ELEMENTE FUNDAMENTALE DE LITURGICA APLICABILE IN MUZEOGRAFIA ECLEZIALA

ELEMENTE FUNDAMENTALE DE LITURGICA APLICABILE IN MUZEOGRAFIA ECLEZIALA

Muzeele religioase au o particularitate aparte. Valorile pe care le adapostesc si pe care le expun vizitatorilor, pe langa calitatea artistica, istorica si documentara, au un caracter sacru. Majoritatea lor sunt destinate savarsirii ceremoniilor religioase si, ca atare, au fost sfintite in cadrul unor slujbe speciale. Spatiile din biserica, precum si obiectele destinate cultului public, sunt imbogatite cu simboluri sau semnificatii cultice pe care le primesc in timpul ceremoniei de sfintire. Prin aceasta sacralitate pe care o dobandesc, valorile artistice utilizate in cult difera semantic de celelalte cu caracter laic, care au numai caracter artistic, istoric sau documentar.

Din acest motiv, expozitiile muzeelor si colectiile religioase, operand cu obiecte sacre, trebuie sa respecte anumite norme impuse de simbolurile acestor valori, care le diferentiaza de expozitiile de arta sau istorie laica.

Ca urmare, pentru organizarea expozitiilor din muzeele si colectiile religioase, muzeograful trebuie sa tina cont de semnificatiile tuturor obiectelor sacre pe care le expune, iar pentru aceasta are nevoie de bagajul de informatii pe care il ofera liturgica generala si speciala.

Nu vom aborda in cele ce urmeaza modalitatea organizarii expozitiilor de baza sau a celor temporare, fiindca aceste probleme sunt tratate special in volum, in prelegerile sustinute de Prof. Victor Simion si Pr. Prof. Dr. Florin Serbanescu. Dar insist asupra faptului ca in expozitiile muzeelor ecleziale trebuie respectate simbolurile fiecarei valori prezentate, conform normelor prevazute de Biserica, trebuie tinut cont de ierarhizarea cultica si de semnificatiile acestora, dar si de principiile muzeografiei moderne. A nu tine seama in expunerea valorilor de sacralitatea obiectelor cultice prezentate inseamna a ne limita numai la ilustrarea aspectelor artistice, istorice sau documentare ale acestora, cu alte cuvinte am anula exact scopul sacru pentru care obiectele respective au fost create si ne-am margini la amenajarea unei expozitii de arta cu caracter strict laic.

Muzeele religioase sunt amenajate, in cele mai numeroase cazuri, in manastiri infiintate cu secole in urma si, ca urmare, au valoare de monument istoric. Asistam in felul acesta de o fericita imbinare intre functiile de monument istoric si ale celor de muzeu. Ansamblul constructiilor din manastirea monument istoric creeaza o ambianta care imbogateste continutul muzeului pe care il adaposteste, il ajuta pe pelerin sau vizitator sa aiba o perceptie mai profunda a valorilor pe care le admira in salile de expozitie. Pe de alta parte, dupa parcurgerea muzeului, vizitatorul va intelege altfel semnificatia ansamblului monahal.

Majoritatea muzeelor religioase din marile manastiri au fost amenajate inainte de anul 1989. Este adevarat ca la organizarea lor au participat specialisti muzeografi si istorici de arta reputati, dar, din pacate, acestia nu au pus accentul si pe implicatiile simbolice ale obiectelor pe care le expuneau si, din acest motiv, adesea au desacralizat virtual exponatele, limitandu-se la expuneri specifice muzeelor de arta, mai ales ca scopul declarat al acestor muzee era considerat a fi numai turistic. Modalitatea de organizare a ramas in multe locuri neschimbata pana in zilele noastre. Si atunci este "fireasca" si laicizarea discursului ghidajului in muzeele si monumentele religioase. De obicei, ghidajul actual in asemenea muzee se refera mai ales la valoarea strict artistica a exponatelor: vechime, donator, mester, dimensiuni mai deosebite, curiozitati stilistice etc, dar nu sunt puse in evidenta si trasaturile sacre ale odoarelor prezentate.

Acelasi lucru se intampla si pe parcursul prezentarii constructiilor din ansamblurile monahale. Ghidajul accentueaza caracterul istoric al edificiilor, planimetria si semnificatia stilistica, unele evenimente istorice care s-au derulat in respectivul monument, prezinta succint fresca, dar numai ca fenomen de arta etc. Acelasi tip de ghidaj se face si in biserica manastirii, precizandu-se data constructiei, planimetrie si elemente stilistice, dar extrem de rar se vorbeste despre caracterul sacru al fiecarei parti din biserica si de semnificatia simbolica a picturii religioase.

Cu alte cuvinte, actualmente, ghidajul in ansamblurile manastiresti pune in prim plan caracterul artistic si istoric al edificiilor, iar in muzee se limiteaza in special la prezentarea caracterului artistic, laic, al exponatelor. Ori, atat monumentele istorice religioase cat si exponatele au un caracter sacru, iar discursul expozitional sau ghidajul ar trebui sa puna accentul tocmai pe acest aspect, care diferentiaza o constructie ecleziala de alta laica sau un tablou care ilustreaza un peisaj sau un personaj de o icoana din biserica sau aflata in expunerea unui muzeu religios.

Din acest motiv, am incercat sa prezint extrem de succint unele din semnificatiile simbolice ale spatiului sacru din biserici si implicatiile spirituale ale obiectelor destinate savarsirii cultului religios public.

Pentru a contura caracterul sacru al acestora, am utilizat o serie de lucrari referitoare la liturgica, disciplina care se preda in seminariile si in facultatile de teologie. Desi aceasta materie este fundamentala pentru formarea clerului, notiunile asimilate in timpul studiilor sunt utilizate mai ales in oficierea ceremoniilor religioase si aproape ca sunt omise cand este vorba de organizarea expozitiilor, in care prevaleaza astfel aspectul strict artistic, iar cele mai multe ghidaje nu tin cont de semnificatiile simbolice ale valorilor expuse. Din acest motiv, ghidajul de la monumentele istorice si din muzeele religioase este adesea in contrasens cu implicatiile simbolice religioase ale edificiilor si ale bunurilor mobile prezentate. In aceasta situatie nefireasca, prezentarea edificiilor si a exponatelor muzeale pierde exact continutul fundamental, adica implicatiile simbolice si caracterul sacru pe care valorile in cauza il au in mod firesc.

Pe de alta parte, vizitatorul neavizat pierde cel mai important mijloc de informare referitor la muzeele religioase si reduce, in perceptia sa, totul numai la caracterul artistic, laic, al patrimoniului vizitat. Ori, un muzeu eclezial prezinta intr-adevar valori artistice cu incarcatura istorica, dar acestea au in primul rand un caracter sacru care trebuie reliefat si implantat in cunostintele pe care le poate dobandi un vizitator in timpul vizitei sale la un muzeu religios sau intr-un ansamblu monahal de importanta istorica. Pelerinajul la o asemenea manastire si vizita la un muzeu eclezial va permite vizitatorului de a regasi trairea in timpuri revolute, saltul peste secole pentru a retrai gandurile si pentru a intelege faptele inaintasilor in marturisirea credintei lor, care nu difera de aceea a contemporanilor nostri.

In cele ce urmeaza vom prezenta rezumativ unele elemente simbolice pe care le consideram fundamentale cu privire la spatiul sacru din bisericile ortodoxe, precum si implicatiile religioase ale unor obiecte sacre cu destinatie cultica. Pentru conturarea succinta a acestor probleme, am utilizat in mod special tratatul Liturgica generala, redactat de regretatul Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, editat de Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993.

Liturgica este disciplina Teologiei care se ocupa cu studierea sistematica a cultului divin public al Bisericii. Ea studiaza originea, istoria, formele si randuielile de cult, precum si categoriile de obiecte necesare savarsirii sfintelor ceremonii.

Liturgica a aparut ca disciplina spre sfarsitul secolului XVIII si cuprinde elemente din literatura liturgica, din catehetica, omiletica, drept bisericesc si canonic, din pastorala, dogmatica, morala, istorie bisericeasca nationala si universala, arheologie crestina si din istoria artei ecleziale.

A. PARTILE PRINCIPALE ALE INTERIORULUI BISERICILOR ORTODOXE

Din punct de vedere stilistic, constructiile bisericilor ortodoxe respecta stilul bizantin, cu variante regionale si nationale, dar, indiferent de plan, pastreaza neschimbata impartirea interioara traditionala a primelor biserici crestine, respectiv, cele trei compartimente clasice: altar, naos si pronaos.

Functia liturgica a fiecarei parti a interiorului bisericii a fost stabilita inca din perioada crestinismului primitiv: altarul - incaperea cea mai sfanta a bisericii, in care au loc Sfintele Taine ale Euharistiei si unde are acces numai clerul slujitor, naosul - locul de rugaciune al credinciosilor in timpul ceremoniilor religioase; pronaosul - initial era locul candidatilor (catehumeni si penitenti) care doreau sa fie primiti in comunitatea bisericeasca.

Initial, absida altarului era separata de naos printr-un grilaj (cancelli); mai tarziu, dimensiunile acestuia vor fi amplificate, vechiul cancelli fiind inlocuit cu un perete de zid sau lemn, strapuns cu doua sau trei usi, din care va evolua in cursul evului mediu tampla ortodoxa (iconostas, catapeteasma).

La bisericile din zid construite mai ales pana in secolul XVII si la bisericile vechi din lemn, naosul era despartit de pronaos printr-un zid masiv, strapuns de o singura usa. Ulterior, se renunta la acest perete, fiind inlocuit cu pilastri sau coloane legate in partea superioara prin arcade.

In legatura cu simbolismul Bisericii, Sfantul Maxim Marturisitorul scria in secolul VII ca Sfanta Biserica a lui Dumnezeu este icoana lumii sensibile, care are ca simbol al cerului dumnezeiescul altar, iar ca pamant spatiul si frumusetea naosului.

Biserica vazuta este o marturie constanta a prezentei lui Dumnezeu in lume; spatiul acesteia intruchipeaza lumea si se imparte in trei parti, care reprezinta Sfanta Treime. Altarul intruchipeaza cele mai presus de ceruri, unde se afla tronul lui Dumnezeu, pe care il simbolizeaza Sfanta Masa. Naosul semnifica lumea cea vazuta, comunitatea credinciosilor; inaltimea naosului inchipuie cerul cel vazut; spatiul interior cuprins de peretii laterali inchipuie insusi pamantul. Pronaosul semnifica spatiul aflat dinaintea raiului si al cerului.

Biserica, in concluzie, este imaginea vazuta si unitara a cosmosului, a intregii lumi vazute si nevazute; adunata in jurul lui Dumnezeu. Biserica si comunitatea crestina este o imagine a imparatiei Sale.

Ortodoxia a adoptat ca tip arhitectonic basilica cruciforma cu cupola, sinteza a contopirii planului central si a celui basilical. Cupola semnifica cerul cerurilor, iar bolta si arcurile formeaza cerul protector coborat asupra pamantului, reunind pe credinciosi in adunarea euharistica; turlele (tamburul) exprima imaginea rugaciunii pe care credinciosii o inalta spre cer.

Altarul este incaperea situata la estul lacasului de cult, respectiv spatiul dintre zidul de rasarit al bisericii si tampla (catapeteasma), destinat savarsirii misterelor celor mai sfinte ale cultului divin; accesul este rezervat numai clerului slujitor. Corespunde Sfintei Sfintelor din Vechiul Testament si este inima lacasului de cult. Altarul simbolizeaza, locul jertfei Mantuitorului si constituie spatiul cel mai sfant din lacasul crestin - de aceea canoanele nu permit intrarea in altar decat a persoanelor care au dobandit prin hirotonie harul divin.

