Matricele Progresive Raven

Consideratii generale

Matricele progresive Raven formeaza o proba perceptiva neverbala utilizata pentru examinarea inteligentei generale.

Cercetarile factoriale arata ca anumite functii mintale sunt in stransa legatura cu inteligenta generala, adica sunt foarte "saturate" in inteligenta. Prin "masurarea" performantelor unor astfel de functii puternic saturate in inteligenta, se poate determina nivelul inteligentei generale, adica se pot construi teste de inteligenta, care sa nu fie compuse din sarcini psihometrice eterogene, ci sa cuprinda probe omogene.

Testul "Matricelor Progresive Standard" (Standard Progresive Matrices), setul A, B, C, D si E, elaborat in 1938 de J.C. Raven in colaborare cu L.S. Penrose, revizuit in 1947 si 1956, este un test omogen de inteligenta generala. Matricele Progresive Standard (sau Matricele Progresive Raven sau Raven necolorat, seriile A, B, C, D si E) sunt construite astfel incat sa "acopere" nivele variate (slab - mijlociu - bun) ale abilitatilor mintale si sa fie aplicabile la toate varstele (copii, adulti, batrani), indiferent de nivelul de scolarizare, nationalitate sau conditie fizica.

In 1947 J.C. Raven construieste "Matricele Progresive Colorate" (The Coloured Progresive Matrices, set A, Ab and B), publicate in 1949, revizuite in 1956, destinate examinarii inteligentei generale a copiilor (intre 5 ani si jumatate si 11 ani) si batranilor (intre 65 si 85 de ani).

In practica examinarii inteligentei generale a aparut insa necesitatea elaborarii unui test fidel si sensibil de eficienta mintala, aplicabil la persoanele cu capacitati intelectuale bune si foarte bune, in vederea stabilirii diferentelor interindividuale intre persoane cu aptitudini superioare. Testul "Matricele Progresive Avansate" (Advanced Progresive Matrices, set I, II) elaborat de catre Raven (1941-1943, revizuit in colaborare cu G.A. Foulds, ambele serii in 1947 si numai seria a II-a in 1962), serveste acestui scop practic si poate fi aplicat incepand de la varsta de 11 ani.

Notiunea de inteligenta generala (factorul "g")

Inteligenta generala, sugerata de catre F. Galton (1869), masurata si teoretizata pentru prima data in 1904 de catre Ch. Spearman (teoria factorului central, 1904-1914; teoria celor doi factori, 1914-1931), este contestata de L.L. Thurstone (1938) care in urma identificarii "abilitatilor mintale primare" postuleaza structura multipla (multifactoriala) a inteligentei, negand existenta factorului "g" si implicit structura unitara a inteligentei.

Confruntarile teoretice dintre Spearman si Thurstone, in aparenta contradictorii, se completeaza mai degraba reciproc. Ele ofera o imagine mai reala in legatura cu structura inteligentei si cu variatele ei forme (verbala, practica, matematica etc.) de manifestare.

Introducerea metodei multifactoriala cu axe oblice, spre deosebire de cea cu axe ortogonale ii permite lui Thurstone intercorelarea factorilor de grup (a "abilitatilor mintale primare") si explicarea corelatiilor gasite printr-un factor general de gradul II. Thurstone, spre deosebire de conceptia lui Spearman, admite multiplicitatea factorului general de ordinul al doilea.

O asemenea "multiplicitate" a factorului "g" (inteligenta generala) apare in teoria inteligentei fluide si cristalizate a lui R.B. Cattell (1941, 1963, 1967). Autorul sustine existenta inteligentei generale fluide ("gf"), adica a potentiabilitatilor mintale latente, neinfluentate de cultura (sau inteligenta de tip "A" dupa D.O. Hebb) si a inteligentei generale cristalizate ("gc"), care este produsul interactiunii aptitudinii fluide cu influentele culturale formative, modelatoare (inteligenta "B" dupa Hebb).

Aptitudinea fluida atinge nivelul maxim de dezvoltare la 14-15 ani, ramane la acest nivel pana la circa 20 de ani si scade in mod treptat de la 20 la 65 de ani. Spre deosebire de "gf", "gc" are un punct de urcare mai tardiv (de la 14 la 20 de ani), variind dupa esantioanele culturale, si ramane la nivelul atins pe toata durata varstei adulte (chiar si pana la 65 de ani).

