 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Alpinism | Arta cultura | Diverse | Divertisment | Film | Fotografie |
| Muzica | Pescuit | Sport |
CENZORII ROMANI DE LA TIPOGRAFIA DIN BUDA DE LA INCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA
Tipografia din Buda a Universitatii din Pesta a jucat, in ultimele decade ale secolului al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea, un rol insemnat in dezvoltarea culturii romanesti moderne, cel putin din doua puncte de vedere. Odata, prin tiparirea a peste 200 de publicatii romanesti,[1] unele dintre ele fundamentale pentru cultura noastra, iar a doua oara, prin concentrarea, in slujba editarii acestor publicatii a unor capacitati intelectuale romanesti cu totul remarcabile dintre care trebuie sa ii amintim pe Samuil Micu - Klein, Gheorghe Sincai, Petru Maior, si Ioan Molnar - Piuariu. Prezentul studiu urmareste sa reliefeze istoria acestui post - cheie pentru dezvoltarea culturala romaneasca de la cumpana secolelor XVIII si XIX, in plina epoca de conturare a culturii romanesti moderne.
Tipografia in chestiune a fost fondata in 1577 de episcopul Nicolae Telegdi, fiind destinata a servi cu produsele sale specifice Universitatea de la Trnava aflata sub indrumarea directa a iezuitilor, si care a pregatit in epoca urmatoare cadrele necesare ofensivei Contrareformei in Europa Centrala, indeosebi in Ungaria. In anul 1777, imparateasa Maria Tereza a dispus mutarea Universitatii trnaviene la Pesta, prilej cu care tipografia acesteia a fost si ea mutata, dar intr-un imobil localizat in Buda,[2] unde si-a continuat activitatea tot timpul in secolele urmatoare, pana in zilele noastre.
In cursul anului 1795, in urma unui ordin imperial, Consiliul Locumtenential a achizitionat pentru Tipografia din Buda literele 'illiro - romanesti' - in fapt chirilice - ce au apartinut tipografiei din Viena a lui Kurzbeck, prima tipografie de pe teritoriul Imperiului austriac ce a fost desemnata in mod oficial sa tipareasca carti liturgice pe seama Bisericilor de rit oriental din imperiu, la care a activat o vreme si viitorul episcop greco-catolic roman Grigorie Maior. Cu acest prilej, literele 'illiro - romanesti' au fost achizitionate impreuna cu privilegiile si drepturile de editare pe care le obtinuse de-a lungul anilor Stefan Novakovici 3]
In schema de organizare a Tipografiei din Buda a existat un singur cenzor al cartilor tiparite in asa - zisele 'limbi orientale' si mai multi corectori, cate unul pentru fiecare limba in care au fost imprimate cartile care au iesit de sub teascurile acesteia. In ultimii ani ai secolului al XVIII-lea si primii ani ai celui urmator, postul de cenzor al cartilor 'orientale', inclusiv cele romanesti, a fost ocupat de Alexandru Ragazzi, un rutean care a murit in cursul anului 1801.[4] La 13 august 1799 a fost numit si primul corector al cartilor romanesti in persoana lui Ioan Onisor,[5] impus in acest post de Ioan Molnar - Piuariu, care insa s-a dovedit a fi necorespunzator. Nu intamplator, Ioan Onisor a fost calificat ceva mai tarziu de catre Gheorghe Sincai drept 'magar schismatic'!
Ocuparea postului de corector al cartilor 'orientale de la amintita tipografie de catre Samuil Micu, cel mai calificat intelectual roman la acea ora, a fost pusa, pentru prima data, de episcopul greco-catolic oradean Ignatie Darabant, la 6 septembrie 1799, printr-o scrisoare adresata consilierului Sigismund Lakits, directorul Tipografiei din Buda si lui Laurentiu Pranger, 'factor si contraagent' al aceleiasi institutii.[6] Ideea numirii lui Samuil Micu apare in calculele episcopului Ignatie Darabant odata cu primirea scrisorii lui Iosif Matuschek, din 7 august 1799, prin care arhiereului oradean i se sugera nevoia alegerii unei alte persoane care sa se ocupe de corectarea cartilor romanesti in locul lui Ioan Onisor, persoana care trebuia sa fie un perfect cunoscator al limbilor latina si romana. Intre timp insa, la 13 august 1799, Consiliul Locumtenential l-a numit pe modestul Onisor in postul de corector, pe care l-a ocupat pana in vara anului 1804,[7] decizia inchizand pe moment discutia pe aceasta tema.
Devenit constient de importanta pozitiei corectorului cartilor 'orientale' de la Tipografia din Buda si direct interesat ca postul sa fie ocupat de un intelectual de prim rang, din motive lesne de inteles, episcopul Ignatie Darabant a declansat in perioada imediat urmatoare o adevarata campanie care a vizat impunerea lui Samuil Micu in postul respectiv. Mai mult chiar, episcopul oradean a dorit o largire sensibila a atributiilor acestuia, adaugandu-i cu sarcinile de cenzor. In viziunea episcopului Darabant, cenzorul urma sa se ocupe si de calitatea limbii romane folosite de autorul ce propunea spre tiparire o lucrare.
Ocazia de a relua chestiunea numirii lui Samuil Micu la Tipografia din Buda a furnizat-o moartea cenzorului Alexandru Ragazzi, in vara anului 1801. La 15 iunie 1801, Ignatie Darabant i-a propus directorului Tipografiei, Sigismund Lakits, dupa o ampla demonstratie, sa-l numeasca atat in postul de revizor cat si de corector al cartilor romanesti pe Samuil Micu 8] Argumentele aduse de episcop in sprijinul largirii postului respectiv merita macar po scurta trecere in revista, intrucat ele ilustreaza viziunea foarte clara a ierarhului oradean asupra problemelor care stateau in calea tiparirii cartilor romanesti.
Episcopul Darabant si-a inceput scrisoarea prin a analiza starile de lucruri ce domneau in domeniul tiparirii cartilor romanesti pe intregul teritoriu al imperiului. In vechea Tipografie din Viena a lui Kurzbeck s-au imprimat doar doua carti romanesti. Intrucat literele romanesti ale Tipografiei vieneze a lui Kurzbeck au ajuns in posesia Tipografiei din Buda, responsabilitatea tiparirii cartilor romanesti i-a revenit aceseia. Pe de alta parte, episcopul semnala faptul ca lipsa cartilor romanesti se simtea acut, cu atat mai mult cu cat cele tiparite la Blaj nu puteau fi aduse in eparhia oradeana sub sanctiunea confiscarii, intrucat acestea erau destinate numai nevoilor Bisericii greco-catolice din Transilvania. Din aceasta cauza, Ignatie Darabant a sustinut ca ar fi fost de dorit ca Tipografia din Buda a Universitatii pestane sa tipareasca acele carti romanesti a caror lispa erau cel mai mult resimtite si de a caror pregatire pentru tipar urma sa se ocupe un revizor si un corector, dar care sa cunoasca bine limba romana si dialectele sale locale. Solutia problemei a fost oferita de episcop in persoana lui Samuil Micu, preot din Blaj, fost alumn al Colegiului pazmanian si al Universitatii din Viena, al carui merite sunt si mai mult subliniate de faptul ca a tradus Biblia in limba romana, aceasta traducere fiind imprimata la Blaj.
