Alexandru vlahuta

ALEXANDRU VLAHUTA

S-a nascut la tara, la 5 septembrie 1858, intr-un catun sarac din comuna Plesesti-Barlad, judetul Tutova, pe valea Similii, intr-o casa veche, acoperita cu trestie, cu prispa lipita cu lut ce da spre o ograda larga imprejmuita cu gard de nuiele. În zare se vedeau dealurile rotunde cu dumbravi pe coama, cu holde invarstate ce curgeau domol pe pante: Ca printr-o negura mai vad sesul alb de zapada si garla-nghetata si salciile acoperite de promoroaca sclipind in soare si dealurile, frumoasele dealuri de la Plesesti pe ale caror nesfarsite troiene ochii mei insetati se pierdeau intr-o lume de basme. Alexandru a fost ultimul din cei opt copii, cati au fost in familia Vlahuta. Nu putea fi vorba de belsug in casa parinteasca.

Informatiile asupra parintilor sunt sarace, se stie ca descindeau din familii de tarani: Mama, la varsta de sase ani a fost data la Manastirea Agapia. Acolo a invatat carte. Acolo, cand era de 17 ani, s-a dus la plimbare, conu Neculai Vlahuta de la Plesasti, a vazut-o i-a placut, «era frumoasa» spune si astazi tata cand pomeneste de vremurile acelea, a cerut-o si astfel in loc sa fie mireasa lui Hristos, a fost mama mea.

Mama, Ecaterina, robotea din zori si pana-n noapte prin gospodarie, fiind ingrijorata mai ales din pricina celui mai mic, Alexandru, mereu bolnav si tare firav: Îngenunche la capataiul meu si-mi pune mana pe frunte. Mi-alina orice durere cand vine langa mine, si ce dulce mi-e sa-i simt palma racoroasa lunecand incet pe fruntea mea infierbantata. Chipul mamei este cuprins si intr-una din creatiile in versuri ale lui Alexandru: Figura ta cuminte, duioasa si senina,/ Rasare, scumpa mama, din vremile acele,/ Ca o madona sfanta, scaldata in lumina/ ce clara sta-n pervazul copilariei mele/ Figura ta cuminte, duioasa si senina.

Tatal scriitorului, Nicolae Vlahuta se ocupa cu agricultura, muncind si el din greu pentru a asigura numeroasei sale familii cele necesare traiului.

Îmbatranit de timpuriu si chinuit de boala, de neliniste si nesfarsite nopti de nesomn, dupa calvarul prin care a trecut tot poporul roman intre 1916 si 1918, pricinuite de primul razboi mondial: Acum catastrofala drama s-a terminat. Si gandul ma duce pe cel mai inalt varf al Carpatilor nostri - imi fac ochii roata, si toate podoabele tarii mi se dezvalesc intr-o lumina de vis, toata mandra Doinei tara, iat-o acum intreaga si lamurita. Îmi port privirea desfacuta de lacrimi peste hotarele ei, si parca nu ma-ncred sfintele noastre hotare, cat sange romanesc s-a mai varsat si pe ele! Mari au fost suferintele pe care le-am indurat, dar mare-i rasplata jertfelor noastre. Poate ca niciodata n-a incaput atata fericire intre hotarele tarii ce s-a chemat candva Dacia Felix. Steaguri de biruinta si cantec de bucurie sarbatoresc maretul act al intregirii neamului romanesc

Alexandru Vlahuta isi incheie socotelile si se muta la Domnul in dimineata zilei de 19 noiembrie 1919, dupa mai multe zile chinuite de suferinta: n-am dormit de loc, sufocatie, slabiciune, cum se destainuia el celor apropiati: Îndaratul nostru e o lume pe care se lasa amurgul, cel din urma amurg. Înaintea noastra mijesc zorii zilei pe o alta lume. Într-una din camerele Casei Memoriale de la Dragosloveni, intr-o vitrina se afla testamentul sau, prin care-si roaga sotia ca dupa moartea sa sa arda toate manuscrisele si doreste ca averea sa-i fie impartita intre sotie si cele doua fiice. Vrea sa fie inmormantat la Dragosloveni in cea mai desavarsita tacere si simplitate, dar a fost inmormantat in Cimitirul Bellu din capitala alaturi de alte condeie minunate al scrisului romanesc.

A fost condus pe ultimul drum de numerosi iubitori ai operei lui, confrati de condei: Octavian Goga, Ion Agarbiceanu, Gala Galaction, Paul Bujor, Gheorghe Petrascu, Iser si altii. În 1948 Academia Romana il declara membru de onoare post-mortem fiind asezat cu dreptate alaturi de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea.