INTONATIA TEMPERATA

INTONATIA TEMPERATA

Pentru inlaturarea dificultatilor provocate de respectarea in executie a microintervalelor intonatiei absolute (naturale), s-a convenit ca acestea sa fie anihilate prin utilizarea sunetelor temperate (nenaturale).

Exista doua feluri de temperare a sunetelor: temperare egala si neegala - ambele obtinandu-se prin diviziunea matematica a octavei, deci nu prin rezonarea naturala a corpurilor.

a) in temperarea egala, octava se divide in 12 semitonuri de marime constanta; valoarea acustica a unui semiton fiind de 100 centi sau 25,08 savarti. Semitonul de aceasta valoare poarta in teorie numele de semiton temperat.

a)       in temperarea neegala, octava se divide prin 53 de come, de unde rezulta semitonul de doua dimensiuni (temperare neegala): semitonul diatonic, de 4 come, si cel cromatic, de 5 come, ca in sistemul "Mercator-Holder'.

Sistemul de intonatie imaginat de Nicolaus Mercator (1620-1687), matematician si astronom german, si de William Holder (1614--1696), teoretician englez, a fost dedus pe cale matematica, impartindu-se octava in 53 come, valoarea unei come fiind aiciredata prin relatia adica de 5,68 savarti.

Redam mai jos valorile sistemului "Mercator-Holder' in come si savarti:

Valoarea in savarti

Rapoarte in come

Valoarea in savarti

O utilizare restransa a sistemului intalnim numai in didactica solfegistica, pentru ca ilustreaza cit se poate de elocvent diferenta dintre semitonul diatonic si cel cromatic:

Din cauza, diferentei dintre semitonul diatonic si cel cromatic, multi considera sistemul ca fiind netemperat, desi el rezulta din calcule pur matematice, nu din fenomenul producerii naturale a sunetelor.

În practica artistica, sistemul "Mercator-Holder"- nu se intalneste. Cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste sistemul egal temperat, care este utilizat pe scara larga in muzica, fiind unicul sistem de intonatie la instrumentele cu claviatura (instrumentele cu sunete fixe). Teoria muzicii retine, dintre sistemele temperate, numai pe acesta a! intonatiei egal temperate, asa incat, orice referire la intonatia temperata intalnita in lucrarea de fata are in vedere intonatia egal temperata.

Prin temperarea egala, sunetele cu frecvente foarte apropiate se unifica in mod absolut, intr-o octava realizandu-se astfel 12 puncte de intonatie egal departate.

Scara temperata utilizand sistemul de diezi:

Valoarea in savarti

Rapoartele in semitonuri temperate

Scara temperata utilizand sistemul de bemoli:

Valoarea in savarti

Rapoartele in semitonuri temperate

Consecintele temperarii egale a sunetelor pot fi rezumate in cele ce urmeaza:

dispare orice fel de coma ce diferentia, in intonatia netemperata, unele sunete cu frecvente apropiate (coma enarmonica, coma sintonica etc.);

- semitonul diatonic se egalizeaza in mod absolut cu cel cromatic.
În consecinta:

toate intervalele sistemului - deci si sunetele lui - devin implicit
temperate, pierzand puritatea intonatiei acustice;

- devine posibila enarmonia absoluta, reducandu-se la 12 numarul sunetelor dintr-o octava:

Do Do

Importanta muzicala a sistemului intonatiei temperate

Conceputa in domeniul fizicii si matematicii, scara egal temperata, in pofida faptului ca aduce o saracire evidenta a materialului sonor si a capaci­tatii lui de expresie, a fost adoptata ulterior, din ratiuni practice, de catre toti muzicienii.[1]

Ea se impune o data cu afirmarea tonalitatii ca principiu de lucru, deci prin generalizarea creatiei in stil omofon (armonic).

Prin adoptarea intonatiei egal temperate, devin posibile :

trecerile dintr-o tonalitate in alta pe parcursul discursului muzical (modulatia);

transpunerea modului major si minor pe oricare sunet din cele 12 ale scarii temperate;

avantul creatiei pentru instrumentele cu sunete fixe, cum sunt: orga, clavecinul, pianul (instrumente cu claviatura) si harpa.

Paul Hindemith, cunoscutul compozitor german, referindu-se la valoarea practica a sistemului egal (bine) temperat, afirma:

"Temperarea egala a intonatiei este una din cele mai geniale inventii ale spiritului uman'.[2]

În acelasi timp insa, tot el precizeaza ca "este primejdios sa oferim auzului numai muzica temperata, intrucat se obisnuieste cu o sonoritate in continuu terna (fara culoare) - asemanatoare unui gust denaturat cu alimente picante -uitandu-se astfel sensul raporturilor naturale'.[3]

Cu privire la capacitatea expresiva a materialului sonor apartinand celor doua sisteme netemperate (Pitagora si Zarlino), un autor german se exprima destul de elocvent cand afirma:

"Daca se prefera o interpretare mai dinamica, aceasta se obtine cu ajuto­rul valorilor pitagoreice, deci subliniind elementul succesiv (melodic - n.a.); daca se doreste o interpretare oarecum statica (asezata - n.a.), aceasta se obtine prin mijlocirea valorilor zarliniene (natural-armonice), subliniindu-se astfel elementul simultan (armonic - n.a.)''.[4]

În sistemul intonatiei temperate, interpretarea mai mult sau mai putin expresiva depinde numai de maiestria interpretului, care poate suplini imperfectiunile sistemului prin alte mijloace, cum sunt: accentuarea, articularea, nuan­tarea, frazarea etc. - intr-un cuvant - prin cunoasterea si trairea emotionala intensa a discursului muzical.

Pot coexista in creatie

sistemele intonatiei netemperate cu cele ale intonatiei egal temperate ?

Sunt destui muzicieni si teoreticieni care raspund afirmativ acestei intrebari, iar convietuirea de cateva veacuri a acestor sisteme confirma suficient de convingator acest lucru.

"Exista inca in zilele noastre pitagoricieni convinsi si zarlinieni nepocaiti. In timpul auditiei unui concert orchestral trebuie sa se concilieze (impace) unii cu altii, si toti cu partizanii temperamentului egal'.[5]