La 21 august 1801, profitand de obligatia de a raporta publicarea postului vacant de cenzor al cartilor orientale de la Tipografia din Buda, dispus prin intimatul nr. 1787 din 30 iunie 1801 al Consiliului Locumtenential,[9] episcopul Ignatie Darabant s-a adresat direct forului guvernamental propunand numirea in postul vacant al lui Samuil Micu, adaugand atributiilor obisnuite ale postului si sarcina de a revedea limba cartilor romanesti ce urmau sa iasa de sub teascurile acesteia. Abtinandu-se de la orice fel de argumentatie in favoarea propunerii sale, episcopul s-a limitat la a sugera discret ocazia de a transforma postul vacant de cenzor al cartilor orientale in acela de cenzor al cartilor romanesti - ceea ce era similar cu largirea schemei de personal a Tipografiei - si numirea in postul respectiv a lui Samuil Micu. Peste numai zece zile, sa 31 august 1801, Ignatie Darabant a trimis insa si Consiliului Locumtenential copia scrisorii sale din 15 iunie 1801, pe care o expediase directorului Tipografiei, Sigismund Lakits,[10] foarte probabil pentru a oferi Consiliului ratiunile care l-au indemnat sa propuna transformarea postului si numirea lui Samuil Micu.[11]
La Consiliul Locumtenential a intervenit in favoarea lui Samuil Micu si consilierul Sigismund Lakits, directorul Tipografiei din Buda. Insa Consiliul, care s-a aratat dispus sa-l accepte pe Micu, a obiectat ca acesta nu cunoaste limbile ruteana si illyirica 12] semnaland prin aceasta atitudine ca nu intentiona sa accepte transformarea vechiului post intr-unul exclusiv pentru romani. Obiectia Consiliului Locumtenential i-a parvenit - probabil pe cale neoficiala - si episcopului Darabant, care s-a grabit sa anainteze, la 23 aprilie 1803, un memoriu vast, de data aceasta deschis in sprijinul lui Samuil Micu.[13] Raspunzind intimatului Consiliului Locumtenential cu nr. 4020 din 16 februarie 1803,[14] episcopul Ignatie Darabant justifica propunerea numirii in postul de cenzor a lui Samuil Micu prin faptul ca savantul roman, chiar daca nu cunostea limbile mentionate, in schimb cunostea foarte bine latina, greaca literara si romana, ultima chiar foarte exact. Darabant reamintea cu acest prilej ca tocmai Consiliul Locumtenential a interzis aducerea in dieceza oradeana a cartilor tiparite la Blaj, ceea ce prejudicia, in egala masura, intregul cler romanesc, atat cel greco-catolic cat si cel ortodox. Drept pentru care si-a permis sa propuna pe acest post de cenzor al cartilor romanesti pe Samuil Micu, grupandu-si argumentele in cinci puncte. In afara cartilor tiparite in anul 1793, altele nu s-au mai imprimat. Iar acelea nu ajung nici tineretului studios si nici clerului. Din cauza lipsei unui revizor al cartilor romanesti care sa cunoasca exact atat limba cat si ortografia, in cartile deja tiparite s-au strecurat erori care schimba sensul frazelor. Aceasta tipografie din Buda trebuie sa aiba grija si de cultura popoarelor de rit oriental; prin urmare, trebuie sa imprime si carti romanesti. Deci trebuie sa aiba si un revizor roman care sa se ingrijeasca de limba cartilor tiparite la Buda. Iar pentru acest post, cel mai autorizat cunoscator al limbii romane este Samuil Micu care, dupa terminarea studiilor la Universitatea de la Viena, s-a ocupat tot timpul de probleme lingvistice romanesti si, prin iurmare, poate fi de cea mai mare utilitate pentru Tipografia din Buda. Episcopul admite ca este nevoie de un cenzor si pentru cartile rutene si illyrice, dar vede tot atata nevoe si pentru numirea unui cenzor roman. Deci, in final, prelatul oradean cere iarasi Consiliului Locumtenential numirea lui Samuil Micu in postul de cenzor al cartilor romanesti, caruia sa i se asigure si un salariu corespunzator.
Deocamdata Ioan Onisor si-sa continuat activitatea de corector, netulburat de corespondenta episcopului Darabant, de care se pare ca nu a avut cunostinta. Ba chiar la un moment dat, s-a crezut atat de stapan pe situatie incat, la 27 iunie 1801, s-a adresat Consiliului Locumtenential cu cererea de a fi numit in postul de cenzor al cartilor romanesti atunci cand acesta va deveni vacant.[15] In sprijinul cererii sale a anexat adeverinta din 23 septembrie 1800 a lui Ioan Molnar Piuariu, prin care acesta s-a declarat multumit de munca sa.[16] Insa in primavara anului 1804, situatia s-a schimbat: Piuariu i-a retras acestuia corectura si i-a dat-o lui Gheorghe Sincai. La 2 mai 1804, directorul Tipografiei, Sigismund Lakits, s-a vazut nevoit sa anunte Consiliul Locumtenential noua situatie din sectorul tiparirii cartilor romanesti, cerand aprobarea ca plata de un florin pentru o coala tipografica sa nu mai fie platita lui Onisor ci lui Sincai.[17] La 15 mai 1804, Consiliul Locumtenential a consfintit noua realitate, numindu-l in mod provizoriu pe Gheorghe Sincai drept corector al cartilor romanesti, urmand sa fie platit cu un florin pe zi, iar Onisor sa fie platit numai pana la finele lunii iunie 1804, dar numai pentru alte lucrari ocazionale de corectura.[18]
Probabil la curent cu mersul evenimentelor de la Tipografia din Buda, episcopul Ignatie Darabant a reactionat prompt si, la 18 mai 1804, a expediat Consiliului Locumtenential un al treilea memoriu in aceasta chestiune al carui limbaj este foarte solemn.[19] Acest nou memoriu nu seamana cu nici unul anterior, el incepand cu un scurt istoric al formarii poporului roman si al limbii romane, excursul fiind, cu siguranta, destinat sa serveasca drept punct de plecare si baza teoretica pentru argumentatia ce urmeaza. In continuare, episcopul Darabant arata ca conlocuirea poporului roman cu popoarele venite aici mai tarziu - slavi, ruteni, unguri - au 'corupt' limba poporului roman indepartand-o de limba pura. Pentru ca noile carti romanesti ce vor fi tiparite la Buda sa fie scrise intr-o limba curata, este convins ca este nevoie de un cenzor si un revizor roman care sa vegheze chiar in tipografie asupra limbii in care vor apare. Darabant admite ca sunt rari acei eruditi care scriu intr-o limba romana pura. Prin urmare, cere Consiliului Locumtenential infiintarea unui post de cenzor si corector al cartilor romanesti in care sa fie numit Samuil Micu, propus de el si mai inainte. Acesta a studiat la Viena si apoi s-a perfectionat prin elaborarea mai multor dizertatii si carti. Apoi, dand curs unui intimat al Consiliului Locumtenential, episcopul Darabant a propus pentru acest post trei candidati: Samuil Micu, secondat de Ioan Corneli si, in final, canonicul oradean Nicolae Vitez.
La 25 septembrie 1804, Consiliul Locumtenential anunta conducerea Tipografiei din Buda ca imparatul Francisc a aprobat numirea lui Samuil Micu in postul de cenzor si corector al cartilor romanesti,[20] practic infiintat cu acel prilej. Noul titular al postului si-a ocupat noul loc de munca la 12 noiembrie 1804, zi din care a inceput sa fie platit din bugetul Tipografiei 21] In noua calitate prima sa intreprindere a fost lecturarea dictionarului roman - latin - ungar al lui Stefan Körösi, asupra caruia s-a si pronuntat la 3 decembrie 1804,[22] declarand ca dictionarul nu corespundea exighentelor si propunand ca acesta sa fie dat spre lectura si altor persoane pentru eliminarea eventualelor acuzatii de partinire.
Numirea lui Samuil Micu in postul de cenzor si corector al cartilor romanesti l-a afectat insa pe Gheorghe Sincai, ramas fara loc de munca in cadrul Tipografiei. La 18 noiembrie 1804, la cateva zile dupa ce Samuil Micu si-a ocupat postul in care fusese numit, Sincai a trimis directorului Tipografiei o cerere in care solicita pentru sine postul de corector, ca rasplata pentru serviciile aduse pana atunci Tipografiei.[23] Dupa ce si-a insirat meritele si limbile pe care le cunostea (romana, maghiara, italiana, germana, greaca si latina), studiile si functiile ocupate anterior, aminteste ca Samuil Micu avea totusi 60 de ani si nu cunostea nici limba ruteana; apoi a dezvaluit ca avea in proiect cateva studii - o Gramatica romaneasca, o Istorie a romanilor etc. - pe care nu le putea termina fara sa-i fie asigurata subzistenta. Peste numai cateva zile, la 26 noiembrie 1804, colegul sau Samuil Micu a comunicat aceluiasi director al Tipografiei parerea sa despre imprejurarile care au dus la incetarea activitatii lui Sincai,[24] afirmand ca el personal nu poate face fata atributiunilor insumate de cenzor si de corector, intrucat chiar si numai cenzurarea cartilor ii rapeste prea mult timp. In plus, avea ochii slabiti, ceea ce il impiedica sa faca si munca - mai mult mecanica - de corector, rugand ca Sincai sa ramana pe mai departe insarcinat cu aceasta. Ulterior, intre cei doi carturari romani s-a stabilit o excelenta conlucrare, apreciata ca atare, la 31 iulie 1805, si de conducerea Tipografiei.[25]
Samuil Micu si Gheorghe Sincai s-au ocupat nu numai de
cartile romanesti necesare cultului greco
- catolic, ci si de cele necesare ortodocsilor, cat si de
carti tiparite in limbile
Drept raspuns la curiozitatea Consiliului Locumtenential,
curatorul Tipografiei din Buda, Francisc Sághi si factorul Laurentiu
Pranger, au inaintat acestuia, la 28 septembrie 1805, un foarte
amanuntit memoriu referitor la activitatea celor doi carturari
romani.[28] Memoriul preciza ca Samuil Micu a fost insarcinat cu
cenzurarea si corectarea limbii cartilor romanesti
propuse spre tiparire Tipogafiei,
iar Gheorghe Sincai cu corectarea atat a cartilor
romanesti, cat si a unor carti in limba maghiara
si latina. Din acest motiv, Samuil Micu era indreptatit
sa primeasca cei 141 florini si 30 craitari pe care
i-a revendicat. Pe de alta parte, cei doi oficiali ai Tipografiei au
infatisat cu acest prilej forului superior conditiile de
salarizare a celor doi carturari romani, mentionand ca cei doi
erau platiti cu un salariu anual de 500 de florini fiecare,
excedentul reprezentat de salariul lui
Sincai fiind acoperit cu greu din bugetul Tipografiei. Cu acelasi
prilej, conducatorii tiparnitei universitare nu au ezitat sa afirme ca, din punctul de vedere al
Tipografiei, prezenta la Buda a lui Sincai era foarte
importanta, pentru ca el facea corectura exclusiva a
cartilor in limba
Informat de situatie, la 8 octombrie 1805, ConsiliulLocumtenential a hotarat sa inainteze cererea lui Samuil Micu Cancelariei Aulice cu rugamintea aprobarii acesteia. Totodata, Consiliul Locumtenential nu a ezitat sa aminteasca Cancelariei Aulice faptul ca manuscrisele si cartile rmanesti ce asteptau imprimarea erau destul de numeroase, iar Tipografia nu avea decat doua teascuri.[29]
In ciuda sprijinului Consiliului Locumtenential, cererea lui Samuil Micu nu a primit aprobarea Cancelariei Aulice. La 29 aprilie 1806, Samuil Micu a repetat cererea, solicitand de asta data sa i se acorde salariul aferent postului cenzorului rutean, motivand ca suplimentarea retributiei i-ar fi permis achitarea datoriilor personale care, intre timp, s-au acumulat. La 6 mai 1806, Consiliul Locumtenential a avizat din nou, favorabil, cererea lui Micu si a inaintat-o Cancelariei Aulice, dar moartea lui Samuil Micu, survenita la 13 mai 1806, a facut ca recomandarea sa devina inutila.[30]
La doua saptamani dupa incetarea din viata a lui Samuil Micu, Consiliul Locumtenential s-a grabit sa chestioneze conducerea Tipografiei din Buda, la 27 mai 1806, daca avea in vedere vreun candidat corespunzator pentru postul de 'cenzor si corector al cartilor romanesti greco -unite' devenit vacant.[31] In aceeasi zi, printr-o alta circulara, Consiliul Locumtenential a cerut conducerii Tipografiei parerea asupra lui Gheorghe Sincai si Ioan Onisor care, intre timp, au depus cereri prin care solicitau sa fie numiti in postul vacant ocupat anterior de Samuil Micu.[32] In afara celor doi solicitanti, ofensiva pentru ocuparea postului a fost continuata de Ioan Molnar Piuariu care, la 11 iunie 1806, l-a recomandat pe Petru Maior,[33] recomandare reanoita peste numai o saptamana, la 18 iunie 1806.[34] Propunerea, foarte calduroasa, a lui Molnar facuta lui Petru Maior, a fost receptata de conducerea Tipografiei din Buda cat se poate de pozitiv. La 21 iunie 1806, aceasta s-a grabit sa il sfatuiasca pe Molnar asupra demersurilor pe care trebuia sa le faca in vederea obtinerii numirii lui Maior, episcopul acestuia - Ioan Bob - urmand sa il propuna Consiliului Locumtenential 35] Ceea ce era foarte greu de presupus, daca nu chiar exclus din capul locului, daca avem in vedere relatiile cat se poate de proaste dintre cei doi protagonisti din Transilvania.
Intrucat pe statele de plata ale Tipografiei din Buda figurau doi romani, Consiliul Locumtenential si-a pus problema daca mai era nevoie de un al treilea. Aceasta intrebare i-a fost pusa, imediat, si conducerii Tipografiei care, la 5 iulie 1806, a raspuns categoric in mod afirmativ 36] Replica directiei a fost construita pe ideea ca daca se doreste tiparirea unor carti de o calitate ireprosabila, atunci este nevoie de doi cenzori romani, cate unul pentru fiecare confesiune - greco-catolica si ortodoxa - deoarece, avand in vedere diferentele teologice dintre cele doua Biserici, nici unul nu putea suplini munca celuilalt. Se pare ca argumentele lui Sághi au fost acceptate de Consiliul Locumtenential, pentru ca la 30 iulie 1806 acesta a trebuit sa raspunda la noi intrebari privindu-i pe cei doi candidati care au depus cereri de angajare.[37] Dupa parerea lui Sághi nici unul din cei doi solicitanti nu putea fi acceptat, Onisor fiind demis inca din anul 1804, iar Gheorghe Sincai din cauza varstei nu vedea bine; chiar recent gresise si 9000 de coli imprimate au trebuit sa fie aruncate la maculatura. In schimb directorul a comunicat ca Ioan Molnar Piuariu l-a recomandat calduros pentru postul vacant pe preotul greco - catolic Petru Maior, ca fiind cel mai merituos candidat, solicitand numirea lui de urgenta.
