NARCISISM SI RELATIE DE
OBIECT
1.1. Teoria freudiana
despre narcisism Freud a imprumutat
termenul de "narcisism" de la medicul englez Havelock Ellis, care studia si el
tulburarile sexuale. Individul narcisic este profund interesat de propria sa
persoana ; Freud era de parere ca schizofrenul, cufundat in lumea sa bantuita
de voci, halucinatii si deliruri, merita a fi calificat drept "narcisic". Freud
insa a explicat acest aspect in termenii teoriei lui. El a detectat mai multe
laturi ale narcisismului. In Pentru a introduce narcisismul (1914),
intrebandu-se care este destinul libidoului in schizofrenie, el remarca :
"Libidoul sustras din lumea exterioara a fost directionat spre eu, in asa fel
incat a luat nastere un comportament care poate fi numit narcisism [si care]
este extinderea si clarificarea unei stari care existase deja inainte. Suntem,
asadar, indemnati sa intelegem narcisismul ce ia nastere prin inglobarea
investitiilor unui obiect drept un narcisism secundar, care se edifica pe unul
primar []". Mai incolo, in acelasi text, el vorbeste despre alegerea
obiectului iubirii in functie de tipul narcisic : "Omul iubeste: [] a) Ceea
ce este (el insusi), b) Ceea ce el insusi a fost, c) Ceea ce ar dori sa fie, d)
Persoana care a fost o parte din el insusi". Asadar, Freud distingea un
narcisism primar (asupra caruia a oferit versiuni contradictorii3), un
narcisism secundar si o alegere de obiect narcisica. 3 Sub denumira de
narcissism primar absolut, Freud desemneaza reducerea tensiunilor la nivelul
zero, al carei agent este principiul Nirvana. S. Freud, C. G. Jung, scrisoare
din 19 decembrie 1909, S. Freud, Pentru a introduce narcisismul In perioada in
care a scris articolul despre narcisism, Freud incerca sa-si consolideze
conceptia asupra eului si, pe de alta parte, sa pastreze notiunea de libido, la
care Jung renuntase incet-incet, provocand o polemica intre el si fostul sau
mentor. In 1909, Freud ii scria deja lui Jung, exprimandu-si temerile cu
privire la abandonarea acestui concept - care ii permisese intotdeauna sa
gandeasca prin intermediul metaforei economice sau bancare, insotita de
conceptul de investitie : "[.] sunteti in pericolul [.] de a neglija libidoul,
pe care eu l-am pus la loc de cinste". Trei ani mai tarziu, Jung nu mai accepta
rolul sexualitatii in psihoze, iar in 1914, Freud isi reafirma viguros intentia
de a arata ca teoria sa despre libido se poate aplica si la cunoasterea
psihozei (maladie ce-l mirase si il determinase sa o numeasca "nevroza narcisisca"),
validandu-si inca o data teoria sa asupra nevrozelor : "Pot [] doar sa-i
repet ca eu n-am enuntat vreo astfel de renuntare la teoria libidoului". Freud
incerca deci o unificare prin care sa anexeze eul la conceptia largita despre
sexualitate si, din acest moment al evolutiei gandirii lui, modelul sau
teoretic asupra aparatului psihic va include mereu notiunea de libido. Dar
complexitatea propriei sale gandiri din eseul despre narcisism ii da un
"disconfort evident" privind raportul dintre, pe de o parte, un libido al eului
si un libido de obiect, iar pe de alta parte, un libido sexual si pulsiunile
eului : "[.] daca recunoastem ca Eul are o investitie primara cu libido, de ce
mai este necesar sa separam un libido sexual de o energie nesexuala a
pulsiunilor Eului? Fundamentarea printr-o energie psihica unitara nu ne-ar
scuti, oare, de toate dificultatile create de separarea intre o energie a
pulsiunii Eului si un libido al Eului, intre un libido al Eului si un libido
obiectal?". Mai incolo in text, Freud incearca sa explice aceasta distinctie
conceptuala intre libido (sexual) si pulsiunile eului - diferenta ce corespunde
celei dintre foame si iubire - prin consideratii biologice : cum individul duce
o dubla existenta, una pentru el insusi si una pentru specie, putem pastra in
teorie ambele registre energetice, unul sexual si unul nesexual. J. Laplanche
clarifica aceasta distinctie : in toata opera freudiana pana in anii `20,
pulsiunile eului desemneaza marile functii vitale, al caror scop este autoconservarea.
