Cultura

Ce este cultura?

Desi pare simplu sa definesti un termen utilizat de aproape oricine, din punct de vedere stiintific nu este deloc usor sa definesti un concept precum cel de cultura. Exista nenumarate definitii si un numar destul de mare de stiinte care revendica studiul acesteia. Definitia clasica a culturii o datoram antropologului englez Edward Tylor (1832-1917) care a definit cultura ca reprezentand acel complex intreg care include cunoasterea, credintele, arta, morala, legile, obiceiurile si orice fel de capacitati si deprinderi achizitionate de om ca membru al societatii.

O mare parte din definitiile date culturii s-au lansat in perimetrul antropologiei. La mijlocul secolului trecut, alti doi antropologi, Alfred Louis Kroeber (1876-1960) si Clyde Kluckhohn (1905-1960) intr-o lucrare dedicata problematicii definirii termenilor centrali din antropologie si stiintele sociale au citat nu mai putin de 164 de definitii date culturii. Alti autori insa, luand in calcul multiplele discipline care isi propun studiul culturii sau produselor culturale, sustin ca exista astazi peste 2000 de definitii pentru acest termen.

Aceasta situatie este oarecum fireasca deoarece, in forme diferite, orice stiinta socio-umana, direct sau indirect, este preocupata de cultura sau cu produsele acesteia. Cea mai simpla definitie de la care plecam in analiza noastra, si care, in forme diferite, este acceptata de un numar mare de cercetatori sociali, este urmatoarea: Cultura reprezinta toate modurile de gandire, de comportament si de productie, transmise de la o generatie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, cu exceptia celui genetic.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce este produs sau utilizat de catre om, susceptibil de a fi transmis generational, prin orice mijloace ne-genetice, formeaza cultura. Fata de acceptiunea obisnuita a termenului, care provine din limba latina si care se refera mai mult la cultivarea spiritului, in sens stiintific, cultura nu priveste doar produsele de elita create intr-o societate, ci orice fel de produs. Bunele maniere sunt, indiscutabil, un produs cultural, insa si scrierea unor obscenitati pe peretii toaletelor sunt tot un exemplu de produs cultural. Mai mult, din punct de vedere strict cultural, intre "Luceafarul" lui Eminescu si injuraturile strigate uneori pe diverse stadioane nu exista nici o diferenta. Ambele sunt productii culturale si atata tot. Faptul ca li-se acorda o importanta radical diferita in societate nu le transforma pe unele in produse "mai culturale" decat altele.

Revenind la definitia formulata, observam ca genetica este pusa oarecum in opozitie cu cultura. Intr-un fel, asa si stau lucrurile, deoarece invatarea este procesul de baza prin care se poate asimila cultura. Din acest motiv, ea poate fi privita ca un substitut pentru genetica. In mare majoritate, comportamentelor animalelor sunt conditionate de instincte in timp ce, in cazul oamenilor, comportamentele in majoritate sunt primordial conditionate de invatare. Este cunoscut faptul ca procesul de invatare este prezent si la animale. Etologii au demonstrat, spre exemplu, ca multe animale de prada nu stiu sa vaneze daca nu vad inainte alti pradatori din propria specie cum vaneaza. Exista, o baza instinctuala a comportamentelor si in cazul omului insa, la oameni, chiar si cele mai puternice instincte sunt intotdeauna "imbracate" cultural. Spre exemplu, desi consumul apei tine de un instinct esential de supravietuire, bem totusi apa din pahare sau cani, care sunt produse culturale, bem in anumite locuri, mai mult, apa, in sine, este un produs cultural pentru ca ea circula prin tevi, conducte, este pompata, este tratata chimic (epurata) sau imbuteliata etc.

Prin urmare, din ceea ce am prezentat, rezulta ca o conditie bazala a existentei culturii este aceea a existentei capacitatilor de invatare pe care le are fiinta umana. Daca asa stau lucrurile, aceasta inseamna ca orice animal poate fi producator de cultura in masura in care are capacitatea sa invete si sa transmita ne-genetic, unor urmasi, anumite comportamente invatate. Evident, nu avem de a face cu o cultura, in sensul propriu al termenului, ci doar cu o forma rudimentara, iar experimentele din etologie au aratat ca un soarece, de exemplu, are capacitatea sa invete si sa "predea" unui alt soarece modul in care se poate iesi dintr-un labirint.

Un alt aspect interesant, relevat de definitia pe care am utilizat-o, este legat de faptul ca orice cultura exista doar intr-o forma comunicationala, pentru ca ceea ce nu se poate transmite nu apartine culturii. Transmiterea culturii este, prin urmare, un proces vital pentru orice societate. Din acest motiv, limbajul este instrumentul fundamental al constructiei culturii si, asa cum o sa vedem chiar in acest capitol, el are o importanta majora in definirea atat a culturii cat si a relatiilor sociale.

