Psihoterapia copilului: Specific, obiective, faze

Psihoterapia copilului: Specific, obiective, faze

Psihoterapia copilului s-a dezvoltat initial ca ramura a psihoterapiei adultului ,insa a cunoscut o serie de delimitari datorate cunoasterii mai profunde a dinamicii dezvoltarii personalitatii.

Carl Rogers vorbea de functia sanogenetica ce exista in fiecare persoana si care asteapta ,in cazul celor cu tulburari psihice, sa fie reactivata si explicandu-se astfel, faptul ca accesul la aceasta functie poate fi mai usor in cazul copiilor decat la adult si pentru ca rezistentele si mecanismele lor de aparare nu sunt foarte puternice.

In psihoterapia experientiala, care ocupa o arie extrem de larga in asistarea copilului si a familiei sale, scopul final este de a-l ajuta pe copil sa fie constient de sine si de existenta sa in lume, urmarindu-se deblocarea procesului de evolutie normala, ajutand copilul sa intre in contact cu nevoile sale neconstientizate, realizarea unei mai bune acceptari de sine ca persoana si in relatie cu lumea.

Psihoterapia va avea astfel un efect pozitiv asupra comportamentului etic al copilului, responsabilitatii si a filosofiei lui de viata, considerandu-se in acest sens, ca in baza constientizarii, autoacceptarii si a dreptului de a fi asa cum esti, organismul poate creste, insa interventia fortata impiedica acest proces.

Psihoterapia ii ajuta pe copiii cu tulburari emotionale, de comportament si adaptare sa isi inteleaga sentimentele si problemele, sa isi rezolve conflictele cu alti oameni, sa incerce noi solutii la problemele vechi, in timp ce, treaba terapeutului este sa-i ajute pe copii sa vada lumea din jurul lor asa cum este ea in realitate. Se doreste ca ei sa stie ca au posibilitatea sa faca alegeri in viata lor si unele alegeri sunt imposibil de facut.

De aceea este foarte important ca terapeutul sa creeze o relatie calda si de incredere cu copilul astfel incat acesta sa se simta in siguranta pentru a alege alternative in modul lui de a gandi si actiona.

Terapeutul trebuie sa fie familiarizat cu tipurile de dificultati de invatare care afecteaza copilul,cauzate adesea de factori emotionali.El trebuie sa cunoasca lucrul cu dinamica sistemului familial si sa aiba in atentie mediul care il influenteaza pe copil -casa, scoala etc., iar atunci cand este cazul, sa se intervina in modificarea mediului in care traieste copilul. In acest sens, psihoterapia este combinata atat cu metode educationale cat si cu tehnici comportamentale.

Pentru a reusi o relatie buna cu copilul, terapeutul are nevoie sa aiba simtul umorului si sa permita copilului jucaus si expresiv din el sa se manifeste liber. Este important ca el sa creada in mod ferm ca fiecare copil este unicat, o persoana valoroasa. Tratamentul copilului porneste de le nevoile sale specifice, de la problemele sale emotionale si situatiile obiective in care se afla.

Obiectivele procesului terapeutic

Tratamentul fiecarui copil este unic si diferit, motiv pentru care procesul terapeutic trebuie sa fie un proces foarte flexibil, si totusi el urmareste o progresie, care are un inceput, un mijloc si un sfarsit; terapetul fiind constient de aceasta etapizare si de structura pe care o impune terapiei ce trebuie tratata intr-o anumita ordine.

Toate aceste stadii au teluri comune:

-reducerea problemelor emotionale sau de comportament ale copilului;

-imbunatatirea adaptarii la scoala, in familie sau cu egalii;

-imbunatatirea stimei de sine.

Fazele procesului terapeutic

Scopul primei faze consta in stabilirea aliantei terapeutice intr-un mediu securizant care-i permite copilului sa se dezvaluie pe sine. De aceea trebuie sa fie o experienta placuta pentru copil, pentru ca el sa-si doreasca sa revina la cabinet.

Prima intalnire este momentul stabilirii unei relatii de incredere cu copilul, este momentul cand i se explica copillui confidentialitatea si este informat despre ceea ce presupune relatia terapeutica. Aceasta confidentialitate prezinta doua consecinte importante: in primul rand, copilul simte ca primeste un respect special si se va raporta pozitiv la terapie si, in al doilea rand, copilul va avea libertatea de a fi deschis cu terapeutul sau.

In general, prima sesiune este un moment in care terapeutul incearca sa promoveze stima de sine a copilului si valorizarea propriei persoane si astfel, copilul este lasat sa vorbeasca despre lucrurile de fiecare zi sau despre orice altceva vrea el, pentru ca aceasta ii va permite sa se simta mai linistit. Cei mai multi terapeuti afirma ca este necesar ca atunci cand familia vorbeste despre copil, el trebuie sa fie de fata, chiar daca nu-si spune si el punctul de vedere; astfel copilul este impiedicat sa fantazeze, sa se ingrijoreze cu privire la presupusele lucruri rele ce se spun despre el. Terapeutul nu trebuie sa-i vorbeasca copilului 'de sus', sa-l neglijeze sau sa-l trateze ca pe un obiect despre care se discuta.