Ca pulsiuni nesexuale, ele se opun constant pulsiunii sexuale. Pe de alta
parte, libidoul eului se situeaza la celalalt capat al dualismului, desemnand o
investire sexuala a obiectului-eu, in opozitie cu libidoul de obiect, in cazul
caruia sexualitatea este investita in exterior. In lucrarea sa centrala asupra
narcisismului, Freud avanseaza in teoria lui despre evolutia libidoului. Pe de
o parte, narcisismul nu mai este doar o etapa a dezvoltarii, ci capata o
definitie structurala ; el apare ca o stare de "staza a libidoului" pe care
nici o investire de obiect nu o poate depasi complet. Pe de alta parte,
posibilitatea eului de a investi in el insusi sau in obiect libidoul, al carui
rezervor este, ca si posibilitatea de a alege un obiect dupa propria sa
imagine, ne indeparteaza de modelul pur pulsional al alegerii de obiect si
modifica relatia sa cu lumea exterioara. Acest text ne trimite, deasemeni, la
inceputul dezvoltarii eului si al auto-investirii imaginii sale, la momentul
fondator cand el se recunoaste pe sine. Momentul fondator este cel al trecerii
de la autoerotism la narcisism: "[.] este necesar sa admitem ca la individ nu
exista de la inceput o unitate asemanatoare Eului; Eul trebuie sa se dezvolte.
Pulsiunile autoerotice sunt insa primordiale; trebuie, asadar, ca ceva, o noua
actiune psihica, sa se adauge autoerotismului, pentru a forma
narcisismul". S. Freud,,. In eseul
freudian din 1914, libidoul narcisic vine sa se opuna libidoului de obiect, pozitie
teoretica intermediara intre un moment cand Freud opune ca forte in conflict
autoconservarea si sexualitatea si un alt moment, dupa 1920, cand se confrunta
pulsiunea de viata si pulsiunea de moarte. In aceasta lucrare, Freud analizeaza
relatiile complexe dintre "atitudinea" narcisica, in care libidoul a fost
retras si redirijat spre eu (libido al eului), si atitudinea in care persoanele
si lucrurile exterioare fac parte din propriul camp de interes (libido de
obiect). Freud compara procesul prin care interesul pentru obiect poate fi retras
(si eventual, mai tarziu, realocat) cu procesul prin care o amiba isi intinde
un fir de protoplasma, un pseudopod, spre obiectele din mediul sau, pentru a le
testa, pentru a stabili daca este vorba de un aliment etc., fir pe care il
poate retrage daca isi pierde interesul : "Ne formam astfel reprezentarea unei
investitii libidinale primare a Eului, din care o parte se confera mai tarziu
obiectelor, dar care in fond ramane, si care se comporta fata de investitia
obiectala asa cum se comporta corpul unui animal protoplasmatic fata de
pseudopodele pe care le-a emis". El vede retragerea si reorientarea libidoului
ca pe o situatie fluida, care explica numeroase aspecte din psihologia normala
sau din schizofrenie. De exemplu, a adormi implica o retragere a interesului
fata de lumea exterioara si o investitie in "unica dorinta de a dormi" (si in
vis). La fel, in cazul maladiei sau al durerii, exista o retragere a libidoului
spre eu sau spre organul particular care este bolnav (o durere de dinti devine
singura experienta care conteaza pentru cel ce sufera, iar in timpul durerii,
restul lumii nu mai prezinta nici un interes). Freud ajunge chiar sa
stabileasca o formula ce leaga libidoul de obiect si libidoul eului, intr-o
relatie invers proportionala : "In linii
mari, noi vedem o opozitie intre libidoul Eului si libidoul obiectal. Cu cat e
utilizat mai mult unul, cu atat devine mai sarac celalalt". Acest fel de
"balanta energetica" va fi pusa la indoiala atat de alti psihanalisti, cat si
de Freud insusi, atunci cand va studia, trei ani mai tarziu, fenomenul
melancoliei : "Conform analogiei cu doliul, trebuie sa tragem concluzia ca el a
suferit o pierdere de obiecte ; din afirmatiile lui reiese o pierdere a Eului
sau". La melancolic, Freud se confrunta deci cu o pierdere de obiect care este,
in acelasi timp, o pierdere de eu. Asadar ar exista doua niveluri diferite ale
raportului dintre libidoul eului si libidoul de obiect. Care sunt ele? Un
posibil raspuns poate fi gasit in comentariul lui Paul Federn asupra utilizarii
prea largi si prea imprecise a notiunii de narcisism, ca si asupra tendintei de
a fixa in termeni absoluti opozitii care nu au sens decat intr-un context
specific. Intr-un articol despre distinctia intre narcisismul sanatos si