Modul prioritar in care transmiterea inter - generationala a culturii are loc face ca o societate, care poseda un tip dat de cultura, sa aiba un anumit profil specific. Spre exemplu, daca pentru o societate, forma fundamentala de transmitere este comunicarea orala, atunci aceasta va avea un anumit tip de structura sociala si de produse culturale. Intr-o astfel de societate, spre exemplu, rolul batranilor este fundamental pentru ca ei sunt principalele "arhive" ale tezaurului comunitar. Din acest motiv, avem in preistorie si in istoria veche structuri de conducere de tipul "sfatului batranilor". In schimb, societatile care practica scrierea si care o utilizeaza prioritar pentru transmiterea culturii sunt societati in care batranii nu mai pot avea acelasi statut. Prin urmare, expresia "cine nu are batrani sa si-i cumpere" nu este decat expresia unor rudimente ale unui model cultural foarte vechi.

Cultura si civilizatie

Pentru a preciza si mai clar intelesul conceptului de cultura trebuie sa incercam sa il diferentiem de un alt termen uzual, folosit in stransa legatura cu termenul de cultura, uneori chiar ca si sinonim. Ne referim la termenul de civilizatie. La nivelul cunoasterii comune a fost consacrata diferentierea dintre cei doi termeni ca tinand de natura materiala sau spirituala a produselor etichetate de fiecare dintre termeni. Cu alte cuvinte, cultura ar desemna, in special, latura spirituala a creatiilor dintr-o societate, in timp ce civilizatia pe cea materiala. Este indiscutabil ca putem imparti produsele culturii in materiale, adica tangibile, si spirituale (valori, idei, norme). Numai ca orice fel de produs cultural are prezente, in proportii diferite desigur, ambele componente. Nu poate exista productie spirituala fara un suport material, asa cum orice productie materiala asuma, in realitate, si o dimensiune spirituala, data de idei, valori, norme de utilizare etc. Aceasta dihotomie presupusa la nivelul culturii, intre dimensiunea materiala si cea spirituala, este incorecta pentru ca postuleaza o imposibilitate.

Cu toate acestea, in limbajul obisnuit, pe drept cuvant, facem distinctie intre cei doi termeni. Daca, de exemplu, ni se pare firesc sa spunem ca locuitorii din comuna Ghimpati au produse culturale proprii, parca nu ni se pare la fel de firesc sa vorbim de produse ale civilizatiei din Ghimpati.

In realitate, diferenta intre cele doua concepte este data de functionalitatea culturii si nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte, nu natura materiala sau spirituala este esentiala, ci modul in care produsele culturii sunt difuzate la alte comunitati sau societati. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultura proprie, cea care, in fond, ii da identitate si ii asigura supravietuirea sau dezvoltarea. Exista insa culturi "dezvoltate" ale caror produse culturale sunt preluate de alte societati, culturi care "exporta" produsele proprii. In asemenea cazuri vorbim de civilizatii. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o civilizatie in cadrul acelei culturi dezvoltate in care produsele culturale proprii sunt transmise si preluate de catre oameni care apartin altor societati (si care au, prin urmare, o alta cultura). Civilizatia are, astfel, doua sensuri. Primul este acela de cultura dezvoltata, cultura care presupune o societate capabila de a transmite modelele sale culturale altor societati. De aici insa si al doilea sens, care reprezinta o extindere a semnificatiei asupra societatii care are un nivel cultural foarte dezvoltat, societate care primeste astfel denumirea de civilizatie. De aici, denumiri de tipul: civilizatia egipteana sau civilizatia greaca in vremea lui Pericle, care se refera, de fapt, atat la cultura vechiului Egipt sau la cultura greaca, cat si la societatile propriu-zise.

Trebuie mentionat insa ca acest gen de diferenta, intre cultura si societate este relativ greu de precizat. La limita, o societate poate fi gandita ca un complex de institutii sociale, forme de organizare si relatii predefinite intre actorii sociali, altfel spus, avem o matrice culturala. Nu poate exista o societate in afara culturii, iar cultura reprezinta, in fapt, elementul de baza al definirii unei societati. Daca luam in calcul faptul ca societatea presupune oameni, dar acestia exista doar prin modele actionale si interactionale, definite valoric si normativ, deci cultural, atunci putem afirma ca, atat societatea, cat si cultura privesc aceeasi realitate, fiind vorba, de fapt, de doua perspective diferite de raportate. Daca privim si analizam holist realitatea sociala, ca sistem si ca structura, vorbim de societate, de institutii si structuri sociale. Daca ne intereseaza aceeasi realitate din perspectiva componentelor ei interne, a subiectivitatii actorilor sociali, a produselor create de acestia, a mediului social in care functioneaza institutiile si formele de organizare, definim deja o perspectiva culturala.