Chestiunea numirii unui cenzor al cartilor romanesti parand a fi blocata, Ioan Onisor a solicitat din nou, la 6 august 1806, desemnarea lui in acest post, argumentand ca a fost colaborator al lui Samuil Micu si ca ocupase deja, anterior, acest post, deci isi insusise o oarecare experienta.[38] Cam in acelasi timp, si nestiind nimic despre demersurile care tocmai se derulau, dar afland de faptul ca problema propunerii unui nou corector roman a fost data Capitlului Episcopiei Greco - Catolice din Oradea, la 4 septembrie 1806, Gheorghe Sincai s-a adresat acestuia cerand desemnarea sa drept candidat pentru postul in discutie.[39] Pentru a fi mai convingator, Sincai a trecut in revista studiile pe care le-a urmat, lucrarile tiparite si activitatea pe care a depus-o de-a lungul vietii sale in slujba Bisericii si a poporului sau.
In fine, la 27 septembrie 1806, si preotul greco - catolic oradean Ioan Corneli a cerut Consiliului Locumtenential numirea in postul vacant, aducand drept argument principal in sprijinul propriei candidaturi faptul ca mai fusese odata propus, de catre episcopul Ignatie Darabant, atunci cand in post fusese numit Samuil Micu.[40]
In ciuda deja numeroaselor candidaturi, Capitlul Episcopiei Greco -
Catolice din
Dar Ioan Corneli nu si-a ocupat postul din Buda niciodata. Legat de Oradea prin prezenta familiei, prin prieteni si activitatea in domeniul scolar - pe care se pare ca a agreat-o cel mai mult - si asteptand sa fie avansat si in structurile ierarhice ale Episcopiei Greco - Catolice de Oradea, acesta a amanat in mai multe randuri preluarea postului, pana cand, dupa mai multe ezitari, a sfarsit prin a renunta.[44] Intre timp, postul de cenzor roman a fost girat de Gheorghe Sincai, corectorul titular al Tipografiei care, la 10 iulie 1807, a cerut sa-i fie achitat salariul suplimentar ce i se cuvenea pentru munca de cenzor prestata ulterior decesului lui Samuil Micu.[45] La 18 august 1807, Consiliul Locumtenential il instiinta pe directorul Tipografiei, Anton Markovit, ca lui Sincai i se guvenea de drept jumatate din salariul defunctului Samuil Micu, suma urmand a-i fi achitata din bugetul Tipografiei.[46]
Dupa ce in primavara anului 1808, Ioan Corneli a primit titlul de canonic, a devenit evident ca acesta nu-si va ocupa postul de la Tipografia din Buda. Prin urmare, la 14 mai 1808, Ioan Molnar Piuariu a reitzerat propunerea sa anterioara de numire a lui Petru Maior in postul vacant 47] Lucrurile au luat o turnura alarmanta la 28 mai 1808, cind si Gheorghe Sincai a demisionat atat din postul de corector titular, cat si din cel de cenzor pe care l-a suplinit,[48] retragandu-se pe domeniile din Transilvania ale contelui Vass de Taga, care il invitase in anul precedent sa devina preceptor al copiilor sai. Aceasta demisie a intervenit dupa patru ani de activitate in slujba Tipografiei din Buda. In semn de apreciere pentru munca sa, Consiliul Locumtenential a dublat suma ce i se cuvenea lui Sincai cu prilejul lichidarii 49] gest destul de putin obisnuit la un aparat birocratic care si-a castigat o anumita celebritate prin rigiditatea sa.
La 10 iunie 1808, Petru Maior s-a adresat personal Consiliului Locumtenential cu rugamintea de a fi numit in postul inca vacant de la Tipografia din Buda.[50] Ajunsa in dificultate in urma plecarii lui Gheorghe Sincai, conducerea Tipografiei a solicitat imperios desemnarea unui urmas al lui Samuil Micu. De data aceasta moara birocratica a functionat ceva mai rapid si, peste numai trei luni, numirea s-a si produs: la 27 septembrie 1808, Consiliul Locumtenential l-a instiintat pe directorul Tipografiei, Anton Markovits, ca Petru Maior a fost numit de imparat in postul de cenzor si corector roman al Tipografiei,[51] cerand ca acesta sa fie anuntat de urgenta.
Cu toate ca Petru Maior si-a dorit mult noul post, a ajuns sa-l ocupe efectiv abia in primavara anului urmator, incepand cu ziua de 8 martie 1809 52] A urmat apoi cea mai prolifica perioada din istoria tiparului romanesc de la Tipografia din Buda, a caror realizari se leaga, indiscutabil, de numele acestuia, perioada care va dura pana la incetarea lui din viata, la 14 februarie 1821.[53]
Dupa moartea lui Petru Maior se parea ca vacanta postului de cenzor roman de la Buda va fi foarte scurta si ca postul va beneficia de o implinire rapida. N-a fost sa fie asa, desi episcopul Samuil Vulcan s-a grabit cat a putut, si la 22 martie 1821, a publicat in intreaga sa dieceza vacanta postului, invitand pe doritori sa candideze.[54] In aceeasi zi i-a scris si episcopului blajean Ioan Bob, cerandu-i sa anunte si el, in dieceza sa, faptul ca postul respectiv era vacant, iar daca s-ar fi gasit cineva care sa aspire la a-l ocupa, sa il anunte imediat.[55] La 30 martie 1821, Ioan Bob l-a asigurat pe episcopul Samuil Vulcan ca va face publica vacanta postului de cenzor si corector de la Buda, iar daca se va gasi cineva interesat in a-l ocupa, il va sprijini sa poata merge la Buda.[56]
Primul candidat s-a prezentat la 9 aprilie 1821, in persoana preotului Ioan Erdeli, pe atunci titularul pariohiei din Monor, in dieceza episcopului Bob.[57] Ioan Erdeli s-a oferit sa ocupe postul afirmand despre sine ca este bun cunoscator a patru limbi si rugandu-l pe episcopul Vulcan sp-l propuna la Consiliul Locumtenential. Dar Samuil Vulcan isi trimite propunerea sa Consiliului Locumtenential abia peste o luna, la 26 mai 1821, iar aceasta continea doi candidati: pe Constanrtin Aldea, din dieceza oradeana si pe Ioan Erdeli din dieceza blajeana.[58] Cu siguranta ca in cursul verii anului 1821, episcopul Vulcan a revenit asupra primei sale propuneri, adaugind inca o persoana, fiindca in adresa sa din 21 august 1821, Consiliul Locumtenential il anunta pe imparat ca episcopul oradean a propus in locul lui Petru Maior trei persoane apreciate de acesta a fi ' foarte calificate ': Constanrtin Aldea, Ioan Erdeli si Vasile Gergely.[59] Dintre cei trei candidati se detaseaza Ioan Erdeli, bun cunoscator al limbilor latina, romana, maghiara, germana si mai slab italiana, absolvent al seminarului teologic din Bratislava, avand o practica de 20 de ani ca notar districtual.[60]
Treburile s-au incurcat undeva, fiindca in ciuda recomandarilor calduroase, nici unul din cei trei candidati nu au fost desemnati de catre forurile competente. Pe de alta parte, la 2 octombrie 1821, Consiliul Locumtenential a cerut episcopului Vulcan, datele personale ale celor trei candidati; raspunsul acestuia, datat 1 noiembrie 1821, inclina net in favoarea lui Ioan Erdeli.[61] Cu acest prilej episcopul oradean si-a exprimat deschis speranta ca Ioan erdeli sa corespunda pe deplin necesitatilor postului si asteptarilor Tipografiei, pe masura ilustrilor antecesor. El a admis ca Vasile Gergely, desi si-a incheiat studiile la Viena cu rezultate remarcabile si cunostea si el limbile romana, latina, maghiara si germana, incercarea sa de a traduce o carticica din limba germana nu a avut rezultate prea stralucite. Pe de alta parte, Gergely lucra abia de un an si nu putea subzista la Buda din salariul de 55 de florini cu o sotie si copii. Cat despre propriul sau candidat subordonat, Constantin Aldea, episcopul Samuil Vulcan a recunoscut de-a dreptul ca nu era dotat pentru acest post.