narcisismul patologic, publicat in 1936, el spune urmatoarele : "Dupa cum am
mai discutat, orice narcisism secundar are drept obiect eul sau ceea ce a fost
incorporat de catre eu. Aici, antiteza dintre libidoul de obiect si narcisism
nu mai consta in raportarea la un obiect, ci in natura obiectului, in faptul
daca el face parte din lumea exterioara sau este o parte din eu ; devine
imposibila o distinctie stricta - lucru in perfect acord cu fenomenul psihic
real - daca eul inglobeaza, in masuri diferite, parti din lumea exterioara". Pe
de o parte, libidoul eului are un obiect care este tocmai eul, pe de alta parte
exista o intrepatrundere eu-obiect caracteristica narcisismului, ceea ce face
de nesustinut, pentru Federn, distinctia stricta intre libido al eului si
libido de obiect. Dar daca tratam problema "en gros", cum spune Freud, am putea
accepta, credem, o distinctie libido al eului/libido de obiect, in masura in
care este vorba de obiectul extern real. Doliu si melancolie constituie o noua
schimbare de perspectiva pentru Freud, deoarece obiectul capata aici un rol
major in masura in care este pierdut ( in vreme ce, in teoria pulsiunii,
obiectul este contingent si usor inlocuibil, deoarece pulsiunea are un loc
central ca presiune de origine biologica ce revendica din partea aparatului
psihic descarcarea tensiunii pe care ea o produce). Pentru a evita confuzii
care sa conduca la nediferentierea intre obiectul extern si obiectul intern,
René Diatkine crede ca nu ar trebui sa vorbim de obiect decat referitor la
obiectul intern. Pentru el, conceptul de obiect desemneaza ceea ce este
continuu in fluctuatiile de investire si in succesiunea momentelor
corespondente
1.2. Narcisismul in teoria
kleiniana Incepand cu 1925,
Melanie Klein incepe sa afirme ca nu exista un narcisism primar si ca autoerotismul
si narcisismul sunt, la copil, contemporane cu primele relatii de obiect.
Observatiile asupra sugarilor, combinate cu munca sa clinica asupra copiilor si
adultilor au determinat-o sa sustina ca primele experiente pe care le are
bebelusul, cea de alaptare si cea a prezentei mamei, reprezinta inceputul
relatiei sale de obiect cu ea. Aceasta relatie este mai intai o relatie cu un
obiect partial, deoarece pulsiunile orale-libidinale si orale-distructive sunt
dirijate, de la inceputul vietii, spre sanul mamei. Este vorba despre inferente
pornind de la comportamentul noului nascut si pornind "de la o anumita simpatie
fata de el - o simpatie fondata pe un raport direct intre inconstientul nostru
si san"12. Vedem bine ca Klein, cand spune "mama", se refera la un obiect
"subiectiv" (dupa expresia winnicottiana), care poate fi sanul, chiar hrana,
sau mai degraba ceva ce corespunde cu ceea ce percepe observatorul ca fiind
obiectul copilului : "Relatiile bebelusului cu primul sau obiect, mama, sunt
legate de la inceput de relatiile sale cu hrana. Iata de ce studiul modelelor
de atitudini fundamentale fata de hrana pare sa fie cea mai buna metoda de a
intelege sugarii. [.] La bebelusi, chiar din primele zile de viata, putem
observa diferente considerabile in atitudinea lor cu privire la supt, [iar
unii] prezinta semne indubitabile de iubire si interes fata de mama lor, intr-o
faza extrem de precoce - atitudine ce contine elemente esentiale ale unei
relatii de obiect". Dupa Melanie Klein, relatia de obiect de la inceputul
vietii este compusa in esenta din proiectii (pozitia schizo-paranoida). In timp
ce pentru psihanalisti ca Fairbairn, Ferenczi sau Balint atitudinile patogene
ale obiectului real sunt determinante pentru figura persecutorie a obiectului
primar, pentru Klein lucrurile stau invers : relatiile de obiect nu se
constituie in functie de obiectele reale ; inca de la bun inceput exista
fantasme (innascute), iar obiectele fantasmatice sunt proiectate asupra mamei;
astfel, accentul este pus pe relatia de obiect fantasmatica si pe obiectul
intern. Rolul obiectului extern este mentionat doar in masura in care el vine
sa limiteze si sa modereze proiectiile al caror suport este. Comparand
viziunile freudiana si kleiniana asupra importantei obiectului extern in economia
libidinala, B. Brusset remarca : odata cu problema transformarii, de catre eu,
a libidoului de obiect in libido narcisic, sau invers, a libidoului narcisic in
libido de obiect, la Freud devine evidenta ancorarea in realitatea obiectului.