Distinctia eronata pe care am prezentat-o mai devreme, cea care stabilea natura spirituala a culturii si cea materiala a civilizatiei, capata astfel o explicatie simpla: in imprumuturile culturale intre diverse comunitati, cele mai vizibile produse sunt, indiscutabil, cele materiale. Este mult mai usor de observat amfora preluata de la greci, decat ideile, miturile, modurile de fabricatie si nomele de utilizare care au fost preluate odata cu amfora. La fel, in lumea contemporana, este evident, ca odata cu televizorul, noi am importat, cultural vorbind, si anumite norme si tipuri de comportament, anumite modele de organizare a locuintei, diverse stiluri de viata etc. Cu siguranta insa ca, in acest proces de import, cel mai vizibil va ramane aparatul ca atare.

Prin urmare, civilizatia poate fi privita ca o cultura avansata, o cultura pe care o numim astfel datorita faptului ca ea este preluata partial sau total de catre alte societati. Din acest motiv, aceste culturi avansate presupun societati avansate, care la randul lor, istoric, au fost denumite, adesea, civilizatii.

Structura culturii

Paragraful anterior ne-a condus la ideea ca exista o anumita structura interna a culturii. Am facut distinctia intre o componenta materiala si una spirituala. Daca vom rafina analiza, vom descoperi trei componente majore ale culturi:

      componenta ideatica

      componenta obiectuala

      componenta normativa

Componenta ideatica se refera la totalitatea ideilor, a unitatilor de semnificatie (propozitii cu semnificatie), care sunt vehiculate intr-o societate data. O categorie speciala a acestora o formeaza valorile, care sunt idei pretuite, respectate, ce determina intotdeauna anumite reactii specifice ale membrilor unei comunitati. Valorile ghideaza, in general, actiunile oamenilor si, totodata, ele sunt o baza pentru marea majoritate a normelor sociale.

Componenta obiectuala se refera la toate tipurile de produse culturale care au o dimensiune tangibila si exista intr-un spatiu fizic strict determinat. Este componenta cea mai vizibila a culturii. Orice obiect creat sau doar utilizat de om cu un anumit scop, in masura in care este transmis generational ca modalitate de utilizare sau producere a sa, apartine culturii.

Componenta normativa se refera la totalitatea regulilor pe care oamenii le respecta intr-o societate. Acestea pricesc atat normele juridice sau morale, cat si normele sociale, care prescriu modul in care se definesc relatiile dintre indivizi, regulile de actiune in institutii, normele vietii cotidiene, sau regulile de utilizare a tehnologiilor. Normele sociale sunt, in fond, modele prescrise de comportament pentru anumite situatii sociale.

Normele sociale au o mare diversitate si cuprind, practic, toata sfera existentei noastre sociale, astfel ca putem afirma ca traim, in permanenta, intr-un univers normativ. Abordarea normativitatii sociale poate fi facuta in doua maniere diferite. Pe de o parte, putem vorbi de norme ideale, respectiv de norme prescrise si, de regula, consfintite si exprimate formal. Spre exemplu, stabilirea unei limite de viteza in localitate, la 50 km la ora, reprezinta o norma formala. Numai ca, in viata sociala, se respecta de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (in sensul ca sunt respectate de cei mai multi dintre oameni), adica acele norme care reflecta modul prescris in care oamenii savarsesc, in realitate, anumite lucruri.

Daca, continuam exemplul anterior si am sta sa masuram viteza cu care merg in realitate, in medie, masinile intr-o anumita localitate am putea sa descoperim ca viteza medie maxima a acestora nu este cea prescrisa legal (pe care o putem considera ideala), de 50 km, ci posibil una superioara, sa spunem de 55 km la ora. Cu alte cuvinte, norma statistica este de 55 km la ora, comparativ cu cea definita ideal, de 50 km la ora.

Putem extrapola aceste idei si atunci putem vorbi si de o cultura ideala (definita in termeni normativi, asa "cum ar trebui sa fie" anumite produse culturale, norme etc.) si de o cultura reala. Intr-o astfel de situatie, atunci cand analizam cultura, avem de optat intre perspectiva de a o studia la un nivel ideal, respectiv la nivelul descrierilor si prescrierilor pre definite, recomandate, sau de a studia cultura reala.

