. Jocul de rol este continuat firesc prin incercarea de reprezentare grafica a personajelor, cu ajutorul lui dezvoltand o tehnicǎ a desenului care imita benzile animate din reviste, o varianta animata, actionala a desenului familiei in care fiecare personaj are dreptul la o replica care-l caracterizeaza si prin intermediul careia prinde viata.

Sorin se afla in etapa de respingere a acestor personaje, ele fiind un portret negativ care insumeaza toata partea de umbra a personalitatii copilului. Este vorba de trasaturi pe care el le taxeaza, ironizeaza, nu le accepta in ceilalti si nici in sine (refuzand gandul cǎ ar putea semana cu vreunul dintre ei, chiar daca ei l-au conceput) dar care acum si-au gasit in sfarsit o reprezentare si au devenit ecran de proiectie.

In etapa urmǎtoare, Sorin a continuat sǎ lucreze in aceeasi tehnicǎ, tabloul oglindǎ a familiei de adoptie, stabilind deosebirile dar si asemǎnǎrile, desi initial a respins ideea unei asemǎnǎri. In contrabalans, a evidentiat toate calitǎtile familiei actuale, punand in cap de listǎ faptul cǎ este bogatǎ (simbolic posibilitatea de a primi afectiune), descoperind partea bunǎ a relatiei cu pǎrintii ceea ce a normalizat si a asezat pe alte repere sansa si rolul reparator pe care l-a avut in viata lui acest eveniment al adoptiei chiar dacǎ a fost tinut secret. Este nevoia bǎiatului de a-si clarifica provenienta, rǎdǎcinile si de ale accepta, punand ordine in modelul familiei interiorizate. A constientizat totodatǎ darul cel mai important pe care l-a primit de la familia secretǎ, darul vietii.

Este inceputul procesului de unificare interioarǎ la nivelul identitǎtii de sine, fiind evidentǎ in desen repetarea patternurilor de reprezentare a membrilor familiei (de la stanga la dreapta- de la trecut spre viitor, a tatǎlui, mamei, bunicii, copilului), ambele familii avand acelasi numǎr de membri si aceeasi componentǎ. Se remarcǎ si o modificare a patternurilor de comunicare, referitor la cine, cui adreseazǎ mesaje, aceastǎ modificare fiind in sensul cǎ in al doilea desen ambii pǎrinti adreseazǎ mesaje copilului, fatǎ de primul in care doar mama fǎcea acest lucru, cerand ajutor. Acesta poate fi un semn de normalizare a raporturilor din interiorul familiei, in care pǎrintii incep sǎ-si recapete statutul de pǎrintii, adresand mesaje mai ferme, mai clare, conditionand implicarea si atitudinea copilului- adicǎ incercarea de a combate efectele rǎsfǎtului si a erorilor de abordare educationalǎ.

Victoria lui cea mai mare a fost sǎ obtinǎ numele de familie al pǎrintilor naturali, adicǎ simbolul acceptǎrii faptului cǎ a venit intr-o anumitǎ familie, care este recunoscutǎ dupǎ nume si care intǎreste sentimentul sǎu de apartenentǎ.

In relatia cu pǎrintii adoptivi a obtinut, in momentul in care a stiut cǎ de asta are nevoie si a stiut si cum sǎ cearǎ, data clarǎ a achizitionǎrii calculatorului, in toamnǎ, in conditiile in care isi va relua cursurile scolare cu promisiunea fermǎ de a respecta termenul.

Acesta este stadiul in care am rǎmas cu analiza, aceasta avand toate premisele aprofundǎrii transformǎrilor si fiind sustinutǎ de motivatia clientului care din momentul in care a inceput sǎ lucreze pe secretul familial si pe metaforele relatiilor si comunicǎrii membrilor familiei, a devenit mai controlat, este pregǎtit sǎ facǎ analogii si constientizǎri reale, autentice, mai in contact cu adevǎrata lui persoanǎ. Este evidentǎ deblocarea pe care o aduce clarificarea cǎrǎmizilor de la baza identitǎtii de sine.

Imi propun ca in continuare sǎ focalizez mai nuantat analiza pe asumarea si integrarea masculinitǎtii (Sorin a devenit preocupat de analiza relatiilor cu sexul opus), asumarea unor responsabilitǎti personale care sǎ-l rupǎ de scenariul abandonului compensat prin dependenta de mamǎ, adicǎ pe castigarea spatiului personal de autonomie, independentǎ, libertate interioarǎ. Din aceastǎ perspectivǎ, realizez necesitatea unui model masculin de relatie pentru Sorin si in conditiile in care eu imi desfǎsor obiectiv activitatea, este momentul oportun functionǎrii echipei profesionale. Este vorba de implicarea unui coleg de a-l meu, asistent social, care poate facilita anumite intalniri si discutii, intr-o abordare masculinǎ.

Un alt obiectiv pe care mi-l propun in continuare este acela de a stabili o sedintǎ cu toti membrii familiei, cu scopul de a evidentia ineficienta patternurilor de comunicare si de a facilita o comunicare directǎ, asumatǎ, onestǎ pe tema adoptiei.

De asemenea , dupǎ intelegerea semnificatiei abandonului scolar, simptom al perpetuǎrii lipsei de repere identitare, obiectivul reluǎrii si readaptǎrii la scoalǎ rǎmane in atentia noastrǎ, ca semn al depǎsirii impasului existential si in realitate.

Aceste obiective nu exclud mentinerea atitudinii de suport, feedback si constantǎ in relatia terapeuticǎ, argumentele facilitǎrii procesului terapeutic.