Se pare ca episcopul Vulcan a facut din problema candidatilor la postul de cenzor si corector de la Buda o chestiune de constiinta, intrucat in aceeasi zi de 1 noiembrie 1821, a mai scris Consiliului Locumtenential inca o scrisoare aducand unele corecturi propriilor sale propuneri de candidati la postul in discutie.[62] Prelatul greco-catolic oradean a simtit nevoia sa precizeze cu onestitate ca, desi l-a recomandat el insusi pe Constantin Aldea, acesta nu suferea nici o comparatie cu Ioan Erdeli, pe care il recomanda in primul rand pentru post, intrucat corespundea de deplin cerintelor impuse, sperand ca acesta va fi la inaltimea predecesorilor, despre care a sustinut ca au fost chiar primii din natiunea romana. Pe locul al doilea el il recomanda pe Vasile Gergely, dar cu precizarea ca nici acesta nu se ridica la nivelul intelectual al lui Ioan Erdeli, declarand ca a fost obligat sa-l propuna de imprejurarea ca fusese recomandat de dieceza greco-catolica a Muncaciului.
Dupa balbaielile ierarhului oradean in jurul chestiunii numirii noului cenzor de la Tipografia din Buda, care cu certitudine nu au facut impresie buna la forurile aulice, timp de un an acestea nu s-au putut hotari, amanand desemnarea unui succesor la postul ocupat anterior de Petru Maior. Subit grabit si - fara indoiala - interesat, la 1 noimebrie 1822, episcopul Samuil Vulcan s-a adresat in scris Consiliului Locumtenential, atragandu-i atentia asupra necesitatii numirii cenzorului si corectorului roman de la Tipografia din Buda, chiar si numai din cauza numerosilor prenumeranti la dictionarul roman aflat in lucru si care urgentau aparitia acestuia.[63] La 8 august 1823, episcopul cerea, printre altele, explicatii administratorului Tipografiei din Buda, Francisc Sághi, asupra motivelor care au dus la amanarea nepermis de prelungita a noului cenzor si corector roman.[64] Mai apoi, peste numai trei luni, la 3 noiembrie 1823, probabil deja ingrijorat de turnura pe care o luasera evenimentele, Samuil Vulcan a reamintit Consiliului Locumtenential ca la 1 noiembrie 1821 propusese deja candidatii solicitati pentru postul de cenzor, fara care vreunul dintre ei sa fi fost numit, desi de atunci s-au scurs nu mai putin de doi ani.[65]
Intre timp, concurentii la postul de cenzor de la Buda au inceput sa dea semne de nerabdare, mai mult sau mai putin justificata. La 6 decembrie 1824, Ioan Erdeli s-a adresat episcopului Samuil Vulcan, reamintindu-i ca astepta deja de doi ani numirea in locul lui Petru Maior, rugandu-l pe acesta sa il propuna din nou Consiliului Locumtenential ca cenzor si corector roman la Tipografia din Buda 66] Stimulat de apelul ingrijorat al lui Ioan Erdeli, Samuil Vulcan a facut o noua tentativa de a scoate problema numirii cenzorului roman din punctul mort in care se afla. De data aceasta episcopul a renuntat sa se mai roage de vreo institutie centrala de stat si, la 20 decembrie 1824, i-a scris cardinalului Alexandru de Rudna, primatul Bisericii catolice din Ungaria.[67] Diplomat fin, episcopul Vulcan pedaleaza pe aspectele confesionale ale chestiunii, afirmand ca la Tipografia din Buda nu mai exista de ani de zile un cenzor care sa vegheze ca in cartile de cult greco - catolice romanesti tiparite acolo sa nu se foloseasca o limba incorecta, care sa prejudicieze periculos Sfanta Unire. Episcopul mai preciza ca, din punctul sau de vedere, el si-a facut datoria, recomandandu-l forurilor competente pe Ioan Erdeli, devenit intre timp arhidiacon in Reginul Sasesc, si despre care era convins ca ar fi corespuns pe deplin cerintelor postului, precum si pe Constantin Aldea si pe Vasile Gergely. Cu toate acestea, numirea noului cenzor a intarziat, intr-un mod inexplicabil pentru el. Prin urmare, s-a vazut nevoit sa ceara ajutorul cardiunalului primat pentru a obtine, pe aceasta cale, numirea noului cenzor greco-catolic roman, si in mod special pe Ioan Erdeli.
