De la modelul psihofizic al accentuarii contrastelor la modelul categorizarii sociale

De la modelul psihofizic al accentuarii contrastelor la modelul categorizarii sociale

intr-un studiu de pionierat, Bruner si Goodman (1947) au aratat cum unii copii, mai ales cei provenind din mediile sarace, supraestimeaza diametrul monedelor in raport cu diametrul jetoanelor fara valoare, dar de marime corespunzatoare. Tajfel (1957), care a lucrat in laboratorul lui Bruner, examineaza vreo douazeci de experiente privi­toare la supraestimare in judecatile diferitilor stimuli valorificati. Se dovedeste ca anumite experiente, precum cea a lui Lysak si Gilchrist (1955), despre judecarea marimii bancnotelor de dolar, nu au regasit efectul supraestimarii. De ce ? O regularitate in rezultatele acestor experiente l-a pus pe Tajfel pe calea raspunsului corect. De cite ori erau de judecat serii de valori (monede de diferite marimi, vase continind diverse cantitati de zahar candel), diferenta dintre judecatile stimulilor extremi ai seriei era mai mare decit atunci cind era vorba de stimuli asemanatori, dar fara valoare (jetoane, vase continind nisip). Acest rezultat ar parea mai consistent decit supraestimarea insasi: Bruner si Rodriguez (1953), de exemplu, nu intilneau deloc supraestimarea generala a marimii monedelor in raport cu cea a jetoanelor metalice fara valoare; dimpotriva, ei observau o distanta mai importanta intre judecatile referitoare la mone­dele cele mai mici si cele mai mari decit intre judecatile referitoare la jetoane metalice de marimi corespunzatoare (sa semnalam totodata ca, in aceste experiente, valoarea monedelor varia in functie de marimea lor, ceea ce nu era cazul pentru bancnotele de dolar care au toate aceeasi marime).

Atribuirea de diferite valori unui anumit numar de stimuli variind in functie de o caracteristica fizica (marime, greutate) ar antrena, deci, un efect intraserial in jude­catile privind acesti stimuli: diferentele dintre stimuli sint supraestimate, datorita unor caracteristici fizice care intretin o legatura sistematica cu valoarea lor. Accen­tuarile diferentelor in perceptie ar fi, deci, distorsiuni sistematice menite sa evite confuziile in identificarea obiectelor de valori diferite. Este vorba deja de o ilustrare a interventiei unui metasistem de valori sociale in organizarea judecatilor perceptive.

Tajfel (1959, a) propune un model care sa dea seama de aceste efecte de accen­tuare a contrastului in judecatile privind stimulii fizici si, in acest model, acorda un loc important rolului jucat de valori (cf. cadrului nr. 1).

Cadrul 1. (Modelul contrastului, Tajfel, 1959 a; 20-1)

Cind, intr-o serie de stimuli, o diferenta de valoare este legata de variatia
unei dimensiuni fizice,    diferentele de pozitie pe aceasta dimensiune vor fi
considerate mai mari decit intr-o serie de stimuli identici cu cei din prima serie,
dar care nu poseda un atribut de valoare.

Cind, intr-o serie de stimuli, diferentele de valoare exista, dar nu au nici o
legatura cu variatia pozitiei lor pe o dimensiune fizica, aceste diferente de valoare
nu vor avea nici un efect asupra judecatilor emise in legatura cu raporturile de
marime.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa (in fr., surimposee, n. tr.) unei serii de stimuli, in asa

fel incit o parte a seriei tinde sa se regaseasca sistematic intr-o clasa si cealalta parte in cealalta clasa, estimarile dimensiunilor fizice ale stimulilor apartinind unor clase distincte se vor deplasa in directiile determinate de apartenenta de clasa; toate acestea in comparatie cu estimarile facute asupra unei serii identice, dar in care o asemenea clasificare nu este supraimpusa.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa unei serii de stimuli si cind nu exista legatura sistema­
tica intre schimbarile de marime ale stimulilor si atribuirea lor unor clase distincte,
aceasta clasificare nu va avea efect asupra judecarii raporturilor de marime dintre
stimulii seriei.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit marimea fizica de
estimat este supraimpusa unei serii de stimuli, in asa fel incit o parte a seriei tinde
sa se regaseasca sistematic intr-o clasa si cealalta parte in cealalta clasa, si cind
aceasta clasificare are pentru subiect o valoare proprie sau pertinenta emotionala,
estimarile asupra marimii stimulilor apartinind unor clase distincte se vor deplasa
in directiile determinate de apartenenta de clasa; toate acestea in comparatie cu esti­
marile facute asupra unei serii identice, dar in care o asemenea clasificare nu este
supraimpusa. Aceasta deplasare va fi mai pronuntata decit cea de la punctul (3).