Performantele la testul Raven se schimba foarte mult in functie de varsta subiectului, intrucat reusita la testul Raven este conditionata in primul rand de inteligenta generala fluida.

Teoria ierarhica a structurii aptitudinilor, elaborata de P.E. Vernon (1950), sub influenta lui Ch. Spearman si C. Burt, ne sugereaza, pe de alta parte, ca testul Raven abordeaza inteligenta generala plecand mai ales de la factorul major de grup "K:m". Din acest motiv examinarea unei persoane numai cu testul Raven nu ofera imaginea "totala" a inteligentei generale a subiectului. Aceasta este cauza pentru care J.C. Raven recomanda asocierea Matricelor Progresive Standard (seriile A, B, C, D si E) cu scara de vocabular Mill Hill si a Matricelor Progresive Colorate (seriile A, Ab si B) cu scara de vocabular Crichten. Scarile Mill Hill si Crichten fiind teste verbale de inteligenta generala abordeaza factorul "g" plecand mai ales de la factorul major de grup "V:ed"[1] (figura 1)

Figura

Inteligenta generala si "masurarea" ei din punct de vedere al teoriilor lui C. Spearman, P.E. Vernon si R.B. Cattell

Natura psihologica a factorului "g"

Primele tentative de interpretare psihologica a factorului "g" sunt cuprinse in teoria energiei mintale (Ch. Spearman). Factorul specific ("s") corespunde astfel dezvoltarii organizarii unui grup particular de neuroni, iar factorul general ("g") este datorat energiei provenite din intregul cortex.

Mai tarziu aceasta interpretare fiziologica, patrunsa de un realism naiv, este inlocuita de Spearman prin teoria proceselor neogenetice bazata pe: legea intelegerii (trairii) experientei proprii; a educatiei (stabilirii) relatiilor (figura 2 A) si a educatiei corelatelor (figura 2 B). "G" masoara neogeneza.

Figura 2

Ilustrarea grafica a conceptiei neogenetice a lui Ch. Spearman: Educatia relatiilor (Proba A) si a corelatelor (Proba B)

M. Reuchlin (1964)    incearca sa clarifice natura psihologica a factorului "g" prin teoria operatorie a inteligentei (elaborata de J. Piaget). Ipoteza lui M. Reuchlin - dupa care teoria operatorie a lui J. Piaget ar explica natura psihologica a factorului "g" a fost verificata si confirmata de F. Langeat (1969). Astfel conduitele preoperatorii si operatorii inferioare ignora aproape total coerenta logica a testului Raven. Reluarea clinica a probei Raven in aceste cazuri nu duce la ameliorarea performantei. Efectele pozitive ale invatarii la proba Raven sunt mai evidente la conduitele operatorii mai dezvoltate (mai ales la cele formale). Capacitatea de transfer pare sa fie in stransa legatura cu nivelul de dezvoltare si cu eficienta inteligentei.

Rezolvarea corecta a celor 36 de itemi (Raven colorat), a celor 60 de itemi (Raven necolorat) si a celor 48 de itemi (Raven avansat) cuprinsi in variantele Matricelor Progresive presupune intelegerea structurii modelului (a Gestaltului), descoperirea principiilor de aranjare a figurilor in interiorul modelului si evaluarea gradului in care una dintre cele 6, respectiv 8 figuri particulare, asezate sub model, ar putea completa lacune din model. Acest ansamblu de operatii mintale ar corespunde cu inteligenta generala, adica cu educatia relatiilor si educatia corelatiilor, definitie data de catre Ch. Spearman factorului "g". Factorul "g" (deci si inteligenta generala, adica analiza), de integrare (sinteza unui ansamblu de impresii) si totodata de inventie (sau variabilitate combinatorie).

Testul Raven examineaza deci spiritul de observatie, capacitatea de a desprinde, dintr-o structura, relatiile implicite, capacitatea de a mentine pe plan mintal informatiile descoperite (memoria de scurta durata) si abilitatea de a opera cu ele, in mod simultan, pe mai multe planuri. Proba Raven, deci, este prin excelenta intelectuala, evidentiind si trasaturi dinamice, temperamentale si motivationale ale personalitatii.