La 27 decembrie 1824, cardinalul - primat Alexandru de Rudna i-a raspuns episcopului Samuil Vulcan, deocamdata comunicandu-i doar asigurarea intregului sau sprijin.[68] Cardinalul i-a sugerat lui Samuil Vulcan ca pentru accelerarea procedurilor de numire a cenzorului roman de la Tipografia din Buda sa se adreseze imparatului Francisc. Episcopul oradean i-a si urmat sfatul si, la 21 ianuarie 1825, i-a adresat imparatului Francisc al II-lea un memoriu in care il ruga sa binevoiasca a numi un cenzor si corector greco - catolic romin la Tipografia din Buda.[69]
In acel moment, spre consternarea episcopului oradean si stupoarea autoritatilor centrale, Vasile Gergely, al treilea pe lista candidatilor propusi de Vulcan, si cu cele mai putine sanse de a fi numit ca cenzor, a trimis Consiliului Locumtenential, la 26 ianuarie 1825, o scrisoare in care sustinea ca ceilalti doi candidati propusi pentrupostul de cenzot au prezentat acte de studii 'defectuoase'.[70] Natural, solicita sa fie numit el ca cenzor la Buda, cu atat mai mult cu xat era un persecutat, exilat in parohia din Andrid, pierzand - in imprejurari si pentru motive necunoscute si neprecizate - si 200 de florini. In noua situatie, la 27 aprilie 1825, Consiliul Locumtenential l-a instiintat pe Samuil Vulcan de acuzatiile formulate de Vasile Gergely la adresa celorlalti concurenti la postul de cenzor, solicitand parerea episcopului.[71] Episcopul oradean a cerut, la 23 mai 1825, Consiliului Locumtenential, informatii suplimentare despre recursul lui Gergely si copia decretului din 4 martie 1825, emis de Cancelaria Aulica privind salariul atat a cenzorului roman, cat si a celui rutean, de la Tipografia din Buda.[72]
La 23 mai 1825 episcopul Vulcan informa Consiliul Locumtenential ca a revenit dintr-o calatorie efectuata in eparhia Muncaciului si ca s-a ocupat si de chestiunea recursului lui Gergely, urmand ca ulterior sa revina asupra acestei probleme in scris, mai pe larg.[73] Si intr-adevar, la 1 iunie 1825, episcopul oradean Samuil Vulcan raporta Consiliului Locumtenential cele constatate cu prilejul calatoriei mentionate in eparhia Muncaciului, punand sub semnul intrebarii recursul lui Gergely, seriozitatea si integritatea intelectuala a acestuia si declarandu-se in continuare in favoarea primului sau candidat, Ioan Erdeli.[74]
In august 1825, a fost incheiata tiparirea Lexiconului de la Buda, a carui prefata a fost scrisa de Ioan Teodorovici, care a suplinit dupa moartea lui Petru Maior postul de cenzor, si Alexandru Teodori. Desigur, in lipsa titularului care ar fi trebuit sa coordoneze intreaga intreprindere a dictionarului, faptul ca Ioan Teodorovici a fost autorul prefetei - cu aprovarea lui Samuil Vulcan ca patron al intregii actiuni[75] - este pe deplin justificata. La 3 martie 1826, episcopul Samuil Vulcan multumea directorului Tipografiei din Buda, Anton Markovits, pentru cele 12 exemplare ale Lexiconului pe care acesta le-a trimis prelatului oradean.[76] O parte din succesul reprezentat de aparitia acestei opere fundamentale pentru limba si cultura romana ii apartinea, evident, si lui. Indarjit parca de succesul inregistrat si suspectand Consiliul Locumtenential de reavointa, la 24 februarie 1826, episcopul Vulcan i-a scris functionarului aulic Ioan Szidor, solicitandu-i o informatie importanta: daca Consiliul Locumtenential a inaintat Cancelariei Aulice si imparatului lista cu numele candidatilor la postul de cenzor si corector de la Tipografia din Buda, in conditiile in care el insusi i-a propus, nominal, de mai multi ani 77]
La 17 martie 1826, episcopul Samuil Vulcan s-a adresta din nou in chestiunea cenzorului roman de la Buda, de data aceasta palatinului Iosif.[78] Vulcan l-a informat pe acesta ca, in baza intimatului din 20 februarie 1821, obligatia de a propune candidati pentru postul de cenzor roman la Tipografia din Buda revenea, in mod legal, episcopului greco - catolic de Oradea. Prin urmare, el l-a propus pe Ioan Erdeli, Constantin Aldea si Vasile Gergely, achitandu-se prin aceasta de sarcina ce i-a revenit. Dar mai multi ani la rand, forurile competente nu au luat o decizie, pana cand Vasile Gergely, exasperat de trenarea rezolvarii desemnarii noului cenzor, a facut un recurs pe care nu l-a inaintat pe cale ierarhica, ocolind-o cu primeditare si, prin afirmatiile sale complet nefondate, a starnit confuzie la nivelul forurilor decizionale, ingreunand si mai mult situatia. In finalul scrisorii sale, episcopul Vulcan solicita palatinului rezolvarea situatiei si numirea unui cenzor roman la Buda pentru a iesi din impasul in care s-a ajuns.
La 20 aprilie 1826, palatinul Iosif a raspuns epistolei episcopului Vulcan, informandu-l cu acest prilej ca la Consiliul Locumtenential sosisera intre timp renuntarile la candidatura pentru postul de cenzor ale lui Ioan Erdeli si Constantin Aldea.[79] Surprins de evenimente si probabil neancrezator in informatiile primite de la palatin, episcopul Vulcan i-a chestionat in scris pe cei implicati in chestuine care, la 7 mai 1826 Constantin Aldea[80] si la 10 mai 1826 Ioan Erdeli, au infirmat ca ar fi renuntat la post, mentinandu-si candidaturile la postul de cenzor si infirmand net pe aceasta cale insinuarile lui Gergely. Foarte probabil bucuros de raspunsurile primite, episcopul Samuil Vulcan s-a grabit sa trimita Consiliului Locumtenential, in aceeasi zi in care a primit scrisoarea lui Ioan Erdeli, o adresa prin care a comunicat mentinerea in continuare a propunerii sale mai vechi de numire ca cenzor a lui Ioan Erdeli sau Constantin Aldea.[81] Insistentele epistolare ale episcopului oradean au demonstrat cu multa vigoare ca vina tergiversarii numirii noului cenzor roman de la Buda s-a datorat in primul rand Consiliului Locumtenential care a dat credit insinuarilor false ale lui Vasile Gergely.
Ajungandu-se in situatia in care nici unul dintre candidatii propusi de Vulcan nu a fost acceptat, iar episcopul oradean s-a incapatanat sa isi sprijine in continuare candidatii, la 19 ianuarie 1827 Cancelaria Aulica a Ungariei a dispus Tipografiei din Buda - ocolind calea ierarhica ce ar fi trebuit sa treaca, in mod obligatoriu, prin Consiliul Locumtenential - sa ceara tuturor episcopilor greco - catolici din imperiu sa faca noi propuneri de candidati pentru postul de cenzor.[82] Se pare ca forul aulic central al Ungariei s-a saturat de taraganarea peste masura a rezolvarii problemei postului de cenzor roman, de manevrele din culise ale candidatilor, dar si de neobisnuita incapatanare a episcopului oradean, s-a decis sa-l ocoleasca nu numai pe acesta din urma, ci si Consiliul Locumtenential ce parea a juca pe aceasi carte cu Vulcan si s-a adresat direct Tipografiei. Pana la urma procedura birocratica normala a fost restaurata si, la 13 februarie 1827, tot Consiliul Locumtenential a fost acela care l-a instiintat pe prelatul oradean de hotararea Cancelariei Aulice a Ungariei de republicare a vacantei postului de cenzor, cu acelasi salariu de 500 de florini si 56 florini diurna de cazare. Episopul oradean nu a fost admonestat in mod deschis pentru ezitarile sale si erorile subalternilor sai, dar i s-au reprosat - indirect - balbaielile si ezitarile prin solicitarea de a propune numai candidati reprezentativi si respectati pentru eruditia lor si probitate morala, ceea ce ar fi trebuit sa constituie o garantie ca vor corespunde in mod cert necesitatilor postului 83]
Insa episcopul Samuil Vulcan nu a renuntat sa isi sustina candidatul preferat, pe Ioan Erdeli si, la 25 martie 1827, i-a scris episcopului blajean Ioan Bob[84] caruia i-a relatat patania cu Gergely, atribuindu-i acestuia vina amanarii la nesfirsit a rezolvarii numirii unui titular in postul de cenzor prin aceea ca a reusit sa trezeasca neincrederea forurilor superioare fata de atestatele scolare ale lui Ioan erdeli. Prin urmare, episcopul oradean l-a rugat pe colegul sau blajean sa-l treaca pe acelasi Ioan Erdeli pe primul loc dintre candidatii de pe lista sa, cu motivatia 'respectu eruditionis, morum probitatis, dexteritatisque'. Apoi, la 1 iunie 1827, Vulcan a trimis palatinului propria sa lista de candidati trecandu-l pe primul loc pe acelasi Ioan Erdeli, iar pe locul doi pe Ioan Alexi 85] Si fiindca Vulcan a presupus ca lista sa de propuneri nu va fi luata in considerare, la 28 iunie 1827 a incercat sa-si faca partizani, scriind unro cunoscuti de-ai sai din aparatul birocratic al Cancelariei Aulice, Iosif Predetich Papp de Csákó[86] si Schoenstein,[87] ambii secretari ai acestui for. Lui Papp de Csákó, probabil cunoscut mai de aproape, i-a relatat exact propria versiune asupra intregii afaceri a postului de cenzor roman de la Tipografia din Buda, printre care si acuzatiile pe care Gergely i le-a adus personal, cum ca demersurile episcopului oradean pe langa imparat, palatin si Consiliul Locumtenential in favoarea lui Ioan Erdeli ar fi fost in detrimentul natiunii romane, iar lui Schoenstein i-a transmis obiectiile sale la candidaturile trimise din celelalte dieceze greco - catolice din imperiu, unde au fost propusi 'labii viri', care nu puteau face diferenta intre o editie greco - catolica si ortodoxa si nici nu se pricepeau la ortografia limbii romane.