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa unei serii de stimuli, aceasta clasificare avind pentru
subiect o valoare proprie sau pertinenta emotionala, fara ca modificarile dimen­
siunii fizice a stimulilor sa aiba legatura sistematica cu atribuirea lor unor clase
distincte, aceasta clasificare nu va avea efect asupra judecarii raporturilor de ma­
rime dintre stimulii apartinind unor clase diferite.

Procesul de categorizare

Ni se pare cu totul nimerit sa aratam in ce fel acest model, elaborat initial pentru a da seama de fenomenele de contrast in perceptia obiectelor, evolueaza cind se aplica judecatilor asupra grupurilor sociale.

in articolul din 1957, Tajfel sugerase deja existenta legaturilor intre fenomenele de accentuare a contrastelor in perceptia obiectelor fizice si fenomenele de accentuare a contrastelor dintre categoriile sociale :

"Cind provocam judecati privind anumite aspecte cuantificabile si masurabile ale stimulilor care apartin unor categorii diferite, diferentele de valoare sau de perti­nenta influenteaza judecatile cantitative in sensul unei accentuari a diferentelor obiective existente intre stimuli ().

Aceste efecte ale categorizarii la nivelul judecatilor sint, probabil, generale; totusi, este posibil sa se accentueze, in special cind judecatile se refera la di­mensiuni in care raporturile cantitative sint, in acelasi timp, raporturi de valoare. Fireste, nu se va produce o accentuare a diferentelor dintre dimensiunile unui tablou care ne place si ale unui tablou care nu ne place. Dar, cind este vorba de culoarea pielii, de marimea sau de aspectul fetelor avind o «valoare» sociala, o accentuare a diferentelor se va produce pentru cutare trasaturi percepute drept caracteristice indivizilor apartinind unor categorii diferite.' (pp. 202-3)

Mai multe experiente au ilustrat valoarea euristica a acestor previziuni in domeniul enunturilor de opinii sau al persoanelor. Daca, la origine, modelul avea drept obiect

accentuarea contrastelor dintre membrii apartinind unor categorii diferite, Tajfel in­susi l-a facut sa se ocupe si de accentuarea asemanarilor intre membrii aceleiasi categorii. Accentuarea contrastelor dintre grupuri ar merge impreuna cu accentuarea asemanarilor din interiorul grupului.

Categorizarea sociala

Extinderea cea mai importanta a modelului s-a realizat atunci cind a fost vorba sa se studieze discriminarea comportamentala. Scopul celebrelor experiente ale lui Tajfel asupra grupurilor minimale (Tajfel, Billig, Bundy si Flament, 1971) era tocmai de a repera conditiile minimale ale aparitiei unei discriminari intergrupuri in favoarea unui grup de apartenenta. Inserati unor apartenente anodine, subiectii acestor experiente mergeau pina la a renunta la cistiguri in valoare absoluta numai pentru a stabili o distantare maxima fata de celalalt grup. De atunci, aceste rezultate au fost constante intr-un numar mare de experiente (de exemplu, Tajfel, 1978).

Originea explicatiei lui Tajfel, formulata in termeni de identitate sociala, trebuie cautata in teoria formulata de Festinger (1954) despre procesele de comparare sociala. Aceasta teorie postuleaza la individ o nevoie de autoevaluare care, in anumite conditii, nu poate fi realizata decit prin comparatie cu alti indivizi, destul de asemanatori in privinta caracteristicii ce trebuie evaluata. in aceste comparatii, se manifesta o anu­mita asimetrie, caci individul are mereu tendinta de a actiona mai bine si, astfel, se compara, de preferinta, cu altii care-i sint usor superiori in privinta unei anumite capacitati.

Dar daca, dupa teoria lui Festinger, comparatia sociala este un proces interindi-vidual, teoria lui Tajfel se refera la comparatii intre categorii de indivizi. Ea se ocupa de aspectele identitatii sociale a indivizilor in raport cu apartenenta la grupuri sociale. Dupa Tajfel, individul isi potoleste nevoia de evaluare pozitiva gratie apartenentelor la grupuri pe care le evalueaza pozitiv. Aceasta evaluare este intotdeauna relativa, ea se efectueaza, deci, in raport cu alte grupuri. Individul nu se limiteaza la a evalua bilanturile acestor comparatii, el va incerca sa faca aceste bilanturi pozitive, stabilind distantari pozitive fata de un alt grup, facindu-si pozitiva categoria de apartenenta pe o dimensiune pertinenta in situatie.

Diferentierea categoriala si covariatia

O incercare de integrare a rezultatelor obtinute de Tajfel, dar si de alti autori, mai ales Sherif (1966), a fost efectuata de catre unul dintre noi, propunind modelul dife­rentierii categoriale (Doise, 1976).