Figura 3. 1. Structura culturii

Asa cum se observa in figura de mai sus, avem trei componente de baza ale oricarui tip de cultura. Putem insa observa, de asemenea, si alte doua componente care nu au fost prezentate pana acum si asupra carora ne oprim pentru a face cateva precizari conceptuale. Ori de cate ori avem asociate, intr-un complex cultural, idei si norme vom spune ca avem de-a face cu o ideologie (intr-un sens mai larg decat sensul obisnuit, care graviteaza doar in jurul teoriilor despre conducerea societatilor), iar pe de alta parte, orice asociere a unor obiecte si a unor norme, tot la nivelul unui complex cultural, formeaza o tehnologie. La fel ca si in cazul ideologiilor, avem de a face cu o definitie generica. Cu alte cuvinte, din punct de vedere cultural, orice tehnologie se poate reduce la un sistem sau complex (cultural) care reuneste anumite obiecte si anumite norme.

In cadrul culturii, tehnologiile, ocupa un loc cu totul special. Natura normativa a acestora poate fi definita sa o definim insa intr-un cadru mai larg decat cel al cunoasterii obisnuite. La nivel comun, reducem tehnologia la un sistem de obiecte si la normele tehnice de utilizare a acestora. Din punctul nostru de vedere avem, in realitate, cel putin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. Este vorba de normele tehnice, de normele de organizare si de normele sociale. Intre cele trei tipuri de norme exista diferente majore si, totodata, modalitati diferite de asimilare a lor in procesul de invatare normativa presupus de achizitia unei noi tehnologii.

Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a lansat cu mai multe decenii in urma un model teoretic menit a surprinde un procesul de invatare normativa diferentiata, teorie care s-a monetizat cu numele de "Teoria decalajului cultural" (cultural lag theory).

In aceasta teorie se considera ca, in procesul inovarii unei noi tehnologii, se produce, la nivelul utilizatorilor acesteia, un decalaj intre asimilarea normelor tehnice (primele asimilate deoarece fara ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) si asimilarea normelor de organizare precum si a celor sociale, norme care privesc reglementarea tuturor celorlalte componente ale vietii sociale care au tangenta cu noua tehnologie.

Acest decalaj genereaza pentru o anumita perioada de timp, o functionare slab performanta a institutiilor sociale. Daca luam spre exemplu, tehnologia automobilului, atunci vom considera ca, dincolo de normele strict tehnice a caror respectare permite functionarea masinilor, avem nevoie, pentru a utiliza tehnologia automobilului, si de norme de organizare (ex. regulile de circulatie), dar si de norme sociale, care se refera la modul in care oamenii utilizeaza, valorifica si isi schimba modul de viata datorita noului mijloc de transport. Aceste norme, in special cele de organizare si cele sociale nu sunt invatate doar de posesorii noi tehnologii. Masina poate fi proprietatea personala a cuiva, insa tehnologia este un bun public si, din acest motiv, toti membrii societatii in care a patruns aceasta tehnologie trebuie sa cunoasca aceste norme. Si pietonii cunosc regulile de circulatie, si ei stiu cum poate fi utilizata o masina in societate si ei sunt beneficiarii ei. Practic, toti membrii societatii, intr-o forma sau alta, trebuie sa tina cont de noua tehnologie.

La debutul noilor tehnologii, in special datorita normelor sociale, care sunt cel mai greu de schimbat si asimilat, comparativ cu cele tehnice si chiar cu cele de organizare, se produce un decalaj cultural, in sensul asimilarii treptate a celor trei tipuri de norme si formarea unor decalaje in internalizarea acestora. Aceste decalaje sunt, de altfel, cauza accidentelor "stupide" ca si a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au in faza de initiere. Este celebru cazul unui mic orasel din Australia, de la inceputul secolului al XX-lea, unde, desi existau doar doua masini, in prima saptamana ele s-au tamponat de trei ori (sa tinem cont si de faptul ca viteza acelor masini nu depasea cu mult viteza unor carute). La fel, televiziunea, un alt exemplu, la inceputurile patrunderii sale la nivel de masa, in societate, a produs practic in orice societate extrem de multe efecte negative datorita, in principal, suprautilizarii sale de catre telespectatori.

Totalitatea normelor dintr-o societate formeaza ordinea normativa. Aceasta reprezinta un element esential in caracterizarea unei anumite societati. Putem vorbi de societati caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe, adica societati in care exista o puternica presiune pentru respectarea normelor si societati in care exista o mare toleranta fata de incalcarea lor. Putem vorbi de altfel si de societati anomice, cu alte cuvinte, societati in care exista o disolutie (de un anumit grad) a ordinii normative. Termenul de anomie, in sens de disfunctionalitate normativa a fost propus de Emile Durkheim, fiind un concept central in analiza sinuciderilor propusa de sociologul francez in prima lucrare sociologica dedicata acestui subiect.

Nerespectarea normelor atrage, in orice societate, sanctiuni, in fapt pedepse. In sociologie, prin sanctiune vom intelege atat pedeapsa, cat si recompensa, in sensul ca a sanctiona un act inseamna a-i acorda un anumit tip de calificativ, fie pozitiv, fie negativ.