Zidul de rasarit al absidei altarului este semicircular in interior si rotund sau poligonal la exterior. Lateral absidei altarului se afla doua absidiole - pastoforiile (proscomodia si diaconiconul), in care se pastreaza Sfintele Vase, vesmintele si cartile de cult.. Absida altarului este acoperita de obicei cu semicalota, iar la bisericile mai vechi, absidiole au uneori acoperisuri separate sau chiar turle mici.

Sfanta masa. In centrul absidei altarului se afla Sfanta Masa pe care se savarseste Sfanta Liturghie; are forma rotunda sau patrulatera, cu un singur picior. Pe Sfanta Masa sunt asezate darurile pentru jertfa la slujba Sfintei Liturghii - de aceea ea simbolizeaza Cina cea de Taina, in decursul careia Mantuitorul a intemeiat Sfanta Euharistie. La piciorul mesei se ingroapa o particica din sfinte moaste, fiindca Sfanta Masa aminteste simbolic si mormintele celor care au patimit si au murit marturisind credinta in Iisus Hristos.

Sfanta Masa este acoperita cu o panza alba, numita camasa, stransa cu un snur in jurul piciorului, inchipuind giulgiul in care a fost infasurat Mantuitorul la punerea Sa in mormant. La cele patru colturi ale Sfintei Mese, sub camasa, sunt asezate icoanele Sfintilor Evanghelisti. Peste "camasa" se intinde un alt acoperamant textil, numit endotion, din matase stralucitoare, iar deasupra se intinde o bucata de panza sau stofa, numita iliton, care serveste ca invelitoare pentru Sfantul Antimis. Peste antimis se aseaza Sfanta Liturghie.

Sfantul Antimis este confectionat dintr-o bucata de panza si cuprinde la un colt, cusute intr-un mic buzunarel, moaste de sfinti. Pe antimis se aseaza Darurile pentru savarsirea Sfintei Euharistii. Simbolizeaza mormantul Mantuitorului, precum si giulgiul in care a fost infasurat. Pe antimis se picteaza sau se imprima tipografic icoana Punerii in Mormant, crucea Rastignirii si instrumentele de tortura: cununa de spini, ciocanul si cuiele, sulita, buretele cu otet si fiere precum si alte semne care amintesc Patimile; la cele patru colturi ale antimisului sunt pictate chipurile evanghelistilor, cu simbolurile lor, iar pe margini se scriu de cuvintele troparului. Antimisul este semnat si daruit fiecarei biserici de ierarhul locului, de obicei la intronizare sau la sfintirea lacasului.

Pe Sfanta Masa se afla permanent Sfanta Cruce si Sfanta Evanghelie, ca simboluri ale invataturilor crestine. Tot pe Sfanta Masa se pastreaza si Chivotul - o cutie de metal pretios, metal comun sau lemn, de forma unei biserici miniaturale (uneori are aspectul bisericii respective).

IIntre Sfanta Masa si peretele estic al absidei altarului se afla un tron arhieresc, pe care sta ierarhul in timpul citirii Apostolului, iar de-o parte si alta, in marile catedrale, sunt asezate 12 scaune pentru preoti, intruchipand pe Sfintii Apostoli.

Absida altarului este prevazuta lateral cu absidiole; la miazazi se afla din vechime diaconiconul - protesis in care se pastreaza vesmintele de slujba si cartile liturgice necesare ceremoniilor religioase. La proscomidiar (absidiola de pe latura nordica) se pastreaza Sfintele Vase utilizate in savarsirea ceremoniei religioase.

Tampla (catapeteasma, iconostas, fruntar). Este un perete partial care nu are rol arhitectonic, dar desparte altarul de naos, realizat din zidarie sau din lemn si acoperit de icoane.

Denumirea de iconostas (utilizata cu precadere in bisericile occidentale) deriva din termenele grecesti eikonostasion (sustinator de icoane) si catapeteasma (val, perdea), amintind perdeaua care despartea Sfanta Sfintelor de Sfanta in Templului lui Solomon din Ierusalim.

Catapeteasma bisericilor ortodoxe deriva din modificarea in decurs de secole a balustradei (cancelli) care despartea altarul de naos in primele secole crestine. In genere, se spune ca forma actuala a tamplei s-a constituit in decursul secolelor X - XIV. De exemplu, in bisericile din Grecia, Balcani, Constantinopol si Muntele Athos, grilajul de tip vechi (cancelli) persista pana in sec. XIV. Dar, inca inainte de secolul X incepe in spatiul balcanic si al Greciei continentale constituirea tamplei prin supradimensionarea vechiului cancelli. Spatiile dintre coloanele grilajului incep sa fie umplute, devenind ziduri masive de caramida si piatra, decorate cu mozaic sau fresca si prevazute cu doua sau trei usi. Aproximativ din secolul XIV se inmulteste numarul icoanelor, acestea fiind dispuse pe trei randuri suprapuse, dar catapeteasma nu ajunge la arcul de bolta, permitand credinciosilor sa vada pictura de pe calota absisei altarului; sub aceasta forma au ramas tamplele in Grecia, Balcani si Romania pana in zilele noastre.

In Rusia, incepand cu secolul XVI, catapeteasma a capatat aspectul unui perete de lemn ornamentat cu un bogat decor sculptural, cuprinzand 5 - 7 randuri de icoane si se inalta de la podea pana la arcul boltii absidei altarului.

Iconostasul este prevazut cu trei usi de acces in absida altarului, dintre care, la mijloc se afla usile imparatesti, cu doua canaturi ce se deschid lateral, prin care pot intra si iesi numai persoanele sfintite prin hirotonie. Deasupra usilor imparatesti se afla o dvera sau perdeaua usilor imparatesti - din stofa de diverse culori (galbena, albastra, rosie, mai frecvent alba); ea se deschide sau inchide in anumite momente solemne ale ceremoniei religioase. Usile laterale se numesc usi diaconesti sau ingeresti - pe ele intra si ies diaconii.

Naosul constituie partea centrala a bisericii si, din vechime, era considerat a fi insasi Biserica, corespunzand cu Sfanta din Templul Vechiului Testament, dar, in bisericile crestine, in naos sunt prezenti credinciosii, ca popor sfant al lui Dumnezeu. La bisericile ortodoxe, naosul este delimitat de altar prin tampla (spre est), iar spre pronaos (spre vest) este separat printr-un zid cu o usa (la bisericile mai noi sau modificate, pronaosul este delimitat spre naos prin coloane din zidarie sau piatra). Barbatii stau in naos pe partea dreapta, iar femeile pe stanga; la unele dintre bisericile din sate, numai barbatii au dreptul de a sta in timpul slujbei in naos, locul femeilor fiind in pronaos.

Soleea. Altarul, catapeteasma si spatiul din fata acestora este inaltat cu una sau doua trepte in raport cu naosul - este spatiul principal destinat savarsirii unor ceremonii importante.

Tetrapodul sau proschinitarul este un fel de analoghion stabil, din lemn, pe care se aseaza icoana sarbatorii stabilita prin calendarul religios pentru ziua respectiva; locul tetrapodului se afla in fata soleei, in partea sudica in raport cu portile imparatesti.

Sfesnicele imparatesti si policandrul cel mare. In fata icoanelor imparatesti ale Manuitorului si ale Maicii Domnului sunt asezate doua sfesnice mari, fixe, numite sfesnice imparatesti. Policandrul mare este suspendat cu lanturi de baza turlei pantocrator.

Turla. Deasupra naosului se inalta turla Pantocrator, numita si turla cea mare, simbolizand Ierusalimul ceresc. Semnificand unirea cerului si a pamantului, turla se sprijina pe patru arcuri mari care descarca greutatea acesteia pe peretii laterali ai bisericii; deasupra arcurilor se ridica tamburul turlei, in forma de cilindru sau poliedru - legat de arcurile de sustinere prin patru pandantivi (unghiuri sferice); tamburul turlei este acoperit de o calota. In exterior, pe varful turlei, este fixata o cruce metalica.

Amvonul. La vechile biserici, in mijlocul naosului si pe axa longitudinala a bisericii exista in primele secole crestine o estrada de pe care diaconii citeau ecteniile si Evanghelia, iar preotii rosteau predica. In bisericile unde se mai pastreaza, amvonul este acum adosat peretelui nordic, sub forma unui balconas impodobit cu sculpturi simbolice: porumbelul (Duhul Sfant), crucea, ancora (speranta), inima (virtutea dragostei), trambita (propovaduirea Evangheliei) etc.

La majoritatea bisericilor ortodoxe nu se mai pastreaza amvonul, iar locul lui este marcat, sub policandrul principal, printr-un cerc, rozeta sau o cruce; functia amvonului a fost preluata de analoghion - pupitru portabil din lemn, acoperit cu o panza brodata, pe care se aseaza Sfanta Evanghelie ori alte carti in momentul in care sunt utilizate in ceremonie.

De-a lungul peretilor de nord si sud sunt asezate jilturi rezervate pentru persoane de vaza si batrani.

Stranele sunt pupitrele lectorilor si cantaretilor bisericesti, pe care sunt asezate cartile pentru cantarea specifica slujbei religioase din ziua respectiva.

In vestul absidelor laterale se afla adosate peretilor tronul arhieresc (spre nord) si tronul imparatesc (adosat peretelui sudic), traditie ramasa inca din vremea Imperiului Bizantin.

Pronaosul (nartica). La vechile biserici paleocrestine, pronaosul era o incapere distincta, separata de naos printr-un zid cu usa; mai tarziu, mai ales incepand din secolul XIX, pronaosul a fost inlocuit cu coloane unite prin arcade, devenind astfel o continuare a naosului. In pronaos stateau de obicei femeile si tot aici au loc o serie de ceremonii specifice. Pronaosul este boltit cilindric, iar la unele biserici, mai ales in Muntenia, incepand din secolul XVI si pana la inceputul secolului XIX, sistemul de acoperire este alcatuit din bolta si doua calote semisferice, cu sau fara turla. In cazul in care pronaosul este surmontat de turla, aceasta capata rol de clopotnita, la care se ajunge printr-o scara interioara, construita de obicei in grosimea peretelui nordic.

La unele biserici manastiresti, ctitorii voievodale din secolele XV - XVI, intre pronaos si naos se interpunea o incapere speciala, gropnita, in care se afla mormintele ctitorilor; deasupra camerei mormintelor se afla, de obicei, tainita, in care erau adapostite valorile bisericii sau ale manastirii.

In partea de apus a naosului si deasupra pronaosului, la bisericile mai noi, este construit cafasul - o estrada mare in care stau coristii in timpul ceremoniilor religioase.

Pridvorul. Pridvorul este situat in prelungirea vestica a pronaosului - o constructie deschisa, sprijinita pe coloane sau inchisa cu zid, cu acoperis mai jos, acoperit cu bolti transversale ori cu tavan. La noi in tara, pridvorul apare in secolul XVI si devine specific mai ales bisericilor de traditie brancoveneasca.

B. PROGRAMUL ICONOGRAFIC AL BISERICILOR ORTODOXE

Programul iconografic precizeaza locul fiecarei scene in ansamblul pictural al bisericii ortodoxe si s-a constituit in decurs de secole. Din acest motiv sunt unele diferente secundare, motivate de epocile istorice, de zonele geografice si de evolutia regionala a arhitecturii religioase. In toata aceasta varietate de manifestari artistice exista elemente comune, fundamentale, specifice intregii Biserici Ortodoxe si aceasta decurge din faptul ca programul iconografic al bisericilor este o transpunere in pictura a principiilor Bisericii Rasaritene. De aici rezulta si unitatea de viziune artistica a picturii religioase ortodoxe, care a pastrat pana in zilele noastre elemente fundamentale ale picturii bizantine.

