PEDAGOGIA MUZEALA

PEDAGOGIA MUZEALA.

Cateva principii generale

Daca plecam de la afirmatia potrivit careia muzeul inseamna educatie, in mod obligatoriu trebuie sa aducem in discutie cateva dintre principiile de baza ale educatiei, principii de care se ocupa acea stiinta numita cu un termen generic pedagogie.

5.a.Pedagogia muzeala

Pedagogia este, deci, acea stiinta a educatiei care are ca scop formarea si mode-

larea personalitatii umane. De aici deducem cu usurinta ca pedagogia muzeala este o stiinta a culturii, cu scopuri si obiective specifice acestui domeniu. Nu este foarte dificil sa constatam ca formarea si modelarea personalitatii umane sunt scopuri comune atat ale pedagogiei (muzeale), cat si ale religiei. Motiv temeinic pentru a cunoaste - chiar si la modul general - principiile de baza ale pedagogiei (muzeale).

Asa dupa cum se mentioneaza si in lucrarea mentionata mai inainte (Colectiv, "Pedagogia muzeala", 1998 - vezi bibliografia), pedagogia muzeala a devenit o necesitate in pregatirea muzeografilor din urmatoarele motive si prioritati:

- existenta unei acute nevoi de educatie in si prin muzeu;

- carentele constatate in raportul dintre muzeu si public in ceea ce priveste oferta unor criterii de valoare;

- necesitatea reala a imbunatatirii dimensiunii educative a activitatilor muzeale;

- imperativele noi, actuale, cu privire la educatia continua si permanenta, care incepe cu publicul foarte tanar (scolar) si se continua cu publicul tanar, adult si chiar cu cel varstnic.

Pornind de la aceste cateva deziderate, putem sa ne stabilim strategiile specifice de actiune. Care ar fi (la modul general) aceste strategii de care orice muzeograf trebuie sa tina seama in mod absolut obligatoriu ?

Este foarte important sa cunoasca profilul psihologic al publicului vizitator (potrivit varstei si gradul de educatie), pentru a-si putea adecva gradul de comunicare. Se considera ca acest lucru reprezinta prima conditie a reusitei in transmiterea informatiei. Potrivit studiilor de specialitate, criteriile de varsta ale publicului - in functie de profilul psihologic - ar fi urmatoarele :

- 3 - 6 ani, varsta prescolara;

- 6/7 - 10/11 ani, varsta scolara mica;

- 10/11 - 14/15 ani, varsta scolara medie;

- 14/15 - 18/19 ani, varsta scolara mare;

- 18/19 - 24/25 ani, adolescenta prelungita;

- 24/25 - 40 ani, tinerete;

- 40 - 59 ani, maturitatea;

- peste 6o de ani, varsta senectutii.

De ce este necesar sa cunoastem aceste criterii de clasificare? Pentru simplul si demonstratul motiv ca aceste stadii de dezvoltare determina si profilul psihologic al individului, respectiv comportamentul/temperamentul/ sau. Spre exemplu:

- pentru copiii de varsta scolara mica si medie sunt caracteristice dezvoltarea spiritului de observatie, imaginatia si dobandirea informatiilor mai ales pe cale vizuala, tactila si auditiva ( muzeul pune accent pe dimensiunea vizualului si poate oferi un spatiu ideal pentru imaginatie , pentru " sa ne inchipuim ca.", " sa ne jucam de-a.");

- pentru copiii de varsta scolara mare (numita si "preadolescenta", "criza juvenila") sunt caracteristice dorinta de sistematizare, de verificare a cunostintelor, spiritul critic, (manifestat mai ales asupra adultilor care "nu-i inteleg"), nonconformismul, influenta grupului (care poate fi pozitiva sau, mai grav, negativa), cautarea de modele (demnitate, onoare, cinste, eroism etc.). Iata cat de clar se poate vedea aici rolul formativ al muzeului (mai ales ale muzeografului de la un muzeu de arta religioasa, care are in plus menirea sa-l convinga pe vizitator sa-si caute intarirea credintei si prin cunoasterea valorilor sacre prezentate in expozitie), care ii poate oferi tanarului multe raspunsuri la avalansa de intrebari si incertitudini pe care acestia si le pun. Elevii pot evalua si face o critica constructiva a modului in care isi inteleg propria lor viata in lumina studiilor si a informatiilor dobandite in scoala, in familie sau prin lecturi particulare;

- adolescenta este caracterizata, printre altele, printr-un proces de "intelectualizare" manifestat prin dorinta de a capata cat mai multe si mai diverse informatii, prin conturarea unei filosofii proprii de viata, prin profunzimea trairilor afective (prietenii, dragoste intensa - "primele iubiri"), prin nevoia de a comunica cu adultii, de a-si cauta locul in societate, de a se afirma etc. (In cadrul atat de specific si de mare efect vizual si psihic pe care il ofera spatiul / ansamblul/ unui lacas de cult, monahul-muzeograf poate juca un rol foarte important pentru viitorul unui adolescent). Adolescentii isi formeaza, in aceasta etapa a vietii lor, propria imagine despre ceea ce ii inconjoara, despre ceea ce vad acasa, in scoala si in societate. Acum isi contureaza propriile lor valori etice, morale, sociale, religioase, invatand, in egala masura, sa se autoevalueze;