In timp ce Melanie Klein, prin relativa exclusivitate oferita economiei
obiectelor interne, ramane departe de a face loc alteritatii fundamentale a
obiectului extern. La fel, exista o diferenta esentiala in modul lor de a
concepe fantasma : pentru Freud, cu teoria sa despre sprijinire, fantasma tine
de o experienta a pierderii, in vreme ce pentru Klein fantasma este data
asemenea unei realitati psihice "deja là". Totusi, credem ca Melanie
Klein este cea care a stimulat cel mai mult orientarea psihanalitica spre relatia
de obiect, spre intersubiectivitate si, la extrema, spre interpersonal, prin
amploarea pe care a dat-o fantasmei in teoria ei si, in consecinta, discursului
teoretic in termenii relatiei de obiect. Cat priveste narcisismul, Melanie
Klein face diferenta intre stadiul narcisic despre care vorbea Freud si starile
narcisice. De fapt, Freud descrisese narcisismul si ca o "epoca" in care nu
exista relatii de obiect (ce vor aparea odata cu Oedip-ul), si ca o "stare"
care vine si pleaca in functie de investitiile eului ca rezervor libidinal. In
starile narcisice, spune Klein, relatiile de obiect sunt inlocuite cu relatii
de obiect intern. Am putea considera ca ea a adaugat la lista lui Freud despre
alegerea obiectului iubirii dupa tipul narcisic : Iubim, deasemeni, "persoana"
care a devenit o parte din sine (un obiect intern). Ea afirma ca o trasatura
tipica a relatiilor de obiect schizoide este natura lor narcisica: atunci cand
idealul eului este proiectat intr-o alta persoana, aceasta este iubita si
admirata pentru ca ea contine partile "bune" din subiect; tot asa, cand relatia
cu o alta persoana se bazeaza pe proiectia in ea a partilor "rele" ale
subiectului, ea este de natura narcisica pentru ca, si in acest caz, obiectul
reprezinta mai ales o parte din subiect. Astfel, ca sa completam lista lui
Freud despre alegerea de obiect dupa tipul narcisic, putem spune : iubim (sau
uram), deasemeni, persoana care a dobandit o parte din sine. In pasajul pe care
tocmai l-am citat, este vorba de proiectia idealului eului sau a partilor
"rele" din subiect ; astfel, natura narcisica a relatiei schizoide este
corelata cu miscarea proiectiva. Atunci cand proiectia este urmata de
introiectia unui obiect care "poseda" deja partea din subiect, se creeaza un
cerc vicios ce amplifica angoasa subiectului, ca in situatia in care subiectul
introiecteaza un obiect in care proiectase propria sa violenta. Apare aici un
fel de efect de bumerang, prin faptul ca reintroiectia se limiteaza la ceea ce
fusese proiectat. Tocmai acest lucru ii permite lui Klein sa afirme ca o alta
caracteristica a relatiilor de obiect schizoide este artificialitatea lor si
lipsa lor de spontaneitate; in paralel, constatam o perturbare grava a
sentimentului de sine sau, daca putem spune astfel, a relatiei cu sine insusi; si
aceasta relatie pare artificiala; cu alte cuvinte, sunt perturbate in egala
masura realitatea psihica si relatia cu realitatea exterioara. Iata natura
narcisica a acestui mecanism: obiectul este o "extensie a eului" obtinuta prin
proiectie, iar introiectia "obiectului invadat cu violenta" are loc in
interiorul procesului proiectiv, deoarece aceasta introiectie nu aduce nimic in
plus fata de continutul proiectat. Melanie Klein face o distinctie intre acest
tip de "introiectie" si o alta introiectie, care contribuie la dezvoltarea
bebelusului : "Odata cu introiectia obiectului intreg, cam in al doilea sfert
din primul an de viata, au loc progrese in directia integrarii. Aceasta implica
schimbari importante privind relatia de obiect [.] si o perceptie mai buna a
lumii exterioare, ca si o sinteza mai reusita intre situatiile interne si
externe". Asadar, introiectia care participa la dezvoltarea psihica este
