Consonante -
disonante
Se afirma uneori ca raportul
intre consonanta si disonanta e o chestiune
conjuncturala, el modificandu-se de-a lungul timpului. In realitate aceasta chestiune tratata cu
superficialitate impinge spre relativism intreaga noastra scara
valorica referitoare la muzica. Clasificarea actuala a
disonantelor si consonantelor coincide, in mare, cu cea
facuta de Jean de Garlande la inceputul secolului XIV.
Mentinerea aproape neschimbata a
impartirii intervalelor consonante si disonante de-a lungul a
peste sase sute de ani conduce la concluzia ca exista o
clara componenta obiectiva in alcatuirea acestor
clasificari. Departe de a fi numai o rezultanta a
unui proces istoric, de evolutie stilistica sau psihologica, armonia
s-a creat si se creaza pe baze acustico - fiziologice foarte solide.
Nu este locul aici sa intram in profunzimea
acestor chestiuni. Cei interesati pot cerceta scrierile pe aceasta
tema ale unor Pitagora sau Vitruviu, ale clasicilor Galileo, Kepler si
Newton, modernilor Durute, Helmholtz sau Hindemith
si, desigur, ale unor cercetatori contemporani ca David Cope.
Elementele unui acord se
raporteaza la un sunet de referinta. In fapt, nu ele insele ci ascultatorul efectueaza
aceasta actiune. Gasirea sunetului de referinta
este una dintre activitatile principale ale
demersului muzical. In general, sunetul de referinta al unui acord va fi acela ale carui armonice naturale coincid cu
elementele acordului sau cu cat mai multe dintre acestea.* Nu trebuie sa confundam sunetul de
referinta cu sunetul cel mai grav al unui acord). Este adevarat ca istoria muzicii,
in special a celei europene, cea care s-a specializat in explorarea
teritoriilor armoniei, reprezinta un drum de la simplu spre complex
adica de la uzul acordurilor de trei sunete la emiterea simultana a
cinci sau sase sunete diferite. Acest proces nu se
desfasoara insa la infinit.
El poate sa continue pana cand tensiunile
echilibrate dar juxtapuse fac sa se diminueze intr-atat influenta
sunetului de referinta incat dispare sentimentul de
aderenta la acesta. Ajuns in acest punct, discursul
melodico-armonic pierde cea mai mare parte din ratiunea de a continua.
Raman desigur celelalte dimensiuni: ritmul, expresia, timbrele. Fenomenul este specific pentru un larg segment din muzica culta a
zilelor noastre.