Acest model relua distingerea traditionala a trei aspecte ale realitatii psihologice : comportamentalul, evaluativul si reprezentationalul (cf. cadrului nr. 2). Postulatul de baza al acestui model este ca nu exista comportamente intergrupuri care sa nu fie insotite si de judecati evaluative, si de reprezentari. Pe de alta parte, o judecata este deja un comportament, ea este intotdeauna o luare de pozitie cu privire la un alt grup si este deseori o justificare sau o anticipare a unui act in privinta acestuia. Modelul diferentierii categoriale postuleaza ca diferentierile la nivelul reprezentarilor cognitive, la

nivelul evaluarilor si cel al comportamentelor sint legate intre ele si este suficienta o schimbare la unul dintre niveluri pentru a provoca o schimbare la celelalte doua. Am aratat experimental ca introducerea reprezentarii unor apartenente la doua categorii diferite ducea cu usurinta la o discriminare comportamentala si evaluativa. Aceasta cauzalitate nu se exercita intr-un singur sens. Ea are loc, poate mai usor, si in celalalt sens : introducerea unei divergente la nivelul comportamental, creind, de pilda, un con­flict de interese, va fi insotita de o accentuare a diferentelor la nivelul judecatilor evaluative si al reprezentarilor, iar introducerea unei convergente la nivelul comporta­mental, creind scopuri supraordonate, va diminua, asa cum a aratat Sherif (1966), dife­rentierile evaluative si reprezentationale.

Cadrul 2. (Modelul diferentierii categoriale, Doise, 1976, p. 147)

Diferentierile anumitor aspecte ale realitatii sociale se produc in legatura cu
alte diferentieri ale acestei realitati, tot asa cum, dupa modelul procesului de cate-
gorizare, anumite diferentieri in judecatile perceptive se produc in legatura cu alte
diferentieri percepute.

Diferentierea categoriala da loc unor diferentieri de ordin comportamental,
evaluativ si reprezentational.

Diferentierea categoriala se realizeaza la fel de bine in interiorul domeniilor
legate de comportamente, evaluari si reprezentari, ca si intre aceste domenii. O
diferentiere intr-unui din aceste domenii poate fi articulata cu o diferentiere intr-un
alt domeniu dintre cele mentionate.

Cind exista o diferentiere la unul dintre cele trei niveluri (comportamental,
evaluativ sau reprezentativ), exista tendinta de a crea diferentieri corespunzatoare
la celelalte doua niveluri.

Diferentierea nivelului comportamental exercita o determinare mai puternica
in geneza altor determinari decit diferentierile celorlalte doua niveluri.

Diferentierile provocate prin insertii sociale diferite, dar comune mai multor
indivizi, unesc diferentierile individuale cu diferentierile sociale. Diferentierea ca­
tegoriala este, deci, un proces psihosociologic unind activitatile individuale cu
activitatile colective prin intermediul evaluarilor si al reprezentarilor intergrupuri.

Totodata, intr-o serie de experiente realizate pentru a ilustra acest model, s-a produs un rezultat care parea, la inceput, o ciudatenie in comparatie cu toate modelele existente. intr-o conditie experimentala a lui Deschamps si Doise (1979), cind era introdusa o diferentiere neta intre o categorie de baieti si una de fete, nu observam numai diferenta asteptata dintre evaluarile performantelor celor doua categorii, ci si, in cazul baietilor, o diferentiere foarte neta intre performantele lor individuale si cele ale celorlalti baieti. De atunci, Deschamps (1977, 1984; Deschamps si Lorenzi-Cioldi, 1981; Deschamps si Volpato, 1984) a aratat de mai multe ori ca o accentuare a dife­rentelor dintre sine si ceilalti membri ai grupului si o accentuare a diferentelor dintre grupuri pot covaria.

In legatura cu aceasta, Deschamps (1984) a formulat ipoteza covariatiei: intr-o anumita masura, dinamicile situate la nivelul interindividual ar fi asemanatoare dina­micilor situate la nivelul intergrupuri. Astfel, tensiunea intre cooperare si competitie, la nivelul intergrupuri, este similara si determina efecte analoage tensiunii intre fuziune si individualizare, la nivelul interpersonal. A intensifica experimental un pol la un nivel ar antrena o intensificare a polului corespunzator la alt nivel. Deci, aceasta conceptie postuleaza o dinamica opusa celei a procesului de categorizare, in masura

in care ea face sa varieze concomitent diferentele intre indivizi si intre grupuri. Pentru a da seama de complexitatea fenomenelor de diferentiere intre grupuri si intre indivizi si a fenomenelor de identitate sociala, se pune problema de a sti daca trebuie sa abandonam modelele actuale ale diferentierii categoriale.