diferita de reintroiectia obiectului fantasmatic, datorita "mai bunei perceptii
a lumii exterioare", adica faptului de a percepe obiectul extern real. Daca
"interpretam" pasajul in care Klein vorbeste de proiectie si de introiectie, de
realitate interioara si exterioara, ne dam seama ca ea evita sa vorbeasca
despre "celalalt", despre "obiectul real" utilizand acesti termeni, dar
afirmatiile sale produc confuzie daca nu gandim in acesti termeni. Poate ca ea
si-a gandit intotdeauna teoria incluzand realitatea externa (realitatea psihica
a obiectului extern), dar nu a vorbit despre ea pentru a nu se indeparta prea
mult de subiectivitatea pacientilor sai. Insusi Freud, chiar daca afirma in
1923, despre melancolic, " a trai inseamna a fi iubit . a fi iubit de catre
supraeu" (el nu spune ca a fi iubit inseamna a gasi satisfactia pulsionala), el
nu va renunta niciodata la prima sa conceptie, a primatului pulsiunii, in care
obiectul este tinut la distanta. In comentariul sau asupra acestei pozitii
teoretice, A. Green ne spune ca Freud, dupa 1914, a neglijat teoria
narcisismului pentru a-si accentua optiunile fundamentale, in special cele
privind compulsia la repetitie. Mai exact : "[.] daca Freud se teme de
alunecarea spre obiect, este pentru ca se teme de o regresie a teoriei spre o
conceptie care subliniaza prea mult conjunctura, realul, evenimentul, pe care o
resimte ca un pericol de a diminua partea de inconstient si de a restabili
intaietatea constientului". Aceasta intelegere a alegerii teoretice freudiene
(care este si a sa personala) nu-l va impiedica pe A. Green sa afirme mai
tarziu ca Freud a avut atatea dificultati in a integra teoria sa despre
narcisism cu cea despre pulsiunile de viata si de moarte datorita, poate, unei
conceptii insuficiente despre obiect, chiar un obiect descris in perspectiva
primatului pulsiunii.
1.3. Relatia narcisica Primul enunt al lui Freud despre narcisism fusese facut
in 1910, in O amintire din copilarie a lui Leonardo da Vinci. Ce anume il
incitase sa avanseze ipoteza narcisismului si sa-i urmareasca implicatiile ?
Este vorba de un anumit tip de iubire, fata de cineva de acelasi sex : « Am
gasit, in mod clar, [] la perversi si la homosexuali, ca ei nu si-au ales
obiectul lor sexual de mai tarziu dupa modelul mamei, ci dupa cel al propriei
lor persoane. Ei au cautat in mod evident sa se aleaga pe ei insisi ca obiect
al iubirii ; prin asta ei manifesta tipul de alegere de obiect pe care trebuie
sa-l numim tip narcisic ».Intr-o nota adaugata in 1910 in Trei eseuri asupra
teoriei sexuale (1905), Freud remarca faptul ca iubirea homosexuala poate fi
explicata printr-o legatura erotica foarte intensa cu mama, in timpul
copilariei timpurii17. Aceasta legatura este favorizata de insasi tendinta
excesiva a mamei, asa cum reiese din textul despre Leonardo : « La toti
barbatii homosexuali, a existat in prima copilarie, cea care mai tarziu este
uitata, o foarte intensa legatura cu o persoana feminina, de regula cu mama,
provocata si favorizata de chiar afectiunea exagerata a mamei, accentuata de
absenta tatalui din viata copilului ». In aceste conditii (tandrete excesiva a
mamei si absenta a tatalui, dar si anumite « forte pulsionale »), evolutia
ulterioara a unei asemenea legaturi cu mama consta, ne spune Freud, intr-o «
mutatie » pe care o descrie astfel : « Baiatul refuleaza dragostea fata de
mama, deoarece se pune pe sine insusi in locul ei, se identifica cu mama si isi
ia propria persoana ca model, dupa a carei asemanare face noi alegeri
obiectale. [] baietii, pe care cel care a crescut ii iubeste acum, sunt doar
substituiri si reveniri ale propriei sale persoane la varsta copilariei, pe care
el ii iubeste la fel de mult precum l-a iubit mama sa cand era copil. Noi