- pentru varsta adulta, muzeul reprezinta o functie compensatoare, permitandu-i adultului dialogul cu importantele probleme ale trecutului, prezentului sau viitorului. Adultul sesizeaza rapid esentialul, manifesta propriile exigente etice, morale, religioase si din aceste motive orice argumente trebuie sa fie bine sustinute, logice, bazate nu pe simple enunturi (care nu il satisfac), ci pe logica demonstratiei. Ce deducem de aici? Ca un ghidaj in fata unui astfel de vizitator trebuie sa fie bine structurat, convingator, logic in argumente, ca este necesar sa se evite afirmatiile ambigue, care au o credibilitate indoielnica si pot submina autoritatea si credibilitatea muzeografului - ghid.

Concluzia la aceasta foarte succinta prezentare a ceea ce, cu un termen generic, se numeste pedagogie muzeala, tine de stiinta de a-ti adapta demersul demonstrativ la specificul si interesul fiecarei categorii de public in parte. A nu tine cont de acest specific inseamna a esua in demersul intreprins. Din pacate, nu de putine ori, chiar in unele muzee de prestigiu, se pot constata asemenea esecuri soldate, in final, cu scaderea accentuata a interesului pentru institutia numita Muzeu, intrucat oferta acesteia nu a corespuns asteptarilor din partea publicului.

5. b. Didactica muzeala

In stransa legatura cu pedagogia muzeala (vazuta ca stiinta a educatiei), se afla componenta numita didactica muzeala. Este o parte a pedagogiei muzeale care are ca obiect de studiu specificul, modalitatea de a invata prin muzeu.

Intrebarile la care trebuie sa raspunda didactica muzeala sunt cele clasice:

- ce se invata ?, intrebare ce se refera la continutul procesului de invatare. Continutul are in vedere specificul patrimoniului muzeal: arta, istorie, etnografie, religie s.a.m.d., cu informatiile specifice domeniului respectiv

- cum se invata ?, intrebare ce se refera la metodologia specifica de invatare "in si prin muzeu" (prin ghidaje, expuneri, forme diverse de manifestari cultual-educative, lectii-scoala, activitati practice, jocuri etc);

- de ce se invata ?, intrebare ce vizeaza scopul final al procesului educativ (formarea de deprinderi intelectuale si culturale, modelarea de constiinte in sensul unor atitudini etice, morale, estetice, religioase, de comportament social etc, respectul fata de valori, fata de semeni, fata de mediu s.a.m.d.). Asa cum s-a spus de multe ori, invatarea prin muzeu reprezinta un mod de invatare complementar invatamantului formal (scolar, liceal, universitar) si a celui individual, de cultura generala, dobandit pe cai informale.

Deducem din cele de mai sus ca actul educativ pe care trebuie sa il indeplineasca un muzeograf trebuie sa aiba la baza o serie de principii bine definite de practica muzeografica. El nu se poate desfasura la intamplare, la modul amatoristic, "dupa ureche", situatie in care nu numai ca nu raspunde scopului pentru care exista aceasta institutie denumita Muzeu, dar mai grav, poate uneori sa devina chiar daunatoare si contra performanta. Pentru a preveni astfel de situatii dar, mai ales, pentru a eficientiza si a raspunde cu cat mai multa promptitudine actualelor deziderate ale muzeologiei mondiale, muzeografii parcurg astazi programe specifice de formare profesionala, in cadrul carora se informeaza si isi dobandesc competentele specifice cerute de functia educativa a Muzeului. Din aceste motive, personalul cu sarcini precise in aceste activitati este numit, din ce in ce mai frecvent in muzeele din lume, educatorul de muzeu. Nu este vorba de o simpla titulatura, ci de o semnificativa schimbare de prioritati regasita si in sloganul de care s-a mai amintit anterior si anume acela potrivit caruia Muzeul inseamna educatie.

In virtutea celor de mai sus si a adevarului axiomatic potrivit caruia religia nu exista in afara individului, a individului iubitor de cultura, se naste urmatoarea intrebare (retorica, desigur): recunoastem religia ca o parte a culturii si a educatiei? Daca raspunsul (firesc) (vezi criteriile mai inainte mentionate), atunci, la fel de firesc trebuie ca educatorul dintr-un muzeu de arta religioasa sa isi indeplineasca nobila misiune careia i s-a dedicat.

Si un ultim aspect legat de raportul dintre educatie( cu prioritate, a tineretului) si Biserica.

Daca ne punem , in mod obiectiv, o dubla intrebare si anume:

- in ce procent educatia religioasa isi gaseste un loc in actul educatiei generale si

- in ce procent educatia generala isi gaseste loc in educatia religioasa,

s-ar putea sa avem surpriza sa constatam ca intre aceste doua modalitati de educatie nu exista elemente de comunicare, ba mai mult, fiecare forma de comunicare o ignora pe cealalta. De aici si lacunele ,confuziile, ignoranta sau chiar contestarea reciproca pe care le constatam, din pacate, la multi tineri din ziua de astazi