Programul iconografic al actualelor biserici ortodoxe isi are originea in primele secole ale crestinismului, dar s-a constituit intr-o forma apropiata de traditia pastrata pana in zilele noastre dupa Sinodul ecumenic al VII-lea.

La baza programului iconografic sta conceptia teologica conform careia distribuirea picturii in ansamblul bisericii este determinata de semnificatia simbolica si mistica a fiecarei parti constitutive ale lacasului de cult, deoarece Biserica este cerul pe pamant, o reproducere simbolica a lumii vazute si nevazute adunata in jurul lui Dumnezeu.

A. ERMINIILE ZUGRAVILOR

Erminiile sunt manuale cu reguli privitoare la pictura bisericeasca ortodoxa de traditie bizantina. Initial, arta pictarii icoanelor si a bisericilor s-a transmis de la pictor la ucenic pe calea traditiei orale si a practicii. Cu timpul, unii calugari din Rasaritul Ortodox au inceput sa noteze reguli mai de seama ale mestesugului, constituind nucleul primelor manuale de pictura bisericeasca. Din secolul XVII, dar probabil cu secole inainte, erminiile au inceput sa circule sub forma de caiete caligrafiate si miniate, in mai multe redactari si variante; ele au fost folosite de zugravi in toate partile Ortodoxiei.

Manuscrise si tiparituri ale erminiilor

Se considera ca inceputul consemnarii erminiilor, a modalitatilor de ilustrare a imaginilor sfinte ortodoxe, au determinat aparitia unor manuale de pictura cel mai tarziu in secolul XVI. Elementele esentiale de pictura au fost preluate din lucrarilor iconografice ale maestrului Manuel Panselinos (poate cel mai de seama reprezentant al scolii ortodoxe macedonene in pictura bizantina) si a lui Teofan din Creta, pictorul ortodox care a avut o influenta determinanta in configurarea unor influente ale picturii cretane asupra structurarii imaginilor sacre in iconografia romaneasca din secolul XVII.

Erminiile originale ale acestora nu s-au pastrat, dar au influentat inca din timpul vietii lor toate culegerile de pictura ortodoxa ulterioare. Cea mai veche erminie cunoscuta, pe baza lucrarilor celor doi mari maestri, a fost intocmita de Frangos Catellanos din Teba Beotiei, reputat pictor atonit, discipol al maestrilor Panselin si Teofan, esential pentru tot ce a urmat in pictura athonita si din Tara Romaneasca.

Dar cea mai completa si mai cunoscuta erminie se datoreaza ieromonahului Dionisie din Furna, supranumit Agrafiotul, fiindca era originar din satul Agrafo, din centrul Greciei, Dionisie a trait ce mai mare parte a vietii si a lucrat apoi la manastirile de pe Muntele Athos, la finele secolului XVII si in prima jumatate a secolului XVIII; se pastreaza lucrarile sale de pictura in biserica Sf. Ioan Botezatorul, de langa Karyes, datand din anul 1701.

Desi il despart secole de moartea vestitului Panselin, Dionisie din Furna se considera spiritual ucenic indirect si continuator al traditiei artistice a acestuia. Dionisie a invatat arta si tehnica picturii bisericesti in atelierul zugravului David, originar din Avlonul Albaniei (+1715), care fusese principalul reprezentant in secolul XVII al picturii atonite de traditie panselina. La alcatuirea manualului sau de pictura, Dionisie a avut colaborator principal pe ucenicul sau Chiril din Chios, amintit in precuvantarea cartii. Erminia lui Dionisie din Furna este o compilatie dupa diverse redactari mai vechi, avand insa la baza principiile si modelele picturii realizate de Panselinos.

La randul sau, Dionisie din Furna a avut ca ucenic si succesor al artei sale pe Damaschin; un urmas indepartat al acestuia; Veniamin zugravul a copiat si a adunat la finele veacului XVIII toate picturile atribuite dupa traditie lui Panselinos (din bisericile manastirilor Protaton, Pantelimon si Hilandar de la Sfantul Munte Athos), pe care le-a predat apoi zugravului Macarie de la Caldarusani, care le-a tradus din greaca in romana, fiind necesare pentru activitatea scolii de pictura bisericeasca a Mitropoliei Ungrovlahiei, care functiona la Manastirea Caldarusani inca din anul 1778.

Cuprinsul erminiilor.

Prima parte a erminiilor are caracter tehnic si cuprinde instructiuni pentru pregatirea uneltelor si a materialelor necesare pentru tehnica picturii icoanelor pe lemn si pe panza, a picturii murale si pentru pregatirea zidului pentru pictura.

Partea a doua este consacrata iconografiei, dand indrumari referitoare la felul cum trebuie zugravite diferitele subiecte - scenele din Vechiul Testament: cele 9 cete ingeresti, patriarhii, proorocii, principalele intamplari din Vechiul Testament, detalii referitoare la reprezentarea filozofilor pagani si a arborelui genealogic al lui Iisus. Urmeaza scene din Noul Testament, descrise in ordinea succesiunii din Evanghelia lui Matei, dar Dionisie din Furna intercaleaza si episoade preluate de la ceilalti evanghelisti: Buna Vestire si cele mai insemnate intamplari si pilde din viata lui Iisus. Sunt descrise in tratat felul in care trebuie zugravite minunile si patimile Mantuitorului, precum si intamplari petrecute in perioada dintre Inviere si Pogorarea Duhului Sfant, preluate din Faptele Apostolilor. O serie de scene sunt inspirate din Sfanta Liturghie - Impartasirea Apostolilor, Judecata din urma, ilustrarea viziunilor din Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul etc.

In continuare, sunt descrise modul de realizare a icoanelor referitoare la Maica Domnului si felul in care trebuie zugravite chipurile sfintilor, pozitia, vesmintele si cromatica, inscriptiile de pe rulouri, precum si scene din istoria crestina: Inaltarea Sfintei Cruci, cele sapte sinoade ecumenice, modul de prezentare a sinaxarului.

Erminia lui Dionisie din Furna se incheie cu un program iconografic despre felul cum trebuie zugravite bisericile, cu scenele sfinte necesare a fi pictate pe fiecare parte a peretilor lacasului de cult.

Din erminii lipsesc indicatii referitoare la zugravirea peretilor exteriori ai bisericilor, deoarece in Grecia si la Sfantul Munte Athos nu se practica in perioada medievala pictura exterioara.

In Rusia au circulat in secolele XVII si XVIII manuale de pictura asemanatoare erminiilor grecesti, numite Podlinniki, care s-au raspandit in diferite redactari. In aceste manuscrise se pastreaza ordinea alfabetica a numelor sfintilor si caracteristicile cum trebuie redati - trasaturi fizice, vestimentatie, cromatica, atitudine; sunt adaugati si sfinti rusi (ca, de exemplu, marele cneaz Vladimir); asemenea manuale rusesti de pictura au ajuns in secolele XVIII si XIX in Tarile Romane, in vremea ocupatiilor rusesti a Principatelor Romane.

In lumea catolica nu existau erminii care sa prezinte temele religioase si felul cum sa fie ilustrate acestea, ci au fost redactate numai tratate despre modalitatile tehnice de realizare a picturii religioase. In acest sens, Teophilus Presbyter a scris la inceputul secolului XII o carte despre diferite arte (Schedula diversarum artium); alti mari artisti au scris tratate de pictura in care sunt consemnate traditiile si principiile iconografice ale pictorilor italieni din epoca prerenasterii si renasterii, dar, in principal, ofera indrumari referitoare la tehnica (suport, culori, prepararea si folosirea lor); printre cele mai cunoscute studii de acest gen se afla lucrarile lui Cenino Cenini (inceputul secolului XV) si Leonardo da Vinci.

In tarile romane circulau erminii grecesti si rusesti. Din Erminia lui Dionisie din Furna s-au pastrat trei traduceri diferite in limba romana, dintre care una este semnata de arhimandritul Macarie, fost ierodiacon la Mitropolia Bucuresti, apoi ieromonah la M-rea Caldarusani, unde, la 22 octombrie 1805, termina traducerea Erminiei din greaca (necesara pentru Scoala de pictura bisericeasca de la Manastirea Caldarusani), iar in 1834 preia conducerea tipografiei instalata de Sfantul Mitropolit Grigorie la schitul Cocioc al M-rii Caldarusani.

Au circulat si caiete cu schite care cuprindeau desene si miniaturi in culori sau cartoane cu modele de pictat icoane, reproduse dupa monumente bisericesti semnificative. Sunt cunoscute doua asemenea caiete mai importante, care au circulat in mediile mesterilor iconari si zugravi de biserici din tara noastra in secolul XVIII: 1. Carte de pictura bisericeasca a mitropolitului Antim Ivireanul, manuscris original din anul 1709, dupa un exemplar bizantin, pastrat in Muzeul Academiei Duhovnicesti din Kiev, care cuprinde chipurile protoparintilor dupa trup ai Mantuitorului (genealogia biblica de la Adam) - o copie executata la mijlocul secolului XIX se afla in expunerea Muzeului Manastirii Cernica.

O alta carte de pictura bisericeasca se gaseste la Biblioteca Academiei Romane si se datoreaza zugravului Dascalul Radu San Mihai, care a refacut in jurul anului 1750 pictura bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Arges. La desenele sale adauga si altele, realizate de tatal sau, Mihai Zugravul si de Nita San Logofat din Targoviste.

Importanta erminiilor

Dupa unii cercetatori occidentali contemporani, erminiile au insemnat o frana in dezvoltarea artei picturii in bisericile ortodoxe, limitand libertatea de exprimare a artistului. In realitate, erminiile ilustreaza apogeul picturii bizantine si devin simbol si indrumar atat pentru teologia icoanelor si a programului iconografic al bisericilor ortodoxe, cat si pentru artistii care picteaza in zilele noastre biserici si icoane. Folosirea erminiilor a contribuit la pastrarea unitatii de gandire teologica si de stil artistic in intreaga lume ortodoxa, cu toate variantele regionale sau nationale.

B. PICTURA ALTARULUI

Iconografia altarului cuprinde:

- scene aflate in legatura cu Sfanta Euharistie care se savarseste in Sfantul Altar;

- figuri de mari ierarhi si clerici, autori de liturghii sau care au contribuit la structurarea ceremoniilor religioase la dezvoltarea si la explicarea sensurilor spirituale ale Bisericii.

Bolta altarului. Pe semicalota absidei altarului, deasupra Sfintei Mese, se zugraveste chipul Maicii Domnului, ca mijlocitoare intre cer si pamant. Dintre variantele iconografice ale Maicii Domnului, s-a ales pentru acest spatiu reprezentarea tipului iconografic al Fecioarei rugatoare.

Maica Domnului sta pe tron, ca imparateasa a cerurilor; in brate, pe genunchi, il tine pe Pruncul Iisus si este incadrata de doi ingeri sau de Arhanghelii Mihail si Gavriil in pozitie de adorare.

Pe bolta altarului apare frecvent si tipul iconografic al Fecioarei Orante (rugatoare), cu mainile intinse spre implorare lui Dumnezeu, ca ocrotire a credinciosilor, personificand functia mijlocitoare a Bisericii. Mai rar, Maica Domnului este infatisata in picioare, cu Pruncul in medalion, pe pieptul ei.

b. Pe peretele estic al absidei altarului sunt figurate, de obicei, trei teme cu caracter liturgic: Cortul Marturiei (Tabernacolul), Liturghia ingereasca si Impartasania Sfintilor Apostoli.