spunem ca ajunge la obiectele iubirii pe calea narcisismului, pentru ca, in
mitologia greaca, Narcis este un tanar caruia nimic nu-i placea mai mult decat
propria imagine oglindita in apa si care a fost transformat in frumoasa floare
care poarta acest nume ». Aceste fragmente din « Leonardo » sunt interesante
pentru ca fac referinta la mitul lui Narcis si la oglinda sa, de asemenea la
rolul privirii, ceea ce nu face textul din 1914 despre narcisism . Aici apare
problema raportului cu celalalt ca imagine de sine. In mitul sau, Narcis nu
stie ca imaginea care il fascineaza este a sa ; el o vede in apa, tocmai el a
carui mama este o naiada, asa cum a observat Paula Heimann intr-o nota la
articolul sau din 1952, Functii ale introiectiei si proiectiei in prima
copilarie. Iata nota, in intregime : "Termenul de "narcisism" deriva din mitul
grec al lui Narcis, care se indragosteste de propria sa imagine reflectata
intr-un rau. Ar trebui totusi sa privim acest episod in contextul sau. Mitul
(care a fost transmis in variante diferite) se desfasoara, in esenta, astfel :
o nimfa (imortalizata mai tarziu ca Eco - idee subtila, deoarece ea reprezinta
o combinatie de recompensa si pedeapsa pentru ca a fost atat de vorbareata) era
indragostita de Narcis, dar acesta a respins-o. Ea a implorat-o pe Afrodita sa
o razbune, iar Afrodita a acceptat, determinandu-l pe Narcis sa creada ca
imaginea sa reflectata in apa este o nimfa acvatica. El se indragosti nebuneste
de frumoasa creatura pe care o vedea in apa si incerca sa o imbratiseze.
Frustrarea pe care o simti in urma insuccesului se reflecta si ea pe figura pe
care o privea. Narcis crezu ca nimfa era suparata, ceea ce provoca in el
dorinta de a o consola si de a o salva. Astfel, el suferea nu numai datorita
insatisfactiei privind dorintele sale erotice, dar si datorita incapacitatii de
a usura suferinta obiectului iubit. In cele din urma, el muri de inima rea. Fu
metamorfozat in floarea care ii poarta numele. Conform acestui mit, grecii nu
credeau ca iubirea de sine este o stare primara, ci ii atribuiau caracterul
complex al iubirii obiectale. Tocmai acest fapt, de a trai toate emotiile
iubirii de obiect, de la dorinta erotica pana la grija fata de suferinta
obiectului si dorinta de a-l ajuta si de a-i reda fericirea, constituie la
Narcis pedeapsa pentru a-i fi provocat lui Eco durerea de a iubi fara a fi
iubit. In vreme ce, obiectiv vorbind, el se iubeste pe sine (propria imagine
reflectata in apa), subiectiv vorbind, el iubeste o alta persoana. Din
culpabilitatea de a o fi respins pe Eco, el trebuie sa se angajeze in doliul
dupa un obiect inaccesibil (pierdut) si sa cada intr-o depresie suicidara. Nu
intentionez o analiza completa a mitului, voi adauga doar o remarca : Narcis,
atunci cand priveste in apa si isi contempla imaginea, o trateaza ca pe un
obiect. Daca aplicam o regula obisnuita de interpretare si presupunem
contrariul a ceea ce se afirma, apare o semnificatie mai profunda. Narcis
priveste in lumea exterioara, in apa, dar se sugereaza semnificatia
inconstienta opusa : el priveste in interiorul sau. In acest caz, se contureaza
fantasma inconstienta despre un obiect (iubit) plasat in interiorul
subiectului, iar aceasta sta la baza identificarii subiectului cu un obiect
care, in continutul manifest al mitului, este reprezentat prin reflexia fidela
a subiectului, luata in mod eronat drept un obiect. Faptul ca Narcis este fiul
unei nimfe acvatice accentueaza un asemenea aspect. Este remarcabil ca acest
concept grec asupra narcisismului se arata atat de apropiat de descoperirile
Melaniei Klein, descoperiri obtinute in mod empiric, fara o baza teoretica
preconceputa, urmarind doar fantasmele prezentate de copii in analiza lor". J.
