PSIHOLOGIE SI SUICIDOLOGIE

Suicidul constituie cea mai impresionanta enigma a psihologiei si psihopatologiei ale carei implicari in primul rand medicale, sociologice si juritice, vizeaza ansamblul stiintelor antropologice. Cunoscut in istoria umana si in toate civilizatiile, suicidul isi ilustreaza astfel incidenta pe masura cresteii morbiditatii psihiatrice, a alienarii sociale si a slabirii legaturilor interpersonale. Conditiile medicale, in primul rand psihiatrice si cauze sociologice si economice, se inscriu actualemnte cu o pondere variabila in etiologia plurifactoriala a suicidului care apare ca un fapt cvasi-cotidian, infiltrand literatura, teatrul si cinematografia (la 1,5min o persoana se suicide). Cu toata complexitatea problematicii sale, suicidul se inscrie in aria preocuparilor medicale ,constituind cea mai importanta conditie psiho-patologica si cea mai frecventa urgenta psihiatrica ce pune sub semnul intrebarii existenta, aducand in fata medicului perspectiva pierderii pacientului. In istoria moderna a medicinei, suicidul a fost considerat ca un flagel care prin inalta sa incidenta s-a inscris printre principalele cauze de deces. Astfel, in prima jumatate a sec. XX, mortalitatea prin suicid era comparata cu aceea determinata de bolile infectioase in general si de tuberculoza in special, actualmente comparatia se face cu incidenta deceselor pin maladii neoplazice, coronariene, cerebro-vasculare sau accidente rutiere. In ierarhia cauzelor de deces, in anii 60, suicidul se clasa pe locul 8. Prin 1980 era pe locul 4. In privinta tinerilor intre 15-19 ani, suicidul este pe locul 2.

Sub aspect psiho-sociologic, suicidului I se acorda semnificatii multiple ca aceea a curmarii singuratatii (in despartire, divort, deces al partenerului, etc). a razbunarii, a neacceptarii schimbarii radicale a statutului social, a suicidului ca unica solutie a unei situatii intolerabile sau a inlaturarii dependentei, mentinerea onoarei. Alte semnificatii sunt supuse analizei si explicatiilor unor doctrine filosofice de sorginte existentialista care tind sa acrediteze ideea ca suicidul ar fi un act de afirmare a propriei vointe, un act suprem de libertate sau de manifestare a libertatii individuale. In functie de continutul lor, semnificatiile suicidului pot fi inscrise pe o axa morala la ai carei poli intalnim: suicidul altruist ce poarta marca sacrificiului de sine si suicidul egoist a carui intentie si semnificatie nu corespund scopurilor grupului social si se manifesta in detrimentul acestora sau in opozitie cu el. La aceasta extrema se inscrie si suicidul anomic (Durckheim) caracterizat din perspectiva sociala ca urmare a pierderii statutului.

Suicidul ca singura manifestare clinica a unei psihoze cu evolutie subclinica. In aceste conditii, persoana respectiva nu este cunoscuta ca avand o boala psihica, iar suicidul care surprinde atat de puternic grupul socio-familial este interpretat ca anomic dupa cum poate ramane neinteles in tendinta logic-rationalista de a acorda o explicatie unor fapte immediate, cei din jurul individului suicidar supradimensionand situatiile si evenimentele psiho-traumatizante din antecedentale celui in cauza, investindu-le ca motive determinante ale actului suicidar. Astfel, un suicid de sorginte psihopatologic este explicat printr-un fapt circumstantuial, ca o pierdere sau frustratie de ordin familial sau profesional si inventariat ca fiind de natura socio-genetica. O investigare atenta a suicidului consumat sau o anamneza a suicidantului salvat, poate reliefa existenta unei afectiuni psihotice cu evolutie subclinica.

Suicidul ca epilog al unei boli depresive. Suicidul poate fi intalnit nu numai ca act de debut a pusse-ului psihotic ci si ca act final al acestuia. Riscul suicidar nu scade odata cu ameliorarea depresiei ci se manifesta mai intens dupa ce pacientul a traversat episodul depresiv. Privite din afara clinicii aceste cazuri se inscriu in cadrul suicidelor anomice intrucat cu greu se poate considera ca acest act final poate constitui expresia unui ansamblu simptomatic depasit care a evoluat, pacientul respectiv fiind in mod real ameliorat. Din punct de vedere psihopatologic, fenomenul se explica prin faptul ca pulsiunea suicidara presupune atat initiativa cat si un anumit fundal motivational care se intalnesc mai degraba la omul aparent sanatos. Pulsiunea si initiativa suicidara se manifesta la debutul pusseului psihotic, la aparitia primelor simptome cand persoana prezinta pulsiuni si initiative sau in finalul pusseului psihotic, atunci cand, in contextul ameliorarii starii psihice, pulsiunile, si in plan comportamental initiativele reapar cunoscand o inviorare, castintgand forta de maifestare.

Suicidul ca expresie a unei strai psihotice ce se manifesta sub aparenta unei fenomenologii somatice. Numeroase stari depresive evolueaza sub o simptomatologie somatica ca o depresie mascata de manifestarile somatice care pastreaza in fundal acelasi inalt potential suicidar. Si in aceste depresii, care la o analiza psihopatologica se dovedesc a fi la fel de autentice ca si depresiile psopriu-zise, apar numeroase acte suicidare care nu sunt corelate cu starea psihica si nici cu fenomenologia somatica. Manifestarea suicidara, de aici, este eronat considerata ca anomica intrucat analiza clinica evidentiaza natura ei psihopatologica.