Cortul Marturiei sau altarul Legii Vechi simbolizeaza altarul Legii Noi, la care slujeste insusi Hristos. Tipul iconografic clasic al scenei se afla la Biserica Domneasca de la Curtea de Arges - Altarul Cortului Marturiei, care ocupa locul central: este infatisat sub forma unei mese in interiorul templului iudaic. Acoperitoarea mesei are la mijloc chipul Maicii Domnului, in medalion, chivotul cu tablele Legii si o amfora cu mana sub forma de painisoare. Masa altarului e incadrata de Moise si Aron. De-o parte si alta a mesei vin in sir doua grupe de cate sase regi, reprezentand cele 12 semintii ale evreilor, purtand fiecare daruri si ofrande: amfore si chivoturi de aur.

Liturghia ingereasca sau Dumnezeiasca Liturghie reprezinta Liturghia savarsita de Mantuitor ca Mare Arhiereu, inconjurat de ingeri, preoti si diaconi - sub Cortul Marturiei. In unele biserici, aceasta tema este zugravita in proscomidiar (biserica Manastirii Snagov).

Impartasirea Sfintilor Apostoli este subiectul principal iconografic al zonei superioare de pe peretele hemiciclului altarului, in registrul al treilea al peretelui. Sub Dumnezeiasca Liturghie este pictata scena in care Mantuitorul - Mare Preot sau Arhiereu - slujeste in fata Sfintei Mese. Scena e simetrica si reprezinta o compozitie a doua tablouri - apostolii sunt dispusi in doua grupe de cate sase; una dintre grupe, in frunte cu Sfantul Petru, primeste Sfantul Trup de la Mantuitor; a doua grupa, in partea opusa, in frunte cu Sfantul Ioan, se apropie pentru a primi Sfantul Sange. In urma apostolilor este reprezentat Iuda, intors cu fata si cu un drac pe gura. In general, compozitia incadreaza fereastra de rasarit a altarului.

In spatiul ramas liber, in dreapta si stanga impartasirii Apostolilor, se picteaza temele: Cina cea de Taina, inlocuita uneori cu Cina de la Emaus, spalarea picioarelor, rugaciunea din gradina Ghetsimani si Pogorarea Mantuitorului in iad (Anastasis).

Erminia recomanda ca in spatiul ramas liber sa se infatiseze: in dreapta - Vovidenia (Intrarea in Biserica a Sfintei Fecioare), Moise si Aron slujind la Cortul Marturiei; in stanga - scara lui Iacov si aducerea la Ierusalim a Sicriului Legii.

4. Zona inferioara a peretelui absidei ilustreaza scena esentiala a sacrificiului liturgic care se savarseste in altar. Mari Sfinti Ierarhi, invesmantati in odajdii, cu capetele descoperite, se indreapta spre cele doua laturi ale absidei altarului. Episcopii tin in maini rulouri cu anumite rugaciuni liturgice. Printre ei figureaza totdeauna Sfintii Parinti autori ai liturghiilor: Sfintii Ioan Gura de Aur, Grigore cel Mare, Sfantul Vasile cel Mare, precum si sfintii mari taumaturgi.

Sub fereastra absidei altarului este figurat Mantuitorul, sub infatisarea unui prunc sau a unui miel de jertfa, fie sub ambele infatisari, asezat pe sfantul disc si strajuit de ingeri sau serafimi cu ripide. La bisericile mici, in locul temei centrale, se poate zugravi, deasupra jiltului arhieresc din spatele Sfintei Mese, chipul Mantuitorului asezat pe tron, ca imparat sau ca arhiereu, singur ori inconjurat de apostoli.

Sfintii diaconi incheie sirul ierarhilor, fiind pictati de obicei pe peretii celor doua absidiole care flancheaza altarul propriu-zis; diaconii poarta in maini cadelnite, uneori chivoturi.

Erminia aseaza in dreapta Sfintei Mese pe Sfantul Vasile cel Mare, iar in stanga, pe Sfantul Ioan Hrisostom, iar spre proscomidie pe Sfantul Patriarh Petru al Alexandriei. Numarul ierarhilor este variabil, in functie de spatiu, hram si de optiuni locale; erminia enumara 70 de sfinti ierarhi care pot fi reprezentati in aceasta zona. De fapt, fiind un spatiu redus, se picteaza numai sfintii ierarhi cei mai importanti.

C. PICTURA NAOSULUI

Suprafetele pictate ale naosului sunt: turla Pantocrator, cele doua abside laterale, bolta naosului si peretii dintre tampla si pronaos; la bisericile mai vechi se picteaza (acolo unde mai exista) si peretele care separa naosul de pronaos, acesta fiind strapuns de o usa surmontata de un timpan; la cele noi peretele acesta a disparut, fiind inlocuit de stalpi.

Turla Pantocrator

Deasupra naosului se inalta turla numita Pantocrator, fiindca pe cupola acesteia este pictata tema iconografica Iisus Pantocrator. Cum, simbolic, turla inalta biserica si rugaciunile credinciosilor spre cer, iconografia turlei Pantocratorului va infatisa lumea cereasca.

Din punct de vedere iconografic, turla de pe naos se imparte in trei sau patru registre suprapuse, fiecare cu iconografia bine precizata.

Pe bolta se zugraveste chipul Mantuitorului ca Pantocrator: Iisus Hristos tine in mana stanga Evanghelia, pe care sunt scrise initialele Alfa si Omega, iar cu dreapta binecuvanta; de obicei e zugravit in medalion circular, inconjurat de curcubeu. Figura Mantuitorului domina astfel toata biserica.

Peretii tamburului sunt impartiti in trei - patru zone de pictura.

In zona superioara - imediat sub Pantocrator - sunt pictate cetele ingeresti (ingeri, serafimi si heruvimi); uneori este ilustrat Tronul Etimasiei: un tron gol, inconjurat de uneltele Patimilor, pe care va sta Mantuitorul la a doua Sa venire ca Judecator al lumii.

Zona imediat inferioara este destinata reprezentarii chipurilor Sfintilor Prooroci care au vestit venirea in lume a Mantuitorului. Erminiile indica modul cum trebuie zugravit fiecare, ordinea lor si textele de pe rulouri. Numarul proorocilor variaza de la o biserica la alta, in functie de spatiul de pictat.

Sub profeti sunt zugravite chipurile Sfintilor Apostoli.

Pe registrul inferior al tamburului (turlei) este pictata Dumnezeiasca Liturghie, in care Mantuitorul este reprezentat ca arhiereu, in fata Sfintei Mese, deasupra careia pluteste Sfantul Duh si Cel Vechi de zile; uneori, Iisus Hristos e reprezentat de doua ori - la stanga si la dreapta Sfintei Mese, sugerand ca pe de o parte binecuvanta plecarea in procesiune, de cealalta parte, o primeste.

La baza turlei, pe pandantivi, se zugravesc chipurile evanghelistilor, cu simbolurile fiecaruia.

Intre pandantivi, pe arcurile ce sustin turla, este pictata Sfanta Fata a Domnului ca icoana nefacuta de mana omeneasca spre rasarit - Mahrama Sfintei Veronica, iar la apus -Sfanta caramida (icoana trimisa de Mantuitor regelui Abgar al Edessei).

Pictura naosului

Naosul reprezinta Biserica pamanteana, lumea vazuta, de aceea, decorul pictural trebuie sa reprezinte tot ce ar contribui la inaltarea religioasa si morala a credinciosilor.

Programul iconografic al naosului variaza de la un monument la altul, de la o regiune la alta si de la o epoca la alta. Erminiile nu dau un program iconografic tip pentru naos, ci numai indicatii generale asupra ciclurilor de teme iconografice care sa figureze pe peretii naosului - in general, sunt teme din viata Mantuitorului, a Sfintei Fecioare, sarbatorile mari ale Ortodoxiei si sfinti de toate categoriile.

Aproape de intrarea in naos sunt pictati sfinti calugari asceti si sfinti martiri, sfinti diaconi si sfinti episcopi. La curbura marilor arcuri ce sustin cupola sunt figurati sfinti militari (Gheorghe, Dimitrie, Teodor Stratilat etc) formand o garda la picioarele Pantocratorului; pe pandantive - evanghelistii, care simbolizeaza legatura intre cer si pamant. Urmeaza cele 12 sarbatori imparatesti, o friza cu scene din viata Fecioarei si a Mantuitorului, precum si alte scene evanghelice, dintre care cele mai importante sunt Nasterea, Rastignirea si Invierea.

a.   Pictura arcurilor mari:

Subiectele pictate pe arcurile mari se leaga cu cele de pe cupola si din altar, reprezentand scene care se refera la Sfanta Treime si la jertfa liturgica.

b. Pictura boltilor naosului: pe boltile absidelor laterale ale naosului se zugravesc Nasterea Domnului (pe semicalota absidei de sud) si Invierea (la nord), cu scene legate de cele doua evenimente. Pe registrele superioare ale peretilor absidelor si pe cele ale naosului sunt prezentate parabole si scene din viata Mantuitorului.

c. Pictura peretilor naosului.

Pe pereti sunt pictati sfintii mai importanti, printre care un loc de frunte il ocupa sfintii martiri ostasi: Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Mercurie, Iacov Persul. Erminia precizeaza locul fiecaruia si modul de reprezentare.

Pe registrul de mai jos sunt intotdeauna zugraviti sfintii doctori sau tamaduitori fara de arginti: Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae.

Pe peretele din sud sunt pictati intotdeauna chipurile Sfintilor Imparati Constantin si Elena, avand intre ei crucea.

Pe suprafata de rasarit a peretelui dintre pronaos si naos, deasupra usii, e intotdeauna prezentata scena Adormirea Maicii Domnului, iar mai jos, de-o parte si de alta a usii, se afla friza ctitorilor; cand peretele acesta s-a desfiintat, friza aceasta s-a mutat pe peretele vestic al pronaosului.

Scenele din viata, patimile sau minunile sfantului patron (hram) ocupa de obicei un loc variabil ca intindere si situare pe peretii naosului. Pot fi pictate si scene din viata sfantului ale carui sfinte moaste se afla in biserica respectiva.

Traditia ortodoxa bizantina s-a pastrat nealterata in bisericile romanesti pana spre mijlocul secolului XIX. In aceasta perioada, pictura este inca ancorata in traditia bizantina, dar patrund elemente ale artei occidentale ca maniera de prezentare artistica. Pictorii incep sa se indeparteze de traditie, numarul scenelor pictate si al personajelor se micsoreaza, iar stilul bizantin incepe a fi influentat tot mai mult de pictura de sevalet occidentala. Astfel, incepe sa se picteze in forme ce se apropie de stilul romantic si neoclasic, iar mai ales in a doua jumatate a secolului XIX, pictura bisericeasca ortodoxa se occidentalizeaza.

La inceputul secolului XX s-a infiintat la Bucuresti, pe langa Mitropolia Ungrovlahiei, Scoala de pictura bisericeasca, condusa de Dimitrie Belizarie si Arthur Verona, prin care au fost revigorate valorile picturii bizantine si se revine la modelele traditionale, cu respectarea programului iconografic prescris in erminii.

La unele biserici monahale ctitorii domnesti, intre naos si pronaos se interpune o incapere destinata adapostirii mormintelor ctitorilor. Tema picturala cea mai importanta din gropnita este scena Deisis, caracteristica pentru ideea mijlocirii spirituale in favoarea sufletelor celor adormiti.

D. PICTURA DIN PRONAOS (tinda bisericii, nartex, nartica)

Pronaosul este de forma dreptunghiulara, avand deasupra o bolta, cu sau fara turla. La bisericile moldovenesti, bolta se sprijina pe un rand sau doua de pandantive, uneori pe arcuri transversale "en plein centre", care se picteaza. Partea de sus a peretilor formeaza patru mari timpane. Zidurile dinspre nord si sud au ferestre de marimi variabile, ale caror firide sunt si ele zugravite.