Riviere vorbeste de aceasta nota despre mitul lui Narcis, raportand mitul la
pozitia depresiva si la experienta umana seculara de tristete si disperare in
urma pierderii celor dragi, experienta ce poate fi urmata de moarte. Autoarea
vede importanta acestui fragment numai in termenii relatiei de obiect, lucru
care nu ne mira, tinand seama ca este vorba de o carte despre sistemul teoretic
kleinian. Dar credem ca nota respectiva ar putea spune mai mult decat simpla
ilustrare a valabilitatii acestui sistem. Care este contextul din carte in care
apare nota despre Narcis? P. Heimann o adauga pentru a-si sustine ipoteza ca,
in starea narcisica, obiectul exterior este urat si respins asa incat subiectul
sa-si poata iubi obiectul intern, care este fuzionat cu eul, si sa obtina
placere din asta, modalitate folosita "de eul infantil, ca sa scape de
frustrare". In articolul sau, ea face diferenta intre gratificarea autoerotica
si narcisism, prin faptul ca in primul caz subiectul se indreapta catre sanul
intern, iar in al doilea caz el se retrage de la sanul exterior, starea
narcisica avand un element de agresivitate mai puternic decat starea
autoerotica. Dupa Heimann, aceasta perspectiva ar explica dificultatile din
analiza pacientilor narcisici si ar cere o reconsiderare a ideii freudiene ca narcisismul
precede relatia de obiect. Asadar, Narcis isi trateaza imaginea din apa ca pe
un obiect. Heimann ne spune ca la baza starii narcisice exista o relatie de
obiect, ca nu putem opune narcisismul si relatia de obiect. Totusi, prin modul
in care iese din aceasta opozitie, ea creeaza o noua opozitie (privind acelasi
raport narcisism / relatie de obiect) : opozitia intern / extern sau
obiectivitate / subiectivitate. Daca exprimam nota despre Narcis in termenii
restului cartii, obtinem urmatoarele : din punct de vedere obiectiv, Narcis se
retrage de la Eco (obiect extern urat) pentru a iubi obiectul intern fuzionat
cu eul (deci pe sine insusi) ; din punct de vedere subiectiv, el se indreapta
spre o nimfa acvatica (tratata ca obiect extern iubit). Sau, altfel spus : din
punct de vedere obiectiv, Narcis se afla intr-o stare narcisica, in timp ce,
din punct de vedere subiectiv, el se afla intr-o stare de iubire obiectala.
Freud, in textul sau despre Leonardo, a facut legatura intre relatia narcisica
(faptul de "a-si gasi obiectul iubirii pe calea narcisismului") si absenta unei
relatii triangulare. In analiza sa despre fantezia lui Leonardo cu vulturul,
Freud arata ca aceasta amintire are un continut mnezic - vulturul isi introduce
coada in gura copilului - care a fost remaniat intr-o situatie homosexuala, dar
prin intermediul semnificatiei "mama care ii da copilului sa suga". Descriind
presupusa geneza a fanteziei cu vulturul, el gaseste necesar sa descompuna
amintirea in "continutul sau mnezic real", pe de o parte, si "motivele
ulterioare care il modifica si il deformeaza", pe de alta parte, si precizeaza
: Acest fel de comentariu din partea lui
Freud ne aminteste ca, chiar daca si-a abandonat a sa neurotica, el recunoaste
impactul mediului familial si al intersubiectivitatii. In textul despre
Leonard, el consacra o parte din reflectia sa copilariei pictorului,
aratandu-se mereu in cautarea realitatii evenimentiale sau istorice, care
constituie un material de elaborare. Dar el nu va dezvolta ideea efectului personalitatii
si inconstientului parintilor asupra patologiei copilului. Agnes Oppenheimer
remarca in legatura cu aceasta : « Realitatea ar avea rolul de rest diurn,
pornind de la care se constituie visul ». "In cazul lui Leonardo, credem ca
stim acum continutul real al fantasmei ; inlocuirea mamei cu vulturul ne arata
ca acel copil simtea lipsa tatalui, aflandu-se doar cu mama sa. Nasterea
ilegitima a lui Leonardo corespunde fantasmei lui cu vulturul'. In fantezia cu
vulturul, faptul real de a suge la sanul matern a fost transformat, spune
Freud, in cel de a primi laptele, deci in pasivitate, si prin aceasta intr-o
situatie cu caracter homosexual. Cum aceasta situatie presupune pentru subiect
