Filme ale Holocaustului

Filme ale Holocaustului

Aproape ca nu a existat constiinta cinematografica, in epoca ascensiunii nazismului si mult timp dupa terminarea celui de al doilea Razboi mondial, care sa nu fi fost cutremurata de atrocitatile comise impotriva evreilor.

Ne vom opri asupra a trei dintre filmele care abordeaza tema Holocaustului: Magazinul de pe Strada Mare, Ján Kadár si Elmar Klos, (1965), Toba de tinichea de Volker Schlöndorff, (1979), si Lista lui Schindler de Steven Spielberg (1993). Cel dintai e o drama aparent simpla, traita de niste oameni cu totul si cu totul comuni. Ba mai mult, tamplarul Anton Brtkó pare la inceputul filmului mai curand erou de comedie: un fel de calca-n strachini, unul caruia munca nu prea-i place, umbland mai mult cu ochii dupa stele: destinul sau puternic dramatic nu se lasa descoperit decat tarziu, dupa ce cumnatul sau, un fascist local, il "improprietareste" cu micul magazin de nasturi al unei batrane evreice. Simplitatea povestirii lui Ladislav Grossman - povestire care a stat la baza scenariului - n-ar fi inspirat poate incredere unor regizori grabiti si atrasi mai ales de subiecte spectaculoase. Constant preocupati insa de problematica grava a omului contemporan, cei doi regizori cehi, Ján Kadár si Elmar Klos - care alcatuiau un cuplu cunoscut anterior prin lucrari ca Moartea se numeste Engelchen si Acuzatul - au sesizat rezervele de dramatism, specificul profund cinematografic al evolutiei unor caractere cuprinse in povestire si au colaborat cu autorul la realizarea scenariului. Drama angajeaza doar doua personaje, celelalte fiind simple anexe, necesare atmosferei si inaintarii conflictului. Tamplarul Brtkó se vrea detasat de elementele care tulbura viata poporului slovac in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dispretuieste fascismul, dar cu un dispret indiferent, pasiv: nu-si vede decat de micile lui necazuri familiale si suporta cu stoicism mustrarile unei sotii agresive si indolente. Un asemenea fel de a se comporta i se pare lui cinstit si e mandru de aceasta. Cinstea lui e insa superficiala caci, pusa la incercare, cedeaza in fata tentatiei de imbogatire. Cumnatul sau, comandant al organizatiei fasciste locale, ii ofera patronajul unui magazin evreiesc (era in perioada persecutiilor fasciste impotriva evreilor) si eroul nostru primeste mai mut de frica sotiei si a comandantului. Nu are insa puterea sa-si exercite misiunea de patron. Starea d-nei Lautmann, batrana proprietara a neinsemnatului magazin de nasturi, ii face mila si accepta compromisul pe care comunitatea evreiasca i-l propune: o lasa pe batrana sa creada ca lucrurile se afla in matca lor normala. Surda si aproape fara vedere, batrana Lautmann traieste in afara timpului, fara a pricepe o iota din cele ce se intampla in jurul ei; ea poarta pe figura un permanent zambet preventiv si-l socoate pe Brtkó un salariat angajat s-o ajute. De aceea ii si povesteste viata ei si a rudelor, ii arata casa cu toate amintirile (in care batrana se afla ingropata cu intreaga ei fiinta), ba chiar ii canta si danseaza, dupa un vechi patefon, intr-un mod induiosator-rizibil. Efecte exceptionale obtin regizorii din contrastul acesta creat intre realitatea psihologica a batranei si fondul exterior grav pe care e grefata aceasta realitate subiectiva.

Calea spre intelegerea deplina a evenimentelor in mijlocul carora traieste va fi, pentru Brtkó, un drum cu multe ocolisuri si cu multe piedici. De la acceptarea inconstienta a unui gest inuman, pana la hotararea din final cu care plateste toate greselile, partitura lui Brtkó e incarcata de chinuitoare intrebari, de justificari, de visuri. Toate acestea insa nu se afla expuse intr-o maniera spectaculoasa, , ci tratate intr-un neostentativ limbaj cotidian, cu subtile nuantari.

Dupa ce va intelege situatia in care se afla, eroul va oscila permanent intre mila si frica, acesti doi poli ai existentei sale inchizand un spatiu in care se consuma o drama de o rara intensitate. Protejand-o pe batrana Lautmann si incercand s-o scape de deportare, Brtkó se manifesta ca un ins cu mari rezerve de umanitate, exprimate intr-o comportare simpla, sincera, fireasca. Cuprins insa de frica in fata persecutiilor naziste, ezita - numai pentru o clipa - si vrea s-o denunte pe batrana; nu are putere si atunci, intr-un suprem gest de a o salva, o ucide din greseala. De aici incepe un sever proces care presupune reconstituirea intregii sale comportari. Si concluzia este necrutatoare: trebuie platit pentru lasitate, pentru frica, pentru inconsistenta si inconstanta notiunii de cinste, pentru tot. Gestul sinuciderii este in acelasi timp o acuzatie si o incercare de salvare.

Filmul se impune - dincolo de ideile generoase pe care le promoveaza - printr-o excelenta interpretare. Doi actori remarcabili sustin desfasurarea dramei la un nivel care ar face cinste oricarei cinematografii. Josef Kroner, in rolul lui Anton Brtkó, are de strabatut game si tonalitati foarte intinse si actorul face dovada unei exceptionale inzestrari. Simplitatea gestului, autenticitatea si nuantarea fina a starilor sufletesti sunt "armele" cu care actorul castiga "batalia" cu un rol foarte greu. Pe aceleasi coordonate se inscrie creatia - de o vibranta simplitate si omenie - a actritei poloneze Ida Kaminska in rolul batranei Lautmann.

In Statele Unite, unde a fost selectionat pentru premiile Oscar, filmul s-a bucurat de o excelenta primire. Criticul Paul Michael sustine ca, fiind unanim apreciat, Magazinul de pe Strada Mare a fost singurul film cu adevarat premiabil: "Iata un film distins in toate sensurile acestui cuvant, excelent regizat de Ján Kadár si Elmar Klos si excelent interpretat de minunata Ida Kaminska."

Cucerind premiul Oscar 1965 pentru cel mai bun film strain, iar interpretii principali fiind laureati la Cannes, Magazinul de pe Strada Mare incununa o etapa de performanta in activitatea celor doi regizori.