Programul iconografic clasic al pronaosului e prezentat in erminii: daca sunt doua bolti, pe cea dintai se zugraveste tema Toata suflarea (psalm 148): un cer, in mijlocul caruia troneaza Iisus Hristos, inconjurat de ingeri si de sfinti, uneori, pe margine cu animale domestice si salbatice, pasari, pomi, copaci, munti si dealuri.

In bolta a doua se picteaza Axionul liturgic al Liturghiei Sfantului Vasile: in mijloc troneaza Maica Domnului ca oranta, cu Pruncul in medalion, inconjurata de ingeri si de prooroci.

Peretii sunt impartiti in mai multe zone sau registre longitudinale. In zona superioara sunt prezentate cele 7 Sinoade ecumenice, iar pe registrele inferioare este prezentat Sinaxarul; ilustrarea Mineelor incepe cu 1 septembrie, pe peretele de rasarit al pronaosului, istanga usii de intrare in naos.

Restul suprafetelor peretilor este ocupat de ilustrarea Acatistului Maicii Domnului.

La rasarit, deasupra usii de intrare in naos, este prezentata tema Deisis.

Portrete votive de ctitori si ierarhi

Termenul de ctitor este acordat celui care a construit, a pictat sau a restaurat din temelii o constructie, in cazul nostru, o biserica. Conform Novelei 123 din Codul lui Justinian, Biserica acorda ctitorului onoarea de a fi pomenit la slujbele din biserica ctitorita, precum si dreptul de a-i fi pictat portretul in lacasul de care si-a legat numele.

Prezenta portretului ctitorului s-a mentinut in Biserica Ortodoxa pana in zilele noastre. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a stipulat, la 28 februarie 1950, ca numai portretele ctitorilor si ale ierarhului sub pastorirea caruia s-a sfintit biserica vor putea fi zugravite in interiorul bisericilor.

Prezentarea portretelor ctitorilor in bisericile medievale romanesti este o preluare a traditiei bizantine, pictarea lor fiind practicata la stanga si dreapta intrarii in pronaos (in lipsa acestuia, pe peretele vestic al naosului). Cele mai vechi portrete de ctitori in lacasurile ortodoxe romanesti s-au pastrat la bisericile din secolul XIII din Tara Hategului (Strei, Ribita, Criscior etc).

Portretele de ctitor cele mai bine pastrate in Tara Romaneasca si Moldova dateaza incepand din secolul al XVI-lea, fiind bine cunoscute portretele domnitorilor Stefan cel Mare, Petru Rares, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu etc.

Ierarhii sub pastorirea carora s-a efectuat construirea si sfintirea lacasului sunt prezentati pe peretele vestic al pronaosului, de obicei invesmantati in mantie si camilavca sau cu sacos si mitra.

Intre portretele votive din Tara Romaneasca si cele din Moldova sunt unele diferente in modul in care ctitorul ofera ctitoria: in Moldova, acesta este ingenunchiat sau in picioare, prezentand Mantuitorului ctitoria sa, dar intre ei sta Maica Domnului sau sfantul patron al bisericii, prin intermediul caruia Mantuitorul primeste biserica. Ctitorul este urmat de familie, care se roaga.

Incepand cu secolul XVIII, apar in picturile din biserici ctitori tarani , targoveti sau de mici proprietari de pamant, care sunt zugraviti de pictorii populari intr-o maniera naiva.

E.TIPURI ICONOGRAFICE

In primele trei secole, arta crestina se reducea la simboluri, dar incepand din

secolul IV tematica se imbogateste cu reprezentarea personajelor sfinte si a miracolelor din viata acestora, constituindu-se astfel primele nuclee de programe iconografice axate pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie.

Reprezentarea Mantuitorului in secolul I se face prin simboluri: pestele, mielul, vita de vie, pasarea Fenix, Bunul Pastor. Din veacul II incep sa apara primele ilustrari de scene evanghelice, ajungandu-se in secolele urmatoare la generalizarea reprezentarii figurative. Sinodul trulan (692) prevede interdictia de a-l reprezenta pe Iisus prin simboluri si obligativitatea ilustrarii chipului uman.

In iconografia crestina apar doua reprezentari ale Mantuitorului, despre care traditia spune ca dateaza inca din timpul vietii Sale. Acestea sunt icoanele "nefacute de mana omeneasca": naframa Sfintei Veronica si icoana pe caramida trimisa, dupa traditie, de Mantuitor regelui Abgar al Edessei.

Icoanele nefacute de mana omeneasca, reprezentand chipul Mantuitorului, sunt prezentate in toate bisericile ortodoxe. Astfel, in catapeteasma, la mijlocul registrului de icoane cu praznicele imparatesti, este pictata de obicei icoana "Naframa Sfintei Veronica"; pe arcurile dintre pandantivii mari care sustin turla este pictata Naframa Sfintei Veronica si imaginea chipului de pe caramida din Edessa.

In bisericile ortodoxe, Mantuitorul mai apare: in altar - ca mare preot si arhiereu; in cupola turlei - ca Pantocrator; in pronaos si exonartex sub aspectul de copil - Emmanuel - inconjurat de ingeri si profeti.

Din pictura simbolica a crestinismului primitiv s-a pastrat reprezentarea Mantuitorului sub chipul unui miel de jertfa sau prunc, asezat pe Sfantul Disc si strajuit de ingeri, diaconi sau serafimi cu ripide. Iisus ca Judecator e reprezentat in icoanele cu tema Deisis.

Tema iconografica Nasterea Domnului este pictata in doua forme: Nasterea si Inchinarea magilor.

In reprezentarea iconografica a Patimilor Domnului se disting doua orientari de prezentare: in vechea pictura rusa si sarba de pana in secolul XIV, accentul este axat pe ilustrarea suferintelor omenesti ale Mantuitorului. In reprezentarile influentate de iconarii de pe Sfantul Munte Athos se constata vechea traditie de factura simbolica si artistica bizantina, in care accentul este pus pe infatisarea hieratica a Mantuitorului.

Invierea Domnului (Anastasis), sub forma Pogorarii in iad, figureaza pe peretele absidei de nord a naosului.

Reprezentarea iconografica a Sfintei Treimi apare sub doua forme:

Filoxenia lui Avraam - ilustrata prin cei trei barbati sfinti sub stejarul din Mamvri. Realizarea acestei teme si generalizarea ei in toata Ortodoxia se datoreaza marelui pictor rus Andrei Rubliov, care a pictat celebra sa icoana in anul 1425.

Cel vechi de zile - Dumnezeu Tatal, sub chipul unui om batran, sta pe un tron alaturi de Mantuitor, avand intre ei inaltata Crucea, deasupra careia se afla Sfantul Duh, reprezentat sub forma de porumbel. Uneori, aceasta tema iconografica este combinata cu Incoronarea Maicii Domnului, tema patrunsa in pictura romaneasca ortodoxa in cursul secolului XIX, ca o influenta occidentala.

Reprezentarea Sfintilor Ingeri are ca sursa textele biblice ale Vechiului Testament si ale literaturii patristice, fiind ilustrati dupa felul in care acestia s-au aratat oamenilor. Heruvimii, in iconografie, sunt redati sub aspect de capete de copii incadrate de doua aripi. Serafimii au capete de copii cu trei perechi de aripi: cu doua isi acopera fata, cu doua corpul si cu a treia pereche de aripi zboara.

O alta categorie de ingeri o reprezinta Sfintii Arhangheli, care sunt prezentati ca osteni in armura, cu sabie, scuturi si sulite in maini. Toti cei sapte arhangheli apar in tema iconografica Soborul Sfintilor Arhangheli.

Reprezentarea Maicii Domnului

Cele mai vechi icoane - portret ale Maicii Domnului au fost pictate, dupa traditie, de Sfantul Evanghelist Luca. Desi acestea nu s-au pastrat pana in zilele noastre, inca din primele secole crestine au devenit prototipul icoanelor ce o reprezinta pe Maica Domnului.

Tipuri clasice de icoane ale Maicii Domnului atribuite Sfantului Evanghelist Luca:

1. Hodightria sau "Calauzitoarea" - cu Pruncul in brate si o mana aratand spre copilul Iisus, privind spre cei ce se inchina Domnului. Cele mai vechi icoane cu aceasta tema sunt cunoscute incepand cu secolul VI.

Glykofilusa (Dulcea Imbratisare): Pruncul are lipit obrazul de fata Maicii Domnului, pe care o imbratiseaza. Tema este frecventa in pictura ortodoxa romana. Cele mai vechi icoane specifice acestei teme iconografice se pastreaza in lumea ortodoxa incepand din secolul X.

Oranta - Maica Domnului este singura, cu bratele desfacute in semn de ruga; sub aceasta forma apare in icoana Mantuitorului "Deisis", rugandu-se pentru intreaga omenire.

4. Galactrofusa - (Maica Domnului alaptandu-si Pruncul) se regaseste in catacombele Romei incepand cu secolul II. Tema iconografica se intalneste foarte rar in iconografia romaneasca; una dintre cele reusite icoane de acest tip din tara noastra se pastreaza in Colectia Episcopiei Alexandriei si Teleormanului - a fost pictata in anul 1801 si provine dintr-un centru de iconari pe sticla din sudul Transilvaniei (probabil Valea Sebesului sau Scheii Brasovului).

5. Platytera (Rugatoarea) - in chip de Oranta; este reprezentata bust, in rugaciune, cu mainile ridicate din indoitura cotului si cu palmele desfacute spre cer; Mantuitorul, sub infatisare de copil - Emmanuel - este rezemat de pieptul Fecioarei Maria si binecuvinteaza.

Maica Domnului rugatoare (oranta) si mijlocitoare intre oameni si Dumnezeu mai apare in tema Deisis, pe catapeteasma si in scena Judecatii de apoi.

Reprezentarea iconografica a Maicii Domnului este extrem de bogata si aceasta se datoreaza cultului marianic instituit inca din primele secole crestine, dar generalizat mai ales dupa Sinodul ecumenic de la Efes (431), unde sunt recunoscute cele doua atribute fundamentale ale Sfintei Fecioare: Teotokia (l-a nascut pe Iisus in trup) si Deiparthenia (pururi fecioara). Cultul se va dezvolta rapid in toata lumea crestina.

Cele mai multe icoane sunt consacrate diferitelor sarbatori dedicate cinstirii Maicii Domnului. Modalitatea de pictare este prevazuta in erminii, iar principalele teme sunt:

• Nasterea Maicii Domnului
• Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (Vovidenia)
• Bunavestire (Blagovestenie);
• Adormirea Maicii Domnului (Uspenia)
• Acoperamantul Maicii Domnului (Pocrovi)
• Izvorului Tamaduirii

Ilustrarea sfintilor consacrati de Biserica este conforma cu modalitatea de exprimare prevazuta in erminii, in care se precizeaza felul de redare a figurii si a imbracamintii (culoare, lungime, ornamente etc), particularitati ale scenei iconografice si textele de pe rulouri sau volumen care le sunt specifice.