Nu stim pe cine au propus celelalte dieceze greco - catolice pentru postul de cenzor roman la Tipografia din Buda, dar este cert ca nici cu acest prilej nu a fost numit nici un titular al acestui post. In anul urmator, la 1 aprilie 1828, palatinul Iosif l-a invitat si pe episcopul Samuil Vulcan sa publice vacanta postului de cenzor, dar pentru cartile rutene, retribuit si acesta cu 500 de florini pe an.[88] La 6 mai 1828, episcopul oradean a anuntat Consiliul Locumtenential ca publicarea postului pentru cartile rutene in dieceza sa era inutila, intrucat nu exista nimeni care sa cunoasca limba.[89] In schimb, profitand de ocazie, el atragea atentia ca in dieceza greco - catolica oradean ar fi trebuit publicata vacanta postului de cenzor pentru cartile romanesti, neocupat din anul 1821, si pe care spera ca in viitor va fi numit un titular.
Dupa mijlocul anului 1828, interesul pentru ocuparea postului de cenzor pentru cartile romanesti a scazut spectaculos. Se pare ca energia si entuziasmul combatantilor a coborat pana aproape de cota zero. Mai cunoastem cateva demersuri ale unor interesati, care au fost inaintate forurilor aulice la intervale de timp relativ mari. La inceputul lunii februarie 1833, Emanuil Gojdu a solicitat numirea sa in postul de cenzor pentru cartile romanesti direct de la imparatul Francisc al II-lea.[90] Apoi, la 12 octombrie 1837, episcopul Samuil Vulcan a mai facut o tentativa - ultima de care avem cunostinta - de obtinere a unei numiri in postul de cenzor, recomandandu-l pe Teodor Aaron.[91] In final, candva in primii ani ai deceniului urmator, dar dupa incetarea din viata a lui Samuil Vulcan, Teodor Aaron a fost numit ca cenzor, postul fiind ocupat dupa mai bine de doua decenii de vanacta. Inaintea titularizarii lui Aaron, in vara anului 1841, a fost vehiculat si numele preotului ortodox aradean Ghenadie Popescu, propus la un moment dat pentru postul in discutie 92] Teodor Aaron a detinut postul de cenzor pana la Revolutia de la 1848. Despre activitatea sa de la Tipografie, de loc lipsita de importanta, se stie destul de putin.
Cercetarile viitoare privindu-i pe cei sase cenzori romani de la Tipografia din Buda - Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ioan Onisor, Ioan Teodorovici si Teodor Aaron - si, mai ales intreaga lor activitate, pot fi serios facilitate de regasirea fondului arhivistic al Tipografiei din Buda, pana acum cativa ani considerat ca fiind definitiv pierdut in bombardamentele din prima parte a anului 1945.[93] Acest fond, in care am facut deja cercetari preliminarii, contine informatii de o insemnatate exceptionala pentru cultura romana de la sfarsitul secolului al XVIII si prima jumatate a secolului al XIX-lea, a caror publicare vor aduce informatii probabil esential noi nu numai pentru istoria literaturii si a culturii romanesti, ci si a celei din Europa Centrala.
Note
[1] Andrei Veress, Cateva date despre activitatea si viata doctorului Ioan Molnar Piuariu si a fiului sau, in Anuarul Institutului de Istorie Nationala, III, Cluj, 1926, p. 611 - 612
[2] Veress Endre, Tipografia romaneasca din Buda, in Boabe de
grau, III, 1932, nr. 1-2, p. 543;
[3] Veress Endre, A budai Egyetemi Nyomda román kiadványainak
dokumentumai. 1780 - 1848, Akadémiai Kiadó,
[4] Ibidem, p. 43
[5]Ibidem, p. 38, doc. nr. 8
[6] Arhivele Nationale, Filiala Bihor (in continuare ANB), fond
Episcopia greco - catolica
[7] Veress, op. cit., p. 31, doc. nr. 8
[8]Ibidem, p. 42, doc. nr. 13
[9] ANB, fond cit., dos. 1079, f. 70
[10] Veress, op. cit., p. 43. Rezolutia oficiala de pe verso este datata 1 septembrie 1802 (!)
[11] Metoda practicata cu acest prilej de episcopul Darabant dezvaluie inca odata talentele diplomatice ale acestuia. Darabant nu a dorit sa rateze transformarea dorita a postului, riscand sa ceara direct numirea lui Samuil Micu. S-a temut probabil de orgoliile inaltilor functionari ai Consiliului Locumtenential, care ar fi putut respinge numirea acestuia, sau de eventualele ecouri negative pe care numele protejatului sau l-ar fi starnit in urma reclamatiilor episcopului Ioan Bob. Este cert ca la Viena cererile episcopului Darabant erau mai bine primite decat la Buda, mai ales dupa Supplex. Prudenta lui Darabant ilustreaza miza foarte mare a manevrelor sale diplomatice pe care le-a facut in anii 1799-1804, in vederea obtinerii postului dorit si a numirii lui Samuil Micu.
[12] Veress, op. cit., p. 43
[13] ANB, fond. Cit., dos. 1079, f. 66-67. Conceptul gasit de noi nu este datat, fiind transcrierea unui concept cu foarte multe corecturi de la f. 68-69. Suntem insa convinsi ca este memoriul din 23 aprilie 1803 de care aminteste si Veress, op. cit., p. 43
[14] Nu se gaseste in fondul arhivistic cercetat de noi la ANB, fiind probabil pierdut.
[15] Veress, op. cit., p. 43, doc. nr. 14
[16]Ibidem, p. 41, doc. nr. 12
[17]Ibidem, p. 51, doc. nr. 25
[18]Ibidem, p. 52, doc. nr. 26
[19] ANB, fond cit., dos. 1079, f. 74-75. Indicarea numarului memoriului este trecuta pe versoul acestuia.
