Recuperarea si integrarea deficientilor de auz

Recuperarea si integrarea deficientilor de auz

Odata cu asigurarea conditiilor de demutizare pentru surdomut si de stimulare a comunicarii verbale pentru hipoacuziei se pun bazele formarii gandirii notional-verbale si se faciliteaza dobandirea de experiente, de cunostinte, de cultura, imprimand caracter informativ si formativ activitatii cu handicapatii de auz.

Pentru realizarea acestor deziderate, scolii si cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifica pentru formarea

comunicarii verbale si crearea posibilitatilor de invatare a limbajului. O asemenea metodologie vizeaza formarea comunicarii verbale, care trebuie sa porneasca de la ideea ca procesul de invatare se va baza pe mimicogesticulatie, labiolectura si, intr-o oarecare masura, pe dactileme. Dar la hipoacuziei si la surdomutii in curs de demutizare, forma principala de invatare trebuie sa alterneze, in functie de structura clasei de elevi invatarea intelectuala si invatarea efectiva. In acelasi timp, invatarea motrica si invatarea morala vor insoti intregul proces educativ, data fiind necesitatea formarii unor deprinderi de abilitare psihomotrica si a elaborarii unor habitudini psihocomportamentale. De asemenea, trebuie sa se aiba in vedere, la surdomutul in curs de demutizare, ca metodologia invatarii comunicarii, bazata pe utilizarea exclusiva a limbajului mimicogesticular, dactil etc, oricat de perfectionate ar fi acestea, nu pot asigura exprimarea nuantata, complexa si precisa a intregului complex al gandirii, ceea ce presupune si dezvoltarea limbajului verbal prin intermediul caruia se realizeaza interrelationarea de tip uman si stimularea cognitiei. Dificultati si limitari rezulta si din faptul ca limbajul gestual presupune transmiterea simultana a semnelor, in timp ce semnalele sonore se produc succesiv, ceea ce faciliteaza o mai buna discriminare a fenomenelor si cuvintelor. Prin demutizarea surdomutului si dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului, vocabularul se imbogateste continuu si se perfectioneaza pronuntia, astfel incat cuvintele invatate inlocuiesc, tot mai frecvent, exprimarea prin gesturi. Cu toate acestea, handicapul de auz va influenta si in continuare modul de exprimare si calitatea vorbirii subiectului. in aceste conditii, vorbirea handicapatilor de auz se mentine deficitara pe linia exprimarii, a intonatiei, a ritmului, a calitatii articulatiei, ceea ce afecteaza inteligibilitatea vorbirii.

Avand in vedere faptul ca hipoacuzicii au posibilitatea de a percepe unele sunete si cuvinte, vocabularul lor se dezvolta mai rapid si se ajunge la folosirea tot mai corecta a intelegerii prin cuvinte si propozitii. Procesul de insusire a structurilor verbale, ca si automatizarea lor sunt dependente de structura fonetica a cuvintelor, de utilizarea acestora cat mai frecvent in diverse activitati, de gradul de accesibilitate a cuvintelor, de felul in care educatorul stie sa le lege de continutul corect pentru a facilita la elevi surprinderea semnificatiei lor. Activitatea de invatare a limbajului atat in gradinita, cat si in scoala speciala trebuie sa se bazeze pe o metodologie specifica, care sa permita realizarea legaturii dintre cuvinte, imaginile

labiovizuale si semnificatia verbala, pentru a se putea ajunge la elaborarea de stereotipii dinamice, prin intermediul carora, receptarea succesiunii de imagini labiobucale a sunetelor vizibile sa determine declansarea articulatiei si sa faca posibila intelegerea comunicarii.

Cand se atinge stadiul de trecere de la limbajului mimicogestual la cel verbal, la surdomutul in curs de demutizare se creeaza conditii pe plan mintal, pentru trecerea de la gandirea in imagini la gandirea notional- conceptuala. in aceste conditii, cuvantul stimuleaza nu numai dezvoltarea gandirii, dar si a celorlalte procese psihice. in acest caz, notiunea devine integrator al treptei senzoriale si logice, deoarece cu ajutorul cuvantului ce o exprima, se acumuleaza experienta si se vehiculeaza informatia necesara desfasurarii operatiilor gandirii: abstractizarea, generalizarea etc. Ca urmare, schemele operationale se perfectioneaza in raport de parcurgerea etapelor caracteristice gandirii si limbajului ce se modifica calitativ si cantitativ in procesul demutizarii.

Handicapatii de auz care nu beneficiaza de demutizare au tendinta de a se izola de auzitori, ceea ce duce la intretinerea unor relatii interumane restranse, cu efecte negative pe linia integrarii sociale si profesionale. Prin izolare se instaleaza o serie de caracteristici in care copilul handicapat devine timid, dependent, neincrezator in fortele proprii, anxios, negativist, lipsit de initiativa, nemotivat pentru activitati, in raport insa de cantitatea si calitatea procesului recuperativ, asemenea neajunsuri pot fi depasite si se pot asigura conditii normale pentru socializare si profesionalizare. Activitatea organizata de invatare imprima relatiei dintre cognitiv si afectiv un astfel de curs incat copilul isi formeaza comportamentele ce au la baza motivatii asimilate prin intelegere si constientizare. De aici si trairea mai putin dramatica a deficientei de care sufera. in acest context, activitatea recuperativ-compensatorie contribuie la reabilitarea sociala a handicapatilor de auz.

Obiectivele generale ale interventiei recuperatorii in deficienta de auz totala sunt:

realizarea demutizarii;

conservarea si dezvoltarea limbajului verbal la deficientii care au dobandit surditatea dupa ce au asimilat limbajul.

Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifica cuvinte, litere si stari de spirit. Fazele demutizarii sunt:

obisnuirea copilului de a vorbi prin obiecte, cu indicarea lor;

insusirea notiunilor concrete;

insusirea celorlalte notiuni.

Se pot folosi si protezele auditive pentru amplificarea intensitatii sunetelor, acestea fiind de mai multe feluri:

proteze cu amplificare lineara - folosite pentru toate frecventele;

proteze cu amplificare selectiva - prin selectia frecventelor utile de cele inutile.

Proteza auditiva se utilizeaza gradat ca interval de utilizare, prima data doar o jumatate de ora, apoi o ora intreaga etc. inainte de a se pune proteza trebuie sa se stie ca folosirea ei poate determina reactii negative de genul: refuzul organismului de a primi acest corp strain sau starea de disconfort traita de copilul care se vede ca arata altfel.

Demutizarea mai inseamna si invatarea labiolecturii, adica citirea cuvintelor, a frazelor de pe buzele interlocutorului. Dupa C. Pufan, demutizarea se produce astfel:

etapa premergatoare demutizarii - cu predominanta gandirii si limbajului concret;

etapa de inceput a demutizarii - gandirea si limbajul se realizeaza pe baza imaginatiei si partial pe baza de cuvinte;

etapa demutizarii concrete - predominanta gandirii si a limba­jului pe baza de cuvinte si partial pe baza de imagini;

etapa demutizarii realizate - cand gandirea si limbajul au aceleasi posibilitati la auzitor.

in procesul educational al copiilor cu deficiente de auz se utilizeaza anumite forme de comunicare:

Comunicarea verbala - orala, scrisa (are la baza un vocabular dirijat de reguli gramaticale si se bazeaza si pe labiolectura - suport important de intelegere).

Comunicarea mimico-gestuala (este cea mai la indemana forma de comunicare, de multe ori, folosita intr-o maniera stereotipa si de auzitor).

Comunicarea cu ajutorul dactilemelor (are la baza un sistem de semne manuale care inlocuiesc literele din limbajul verbal si respecta anumite "reguli gramaticale' in ceea ce priveste topica formularii limbajului).

Comunicarea bilingva (comunicare verbala + comunicare mimico-gestuala, comunicare verbala + comunicare cu dactileme).

Comunicare totala (presupune folosirea tuturor tipurilor de comunicare, in ideea de a se completa reciproc si de a ajuta la corecta intelegere a mesajului).

Observatii:

Educatorii sunt cei mai in masura sa decida forma de comunicare adoptata in relatiile cu deficientii de auz, in functie de: nivelul deficientei, nivelul inteligentei copilului, de particularitatile personalitatii deficientului.

Nu se poate spune care dintre aceste forme de comunicare este superioara, eficienta lor se vede doar in practica, important fiind ca deficientul sa stie sa comunice si sa inteleaga mesajul.

Legislatia din tara noastra permite persoanelor cu handicap care au absolvit cursurile liceale cu diploma de bacalaureat sa se poata inscrie la cursurile invatamantului superior cu respectarea normelor si a metodologiilor elaborate de fiecare institut de invatamant superior si cu asigurarea conditiilor necesare exprimarii cunostintelor si competentelor din partea persoanei deficiente.

in tara noastra, persoanele cu handicap de auz au posibilitatea sa se pregateasca in meserii ca: desenator tehnic, tehnician dentar, croitor, instalator, matriter, frezor, tamplar etc.

Copiii se nasc cu o minte deschisa, fara prejudecati, acceptand in totalitate lumea inconjuratoare. Copilul hipoacuzie nu se considera a fi "handicapat' decat daca este facut sa creada asta.

Oamenii sunt incredibili atunci cand este vorba de a-si compensa o deficienta fizica sau psihica. De fapt, fiecare este obisnuit sa aiba o deficienta, mai mica sau mai mare cu care se confrunta zi de zi - vedere proasta, constitutie slaba, irascibilitate.

Parintii sunt in general primii care suspecteaza o pierdere de auz in cazul copilului lor. O interventie imediata din partea lor are un impact favorabil asupra copilului.