F. OBIECTE SPECIFICE CEREMONIILOR LITURGICE

Pentru oficierea Sfintei Liturghii, dar si a celorlalte ceremonii religioase, sunt intrebuintate diferite obiecte liturgice, dintre care unele s-au folosit inca din primele veacuri crestine. La inceput acestea erau din materiale simple, cu aparenta unor obiecte uzuale, dar dupa secolul IV, cand Biserica devine triumfatoare, obiectele liturgice sunt confectionate cel mai adesea din materiale pretioase si in forme din ce in ce mai bogate din punct de vedere artistic. Initial, aceste obiecte aveau un rol practic si au fost destinate exclusiv pentru ceremonii ale cultului, iar mai tarziu au primit treptat si semnificatiile simbolice adecvate. Pentru pastrarea lor, inca din secolul IV, se amenajeaza in biserici doua incaperi - proscomidie si dioconicon. Canonul 21 stabilit la Sinodul de la Laodiceea interzicea atingerea si manuirea vaselor sfinte de catre persoane care nu au primit harul preotesc, precum si sustragerea obiectelor din biserici ori folosirea lor in alte scopuri decat cele liturgice.

I.Obiectele liturgice din metal

Sfantul disc. Este un vas din metal comun argintat sau aurit, ori din metale pretioase; se prezinta sub forma unei farfurii plate, uneori octogonale, cu sau fara picior. Intrebuintarea discului in serviciul divin dateaza din vremea apostolilor; acestea erau initial din materiale simple, asemanatoare cu vasele de uz casnic. Dupa victoria crestinismului, discurile religioase incep a fi confectionate si din metale pretioase, adesea amplu ornamentate. Se cunoaste din literatura istorica faptul ca Imparatul Teodosie cel Mare a daruit catedralei patriarhale din Constantinopol un mare disc, pe care era gravata tema Cina cea de Taina si cei 12 apostoli. In secolul IV, Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste de potire de aur si condamna pe bogatii care spoliau pe cei sarmani pentru a darui bisericii asemenea odoare pretioase. In general, vechile discuri erau de dimensiuni mult mai mari decat cele de azi; de obicei, Sfantul Disc se pastreaza in proscomidiar.

Sfantul Potir. Este un vas in forma de pahar sau cupa cu picior, in care se toarna vinul si apa folosite la proscomidie si care, in momentul Sfintei Euharistii, se transforma spiritual in Sfantul Sange. Sfantul Potir reprezinta paharul cu vin folosit de Mantuitor la Cina de Taina, cand a instituita Sfanta Euharistie.

Dupa secolul IV, pe cupele potirelor din metal se gravau chipul si episoade din viata Mantuitorului, simboluri din Vechiul Testament, figurile apostolilor, precum si motive ornamentale diverse - florale (frunze de acant, de vita de vie), geometrice, pasari si animale simbolice. La noi in tara, cele mai vechi potire pastrate dateaza din secolul XV si provin din manastiri, fiind lucrate de mesteri localnici, din Balcani, de sasii din orasele transilvanene sau, mai tarziu, in diferite centre occidentale, cum erau cele din orasele Praga, Augsburg, Nürnberg, Viena etc.

In parohiile modeste se foloseau potire de lemn, dar Sinoadele apusene si papii au interzis prin secolul X uzul acestora. In bisericile parohiale ortodoxe satesti din tara noastra s-au folosit potirele de lemn pana in secolul XIX.

Steaua (steluta, zvezda). Este constituita din doua arcuri metalice semicirculare, unite la mijloc printr-un nit sau surub, surmontate de o cruce sau o stea. Se pastreaza in Proscomidie, fiind asezata pe sfantul disc pentru a nu lasa acoperamantul discului sa atinga Sfantul Agnet sau miridele.

Dupa opinia unor istorici, zvezda s-ar fi raspandit aproximativ in secolele VII - X; prima mentiune despre folosirea ei dateaza insa din secolul XII.

Cópia. Este un cutit special, cu lama in forma de sulita sau lance, cu care se scot din prescuri Agnetul si miridele; taisul are forma unui triunghi, iar manerul este prevazut la capat cu o cruce.

Prima mentiune a cópiei este intalnita in secolul VIII, cand patriarhului Gherman al Constantinopolului scrie despre semnificatia ei: "In loc de sulita cu care a fost impuns Hristos pe cruce este si cópia".

Lingurita. Se foloseste la impartasirea credinciosilor si este de obicei din argint; manerul se continua cu o cruciulita. Dupa unii istorici, lingurita de impartasanie se foloseste din secolul VII - initial in Siria sau in Egipt - si s-ar fi generalizat in toata crestinatatea incepand cu secolul X.

Chivotul. In general, chivotul are forma unei biserici si sta intotdeauna pe Sfanta Masa din altar, pentru pastrarea Sfintei Impartasanii pentru bolnavi, precum si a Sfantului Agnet pentru Liturghia Darurilor mai inainte sfintite. Exista mentiuni de folosire a chivotului inca din secolul III, iar dupa recunoasterea crestinismului ca religie recepta incepe a fi adesea confectionat din metale pretioase, despre care sunt informatii scrise inca din secolul VI. In orice altar de biserica ortodoxa se pastreaza un chivot; unele au forma bisericii din momentul ctitoriei. Adesea, in bisericile rurale construite pana in secolul XIX, se pastreaza chivoturi din lemn sculptat si pictat.

Cadelnita. Se compune din doua parti metalice - recipient si capac, prinse cu trei lantisoare - si se foloseste pentru arderea rituala a tamaiei in ceremoniile religioase; face parte din categoria obiectelor preluate de crestinism din Vechiul Testament. Posibil ca la inceputurile vietii crestine cadelnitele erau din ceramica sau metal, cu maner, asemanatoare catuilor de afumat. Dupa secolul IV, incep a fi confectionate si din metale pretioase (imparatul Justinian a donat 30 de cadelnite din aur catedralei Sf. Sophia, din Constantinopol, iar sahul Chosroes II al Persiei a daruit o cadelnita de aur bisericii Sf. Serghie din Ierusalim). Dupa opinia unor cercetatori, forma actuala a cadelnitei exista deja in secolul XII.

Ripida. Ripidele au forma unui evantai sau disc cu maner lung, de obicei din de metal; in perioada medievala incep a fi confectionate din metale rare. Ripidele fac parte dintre obiectele preluate din Vechiul Testament pentru a proteja Sfintele Daruri (amintesc de serafimii si heruvimii care protejeaza chivotul Legii din Templul din Ierusalim). Sunt utilizate la slujbele arhieresti si sunt purtate de diaconi; in bisericile rurale se utilizeaza inca ripide sculptate din lemn aurit.

Vasul pentru Sfantul Mir. Este un recipient cu doua despartituri: una pentru pastrarea Sfantului Mir, alta pentru uleiul sfintit; intotdeauna se pastreaza in altar, pe Sfanta Masa.

Litierul. Are forma unei tavi prevazute cu patru adancituri sau cu cupe, in care se pune paine, grau si untdelemn, necesare la slujba Litiei.

Vasul pentru "caldura" (tiplota)

Este de forma unei cani sau ibric. De obicei de dimensiuni mici - se foloseste pentru turnarea in Sfantul Potir a apei calde binecuvantate.

Anafornita. Este un vas larg, din metal (cel mai adesea din argint) si se foloseste pentru pastrarea anaforei pe care o primesc credinciosii la terminarea slujbei religioase, simbolizand trupul Domnului.

Panaghiarul

Este compus din doua discuri prinse cu balamale si suspendate de un lantisor; cel mai adesea sunt din argint aurit si gravat cu scene religioase. Unele dintre ele sunt de mare valoare artistica.

Cutiute pentru moaste. Sunt lucrate din lemn, dar cel mai adesea din metale pretioase, si se folosesc pentru pastrarea moastelor de sfinti. De obicei, atunci cand biserica respectiva pastreaza moaste de la mai multi sfinti, asemenea cutiute sunt asezate in chip de respect in racle frumos decorate. Numeroase catedrale, biserici de manastiri ori biserici parohiale detin la loc de mare cinste asemenea cutiute sau racle cu moaste sfinte (Cuvioasa Paraschiva - Iasi, Sf. Ioan cel Nou - Suceava, Sf. Filofteia - Curtea de Arges, Sf. Dimitrie Basarabov - Bucuresti etc), care sunt cinstite tot timpul anului si prilejuiesc pelerinaje mai ales in de ziua de cinstire a sfantului respectiv.

Miruitorul. Este o tija metalica, de obicei din argint, terminata la un capat cu o cruce mica si este folosit la miruirea credinciosilor la terminarea Sfintei Liturghii.

Aghiasmatarul. Este un platou care se foloseste pentru pastrarea aghiasmei; poate avea diferite forme; uneori este lucrat din argint.

II.Obiecte liturgice din panza

Sfantul Antimis. Este confectionat dintr-o bucata de tesatura patrata, avand pe spate un buzunarel in care sunt cusute fragmente de moaste sfinte; este imprimat cu scena pregatirii Inmormantarii Mantuitorului. Antimisul este considerat a fi un inlocuitor mobil al Sfintei Mese; la Sfanta Liturghie, pe antimis se sfintesc Cinstitele Daruri si se aduce Sfanta Jertfa.

Originea sa dateaza din perioada prigoanei crestinilor in antichitatea romana, dar a fost folosit intens si in perioada iconoclasta din istoria Imperiului Bizantin, avand rol de altar mobil pentru oficierea Sfintei Liturghii.

Sfantul Antimis se pastreaza permanent pe Sfanta Masa, invelit cu iliton, iar deasupra sa este asezata Sfanta Evanghelie.

Acoperamintele sfintelor vase (pocrovete). Sunt tesaturi mici, patrate, confectionate din acelasi material ca vesmintele preotesti; servesc la acoperirea discului si a potirului.

In cultul ortodox sunt 3 acoperaminte de vase: unul pentru disc, altul pentru potir si al treilea, mai mare, pentru acoperirea discului si a potirului.

Pe fiecare acoperamant se coase sau se brodeaza cel putin semnul crucii, iar unele din vechile acoperaminte mari sunt opere importante ale artei broderiei religioase din epocile medievala si moderna.

Se pare ca pocrovetele au capatat forma actuala incepand din secolul VIII.

Epitaful. Este confectionat din panza de in sau matase, din catifea sau musama, pe care este imprimata, brodata ori zugravita icoana Inmormantarii Domnului. Se intrebuinteaza o singura data pe an, la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor, cand este scos din ramele in care se pastreaza de obicei si asezat in mijlocul bisericii, pe o masa sau pe un analog, iar apoi este purtat in procesiune in jurul bisericii. Dupa ceremonia procesiunii, epitaful este asezat pe Sfanta Masa, unde ramane pana in ajunul sarbatorii Inaltarea Domnului.

Pe epitaf este brodat trupul mort al Mantuitorului, iar pe bordura, textul consacrat al troparului.

Cele mai vechi epitafe liturgice ortodoxe se pastreaza in Romania si provin din secolul XIV: epitaful Sfantului Nicodim de la Tismana, epitaful donat de Mircea cel Batran Manastirii Cozia etc.

Iconografia epitafului este identica cu aceea de pe antimise, scena principala fiind punerea Mantuitorului in mormant - executata insa prin broderie cusuta cu fir de matase ori fir de aur si argint, pe stofe de pret (matase, catifea, brocart).

G. CARTILE LITURGICE

Cartile de cult cuprind textele slujbelor religioase si ale rugaciunilor din timpul ceremoniilor. Evolutia lor poate fi urmarita cronologic, fiind realizate in decurs de mai multe secole, incepand din secolul IV.

Un rol hotarator in fixarea definitiva a cartilor de slujba ortodoxa l-au avut mai ales manastirile de pe Muntele Athos, unde s-au pastrat de altfel si cele mai vechi exemplare.

Evanghelia este cartea utilizata in principalele ceremonii religioase si cuprinde pericope din cele patru Evanghelii, sistematizate inca din secolul IV in functie de felul cum se citesc la slujba Sfintei Liturghii. Ele sunt grupate conform Sfintelor Evanghelii din care s-au preluat si sunt structurate potrivit celor trei perioade ale anului bisericesc, denumite dupa cartile utilizate:

Perioada Penticostarului se citeste Evanghelia dupa Ioan, incepand cu Duminica Invierii - pana la Rusalii, respectiv sase saptamani, terminand cu Duminica Pogorarii Sfantului Duh.

Perioada Octoihului incepe dupa Pogorarea Sf. Duh si tine pana la Duminica Vamesului si Fariseului.

Perioada Triodului - dureaza de la Duminica Vamesului si Fariseului pana la Sambata Mare (la Vecernie); in slujbele din Saptamana Patimilor se citeste din toti evanghelistii, pana Sambata Mare, la Vecernie.

Pe langa textul pericopelor evanghelice, se adauga si cele care se citesc in zilele de pomenire a sfintilor romani canonizati in anii 1955, 1992, 2005 - 2008. La sfarsitul cartii s-a adaugat Evanghelistarul - 35 de tabele calendaristice cu sirul Evangheliilor din fiecare an, dupa data schimbatoare a Sfintelor Pasti. Evanghelistarul cuprinde si lista pascala pentru perioada anilor 1961-2118.

Apostolul cuprinde (ca Evangheliarul) texte scripturistice care se citesc la slujbe si este impartit in pericope ce cuprind texte din Faptele Apostolilor, Epistolele sfintilor apostoli Pavel, Iacob ("fratele lui Domnului"), Petru, Ioan si Iuda Tadeul.

Apostolul, alaturi de Psaltire, Evanghelie si Liturghier, se numara printre primele carti care patrund in cultul oficiat in limba romana, prin traducerile diaconului Coresi, Brasov, 1563); este retiparit la 1680, 1704 in limba slava; in secolul XVIII cunosc numeroase editii in romana: 1747, 1756, 1764, 1784, 1791, 1794; in secolul XIX a fost reeditat in anul 1802, iar in secolul XX apar numeroase editii, cu incepere din anul 1924.

Psaltirea cuprinde cei 150 de psalmi alcatuiti de regele David, dar si de alti autori. Psalmii sunt grupati in 20 de catisme de marimi diferite. Psaltirea se canta cu precadere la slujbele de vecernie si utrenie.

Prima tiparire a Psalmilor in limba romana a facut-o diaconul Coresi in anul (impreuna cu Liturghierul), iar mitropolitul Dosoftei al Moldovei a scris o traducere in versuri (1673).

Liturghierul este una dinte cele mai importante carti in cult. In prima parte cuprinde randuiala slujbelor premergatoare Sfintei Liturghii: Vecernia, Miezonoptica (dupa tipicul de la manastiri) si Utrenia. Liturghierul indica randuiala partilor componente: a Proscomidiei, a pregatirii pentru savarsirea Dumnezeiestii Liturghii, a impartasirii, rugaciuni pentru diferite trebuinte ale omului etc. La finele Liturghierului se afla Sinaxarul pentru tot anul. Liturghierul a aparut inca de la originea cultului crestin, elementele de origine fiind identificate in Constitutiile Apostolice; Sfintii Parinti au avut preocupari constante de a-l imbunatati. Primele tiparituri la noi au fost Liturghierul lui Macarie (1508) - in slavona si Liturghierul lui Coresi (1570). Ulterior, au aparut numeroase editii.

Molitvelnicul (Evhologhion). Cuprinde toate slujbele necesare nevoilor vietii spirituale ale crestinului - de la nastere pana la moarte. In Molitvelnic sunt cuprinse slujbele: Sfintele Taine (Botezul, Ungerea cu Sfantul Mir, Marturisirea, Impartasania, Maslul, Nunta), ale ierugiilor (sfestania, slujba inmormantarii, a parastaselor, a sfintirii crucii ce se aseaza pe mormant), precum si rugaciuni legate de tot felul de necesitati sufletesti: dezlegari de pacate, de blesteme, de invrajbiri etc. Mai cuprinde Molitvele dupa Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, rugaciuni de calatorie, de slabiciuni, rugaciuni de sfintire a obiectelor de cult. Cartea a fost definitivata intr-o perioada lunga de timp, respectiv din secolul IV pana in secolul IX; la structurarea acesteia au avut o contributie esentiala Sfintii Parinti ai Bisericii: Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur si Grigore cel Mare.

Ceaslovul (Orologiu - Orariu) cuprinde rugaciuni si cantari pentru ore fixe (ceasuri): vecernie, pavecernita, miezonoptica, utrenie (pe ceasuri), se arata randuiala impartasaniei. In aceasta carte, Psalmii ocupa locul cel mai mare. Ceaslovul este si cartea de cult cea mai cautata de credinciosi si se foloseste cel mai mult in strana.

Penticostarul este cartea de slujba care cuprinde slujbele cuprinse in perioada dintre Invierea Domnului si Cincizecime. Compunerea imnurilor pline de bucuria Invierii Mantuitorului este atribuita sfintilor melozi Iosif Studitul, Cosma de Maiuma si Ioan Damaschin.

Triodul cuprinde randuiala serviciului divin din perioada anului care incepe cu Duminica Vamesului si a Fariseului si se termina cu Sambata Mare (total 10 saptamani). Data inceperii perioadei Triodului este in functie de data Sfintelor Pasti.

Octoihul. Perioada Octoihului incepe cu prima Duminica dupa Rusalii si se termina la Duminica Vamesului si Fariseului; cuprinde randuiala slujbelor bisericesti de seara si dimineata. Imnurile se canta pe 8 glasuri, care se succed saptamanal - fiecare glas are cantarile pentru slujbele dintr-o saptamana; dupa a 8-a saptamana succesiunea se repeta. Octoihul este una dintre cartile cele mai importante ale ceremoniilor ortodoxe.

Octoihul mic (Catavasier) cuprinde randuiala slujbei de duminica; este un extras din Octoihul Mare, din Minei si din Triod. Prima editie in limba romana a tiparit-o Antim Ivireanul (1712).

Mineele (Minologhion). Incepand cu a doua jumatate a secolului IV se dezvolta cultul sfintelor moaste, fiind adesea ridicate biserici si paraclise pe mormintele sfintilor martiri.

Mineiul cuprinde 12 volume grupate pe luni; aceste carti au fost configurate in secolul VIII si se datoreaza mai multor autori, printre care sfintii Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Teodor si Iosif Studitul, Sf. Ioan Damaschin si Sf. Cosma (fratele sau). Mineele cuprind slujba Utreniei si Vecerniei pentru fiecare zi a anului bisericesc (care incepe cu 1 septembrie si se termina la 31 august), precum si randuiala celor 7 Laude din ajunul Nasterii Domnului. Prima editie tiparita in limba romana dateaza din anul 1846, prin grija egumenului Neonil, staret al Manastirii Neamt.

Arhieraticonul sau Liturghierul arhieresc cuprinde randuiala hirotoniei si hirotesiilor tuturor slujitorilor Bisericii. Prima editie in limba romana dateaza din anul 1777 si a aparut in tipografia de la Blaj.

Tipicul - cuprinde randuiala si indrumarile dupa care se desfasoara ceremoniilor religioase in cele 3 perioade ale anului bisericesc. Compunerea lui se atribuie Sfantului Sava, in secolul V, iar in veacul VII, la structurarea cartii au participat Sfintii Ioan Damaschinul, Teodor Studitul si Cosma de Maiuma; in sec. IX, a fost completat de ieromonahul Marco, egumenul manastirii Sfantul Sava din Ierusalim. Tipicul cuprinde doua parti: 1. randuiala serviciului divin al celor sapte Laude si al Sfintei Liturghii in cele 3 perioade ale anului bisericesc; 2. randuielile de slujba ale Sfintelor Taine si ale ierugiilor principale.

H. VESMINTE LITURGICE

Originea vesmintelor liturgice dateaza, in parte, din perioada incipienta a crestinismului. Exista mai multe opinii referitoare la sorgintea vesmintelor liturgice. Teologii Bisericii Rasaritene considera ca actualele vesminte de ceremonie religioasa ale clerului sunt inspirate in mare masura din vestimentatia de ceremonie a arhiereilor, preotilor si levitilor din Vechiul Testament, pe cand Biserica Occidentala sustine ca vesmintele clerului crestin deriva din imbracamintea civila a perioadei romane.

Incepand cu secolul IV, mentiunile despre vesmintele clerului crestin devin din ce in ce mai numeroase si, cu timpul, se fixeaza vestimentatia de cult pentru fiecare treapta ierarhica.

Vesminte diaconesti

Vesmantul de ceremonie religioasa al diaconilor este alcatuit din: stihar, orar si manecute.

Stiharul este o tunica lunga, de la umeri pana la picioare, cu maneci largi; denumirea provine de la dungile sau sirurile de broderie, numite stihuri (clavi).

In general, stiharul liturgic era considerat o continuare a tunicii lungi pe care o purtau preotii Legii Vechi si era confectionata din stofa alba pentru a simboliza puritatea spirituala a crestinilor. Cu timpul, stiharul a devenit vesmantul clerului, indiferent de gradul ierarhic, pentru a deveni ulterior vestimentatia exterioara a diaconilor, pe cand la preoti si la arhierei devine vesmantul interior, acoperit de altele, care au aparut mai tarziu (felonul sau sfita la preoti, sacosul sau mantia la arhierei).

Diaconul imbraca stiharul si orarul la toate serviciile divine la care participa, iar in timpul Sfintei Liturghii isi pune si manecutele. Stiharul diaconesc se confectioneaza mai ales din stofa alba (de aceeasi calitate de stofa din care este confectionat si felonul preotilor).

Orarul este o piesa specifica numai treptei diaconesti; are forma unei fasii lungi si inguste de stofa, din acelasi material ca stiharul si brodat cu cruci, frunze sau spice de grau, cu fire argintii sau aurii. Se poarta pe umarul stang, cu un capat atarnand pe spate, iar celalalt se petrece peste piept, pe sub subtioara dreapta si se aduce pe la spate, tot pe umarul stang. Cea mai veche mentiune scrisa despre existenta orarului se afla in canoanele 22 si 23 ale sinodului local de la Laodiceea (Asia Mica), prin care orarul este considerat un ca semn distinctiv al diaconilor.

Manecutele, numite si rucavite, sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice; se poarta peste marginile manecilor stiharului si sunt confectionate din acelasi material ca felonul si sacosul.

Vesmintele preotesti:

Preotul poarta urmatoarele vesminte in timpul slujirii: stiharul, manecutele, epitrahilul, braul (cingatoare) si felonul.

Epitrahilul - popular i se spune patrafir - este o piesa liturgica fara de care nu se poate oficia nici o ceremonie religioasa si se pare ca deriva din orarul diaconesc.

In Biserica Ortodoxa sunt doua feluri de epitrahile: forma veche, medievala, este asemanatoare cu un orar indoit, iar forma mai noua consta dintr-o singura bucata de stofa, din acelasi material cu felonul sau sacosul, avand o deschizatura in partea superioara, pentru a se trece capul prin ea.

Patrafirul este ornat cu cruci brodate sau sunt cusute cu galon (mai rar, cu chipuri sfinte, iar foarte rar, la cele din secolele XV - XVII, sunt brodate in partea de jos portretele donatorului si a sotiei sale).

Epitrahilul simbolizeaza puterea harului dumnezeiesc care se coboara asupra preotului si, totodata, jugul slujirii lui Hristos, asumat de buna voie de catre preot si ierarh.

Braul este o piesa vestimentara ingusta, din stofa, cu care arhiereul si preotul se incinge peste stihar.

Felonul este un fel de manta sau pelerina dintr-o singura bucata de stofa, de forma rotunda, fara maneci, care are la mijloc o deschizatura pentru introducerea capului.