Primele sesiuni au si o valoare diagnostica, in sensul ca se strang informatii din mai multe surse (copil, familie, scoala etc.), apoi se formuleaza ipotezele si obiectivele terapeutice. O sursa importanta de informatii este observarea relatiilor dintre parinti si copii (si frati eventual) in timp ce ei sunt la cabinet; primul lucru de observat fiind proximitatea fizica-adica parintii si copilul stau impreuna sau separati? Daca stau impreuna, se afla in contact fizic si aparent dependent, legati unii de altii? Daca stau despartiti, indica aceasta o lipsa a contactului emotional sau o independenta sanatoasa? Apoi se observa daca copilul se misca liber prin camera sau parintele ii controleaza comportamentul. Ce reactie au parintii la comportamentul copilului lor? Cere acesta aprobare cand vorbeste? Vorbeste liber sau este blocat de prezenta parintilor?

Plecand de la aceste informatii, terapeutul formuleaza ipoteze cu privire la :

- masurile educative pe care parintii le aplica copilului;

- aliantele si conflictele intrafamiliale;

- comunicarile perturbatoare si dublele mesaje.

Chiar in prima sesiune terapeutul este interesat de motivele pentru care este adus copilul la cabinet Cei mai multi se indreapta spre cabinetul de psihoterapie atunci cand situatia incepe sa fie dificila, uneori chiar insuportabila, atat pentru copil cat si pentru parinti, dar cu toate ca parintii nu sunt direct afectati de comportamentul copilului ei traiesc disconfort, anxietate sau simt ca trebuie sa faca ceva in aceasta privinta. Uneori parintii isi aduc copii la terapie pentru ca acestia au suferit incidente traumatice (abuz, molestare, accident, moartea sau imbolnavirea cuiva drag) si doresc sa fie siguri ca sentimentele traite de copil nu-l vor coplesi si nu vor avea efecte negative pe termen lung; alteori, scoala sau medicul ii indruma pe parinti spre psihoterapie.

Din evaluarea psihologica, anamneza, interviul preliminar cu parintii si cu copilul, terapeutul clarifica 3 tipuri de obiective terapeutice

-din pespectiva parintilor;

-din perspectiva copilului;

-din perspectiva terapeutului.

2. A doua faza a procesului psihoterapeutic centrat pe copil - este formata din sesiunile de mijloc ale procesului terapeutic, fiecare avand un focus diferit. Este etapa activa, lucrativa, facilitatoare de schimbare, si se concentreaza pe problemele personale, pe problemele de zi cu zi; practic este momentul in care are loc cea mai mare parte a muncii terapeutice.

Copiii au adesea blocaje in comunicarea verbala, se simt stingheriti sau opun rezistenta in a-si exprima direct trairile interioare sau nu le constientizeaza dar, prin folosirea unor tehnici expresive ce incurajeaza proiectia, aceste blocaje sunt eliminate si copiii isi pot dezvalui direct sau simbolic sentimentele, trairile si credintele, intr-un mod deschis, fapt ce duce la integrarea personalitatii. Ceea ce copilul exprima prin desen, modelaj, povestiri, arata fanteziile proprii, nevoile, anxietatile, fricile, frustrarile, impulsurile, dorintele etc.

Adesea, PROIECTIA va fi singura cale prin care copilul vorbeste despre el. De exemplu, el poate spune prin intermediul unei marionete lucruri pe care nu le va spune niciodata direct; tehnica utilizarii marionetelor sau a papusilor usurand medierea procesului de explorare si analiza terapeutica. De asemenea, si jocul prin dramatizare si improvizatie narativa, prin metafora si simbol ofera, pas cu pas, baza proiectiva de explorare si de exprimare, iar in timp provoaca schimbari in intelegere si comportament.

Tehnicile expresive stimuleaza creativitatea copilului, iar creativitatea umana este limbajul primar pentru realizarea insight-ului si vindecarii. Ele sunt numeroase, dar nu trebuie utilizate ca niste retete, nu trebuie privite ca un scop in sine. De aceea, terapeutul pastreaza intotdeauna in minte ca fiecare copil este o persoana unica, tehnica fiind doar un catalizator al procesului terapeutic. Copilul directioneaza cum sa se lucreze cu el si orienteaza spre ceea ce el are nevoie, secretul terapeutului constand in a fi receptiv si deschis, gata sa-i primeasca mesajul si sa-i permita sa-l transmita.