[20] Veress, op. cit., p. 60, doc. nr. 38
[21]Ibidem, p. 65, doc. nr. 43. La 11 decembrie 1804, Consiliul Locumtenential a comunicat Tipografiei ca a luat la cunostinta ocuparea postului si a stabilit salariul lui Samuil Micu la 508 florini renani pe an. Ibidem, p. 66, doc. nr. 44
[22]Ibidem, p. 65, doc. nr. 43
[23]Ibidem, p. 61-63, doc. nr. 41
[24] Ibidem, p. 64-65, doc. nr. 42. Samuil Micu si-a declarat parerea la solicitarea directorului Tipografiei din Buda care, se pare ca ar fi dorit sa-l pastreze in serviciul sau si pe Gheorghe Sincai. La 12 decembrie 1804 a si inaintat un referat catre Consiliul Locumtenential in care argumenta necesitatea ca Gheorghe Sincai sa fie lasat si pe mai departe sa faca corectura cartilor, urmand sa fie platit cu un florin de coala (Ibidem, p. 67, doc. nr. 46). Propunerea directorului Tipografiei a fost aprobata de Consiliul Locumtenential la 27 decembrie 1804 (Ibidem, p. 69, doc. nr. 49), iar la 26 februarie 1805 a fost comunicata si aprobarea imperiala a postului de corector pentru Gheorghe Sincai, precum si obligatia acestuia de a face corecturi nu numai pentru cartile romanesti ci si, la nevoie, pentru cele in limbile latina si maghiara (Ibidem, p. 76, doc. nr. 59).
[25]Ibidem, p. 84, doc. nr. 69
[26]Ibidem, p. 84, doc. nr. 70
[27]Ibidem, p. 87, doc. nr. 72
[28]Ibidem, p. 88-89, doc. nr. 74
[29] Ibidem, p. 91
[30] Ibidem. Moartea lui Samuil Micu si vacanta postului ocupat de acesta a fost anuntata Consiliului Locumtenential de catre conducerea Tipografiei din Buda, dupa trei zile de la tristul eveniment, la 16 mai 1806 (Ibidem, p. 108, doc. nr. 95)
[31]Ibidem, p. 113, doc. nr. 101. Am gasit si actul original, in Magyar Országos Levéltár (in continuare MOL) din Budapesta, Arhiva economica, fondul Z 715, paceht 20, nr. 485/1806, f. 435-436
[32] Veress, op. cit., p. 114, doc. nr. 102
[33]Ibidem, p.118, doc. nr. 108
[34]Ibidem, p.120, doc. nr. 110
[35]Ibidem, p.121, doc. nr. 112. Autorul scrisorii si-a exprimat, fara echivoc, dorinta ca locul lui Samuil Micu sa fie ocupat de un urmas pe masura.
[36]Ibidem, p.124 - 125, doc. nr. 116. Actul original se gaseste astazi in MOL, fond cit., pachet 5, nr. 485/1806, f. 434, desi s-a considerat ca intregul fond arhivistic al Tipografiei ar fi fost distrus de bombardamentele aliate asupra Budapestei din prima parte a anului 1945. In realitate, in cursul asediului capitalei Ungariei el a fost adapostit - impreuna cu alte tezaure din patrimoniul Muzeului National de Istorie al Ungariei - in reteaua de pesteri din Buda, iar fondul arhivistic a fost transferat, candva in anii ulteriori celui de-al doilea razboi mondial, la MOL, astfel arhiva Tipografiei din Buda fiind intregita.
[37] Veress, op. cit., p, 126, doc. nr. 117
[38]Ibidem, p. 127, doc. nr. 118
[39]Ibidem, p. 129, doc. nr. 122
[40]Ibidem, p. 131, doc. nr. 123
[41]Ibidem, p. 132, doc. nr. 124
[42]Ibidem, p. 143, doc. nr. 138
[43]Ibidem, p. 144, doc. nr. 140
[44] Ioan Corneli a fost, fara indoiala, omul de
incredere al episcopului Samuil Vulcan, al carui student a fost la Lwow. Este interesanta pozitia episcopului Samuil Vulcan in
privinta numirii lui Corneli ca cenzor si corector la Buda. La
31 iulie 1807, Vulcan a multumit Consiliului Locumtenential pentru
desemnarea lui Corneli in postul respectiv, dar in continuare a amintit de posibilitatea ascensiunii acestuia in ierarhia
eparhiala oradeana pe care o conducea, de reintegrarea lui in
fruntea scolilor nationale romanesti din care fusese anterior
indepartat etc. Nici un cuvand despre plecarea
lui Corneli la Buda, semn ca episcopul Vulcan nu a agreat de loc ideea ca
acesta sa paraseasca
[45] Veress, op. cit., p. 145-146, doc. nr. 142
[46]Ibidem, p. 148, doc. nr. 146
[47]Ibidem, p. 165, doc. nr. 168
[48]Ibidem, p. 166, doc. nr. 169
[49]Ibidem, p. 173, doc. nr. 178
[50]Ibidem, p. 167, doc. nr. 171
[51]Ibidem, p. 174 - 174, doc. nr. 181
[52]Ibidem, p. 187, doc. nr. 198
[53]Ibidem, p. 322, doc. nr. 384. Petru Maior a incetat din viata in 14 februarie 1821, la ora 1, din cauza unei pneumonii. Revizorul Nagy Antal s-a ocupat de salvarea cartilor si manuscriselor personale ale lui Petru Maior, pe care le-a adunat intr-o incapere si le-a sigilat.
[54] A. N. B., fond cit., dos. 1981, f. 1
[55] Ibidem, f. 2
[56] Ibidem, f. 3
[57] Ibidem, f. 6
[58] Ibidem, f. 5
[59] Veress, op. cit., p. 335, doc. nr. 403
[60] Ibidem
[61] A. N. B., fond cit., dos. 1981, f. 8
[62]Ibidem, f. 9
[63] Veress, op. cit., p. 349, doc. nr. 424. Conceptul documentului se gaseste in A. N. B., fond cit., dos. 1981, f. 12
[64] Veress, op. cit., p. 352, doc. nr. 431
[65] A. N. B., fond cit., dos. 1981, f. 11
[66]Ibidem, f. 17
[67] Ibidem, f. 14
[68] Ibidem, f. 15
[69] Ibidem, f. 19
[70] Ibidem, f. 31. Copie a scrisorii trimisa de Consiliul Locumtenential episcopului Vulcan, la cererea acestuia
[71] Ibidem, f. 20
[72] Ibidem, f. 28
[73] Veress, op. cit., p. 362 - 363, doc. nr. 447
[74] A. N. B., fond cit., dos.1081, f. 32
[75] Veress, op. cit., p. 365
[76]Ibidem, p. 368, doc. nr. 456
[77] A. N. B., fond cit., dos. 1081, f. 42.
Din nefericire nu am regasit eventualul raspuns al lui Szidor, nici
in arhiva din
[78] Ibidem, f. 38
[79] Ibidem, f. 39
[80] Veress, op. cit., p. 370, doc. nr. 460
[81]Ibidem, p. 371, doc, nr. 461. Conceptul ei in A. N. B., fond cit., dos. 1081, f. 41
[82] Veress, op. cit., p. 375, doc. nr. 467
[83] A. N. B., fond cit., dos. 1081, f. 49
[84] Ibidem, f. 51
[85] Ibidem, f. 52
[86]Ibidem, f. 58
[87]Ibidem, f. 61
[88]Ibidem, f. 65
[89]Ibidem, f. 67
[90] Veress, op. cit., p. 387, doc. nr. 493
[91]Ibidem, p. 420-421, doc. nr. 536
[92] Ibidem, p. 421
[93] Este vorba de fondul Z de la Arhivele Nationale ale Ungariei din Budapesta
© 2002 Gheorghe Gorun si Editura Logos'94
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