Primii pasi in lucrul parintelui cu copilul hipoacuzie

Parintele trebuie:

sa continue sa se joace, sa cante si sa vorbeasca copilului sau.
Este valabil in cazul tuturor copiilor faptul ca un contact pozitiv cu adultii

este esential pentru dezvoltarea emotionala normala. Este posibil ca in cazul unui copil hipoacuzie nevoia de apropiere si de comunicare sa fie chiar mai mare;

sa se uite la copil atunci cand i se adreseaza. Buzele, mimica si miscarile corpului aduc informatii suplimentare;

sa vorbeasca cu voce clara si puternica, nu strigata. Ridicand foarte mult vocea, poate face ca sunetele sa fie distorsionate si astfel intelegerea este mult mai dificila;

sa se asigure ca este suficient de multa lumina pentru ca fata lui sa fie vizibila in momentul vorbirii;

sa se asigure ca audiologul sau medicul care se ocupa de copil este specializat in munca cu copiii;

sa il protezeze cat mai curand posibil pentru a se asigura ca beneficiaza la maximum de posibilitatile auditive. Cu cat copilul beneficiaza mai devreme de amplificare cu atat sansele unei dezvoltari a limbajului cresc;

sa gaseasca un specialist care sa se ocupe de problema.

Comunicarea realizata cu copilul deficient de auz de catre parintii lui trebuie sa aiba anumite trasaturi

Felul in care aude copilul depinde de specificitatea hipoacuziei lui. Asadar, specialistul care se ocupa de copil trebuie sa descrie pierderea auditiva astfel incat sa se poata comunica cu el cat mai eficace posibil.

in majoritatea cazurilor este recomandat sa se foloseasca o voce clara, articulata pentru a exprima anumite sunete care ajuta la imbunatatirea inteligibilitatii vorbirii. Acest lucru minimalizeaza nevoia de repetare a cuvintelor si imbunatateste comunicarea cu copilul.

Orele de logopedie (domeniu specializat in dezvoltarea vorbirii si a limbajului) vor imbunatati receptia (auzul) si exprimarea (vorbitul) cuvintelor si expresiilor. Un specialist in acest domeniu va crea un mediu propice pentru copil sa invete sa recunoasca si sa produca anumite sunete, cuvinte si propozitii.

in cazul in care copilul are o pierdere severa sau profunda de auz, este indicat sa se inceapa un program de reabilitare a vorbirii (logopedie) care va fi sustinut si cu alte tehnici cum ar fi: labiolectura (citirea dupa buze), gestica, limbajul semnelor.

Echipa de sustinere este foarte importanta in lucrul cu copilul hipoacuzie

Cel mai important membru al echipei este parintele, care trebuie sa-i asigure copilului cu deficienta de auz suportul si atentia necesare. Pentru a realiza acest lucru este nevoie de foarte multa energie, dedicare si hotarare, mai ales ca acest efort poate fi frustrant. Pe langa rolul deosebit pe care il are suportul parintilor, este nevoie si de sprijinul celor din echipa: medic, logoped, profesor etc.

Suportul medical si audiologic

Specialistul care se ocupa de auzul copilului este responsabil ca acesta sa beneficieze de ultima tehnologie in domeniu si de toate metodele de interventie disponibile. Trebuie sa-i asigure in mod frecvent evaluarea modului de functionare a aparatelor si a eventualelor reglaje necesare. De asemenea, trebuie sa explice modul in care functioneaza aparatele, punand la dispozitie informatiile necesare despre pierderea de auz a copilului respectiv. Audiologul si logopedul poseda foarte multe tehnici pentru a pregati si a asista copilul astfel incat acesta sa-si dezvolte bine vorbirea si limbajul. Logopedia se poate realiza atat in cadrul scolii, cat si in particular. Specialistii in acest domeniu trebuie sa instruiasca si parintele pentru a putea continua aceasta pregatire si acasa.

Suportul scolii

Hotararea pentru scoala pe care o va urma copilul va fi luata in urma unei analize complexe a modului in care acesta si-a dezvoltat vorbirea si limbajul. Suportul profesorilor, atat dintr-o scoala normala, cat si dintr-o scoala speciala pentru copii cu dificultati de auz, este deosebit de important. Daca alegerea este pentru o scoala normala, este bine sa fie informati despre necesitatile speciale ale copilului cei in masura sa ia decizii organizatorice si administrative, deoarece poate fi nevoie de modificari ale clasei de curs, de un tratament special.

Scoala si rolul ei in recuperarea deficientei de auz

Profesorii copilului deficient au un rol critic in gasirea drumului acestuia in viata. Copiii cu hipoacuzii severe de obicei urmeaza scoli speciale. Atunci cand este posibil, parintii prefera o scoala normala mai degraba decat o scoala speciala pentru copii hipoacuziei. In cazul in care copilul invata la o scoala normala este necesar ca profesorul sa fie

specializat pentru nevoile unui copil hipoacuzie. O data ce aceste conditii sunt indeplinite, majoritatea copiilor se vor dezvolta normal. Profesorii trebuie sa inteleaga importanta mediului sonor pentru copilul deficient auditiv. Pe langa efectul pe care il are auzul in educatie, bunastarea sociala si psihologica in scoala depind de mediul sonor. De aceea, este foarte important ca si el sa ia parte la toate activitatile scolare.

Pregatirea unui copil cu hipoacuzie este o adevarata provocare. Este un proces complex care implica incercari grele si posibile erori la inceput pana ce cea mai buna strategie este stabilita. Strategia finala - o combinatie a tipurilor de amplificare, a metodelor de comunicare si a metodelor de invatat si de antrenament - va fi cea care ii va oferi copilului cu deficienta cel mai bun sunet si cele mai bune oportunitati de comunicare si invatare. Pe scurt, scopul este imbunatatirea calitatii vietii, iar cu resursele si tehnologia disponibile in zilele noastre ne putem astepta la rezultate foarte bune.

Amplificarea sunetelor este cheia catre comunicarea copilului cu lumea inconjuratoare. Pentru a oferi stimularea auditiva de care are nevoie copilul este indicat ca protezarea auditiva sa se realizeze imediat dupa punerea unui diagnostic. Bineinteles ca un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz sa dispara ci va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. Exista doua forme de amplificare: proteza auditiva si implantul cohlear.

Proteza auditiva

Folosirea unei proteze auditive ii permite copilului hipoacuzie sa-si foloseasca auzul pe care il poseda, optimizand perceperea sunetelor. Protezele auditive realizeaza amplificarea si procesarea semnalelor sonore astfel incat sa ofere o prezentare a sunetelor asa cum se regasesc ele in natura.

Implantul cohlear

Implantul cohlear este un dispozitiv miniatural care permite copiilor cu hipoacuzii profunde sa receptioneze sunete. Dispozitivul are ca princi­pala componenta o serie de electrozi, care implantati in cohlee (ureche interna) vor genera impulsuri electrice stimulatoare pentru nervul auditiv care va transmite aceasta informatie centrului auditiv din creier. Implantul cohlear se recomanda in cazul copiilor cu hipoacuzie profunda bilaterala (la ambele urechi) care ar primi prea putine beneficii de la un aparat auditiv.

Implantul cohlear se realizeaza foarte rar la copiii mai mici de 18 luni. De altfel, candidatii pentru implant sunt selectionati foarte riguros.

Reglarea aparatelor in cazul copiilor - mai ales copiii foarte mici-este o adevarata provocare pentru audioprotezist. Dezvoltarea fizica, maturizarea psihica si gradul de dezvoltare al limbajului implica posedarea unui grad mare de flexibilitate in ceea ce priveste procedurile si echipamentul.

Se poate crede ca alegerea unui aparat este ireversibila si de aceea trebuie facuta cu foarte multa grija, dar, contrar parerilor preconcepute, reglarea unui aparat este un proces foarte flexibil si adaptabil. Datorita evolutiei tehnologiei, la ora actuala exista o mare varietate de aparate disponibile, ceea ce poate face ca alegerea sa para foarte dificila. Alegerea aparatului se face strict in functie de caracteristica unica a hipoacuziei fiecarui copil in parte. Audioprotezistul va informa asupra elementelor pro si contra ale unui aparat auditiv propus sau ales.

Daca hipoacuzia este bilaterala, protezarea trebuie sa se faca la ambele urechi. Protezarea ambelor urechi, numita protezare bilaterala, ofera o imbunatatire a inteligibilitatii vorbirii in zgomot. In plus, neprotezarea uneia dintre urechi face ca fibrele nervoase care corespund acelei urechi sa devina nefunctionale. Protezarea unei urechi, dupa o perioada lunga de timp in care aceasta nu a fost stimulata, poate sa aduca beneficii reduse auzului per total.

Odata realizata protezarea, succesul depinde in foarte mare masura si de motivarea si perseverenta parintilor. Copilul trebuie sa inteleaga ca aparatul auditiv trebuie purtat cat mai mult posibil pentru a asigura o interactiune optima cu mediul sonor. Atitudinea pozitiva si incurajatoare a celor din jurul copilului poate fi un bun exemplu.

Cum functioneaza un aparat auditiv? Audioprotezistul trebuie sa instruiasca si sa explice parintilor si copilului felul in care se manipuleaza si se intretine un aparat auditiv. Explicatiile initiale sunt mult mai importante decat ilustratiile. Aparatul auditiv, in mare, este un amplificator de dimensiuni mici care este introdus intr-o carcasa de plastic asezata in spatele urechii, sau intr-o carcasa realizata dupa mulajul urechii pentru aparatele in ureche. Microfonul protezei va receptiona semnalul sonor, il va converti intr-un semnal electric si-1 va trimite mai departe amplificatorului. Acesta este responsabil de amplificarea sonora, in cazul protezelor liniare toate sunetele sunt amplificate in mod egal. in

cazul aparatelor neliniare, cea mai mare amplificare este primita de sunetele foarte slabe, care in mod normal nu sunt auzite de catre copilul hipoacuzie, in timp ce sunetele puternice sunt amplificate foarte putin sau chiar deloc. Astfel, daca protezarea este reglata corespunzator, sunetele slabe vor fi audibile, iar cele puternice vor fi confortabile.