Pedepsele asociate unor norme (prevazute in eventualitatea incalcarii acestora) pot fi, din punctul de vedere al consecintelor lor asupra subiectilor care incalca respectivele norme, puternice sau slabe. Pe de alta parte, normele pot fi formale, adica exprimabile intr-o forma scrisa, (definita ideal), sau pot fi informale, respectiv fara o forma scrisa, impuse in practica sociala reala.

Daca luam in consideratie aceste doua caracteristici ale normelor, exprimarea lor formala sau informala si tipul de sanctiune, puternica sau slaba asociat acestora, atunci putem construi o matrice in care vom descoperi patru tipuri generice de norme sociale.

Figura 2.3. Matricea tipurilor principale de norme sociale

Aceasta clasificare este una cu care operam uzual in viata cotidiana, chiar daca nu in aceasta maniera. Legile penale exprima intotdeauna sanctiuni privative de liberate sau penalitati foarte mari ca si costuri pentru cei care le incalca, in timp ce legile civile au sanctiuni pecuniare moderate sau mici. La fel, normele morale au exprimate sanctiuni foarte dure, mergandu-se pana la izolarea (sociala) totala a individului in comunitate, in timp ce pentru majoritatea obiceiurilor incalcate nici nu exista, propriu-zis, sanctiuni.

Limbajul - pivotul culturii

Daca ne intoarcem pentru un moment la definitia culturii, formulata la inceputul acestui capitol, ne reamintim ca elementul fundamental al acesteia il reprezinta transmiterea culturala de la o generatie la alta. Aceasta transmitere reprezinta un proces de comunicare bazat, in principal, pe limbaj. Rezulta astfel ca limbajul (in primul rand limbajul natural) este un instrument esential pentru orice fel de cultura. Mai mult, asa cum am aratat, formele si modalitatile in care acesta functioneaza determina anumite profiluri ale culturilor in cauza.

Studiul limbajului este, din aceste motive, un mijloc esential de analiza a culturii. Atunci cand vorbim de limbaj avem in vedere, in primul rand, limba naturala, cum este in cazul nostru, limba romana, insa limbajul este definit mult mai larg, ca orice sistem de semne si de reguli de utilizare a acestora, capabile de a transmite mesaje sau semnificatii. Evident, codul morse este un astfel de limbaj, dar putem vorbi si de un limbaj non-verbal, de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificatii si sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificatii) si putem continua.

La baza oricarui limbaj stau semnele, care sunt unitati de semnificatie purtate de un semnal. Cea mai simpla definitie data semnelor ii apartine lui Umberto Eco, parintele semioticii (stiinta semnelor). El defineste semnele ca "orice este pus pentru altceva". Adica orice poate fi purtator de semnificatie, alta decat cea referitoare la sine. Plasa pe care o punem in autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn deoarece ea semnifica o interdictie de acces (locul acela este ocupat).

Semnalul este suportul fizic al semnului. Daca culoarea rosie a semaforului ne indica faptul ca trebuie sa ne oprim, ca pietoni sau ca soferi, lumina rosie ca atare reprezinta semnalul. Evident, aceleasi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale, asa cum acelasi tip de semnal poate avea asociate semnificatii diferite. Spre exemplu, aceeasi semnificatie a semaforului rosu poate fi data de un semn rutier, de cuvantul stop scris pe sosea, sau de un comportament specific al politistului. Pe de alta parte, lumina rosie poate sa ne transmita semnificatia de "oprire", dar ea (lumina rosie) poate fi un semnal utilizat de multe alte semne (semnificatii), ne poate indica, spre exemplu, ca un aparat de filmat este activ, ca intr-o anumita locatie avem un bar, sau ca o imprimanta sau un alt aparat nu functioneaza etc.

Prin definitie, orice limbaj presupune un set de reguli. Acestea pot fi de doua tipuri.

      Reguli sintactice, respectiv reguli de combinare a semnelor intre ele (un caz particular pentru limba naturala il ofera regulile gramaticale);

      Reguli semantice, respectiv reguli de corespondenta intre semne si realitatile (sau unitatile culturale)[3] la care ele se refera.

In afara acestor doua tipuri de reguli, limbajul nu poate exista. Dar nici noi nu putem gandi realitatea in afara unor asemenea reguli si, evident, in afara limbajului. Gandirea nu poate functiona fara semne si reguli de operare cu ele, adica fara limbaj. Exista vreo legatura intre modul in care gandim lumea naturala si sociala si limbajul pe care il avem? Doi cercetatori americani, antropologul si lingvistul Edward Sapir (1884-1939) si lingvistul Benjamin Lee Whorf (1897-1941), in anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie socanta[4]. Este vorba de ipoteza lui Whorf sau ipoteza Sapir-Whorf, care, in timp, a mai primit numele de teorie, sau ipoteza, a relativismului lingvistic.

Ipoteza stipuleaza faptul ca modul nostru de a gandi lumea, de a o intelege si de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care il posedam. Cu ale cuvinte, oamenii care au limbaje diferite, chiar limbi naturale diferite, vad si inteleg lumea in forme diferite. Putem spune asadar, ca un roman si un japonez ar putea sa vada lumea diferit pentru ca poseda limbi foarte deosebite una de alta. Am putea sa ne intrebam, spre exemplu, cum gandesc timpul chinezii, care nu au formule gramaticale pentru timp in limba lor, dar au in schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedam. Un fizician afirma chiar ca un copil chinez, datorita limbii pe care o invata inca din primii ani de viata, ar putea sa inteleaga teoria relativitatii a lui Albert Einstein (1879-1955) mai bine decat orice fizician european, din simplul motiv ca chinezii au un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. Invatarea limbii, presupune asadar invatarea relativismului.

Desigur, este o ipoteza provocatoare. Ea poate fi corecta, in special pentru acele limbi naturale care sunt foarte diferite, lipsite de o baza comuna de derivatie, care sa estompeze diferentele. Cu siguranta, diferentierea culturala intre diverse limbi naturale poate fi si mai importanta intr-o perspectiva istorica, in care relativismul lingvistic este mult mai mare.

Cultura, subcultura si contracultura

Cea mai simpla componenta a unei culturi poarta numele de element cultural. Un simplu obiect, o melodie, o norma de salut sunt exemple in acest sens. Aceste elemente functioneaza intr-o cultura doar intr-o maniera integrata, doar in cadrul unor complexe culturale. Acestea sunt sisteme in care sunt asociate mai multe elemente culturale. Dansul, spre exemplu, este un complex cultural, care reuneste muzica, versuri, norme pentru cei care danseaza (o componenta strict tehnica prin urmare), o anume imbracaminte etc. Mai multe comunitati pot avea aceeasi cultura de baza, insa pot avea complexe culturale proprii, capabile sa le diferentieze. Putem identifica astfel o cultura dominanta sau de baza si subculturi, culturi care apartin unor comunitati care utilizeaza cultura de baza majoritara, dar care si-au dezvoltat si anumite complexe culturale proprii. Subculturile pot sa apartina unor comunitati profesionale, de exemplu putem vorbi de o subcultura a medicilor, in care pot sa existe formule de comunicare proprii, un anumit stil de viata etc., dar putem identifica si subculturi ale unor comunitati ce au valori, norme si stiluri proprii de viata, de exemplu subcultura unor rockeri. Trebuie sa precizam insa ca termenul de "subcultura" nu are nici un fel de conotatie peiorativa. El se refera exclusiv la ideea apartenentei si, deci, a raportarii la o cultura dominanta, de baza, si nimic mai mult.

In situatia in care complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent in cultura dominanta, fata de care se afla intr-o relatie polara (fiind opuse acestora), atunci putem spune ca respectiva subcultura formeaza o contracultura. Comunitatile marginale, grupurile deviante ori sectele religioase, spre exemplu, dezvolta uzual contraculturi. In cazul unui grup devinat, membrii acestuia impartasesc o mare parte din normele, valorile si modelele de comportament din societatea dominanta, majoritara. Chiar daca avem in vedere, sa spunem, un grup de hoti de buzunare, acestia traiesc in locuinte, pot sa frecventeze aceleasi institutii ca restul membrilor comunitatii, consuma aceleasi produse culturale. Cu toate acestea ei au si o serie de valori contrare culturii dominante, spre exemplu, valorizeaza diferit, opus chiar, proprietatea privata, valorizeaza, la fel de diferit succesul in cariera, au comportamente opuse in raport cu anumite institutii, cum ar fi cele de control social.

Etnocentrism, xenocentrism si relativism cultural

Sa ne inchipuim ca un tanar barbat, dintr-un trib arhaic, de undeva din Oceania, care nu a vazut niciodata lumea pe care o numim noi "civilizata", ar veni in Romania pentru cateva zile si ar trai printre noi. Sa ne inchipuim ca el s-ar intoarce apoi in tribul sau unde ar fi pus de membrii tribului sau sa povesteasca ce a vazut in lumea civilizata. Ce ar putea povesti alor sai?

Destul de multe lucruri uluitoare. Spre exemplu, ar putea sa le spuna ca "oamenii aia albi sunt tare ciudati", ca in fiecare dimineata isi baga un betisor cu par in gura, pe care il plimba sau il rod cu dintii, ca femeile, absolut toate, isi acopera sanii cu tot felul de carpe, dar poate, cu mult mai terifiant decat aceste obiceiuri, el ar putea sa le povesteasca un lucru chiar scarbos acela ca oamenii aia albi nu sunt "normali", pentru ca nu mananca mancare proaspata, ci doar mortaciuni. Ei nu isi omoara singuri animalele, ci le iau gata moarte, vanate cu mult timp inainte. Ce sinistru sa mananci cadavre!!!

Cu siguranta ca si noua, la randul nostru, ni s-ar parea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tanarul barbat despre care vorbeam. Oamenii din orice societate tind sa considere produsele din propria cultura ca fiind superioare celor din alte culturi, de asemenea, ei cred ca obiceiurile si traditiile proprii sunt mai importante si mai corecte decat cele ale altor comunitati sau societati. Aceasta atitudine, de considerare a propriei culturi in centrul sistemului referential de raportare la realitatea sociala, poarta numele de etnocentrism. El exista in orice cultura fiind unul din factorii fundamentali ai conservarii identitatii culturale a unei comunitati. Adesea intalnim afirmatii de genul: "nimeni nu are, ca noi, traditii atat de vechi, mancaruri atat de bune, o tara atat de frumoasa si bogata, o istorie atat de eroica sau femei atat de frumoase".

Exista insa si o atitudine opusa etnocentrismului prezenta si ea in majoritatea societatilor. Este vorba de xenocentrism, care se refera la atitudinea potrivit careia produsele culturale ale unei culturi straine sunt superioare celor din propria cultura. Preferam spre exemplu, masini occidentale, asa cum si multi americani prefera masini japoneze, iesim, adesea, in oras sa mancam o pizza, sau un hamburger, si mai rar o mamaliga cu branza de burduf, am vrea, unii dintre noi, sa ne petrecem concediul intr-o tara exotica, la fel ca si multi occidentali de altfel.

Intotdeauna, in orice societate, pentru anumite produse culturale straine, exista credinta ca ele sunt mai bune, mai atractive sau mai interesante decat cele din propria cultura. Evident, xenocentrismul, ca mod de raportare la o cultura, este important pentru ca, fara el, nu ar fi posibila evolutia societatilor, evolutie determinata, in fond, de capacitatea de a prelua ceea ce poate fi valoros, util, important pentru viata oamenilor. Sa ne gandim ca fara xenocentrism, astazi, in Romania nu am fi avut televiziune, nici radio sau ziare, nu am fi avut autoturisme si multe alte lucruri, inventate de altii si preluate de noi de-a lungul timpului, in principal, pe baza unei astfel de atitudini.

Intr-o alta ordine de idei, trebuie sa spunem ca este destul de greu sa facem diferentieri intre culturi, capabile de a defini un anumit model referential. Este oribil sa mananci "cadavre", asa cum poate considera ipoteticul nostru vizitator, dar nici pentru noi nu e placut sa mananci soparle, serpi, pisici, creierul unei maimute omorata in fata ta, caini sau gandaci, desi exista comunitati care mananca astfel de produse. La urma urmei, la fel de sinistra este si pentru arabi ideea de a manca carne de porc. Ni se pare, pe de alta parte, stupid un dans sau modul in care se imbraca sau se picteaza niste "primitivi" din Amazon, dar de ce sa credem ca lor nu li s-ar parea, la randul lor "ciudat" modul in care tinerii danseaza la noi rock, sau modul in care barbatii si femeile se saruta?

Pentru noi anumite comportamente sunt "normale", au anumite semnificatii, insa trebuie sa fim convinsi ca si alte populatii au semnificatii pentru comportamentele lor. Aceasta atitudine, impusa de cercetatorii sociali, la origine de antropologi, de analiza a fiecarei culturi din propria ei perspectiva, poarta numele de relativism cultural. El exprima faptul ca toate culturile sunt echivalente din punctul de vedere al importantei lor, ele trebuind sa fie evaluate, daca dorim acest lucru, exclusiv din perspectiva propriilor lor criterii de raportare. Pentru acest motiv, in antropologie si sociologie, s-a propus, cu aproape un secol in urma, renuntarea la sintagma "comunitati primitive", utilizata masiv pentru comunitatile studiate in secolul al XIX-lea de antropologi si utilizarea in schimb a unui termen care nu este in sine peiorativ, acela de "comunitati arhaice", pentru toate acele comunitati indepartate de lumea noastra, pe care o consideram civilizata.

Contactul intre culturi. Aculturatie, acomodare si asimilare

Indiferent de perioada istorica si de locul de pe planeta in care au existat, sau exista, comunitati umane, este cert faptul ca oamenii din comunitati si societati diferite au interactionat si interactioneaza in permanenta. Culturile diferitelor societati au fost puse, in dealungul istoriei, in modalitati diferite, in contact. Atunci cand doua societati interactioneaza, culturile lor intra si ele in contact, existand mai multe tipuri de rezultate ale acestor contacte culturale.

