Etica lui Kant. Ratiune practica si metafizica a moravurilor

Etica lui Kant. Ratiune practica si metafizica a moravurilor

1. Locul eticii in opera lui Kant. Kant a considerat contributiile sale in filosofia morala cel putin la fel de importante ca cele din filosofia naturii. De fapt, el stabileste chiar "primatul ratiunii practice, sau subordonarea teoriei fata de practica, motivata de faptul ca libertatea e mai cuprinzatoare decat natura, iar inteligibilul sta la baza sensibilului" (M. Florian, op. cit. p. 167). Primatul ratiunii practice nu trebuie inteles insa intr-un mod prescriptiv: nici ratiunea practica nu poate impune nimic conceptului naturii, asa cum, la randul ei, ratiunea teoretica nu facea acest lucru. Domeniul mai larg al libertatii nu confera ratiunii practice autoritate dincolo de el.

Elaborarea filosofiei morale a lui Kant a avut loc in cateva etape. In prealabil, Kant publica Intemeierea metafizicii moravurilor (1785), apoi Critica ratiunii practice (1788) si, in 1797, Metafizica moravurilor.

2. Intemeierea metafizicii moravurilor. Aceasta opera kantiana are rolul de a pregati terenul pentru edificarea filosofiei morale, sau, in cuvintele lui Kant, de a cerceta si stabili principiul suprem al moralitatii (Immanuel Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor; Critica ratiunii practice, traducere de N. Bagdasar, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 11). Este alcatuita din trei parti: Trecerea de la cunoasterea morala a ratiunii comune la cunoasterea filosofica, Trecerea de la filosofia morala populara la metafizica moravurilor; Trecerea de la metafizica moravurilor la Critica ratiunii pure practice. Trei parti - trei treceri, necesare pentru elaborarea unei filosofii morale pure "pe deplin curatata de tot ce nu poate fi decat empiric" (Immanuel Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor; Critica ratiunii practice, ed. cit., p. 7). O filosofie morala curatata de tot ce este empiric este necesara deoarece o lege, pentru a-si afirma valabilitatea morala, cu alte cuvinte pentru a prescrie o obligatie, nu se poate sprijini doar pe autoritatea oamenilor, ci pe conceptele ratiunii pure. Legile morale nu sunt simple reguli practice, valabile pentru oameni, ci legi apriori, valabile pentru orice fiinta rationala.

3. Critica ratiunii practice. Analog Criticii ratiunii pure, cea de-a doua critica a lui Kant cuprinde o Teorie a elementelor ratiunii pure practice si o Metodologie a ratiunii pure practice. Teoria elementelor ratiunii pure practice are si ea o Analitica a ratiunii pure practice si o Dialectica a ratiunii pure practice.

Analitica ratiunii practice defineste acele judecati care cuprind o determinare universala a vointei si carora li se subordoneaza reguli practice. Principiile practice sunt maxime sau legi practice, in functie de conditionarea lor subiectiva (valabila pentru vointa subiectului) sau obiectiva (valabila pentru vointa oricarei fiinte rationale).

Legea fundamentala a ratiunii pure practice este: "Actioneaza astfel incat maxima vointei tale sa poata oricand valora in acelasi timp ca principiu al unei legislatii universale" (Immanuel Kant, op. cit., p. 118.).

Obiectele ratiunii practice sunt Binele si Raul. Obiectul ratiunii practice este inteles ca raportul dintre vointa si actiunea prin care s-ar realiza el sau opusul lui, considerate insa dupa un principiu al ratiunii. Pornind de la conceptele de bine si rau, Kant identifica categoriile libertatii, grupate cate trei sub cele patru titluri ale categoriilor intelectului pur: cantitate, calitate, relatie, modalitate.

Dialectica ratiunii practice examineaza antinomia ratiunii practice, rezultat al ambiguitatii notiunii de Bine suveran. Realizarea Binelui suveran de catre vointa noastra presupune legatura necesara dintre fericire si virtute. Legatura dintre fericire si virtute este analitica sau sintetica? Raspunsul, consecinta a examenului ambelor variante ale dilemei, este ca ea nu poate fi analitica, fiind deci sintetica. Insa, daca acceptam ca este sintetica, trebuie "sau ca dorinta de fericire sa fie mobilul maximelor virtutii, sau ca maxima virtutii sa fie cauza eficienta a fericirii" (Immanuel Kant, op. cit., p. 203). Ambele variante se dovedesc imposibile. Kant solutioneaza antinomia ratiunii practice facand referire la antinomia ratiunii pure.

4. Metafizica moravurilor. Prin Metafizica moravurilor Kant ofera cea de-a doua parte a doctrinei sale (pentru prima parte a doctrinei, privind metafizica naturii, publicase Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaften - 1786, dar aceasta nu reprezinta decat o parte a proiectului). Metafizica moravurilor este o lucrare arida, care trateaza despre Principiile metafizice ale teoriei dreptului, Teoria dreptului si Principiile metafizice ale teoriei virtutii. Diviziunea metafizicii moravurilor in teoria dreptului si teoria virtutii se datoreaza faptului ca exista doua feluri de legi ale libertatii, cu datoriile pe care le implica: legile juridice si legile morale.