Odata amplificat, sunetul este convertit din semnal electric in semnal acustic de catre difuzor si trimis in conductul auditiv. Unele aparate pot avea si un potentiometru de volum, care poate fi manevrat de catre copiii mai mari sau de catre adulti. Potentiometrul poate fi sub forma unei parghii, unei rotite sau poate fi controlat cu ajutorul unei telecomenzi. Majoritatea aparatelor auditive modeme nu mai au potentiometru, volumul adaptandu-se automat mediului sonor.

Protezele auditive pot fi programabile, ceea ce inseamna ca ele pot fi reglate pentru fiecare individ in parte. Aceste reglaje, de obicei, se fac o data sau de doua ori pe an in timpul copilariei, sau atunci cand copilul sau parintele considera ca rezultatele nu sunt cele asteptate.

Aparatele copilului trebuie zilnic verificate. Bateriile, care ofera curentul necesar functionarii aparatului auditiv, trebuie verificate si schimbate la intervale regulate. Bateriile pot tine de la cateva zile pana la cateva saptamani. Trebuie sa ne asiguram ca ele nu sunt consumate, mai ales in cazul in care copilul este prea mic sa spuna ca nu mai aude. Aparatul auditiv trebuie curatat zilnic pentru a se evita stricarea acestuia din cauza cerumenuilui. Proteza este un aparat electronic si, deci, se va strica daca intra in contact cu apa (se va evita purtarea ei de catre copil in timpul baii).

Aparatele difera intre ele in functie de mai multe caracteristici: marime, circuit, culoare etc.

Exista mai multe marimi de aparate auditive care pot fi: retroauriculare (in spatele urechii), ale caror componente sunt montate intr-o carcasa de plastic asezata in spatele pavilionului sau intraauriculare (in ureche) ale caror componente sunt montate intr-o carcasa realizata dupa mulajul urechii pozitionata in interiorul conductului auditiv.

Copilul hipoacuzie poate beneficia de orice forma de aparat, dar in cazul celor intraauriculare pot exista mici probleme. in primul rand, canalul auditiv poate fi prea mic si sa nu permita folosirea unui aparat auditiv. In al doilea rand, copilul este in crestere, iar modificarile de marime ale canalului auditiv pot face ca aparatul sa nu mai stea bine in

ureche. Aparatele retroauriculare rezolva aceasta problema deoarece ele sunt montate pe ureche cu ajutorul unei piese anatomice (oliva), realizata in urma unui mulaj si schimbata ori de cate ori este nevoie. De altfel, copiii sunt predispusi la infectii ale urechii, iar secretiile pot patrunde in aparat, in cazul in care acesta este intraauricular, defectandu-1. Aparatele retroauriculare, fiind plasate departe de conduct, sunt protejate mai bine. Deci, este recomandabil ca pana la 12 ani copiii sa fie protezati cu aparate retroauriculare.

Exista doua tipuri de circuite utilizate in construirea aparatelor auditive: circuitul analogic, disponibil de foarte multi ani, si circuitul digital, aparut de curand, similar ca performante cu circuitul care produce sunetul clar al CD-urilor care a revolutionat industria protezelor auditive, prin imbunatatirea simtitoare a calitatii sunetului si oferirea de reglaje flexibile. Microprocesorul cu ajutorul caruia functioneaza protezele digitale este un minicomputer foarte complex. Folosind un semnal digital, procesele complexe pot fi realizate in foarte scurt timp, iar sunetele pot fi manipulate in foarte multe feluri, oferind o calitate deosebita a sunetelor, in plus, un aparat digital face ca inteligibilitatea vorbirii in zgomot sa fie mult imbunatatita datorita posibilitatii de reducere a zgomotului. in cazul protezelor digitale, reglajul este foarte ajustabil, ceea ce creeaza un confort crescut utilizatorului.

Multe proteze auditive sunt disponibile in culori variate si amuzante, deoarece, spre deosebire de adulti care doresc ca aparatul sa aiba culoarea pielii sau a parului, majoritatea copiilor doresc culori stralucitoare, vor aparate dragute sau interesante. Pentru majoritatea copiilor, culorile clasice bej sau maron sunt plicticoase.

REZUMAT

Handicapul de auz apartine unei categorii mai ample de handicapuri - cele senzoriale (din care face parte si deficienta de vedere) si reprezinta diminuarea sau pierderea totala sau partiala a auzului. Atunci cand handicapul de auz exista de la nastere sau cand apare de timpuriu (mica copilarie), dificultatile in insusirea limbajului de catre copil sunt majore - vorbim despre fenomenul muteniei care insoteste pierderea totala a auzului. in cazul in care degradarea auzului se produce dupa achizitia structurilor verbale si nu se intervine in sens recuperator, se

instaleaza un proces de involutie la nivelul intregii activitati psihice. Putem spune ca, in timp ce pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta mutitatea (copilul devenind surdomut), disparitia simtului auditiv la cativa ani dupa insusirea limbajului de catre copil determina dificultati in mentinerea nivelului atins, chiar regresii in plan verbal (din punct de vedere al vocabularului, al intensitatii vocii sau al exprimarii gramaticale). Dupa gradul (gravitatea) deficitului de auz identificam: hipoacuzia (diminuarea /degradarea auzului intre 0-90 dB) si surditatea sau cofoza (pierderea totala a auzului - peste 90 dB). Hipoacuzia poate avea, la randul ei, grade diferite de gravitate: hipoacuzie usoara (pierdere de auz de 0-30 dB), hipoacuzie medie (intre 30-60 dB ) si hipoacuzie severa sau profunda (intre 60-90 dB ). Termenul "pierdere de auz' sau "hipoacuzie' nu implica surditate totala (cofoza). O persoana surda (cofotica) este incapabila de a procesa sau auzi sunete cu sau fara un aparat auditiv, in timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz.

Exista cauze ale deficientei de auz ereditare si cauze ale deficientei de auz dobandite. in prima categorie (a cauzelor deficientei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la parinti la copii, in timp ce in a doua categorie (cauze ale deficientei de auz dobandite) gasim trei tipuri de cauze: a) cauze prenatale - care intervin pe perioada sarcinii si constau in maladii infectioase ale gravidei, tulburari ale metabolismului, afectiuni endocrine, hemoragii, ingerarea de substante toxice (de ex. alcool), incompatibilitatea factorului Rh (mama-fat), traumatisme fizice etc; b) cauze perinatale (neonatale) - constand in leziuni anatomo-fiziologice in timpul nasterii, hemoragii, anoxie sau asfixie albastra etc; c) cauze postnatale - de natura toxica sau traumatica (infectii - otita, rujeola, stari distrofice, accidente, lovituri la nivelul urechii, expuneri indelungate la stimuli auditivi foarte puternici - ex. muzica ascultata tare la casti etc). Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziilor de transmisie se regasesc in perioada copilariei: dopul de cerumen, infectiile urechii medii (otita medie), in timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita, trauma acustica, infectii de diferite tipuri (pojarul, oreionul, meningita sau tusea convulsiva).

in diagnosticarea handicapului de auz se foloseste o tehnica avand un grad ridicat de precizie: audiometria, care poate fi folosita dupa varsta de 3 ani. Ea consta in masurarea acuitatii auditive separat pentru

fiecare ureche in parte si intocmirea audiogramei (grafic reprezentand comparativ acuitatea auditiva a ambelor urechi). Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficientei de auz si se va urmari compensarea acolo unde este cazul. in jurul varstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz, cum sunt testul lui Weber, testul lui Rinner si testul lui Schwabach. Aceste teste sunt menite sa diferentieze surditatile de perceptie de cele de transmisie si ajuta, totodata, la depistarea unor forme de cofoza mixta, folosind ca instrument de lucru diapazonul.

Deficienta de auz afecteaza intr-o masura mai mare sau mai mica (in functie de gradul pierderii auzului) toate palierele vietii psihice a individului, atat din punct de vedere cantitativ cat si calitativ. Se stie ca prin ea insasi disfunctia auditiva nu are efect determinant asupra dezvoltarii psihice, totusi ea duce la instalarea mutitatii care stopeaza dezvoltarea limbajului si restrange activitatea psihica de ansamblu. Unele forme ale handicapului de auz pot determina si o intarziere intelectuala, cauzata de modificarea raportului dintre gandire si limbaj. Odata cu asigurarea conditiilor de demutizare pentru surdomut si de stimulare a comunicarii verbale pentru hipoacuziei se pun bazele formarii gandirii notional-verbale si se faciliteaza dobandirea de experiente, de cunostinte, de cultura, imprimand caracter informativ si formativ activitatii cu handicapatii de auz.

Pentru realizarea acestor deziderate, scolii si cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifica pentru formarea comunicarii verbale si crearea posibilitatilor de invatare a limbajului. O asemenea metodologie vizeaza formarea comunicarii verbale, care trebuie sa porneasca de la ideea ca procesul de invatare se va baza pe mimico-gesticulatie, labiolectura si, intr-o oarecare masura, pe dactileme. Dar la hipoacuziei si la surdomutii in curs de demutizare, forma principala de invatare trebuie sa alterneze, in functie de structura clasei de elevi, invatarea intelectuala si invatarea efectiva. Obiectivele generale ale interventiei recuperatorii in deficienta de auz totala sunt:

realizarea demutizarii;

conservarea si dezvoltarea limbajului verbal la deficientii care au dobandit surditatea dupa ce au asimilat limbajul.

Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Limbajul mimico-gesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifica cuvinte, litere si stari de spirit. Spre deosebire

de copilul surd, a carui recuperare se bazeaza, asadar, pe demutizare, amplificarea sunetelor este cheia catre comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea inconjuratoare. Pentru a oferi stimularea auditiva de care are nevoie, este indicat ca protezarea auditiva sa se realizeze imediat dupa punerea unui diagnostic timpuriu. Bineinteles, ca un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului sa dispara, ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil.

CONCEPTE-CHEIE

Deficienta de auz = deficienta senzoriala, la fel ca si cea de vedere, reprezentand diminuarea sau pierderea totala sau partiala a auzului, din diferite cauze.

Surditatea (cofoza) = handicap de auz total constand in pierderea totala a auzului - peste 90 dB. Acest handicap poate afecta una sau ambele urechi ale unei persoane (deficiente de auz unilaterale - localizate doar la nivelul uneia dintre urechi, cealalta fiind sanatoasa si de cele mai multe ori functionand compensator si deficiente de auz bilaterale - care afecteaza ambele urechi). Exista, in functie de localizarea leziunilor anatomo-fiziologice ale analizatorului vizual, surditate eredi-tara si surditate dobandita.

Hipoacuzia = handicap de auz partial care presupune diminuarea /degradarea auzului intre 0-90 dB. Acest handicap afecteaza aproximativ 1% din populatie (persoanele cu o astfel de deficienta fiind denumite in popor "tari de ureche'), constituind astfel un serios handicap in viata de zi cu zi a individului, atat in planul scolarizarii, al exercitarii profesiei, cat si al relationarii cu ceilalti oameni. Termenul "pierdere de auz' sau "hipoacuzie' nu implica surditate totala (cofoza), o persoana surda (cofotica) fiind incapabila de a procesa sau auzi sunete cu sau fara un aparat auditiv, in timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz.

Mutenie (mutitate) = stare defectuoasa, caracterizata prin imposi­bilitatea vorbirii. Este cauzata de leziuni in zona corticala a limbajului, asociate cu leziuni ale aparatului auditiv. Se deosebeste de mutismul electiv cand vorbirea este nerealizata intentionat, fiind vorba de un refuz verbal al subiectului, desi facultatile verbale ale acestuia sunt intacte.

Audiometria = o tehnica cu grad ridicat de precizie in diagnosticarea handicapului de auz care poate fi folosita dupa varsta de 3 ani, constand in masurarea acuitatii auditive separat pentru fiecare ureche in parte si intocmirea audiogramei (grafic reprezentand comparativ acuitatea auditiva a ambelor urechi). Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficientei de auz si se va urmari compensarea acolo unde este cazul.

Demutizare = proces de interventie recuperatorie in cazul persoanelor cu surditate, constand in trecerea de la folosirea limbajului mimico-gesticular la insusirea limbajului verbal sonor (oral). Limbajul mimico-gesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifica cuvinte, litere si stari de spirit. Limbajul surdului ajunge astfel sa capete un caracter bilingv, odata cu parcurgerea procesului demutizarii. Cand se atinge stadiul de trecere de la limbajul mimico-gestual la cel verbal, la surdomutul in curs de demutizare se creeaza conditii pe plan mintal, pentru trecerea de la gandirea in imagini la gandirea notional-conceptuala. Fazele demutizarii sunt: obisnuirea copilului de a vorbi prin obiecte, cu indicarea lor insusirea notiunilor concrete, insusirea celorlalte notiuni.

Protezare (auditiva) = proces recuperator folosit pentru persoa­nele cu handicap de auz partial (hipoacuziei), presupunand utilizarea unor aparate (proteze auditive sau, mai nou implanturi cohleare) care au drept scop amplificarea intensitatii sunetelor dificil de perceput de analizatorul auditiv al hipoacuzicului. Protezele pot fi de mai multe feluri: cu amplificare lineara - folosite pentru toate frecventele si proteze cu amplificare selectiva - care selecteaza frecventelor utile de cele inutile.

Labiolectura = tehnica utilizata in procesul demutizarii, constand in citirea cuvintelor, a frazelor de pe buzele interlocutorului.

EXTENSII TEORETICE

Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi

Limbajul mimico-gestual trebuie tratat in legatura cu functia semiotica, cu geneza simbolului la copil, cu evolutia limbajului intern sau cu problema psihologica a semnificatiei in general. Functia semiotica e ea insasi o structura si are o geneza proprie. Se considera ca functia semiotica e alcatuita din cinci conduite semiotice ce apar oarecum

spontan, la copilul normal in al doilea an de viata: imitatia amanata, jocul simbolic, imaginea grafica, imaginea mintala si evocarea verbala. La copilul handicapat de auz se constituie o a sasea conduita semiotica -limbajul mimico-gestual - care tinde sa compenseze conduita de evocare verbala.

Trebuie subliniat ca in cazul parintilor surdovorbitori, cu demutizare avansata, mai ales a celor cu studii medii sau superioare, modalitatea de comunicare mimico-gestuala este extrem de redusa, ei comunicand cu copilul lor mai ales prin labiolectura. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdo­vorbitori urmeaza evolutia normala a copiilor din familiile de auzitori. Copilul surd dezvolta limbajul gestual in acelasi mod si in aceeasi perioada de timp in care copilul auzitor isi dezvolta limbajul verbal. Desigur, conditia acestei dezvoltari este ca fiecare forma de limbaj sa fie stimulata cu un stimulent adecvat.

S-a constatat ca acei copii surzi proveniti din parinti surzi, vin la scoala cu un bagaj mai bogat de cunostinte decat cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual in comunicarea cu ei. Acest limbaj, folosit efectiv in comunicare, le-a permis copiilor surzi sa cunoasca mediul inconjurator si in acelasi timp sa exprime dorinte, ganduri, opinii. Mai tarziu, achizitiile mimico-gestuale contribuie la fertilizarea invatarii limbajului oral. Fiind familiarizati cu deficienta lor, acesti surzi il accepta de timpuriu si au mai putine probleme de adaptare psihologica si sociala.

Este stiut faptul ca limbajul verbal se dezvolta cu multa dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare si de cunoastere. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi sa-si formeze reprezentari interne consistente si bine consolidate cu care sa opereze pe plan interior. Ori, acest nivel al reprezentarilor interne nu se poate realiza, de obicei, la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivatia scazuta pentru vorbirea orala, utilizarea tot mai rara a vorbirii articulate dupa ce elevii surzi intra in viata productiva si folosirea preponderenta a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesitatilor de comunicare in cadrul vietii sociale.

S-a observat o insuficienta a limbajului gestual in comparatie cu cel verbal. Limbajul verbal are un grad inalt de conventionalitate fata de

continutul realitatii pe care o denumeste; gestul insa este strans legat de concret. Comunicarea prin gesturi este fata in fata, percepandu-se vizual gestul si toate miscarile mimice si expresive. Gesticulatia are o mai mare libertate de expresie, este mai putin limitata de organizarea gramaticala puternic structurata. Acelasi volum de informatie poate fi transportat in aproximativ acelasi volum de timp conventional, cu ambele forme de limbaj. Totusi, executia gesturilor necesita mai mult timp in medie decat in cazul emiterii verbale a cuvintelor. In precizarea naturii raportului dintre gesturi si cuvinte un rol mare il joaca contextul in care se petrec evenimentele. in ansamblu, limbajul gestual da impresia unei limbi abreviate mai extinsa sub unele aspecte (bogatie de idei comunicate printr-un gest de ex.) si mai redusa in altele, in raport cu limba sonora, el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz.

INTREBARI RECAPITULATIVE

in ce consta diferenta dintre hipoacuzie si cofoza?

Enumerati cauzele deficientei de auz.

Cand si cum se realizeaza demutizarea?

Ce este labiolectura si in ce situatii se apeleaza la ea?

BIBLIOGRAFIE

CARAMAN, MAESCU L., Metodologia procesului demutizarii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

DAMASCHIN D., Mijloace tehnice moderne de compensare a deficientelor senzoriale,    Analele Universitatii Bucuresti, 1965.

DRAGUTOIU I., Limbajul mimico-gestual, Ed. ProHumanitate, Sibiu,

GELDER M., GATH D., MAYOU R, Tratat de psihiatrie - Oxford, Ed. Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania, Geneva Initiative Publishers, 1994, ed. a Ii-a.

GORGOS C, Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Ed. Medicala, Bucuresti, 1988.

IONESCU G., Psilhologie clinica, Ed. Academiei, Bucuresti, 1985.

MUSU I., TAFLAN A., Terapie educationala integrata, Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997.

NEVEANU POPESCU P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.

PAUNESCU C, Comunicarea prin limbaj la copiii cu audiomutitate, in Cercetari asupra comunicarii, Bucuresti, 1973.

PUFAN, Probleme de surdopsihologie, voi. I si II" 1972,1982.

SIMA I., Psihopedagogie speciala - studii si cercetari, voi. I, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

STANICA C, POPA, Elemente de psihopedagogie a deficientilor de auz,

STANICA I., indrumari metodice privind predarea citit-scrisului in scolile de surzi, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

STANICA I.,    Labiolectura, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

STANICA I.,UNGAR E.,BENESCU C, Probleme metodice de tehnica vorbirii si labiolectura, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

STRACHINARU I., Psihopedagogie speciala, voi. I, Ed. Trinitas, Iasi,

SCHIOPU U., Dictionar de psihologie, Ed. Babei, Bucuresti, 1997.

VERZA E. (coord.), Elemente de psihopedagogia handicapatilor, Ed. Universitatii Bucuresti, 1990.

VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

VERZA E., Probleme de defectologie, vol.8, Ed. Universitatii Bucuresti, 1988.

VERZA E., Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii Bucuresti, 1987.

VRASMAS T" DAUNT P., MUSU I., Integrarea in comunitate a copiilor cu cerinte educative speciale, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1996.

WEIHS TH., Sa-i ajutam, iubindu-i, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.