Este important pentru copil sa simta ca terapeutul este o persoana puternica pe care se poate baza. Prin faptul ca terapeutul il intelege,il accepta si este sincer cu el, copilul invata sa se autoaccepte, sa se constientizeze si astfel sa creasca si sa se dezvolte emotional. Un bun terapeut asista si acompaniaza copilul in procesul evolutiei sale.

Uneori terapeutul pregateste tehnici pe care copilul le refuza si atunci nu trebuie sa forteze, ci

sa-i respecte limitele. Aceste rezistente nu sunt intotdeauna date de negativismul copilului, ci este bine sa se tina cont de faptul ca experientele de viata l-au invatat pe acesta sa se apere si sa se opuna cand ceva este prea greu, prea mult sau prea periculos pentru el. Terapeutul poate trata direct frica ce se ascunde in spatele rezistentelor sau poate sa-i permita copilului sa decida pentru el insusi cand este gata sa riste ceva care este dificil pentru el.

In terapie se vorbeste de 3 tipuri de schimbari

schimbari comportamentale- se refera la modul in care copilul se comporta si actioneaza, cum se relationeaza cu alti oameni sau obiecte din spatiul sau de viata;

schimbari cognitive - se refera la capacitatea de a se intelege pe sine si pe cei din mediul sau,de a identifica ceea ce estesau nu important;

schimbari emotionale - se refera la schimbari in confortul, fericirea si satisfactia copilului.

3. A treia faza a procesului psihoterapeutic reprezinta incheierea terapiei, ce poate fi un moment dificil pentru copil, din mai multe motive si poate prezenta probleme care se concentreaza in jurul separarii, pierderii unei relatii importante si a increderii in sine. De aceea, incheierea terapiei nu se face brusc si copilul trebuie sa fie pregatit pentru acest lucru dar, mai ales, e important ca terapia sa nu se incheie niciodata in mijlocul unei crize. Chiar daca copilul este pregatit sa sfarseasca terapia, terapeutul trebuie sa-l ajute sa faca fata mai intai crizei.

Scopul ultimei etape in terapie este consolidarea si intarirea castigurilor obtinute, terapeutul intrebandu-se daca copilul poate promova sau mentine aceste castiguri.

Terapia poate fi oprita atunci cand se considera ca:

- comportamentul copilului s-a schimbat prin raportare la scoala ,la parinti la egali si incepe sa fie implicat in activitati exterioare de gen cluburi,fotbal,prieteni ,semn ca terapia incepe sa-l plaseze pe drumul vietii sale

- sau cand se produce o raceala in relatia sa cu terapeutul iar materialul din sesiunea de terapie este mai putin productiv, adica atunci cand devin plictisiti si doresc sa petreaca mai mult timp cu prietenii, relatia terapeutica racindu-se emotional,este semn ca se apropie sfarsitul terapiei.

Inainte de a sti daca este momentul oportun pentru finalul terapiei,terapeutul american Robert Leve considera ca este bine sa se cunoasca daca:

- Problemele emotionale ale copilului sunt sub control - daca a invatat sa-si controleze comportarile impulsive si are o toleranta la frustrare mai buna;

- Nivelul de gandire al copilului este adecvat varstei - adica trebuie sa inteleaga foarte bine cauza si efectul, sa fie realist in judecare situatiilor si sa fie capabil sa discearna importantul de neimportant in viata sa.

- Nivelul fanteziei copilului este adecvat pentru incheierea terapiei - in acest caz, fanteziile adecvate varstei indica creativitate si de aceea au un sens psihologic prin faptul ca servesc un scop,incearca sa reduca o temere sau sa exprime o dorinta constienta sau inconstienta.

- Copilul are abilitatea de a invata din traume emotionale - reprezinta unul din cele mai importante castiguri terapeutice care indica incheierea; de exemplu atunci cand copilul poate tolera schimbarile ce aveau loc in viata sa, la inceputul terapiei, si poate beneficia de ele ceea ce inseamna ca a invatat reactii emotionale noi mai adaptative.

- Copilul poate sa-si revina din traume emotionale - chiar daca viata oricarui copil este plina de suparari, copiii normali au abilitatea de a trece peste aceste experiente si de a se intoarce la un echilibru emotional normal.

Trebuie facuta precizarea ca a treia faza a procesului psihoterapeutic utilizeaza in mod special -familia ca resursa - echilibranta si de consolidare a progreselor terapeutice. In acest sens, parintii trebuie incurajati si sprijiniti sa-si ajute copiii sa mentina castigurile terapeutice, sa sprijine tratamentul copilului lor prin aducerea la timp la cabinet, sa furnizeze informatii despre functionarea copilului la scoala si in familie.

Practic, terapia copilului este in realitate o terapie de familie centrata pe copil , iar asistarea relatiilor perturbate ale cuplului parental sau ale intregii familii (cu bunici,frati,rude implicate) reprezinta cheia succesului terapeutic si a mentinerii unor efecte pozitive