un obiect care sa fie "reluarea propriei sale persoane din copilarie" (pe cale
narcisica) si, in acelasi timp, repetarea neincetata a "mecanismului prin care
si-a dobandit homosexualitatea"(mecanism favorizat de absenta tatalui), putem
conchide ca exista in comentariul freudian o asociere indirecta intre cautarea
obiectului narcisic si mentinerea unei relatii duale prin aceasta "privire in
oglinda" ce trimite la Narcis. Ce anume vede acesta cand priveste in apa ? Pe
de alta parte, ce anume cauta sa vada cand priveste in apa ? Pentru a raspunde
la aceste intrebari, sa incercam a prezenta perspectiva lui Winnicott asupra
relatiei intre privirea copilului mic si privirea mamei. Pentru acest autor,
chipul mamei reprezinta precursorul oglinzii si el recunoaste ca, pana la un
punct, l-a influentat articolul lui Lacan despre "Stadiul oglinzii", care
aborda functia oglinzii in dezvoltarea eului. Dar ceea ce aduce el nou este
ideea unei oglinzi "vii", mama, deci a unei oglinzi care nu reprezinta doar
imaginea corpului, ci si imaginea afectului. Iata ce spune Winnicott in
legatura cu aceasta : " Ce vede
bebelusul atunci cand isi indreapta privirea spre fata mamei ? In general, el
se vede pe el insusi. Cu alte cuvinte, mama il priveste pe bebelus, iar ceea ce
exprima chipul ei se afla in relatie directa cu ceea ce vede ea". Cuvantul "oglinda"
este utilizat aici in sens figurat, sensul rolului mamei care ii oglindeste
bebelusului propriul lui sine. Pe masura ce copilul se dezvolta psihic, el
devine tot mai putin dependent de reflectarea de sine pe care i-o ofera chipul
mamei (dar si cel al tatalui sau al fratilor). Winnicott mai descrie cazul in
care mama nu poate reflecta sinele copilului, nu poate fi o oglinda,
manifestand o "relativa lipsa materna", iar copilul nu beneficiaza de "un
schimb semnificativ cu lumea", deoarece chipul mamei nu exprima decat propria
ei "dispozitie". Winnicott nu discuta despre cealalta extrema de pe scala
schimburilor de priviri dintre mama si bebelus : ce s-ar intampla daca fata
mamei nu ar exprima decat sinele copilului si nimic altceva, adica nu ar fi decat
o oglinda ? Desigur, el nu vorbeste despre asta pentru ca este o idee pur
teoretica, poate chiar absurda. Copilul stie ca mama sa nu este doar o oglinda,
asa cum stie (spune Winnicott) atunci cand mama sa exprima propria ei
dispozitie. Sa remarcam totusi ca aceasta extrema teoretica apare ca
posibilitate in cazul lui Narcis privindu-se in apa : spre deosebire de copilul
ce priveste fata mamei si copilul ce se priveste in oglinda, Narcis nu stie
(cel putin, la nivelul manifest al mitului) ca are de a face cu o oglinda. El
crede ca vede o nimfa care nu-i intoarce decat ceea ce ii trimite el ; ea
reprezinta un obiect fara alteritate, iar daca tinem cont de faptul ca Narcis
este fiul unei nimfe acvatice, ea reprezinta o mama inaccesibila deoarece nu
are un corp propriu. Am putea astfel completa viziunea despre dezvoltare a lui
Winnicott : copilul isi cauta sinele in privirea mamei, dar cauta si ceva din
"dispozitia mamei". Narcis se cauta pe sine in privirea nimfei pe care credea
ca o vede in apa, dar ceea ce a primit era el insusi si nimic mai mult :
narcisismul "pur" inseamna moarte. Si in timpul stadiului oglinzii, copilul
stie ca are de a face cu o oglinda, stie sa faca diferenta intre
imagine si realitate, se joaca cu oglinda in calitatea ei
de instrument nou descoperit. Paradoxal asadar, narcisismul se opune iubirii
prin tendinta sa de a controla si de a anula puterea celuilalt asupra sinelui,
cum subliniaza A. Green, dar un narcisism "anobiectal" conduce la autoanihilare
printr-un "efect de oglinda" a carui perfecta circularitate "capata o
dimensiune turbionara in care [subiectul] este prins". Jean Laplanche, prin
analiza sa detaliata asupra notiunii de narcisism primar, arata ca aceasta
conceptie freudiana despre o stare anobiectala ce izoleaza copilul de mediul
sau este criticabila. Astfel, opozitia intre narcisism si libidoul obiectal
trebuie relativizata conform unei perspective mai complexe asupra functionarii
psihice.