Pana in secolul XV, felonul a fost vesmantul de deasupra, comun preotilor si ierarhilor de toate gradele (episcopi, mitropoliti, patriarhi). Ulterior, felonul a ramas o piesa de vestimentatie liturgica specifica numai preotilor, la arhierei fiind inlocuit cu sacosul.

Initial, culoarea felonului a fost alba, iar mai tarziu au inceput sa fie folosite si stofe colorate. Pe spatele felonului se brodeaza sau se aplica, de regula, o cruce inflorata, ori o iconita in medalion, reprezentand chipuri sfinte (Mantuitorul, Maica Domnului, Sf. Nicolae etc). Preotul imbraca felonul peste stihar, epitrahil si brau. In timpul postului mare se poarta de obicei felonul cu culoare rosie, dar in saptamana Sfintelor Pasti si la ceremoniile funebre preotii poarta felon de culoare neagra.

Vesmintele si ornatele arhieresti:

Arhiereul imbraca patru piese vestimentare ale preotilor: stiharul, epitrahilul, braul si manecutele. In afara acestora, mai foloseste trei vesminte specifice numai arhiereului: omoforul, sacosul si mantia. Cele 7 vesminte pe care le poarta episcopul in savarsirea ceremoniilor religioase simbolizeaza cele 7 daruri ale Sfantului Duh.

Arhiereului ii sunt rezervate urmatoarele insigne, ornate sau semne distinctive: mitra, epigonatul sau bedernita, engolpionul, crucea pectorala, carja, dicherele, trichelele si vulturul.

Vesminte specific arhieresti

Sacosul este un vesmant in forma de sac, la fel ca stiharul, dar mai scurt, cu maneci scurte si largi, pe care arhiereii il poarta peste stihar, dupa ce si-au pus epitrahilul, braul si manecutele; el a inlocuit vechiul felon, pe care odinioara il purtau arhiereii. Sacosul este confectionat din stofa de in, lana, matase sau catifea de culoare alba, purpurie sau galbena. La inceput era lucrat dintr-o singura bucata si era prevazut numai cu o deschizatura, prin care se introducea capul; cu vremea, a fost despartit pe laturi, cele doua parti fiind prinse prin nasturi de aur in forma de clopotei, dupa modelul vesmantului marelui preot din Vechiul Testament. Sacosul e imbracat de ierarh numai la savarsirea Sfintei Liturghii.

Originea acestui vesmant este controversata. Apusenii cauta originea sacosului in dalmatica consulilor romani, purtata la Roma in secolul II, in vreme ce rasaritenii il socotesc ca fiind la origine vechea tunica a basileilor bizantini, pe care acestia ar fi daruit-o in semn de cinstire mai intai patriarhilor din Constantinopol, iar mai tarziu si unor arhiepiscopi.

In Bisericile necalcedonice nu exista acest vesmant liturgic, ceea ce dovedeste ca sacosul a intrat in uz numai dupa anul 451. Primele marturii scrise pentru folosirea sacosului dateaza insa din secolul XII; la inceput il purta numai patriarhul de Constantinopol, ca semn de mare cinste, la trei din mari praznice imparatesti - Nasterea Domnului, Sfintele Pasti si de Rusalii. Dar din secolul XV (probabil dupa anul 1453) au obtinut si mitropolitii dreptul de a purta sacos, iar prin secolul XVII, sacosul devine comun al tuturor arhiereilor.

Omoforul - piesa vestimentara specifica arhiereilor, purtata de acestia pe umeri, in jurul gatului; este o esarfa lunga si ingusta de stofa din lana alba, pusa peste gat, cu amandoua capetele pe piept, brodata cu fir de aur si argint, ornamentat cu 6 cruci negre; la mijloc este brodata sau se aplica o iconita in forma de medalion, pe care este brodat chipul Mantuitorului. Omoforul mare se utilizeaza la inceputul Liturghiei (pana la Apostol), cand este inlocuit pana la finele slujbei cu omoforul mic.

In Bisericile din Rasarit a fost purtat de toti arhiereii, fiind daruit de imparat, ca simbol al demnitatii episcopale. Cand acesta ridica unui episcop omoforul, gestul echivala cu depunerea ierarhului din treapta.

Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata, impodobita pe laturi cu benzi verticale numite fasii sau rauri. Se incheie in fata - la gat si jos, avand la dreapta si stanga incheietorilor cate doua tablite brodate sau cusute cu fir de aur.

Sunt mai multe pareri referitoare la originea mantiei: dupa unii, ar fi fost initial o mantie militara persana, devenita vesmant de ceremonie al imparatilor bizantini, care, la randul lor, ar fi acordat-o patriarhilor ca semn distinctiv fata de alti arhierei. Episcopul Simeon al Tesalonicului spunea ca imparatii trimiteau celui ales ca patriarh mantia si engolpionul, in semn de o deosebita cinstire.

Plauzibil, se pare ca deriva din mantia calugareasca, adoptata de arhierei fiindca provin din randul monahilor. Pana in secolul 15 era purtata de arhierei ca haina de toate zilele, iar dupa aceea a devenit vesmant liturgic specific acestora.

Mantia este purtata de ierarh numai la slujbele unde acesta nu imbraca sacosul: la vecernie, litie (priveghere), la sfintirea apei, la inchinarea in fata icoanei dinainte de Liturghie, la Sfantul Maslu.

Referitor la simbolurile intrunite pe mantie, episcopul Simeon al Tesalonicului, spune ca raurile sunt invataturile izvorate din cele patru Table ale Legii (legate doua cate doua); cele doua de sus reprezinta tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite prin legatura de aur, reprezinta cele doua Testamente unite prin Hristos, din care izvorasc rauri de apa vie, respectiv, invataturile propovaduite de ierarh.

Insignele (ornatele) arhieresti:

Mitra este acoperamantul pentru cap folosit de arhierei la oficierea serviciilor divine, inspirat in Bisericile din Rasarit din coroana imparatilor bizantini. Mitra latina (de forma conica sau piramidala) deriva din tiara papala.

Dupa o veche traditie, inainte de despartirea Bisericilor, purtau mitra numai episcopul Romei si patriarhul Alexandriei. Se pare ca primul episcop roman care a purtat-o a dost episcopul Silvestru al Romei, ca o distinctie primita de la imparatul Constantin cel Mare, iar papa Celestin ar fi acordat o asemenea mitra patriarhului Celestin al Alexandriei, care a prezidat Sinodul III ecumenic (431). Folosirea mitrei s-a generalizat in secolul XV.

Se pare ca dreptul de a purta mitra a fost acordat mitropolitilor Moldovei de catre imparatii bizantini inca de la infiintarea Mitropoliei Moldovei; mitropolitul Teofan al Moldovei (1564 - 1572) e reprezentat intr-o fresca de la Sfantul Munte purtand o mitra asemanaoare cu cele de azi. Dar, probabil, abia in secolul XVIII s-a generalizat purtarea mitrei si de catre toti episcopii.

In lumea ortodoxa sunt trei tipuri de mitre: alexandrina (probabil cea mai veche), de forma unei bonete mici, albe; ruseasca - asemanatoare unei caciulite impodobita cu pietre scumpe si iconite; bizantina - inspirata din coroana imperiala - rotunda, inalta, cu iconite de jur-imprejur, folosita in Bisericile Ortodoxe din Grecia, Romania si din Balcani. Toate mitrele ortodoxe sunt surmontate de cate o cruciulita.

In Bisericile din Romania si Rusia, mitra se acorda si anumitor preoti si arhimandriti distinsi pentru merite deosebite.

Epigonatul sau bedernita este o bucata de stofa pretioasa, de forma romboidala, brodata, care se atarna la coapsa dreapta a ierarhului, legandu-se cu o panglica trecuta peste umarul stang.

Termenul de epigonat apare pentru prima data in izvoarele scrise din secolul XII. Bedernita este purtata numai la Sfanta Liturghie si se prinde dupa ce se pun manecutele. Interpretarea simbolica cea mai raspandita este aceea ca semnifica sabia, respectiv cuvantul lui Dumnezeu, cu care se inarmeaza arhiereul pentru a apara credinta.

Engolpionul este o insigna arhiereasca de forma unei iconite - medalion, lucrata din metale pretioase, cu sau fara email; infatiseaza pe Mantuitor sau pe Maica Domnului, mai rar, Sf. Treime. Se poarta pe piept, suspendata de un lantisor.

Originea sa trebuie cautata in acele micile relicvarii in care se pastrau moaste sfinte si se purtau pe piept (atarnate de grumaz) de arhierei inca din secolul IV. Forma actuala dateaza din secolul XVIII.

Arhiereii poarta engolpionul tot timpul, inclusiv la slujbe, cand se pune peste sacos; simbolizeaza marturisirea credintei, puterea Sfintei Cruci, prin care se biruieste diavolul.

Crucea pectorala este o insigna a demnitatii de arhiereu si isi are originea in engolpion. De la un timp, nemaicontinand moaste sfinte, devine o simpla emblema episcopala; cele doua forme de engolpion au devenit independente una de alta, luand nastere la doua ornate deosebite, a caror purtare s-a restrans numai la membrii clerului superior.

Dreptul de a purta cruce in permanenta o are numai arhiereul, care o poate acorda ca distinctie si preotilor cu rangul onorific cel mai inalt (iconom stavrofor).

Carja arhiereasca este un baston inalt cat un stat de om, din lemn sau din metal, impodobit cu placute de aur, fildes si argint; se termina in partea de sus cu doi serpi afrontati, peste care se suprapune un glob surmontat de o cruce. Pe manerul toiagului se infasoara de obicei o marama cusuta cu fir.

Pana in secolul XVIII, carja arhiereasca era purtata numai de patriarhi si mitropoliti. Arhiereii primesc carja ori de cate ori intra in biserica pentru a sluji; cand insa numai asista la serviciul divin, ei poarta toiagul obisnuit.

Prototipul carjei arhieresti in Vechiul Testament este toiagul lui Aaron; carja simbolizeaza puterea de a pastori si indruma Biserica si pe credinciosii incredintati arhiereului, dupa modelul lui Moise si Aaron, care purtau toiege - semne ale puterii lor de a conduce poporul evreu. Cei doi serpi de la capatul de sus al carjei simbolizeaza intelepciunea arhiereului, iar sfera dintre capetele serpilor reprezinta globul pamantesc.

In unele manastiri grecesti si egumenii poarta o carja, dar terminata cu un fel de coarne cu extremitatile intoarse in jos, ca o ancora. O asemenea carja a apartinut Sfantului Staret Gheorghe de la Cernica si este expusa in casa memoriala amenajata in Manastirea Cernica; figureaza si in portretele sfantului aflate in muzeele de la manastirile Cernica si Caldarusani.

Dicherul si tricherul sunt doua sfesnice, de obicei din argint, intrebuintate la slujbele arhieresti (unul cu doua, altul cu trei lumanari); cu ele arhiereul binecuvanteaza pe credinciosi in anumite momente ale slujbei, in rest fiind purtate de diaconi. Dicherul simbolizeaza cele doua firi din persoana Mantuitorului (divina si umana), iar tricherul simbolizeaza cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Vulturul este un mic covor rotund, brodat cu un vultur cu aripile desfacute, zburand pe deasupra unei cetati cu trei rauri. La slujbele arhieresti se asterne in absida altarului sau in naos, pentru a sta pe el arhiereul in timp ce oficiaza.

Vulturul mic se pune in fata Sfintei Mese, pe solee sau in mijlocul navei, unde se opreste sau sta mai mult timp arhiereul.

Vulturul simbolizeaza pietatea si intelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboara vulturul reprezinta eparhia pe care acesta o conduce.