Primul tip de rezultat al acestor interactiuni il reprezinta aculturatia. Aceasta reprezinta procesul prin care doua culturi, apartinand unor societati care intra in contact, genereaza produse culturale noi, complexe culturale specifice, rezultate din imprumuturile reciproce dintre ele. Aculturatia reprezinta mecanismul prin care se produce, cel mai des, schimbarea la nivelul culturii. Produsele sau complexele culturale create prin alaturarea sau integrarea unor elemente apartinand unor culturi diferite, conduc in timp la un nou tip de produse culturale, considerate uzual ca fiind proprii ambelor comunitati care interactioneaza.

Termenul de aculturatie a fost utilizat, initial, in antropologie, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, insa abia in prima jumatate a secolului al XX-lea termenul se va impune. Un moment de referinta in definirea acestui concept l-a constituit munca a trei mari antropologi, autori ai unui articol cadru, fundamental pentru definirea acestui concept, "Outline for the Study of Acculturation", un memorandum asupra conceptului de aculturatie aparut in 1935. Cei trei antropologi americani sunt Robert Redfield (1897 -1958) Ralph Linton (1893-1953) si Melville Herskovits (1895-1963).

Prin urmare, definim aculturatia ca fiind procesul prin care, ca urmare a contactului dintre doua culturi, se ajunge la aparitia unor complexe culturale noi, care au in componenta elemente din culturi diferite. Traista taraneasca cu fermoar, ca si balconul inchis si utilizat ca o veranda sunt doua exemple simple de aculturatie. Trebuie subliniat insa faptul ca, de multe ori, noile complexe ajung sa se impuna fiind uitata cu totul originea lor. Intr-un astfel de caz este greu sa mai poata fi considerate produse culturale specifice aculturatiei, ele devenind produse "autentice" ale unei anumite culturi. Ne mandrim, spre exemplu, astazi, cu sarmalutele din carne de porc considerandu-le autentic romanesti, desi ele, la origine, sunt otomane, chiar daca la turci, niciodata nu au avut in compozitie carne de porc.

Aculturatia este, adeseori, prezentata in corelatie cu un alt concept, acela de enculturatie, care se refera la asimilarea unei culturi, concept denumit in sociologie socializare. Acceptarea si internalizarea unei culturi se poate face, in prima faza, prin enculturatie, ca asimilare primara a propriei culturi sau, la un nivel diferit, prin aculturatie, prin imprumuturi din culturi diferite. In sociologie se prefera termenul mult mai larg raspandit, acela de "socializare", care va fi, de altfel, tratat separat intr-un capitol.

Doua culturi se pot afla in contact prelungit si pot, in final, sa conduca la o absorbtie a culturii unei populatii, de regula minoritare, de catre cultura unei populatii dominante. Acest proces poarta numele de asimilare si el poate fi definit ca fiind procesul prin care o cultura a unei comunitati si-a pierdut identitatea si a fost inglobata in cultura dominanta, respectiva populatie ne mai pastrand decat, cel mult, anumite complexe culturale proprii si, deci, cultura sa functionand, cel mult, doar ca o subcultura a culturii dominante. Un exemplu celebru il ofera populatia negrilor din America. Acestia si-au pierdut cu totul cultura de origine, practic ei nu mai pastreaza in prezent nimic din cultura africana a stramosilor. Mai mult, asa cum spunea un sociolog american, ei sunt cei mai americani dintre americani, pentru ca nu au mai pastrat absolut nimic din cultura de origine, in timp ce toti ceilalti americani, proveniti din Europa sau Asia, au pastrat numeroase complexe culturale originare, uneori chiar si limba sau religia.

Acomodarea sau adaptarea este procesul prin care doua culturi diferite ajung sa isi defineasca granite clare si sa convietuiasca, prin doua populatii diferite, care se afla in proximitate teritoriala si sunt obligate sa interactioneze. Intre cele doua culturi exista numeroase imprumuturi, deci procese de aculturatie, insa ambele isi pastreaza identitatea. Comunitatile asiatice, in marile orase, sunt exemple de comunitati cu culturi care s-au acomodat. Procesele de asimilare nu mai urmeaza, in aceste cazuri, aculturatiei.

Toate cele trei procese desemnate prin conceptele prezentate pot fi considerate ca avand o valoare referentiala pentru analiza schimburilor si a contactelor dintre diversele culturi si, mai general, pentru analiza evolutiei comunitatilor si a societatilor. Conceptele prezentate sunt foarte importante pentru instrumentarul teoretic care s-a impus in studiile culturale, insa trebuie sa mentionam faptul ca, dintre ele, cel care s-a monetizat intr-o forma cu totul deosebita in stiinta sociala este conceptul de aculturatie.

Rezumat

vvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvv