TEORIA MUZICII

TEORIA MUZICII

. Senzatia de sunet

In fiziologie, prin sunet se intelege senzatia produsa asupra organului auditiv de catre vibratiile naturale ale corpurilor impulsionate din afara pe calea undelor atmosferice.

Notiunea de sunet este, in consecinta, de ordin fiziologic, in natura corespunzandu-i vibratiile corpurilor elastice.

Studiul fiziologic al sunetului priveste, asadar, latura senzitiva a fenomenului, adica afectul pe care-l produce asupra simtului auditiv miscarile vibratorii patrunse in organism si modalitatea de transformare

a acestora - prin calitati noi - in senzatie sonora.

. Mecanismul auditiei

Miscarile vibratorii ajunse pe calea undelor (sonore) la urechea noastra impulsioneaza (sesizeaza) timpanul care, fiind si el corp elastic, vibreaza la unison cu sursa sonora.

De aici, impulsurile vibratorii se transmit urechii interne unde se afla fibrele Corti" (cca. 25.000 la numar), un fel de filamente microscopice, terminatii ale nervului acustic, care vor transmite fenomenul spre zona auditiva a sistemului nervos (spre creier), unde

se localizeaza senzatia de sunet ca proces al constiintei noastre.

La nivelul creierului, au loc procese complexe de analiza si comparare a unui sunet cu altul, sau chiar cu fenomene de alta natura.

Vibratiile pot fi considerate sunet numai dupa ce senzatia auditiva a fost prelucrata - analizata si sintetizata - de catre sistemul nervos central.

Capacitatea omului de a sesiza, compara si intelege lumea nesfarsita a sunetelor - a combinatiilor si formelor complexe pe care acestea le primesc in opera de arta - formeaza ceea ce numim auz muzical.

. Domeniul (campul de audibilitate)

Se numeste domeniu sau camp de audibilitate totalitatea sunetelor ce pot fi percepute de aparatul auditiv al omului. In stiinta, acest domeniu mai poarta numele de spectru - audio.

Limitele pe baza carora se stabileste campul sonor auditiv se refera la trei dintre parametri naturali ai sistemului: inaltime, durata si intensitate.

a. Limita audibila determinata de inaltimea sonora

Campul sonor perceptibil de catre urechea omului, din punct de vedere al inaltimilor, se cuprinde intre sunetul cel mai grav avand 16Hz (Do - 2 din sub contraoctava) si cel mai acut aproximativ 20.000Hz.

Sub limita inferioara a acestui spatiu - deci sub 16Hz - se afla domeniul infrasunetelor, perceperea vibratiilor putand fi numai tactila sau optica; iar deasupra limitei superioare - deci peste 20.000Hz - se afla domeniul ultrasunetelor.

Aceste limite minima si maxima frecventelor audibile) variaza insa de la un individ la altul si chiar la acelasi individ in raport cu varsta, capacitatea auditiva a omului scazand pe masura ce inainteaza in varsta.

Cercetarile biologice dau urmatoarele limite superioare audibile in functie de varsta:

- pana la 20 de ani = 20.000Hz

- pana la 35 de ani = 15.000Hz

- pana la 50 de ani = 10 - 12.000Hz

- pana la 65 de ani = 5 - 6.000Hz

Trebuie sa facem insa o distinctie neta intre posibilitatea fizio- logica (senzitiva) a omului de a percepe un spatiu sonor atat de larg si cel relativ restrans folosit in practica artistica inainte de a fi aparut generatorul electronic emitator al tuturor sunetelor posibile din punct de vedere fizic.

Exista, de asemenea, si imperfectiuni determinate de lipsa unei educatii sistematice a auzului in sensul perceperii selective a celor mai mici diferente dintre sunete (microsunetele), caci, in general, educatia auditiva se formeaza pe calapodul muzicii europene occidentale, structurata - dupa cum se stie - pe intervalele ton - semiton.

b. Limita audibila determinata de durata sunetelor

Din punct de vedere fiziologic, perceperea unui sunet necesita o

durata minima de la emiterea care se afla in relatie directa cu frecventa si amplitudinea sunetului respectiv.

Pe cale experimentala, durata minima de percepere auditiva este evaluata la 3-4 perioade de oscilatie pentru un sunet cu frecventa de 1.000Hz si de intensitate medie, limita sub care auzul nostru nu percepe o senzatie de sunet, ci una de pocnet.

Pentru celalalt pol al permeabilitatii fiziologice a duratelor (durata maxima) in mod firesc nu exista limite precise, acestea diferind de la individ la individ.

S-a constatat totusi ca orice prelungire excesiva a unui acelasi sunet sau acord peste o anumita limita fiziologica provoaca oboseala auzului, slabindu-i capacitatea de concentrare si atentie.

c. Limita audibila determinata de intensitatea sonora

Intensitatea sonora suportabila auzului omenesc variaza intre un prag inferior insemnat prin zero foni (decibeli) dedesubtul caruia sunetele nu se mai aud si altul superior, de circa 140 foni (decibeli), dincolo de care sunetele nu mai pot fi auzite corect, deoarece volumul mare de intensitate distorsioneaza perceperea auditiva, producand chiar senzatii auditive dureroase (pragul durerii).

Pana la urma, supradimensionarea intensitatii unor sunete sau zgomote peste limitele fiziologice admise (trecerea dincolo de pragul durerii), are drept consecinta deteriorarea si compromiterea aparatului auditiv - organul prin care omul isi formeaza constiinta despre lumea sonora inconjuratoare.

O oboseala periculoasa a auzului - ducand chiar la deteriorarea si distrugerea capacitatii auditive - intervine in cazul folosirii excessive a intensitatilor maxime, mai ales pe calea aparatelor electro-acustice (radio, disc, banda magnetica).

O muzica tratata de aceasta maniera nu constituie altceva decat un alt tip de poluare sonora, la fel de primejdios ca si cel provocat de zgomotele excesive din mediul inconjurator.

Auzul, spre deosebire de alte organe ale simturilor, este mult mai expus si foarte sensibil.

Ochii pot fi inchisi - spre exemplu - dupa dorinta, pe cand urechile nu, ele nu au pleoape.

Din punct de vedere biologic, supunand mai mult timp organul auditiv actiunii obositoare a unor excitatii sonore, apar cu siguranta fenomene patologice care duc la surzenie, asa cum se intampla cu persoanele care depun o activitate indelungata in medii sonore puternice, uneori chiar si cu instrumentistii unei orchestre.

La fel, fenomenul slabirii capacitatii auditive se inregistreaza la multi dintre cei ce frecventeaza discotecile si reuniunile lipsite de control artistic si lasate in voia reverberarii intensive maxime a sonoritatilor de pe disc sau banda magnetica, supunand aparatul auditiv presiunii nocive a multor decibeli ce n-au nici o legatura cu satisfactiile de ordin estetic.

. Sunet muzical si zgomot

a. Un sunet se considera muzical daca are frecventa (inaltimea) determinabila, adica o inaltime precisa, fiind efectul vibratiilor repezi si periodice (isocrone) ale corpurilor sonore.

Dupa numarul vibratiilor de care este produs, sunetul muzical se prezinta sub doua forme: simplu (pur) si compus (timbrat).

Sunetul muzical simplu rezulta dintr-o vibratie unica - fara armonice - si se poate obtine numai in laboratoare acustice prin aparate electronice speciale.

El mai poarta numele de sunet sinus, deoarece in exprimarea grafica se reda printr-o singura linie sinusoidala.

Sunetul muzical compus (timbrat) rezulta din concomitenta mai multor sunete simple denumite armonice, asa cum a fost descris mai inainte.

Prin natura lor, toate sunetele muzicale - cu exceptia sunetelor sinus - sunt sunete compuse (timbrate).

b. Un sunet se considera zgomot in cazul in care nu are inaltimea precisa, fiind efectul vibratiilor neuniforme si periodice (neomogene).

Expresia grafica a zgomotului.

Muzica foloseste - in principal - sunete cu inaltimi precise (muzicale), dar, pentru anumite efecte si imagini artistice, utilizeaza expresiv si zgomotele, in care scop si-a faurit si instrumente speciale (instrumente de percutie neacordabile).

. Proprietatile (calitatile) fiziologice ale sunetului

In contact cu facultatile auditive ale omului, calitatile fizice (naturale) ale vibratiilor se transforma - asa cum s-a mai aratat - in proprietati (marimi) fiziologice, dupa cum urmeaza:

- frecventa vibratiilor se percepe auditiv ca inaltime sonora;

- continuitatea in timp a vibratiilor se percepe auditiv ca durata;

- amplitudinea vibratiilor se percepe auditiv ca intensitate;

- forma spectrala a vibratiilor (compozitia in armonice) se percepe auditiv ca timbru.

Aceste patru proprietati naturale determina, deci, pe plan fiziologic, ceea ce numim si percepem obisnuit, ca sunet muzical.

In conditiile dezvoltarii remarcabile a tehnologiei electroacustice din zilele noastre, putem adauga - in studiul fiziologiei sonore - si spatialitatea, o noua dimensiune a sonoritatilor ce se afla in curs de valorificare din ce in ce mai eficienta in arta muzicala.

a. Inaltimea sonora

Prin inaltime sonora se intelege - in fiziologie - senzatia pe care frecventa vibratiilor o produce asupra simtului nostru auditiv.

Datorita inaltimii, un sunet oarecare ne apare mai acut sau mai grav fata de alte sunete, de aceea, inaltimea este criteriul principal de organizare si folosire a spatiului sonor pe plan intonational.

Din punct de vedere muzical, inaltimea sta la baza evolutiei si dezvoltarii artei sunetelor, din jocul variat de inaltimi sonore rezultand in muzica cele trei principale forme ale expresiei intonationale: melodia, armonia si polifonia.

Melodia - mijlocul primordial de expresie al artei sonore - se compune din succesiuni de sunete de diferite inaltimi, dispuse intr-o ordine succesiva (diacronica).

Armonia - se compune, de asemenea, din sunete de inaltimi diferite, dar dispuse intr-o ordine sincronica de realizare (suprapuneri de acorduri).

Polifonia - arta imbinarii si suprapunerii mai multor melodii - foloseste, de asemenea, inaltimi sonore in ambele sensuri ale realizarii artistice: linii melodice (plan orizontal) si suprapuneri acordice (plan vertical).

De altfel, toate sistemele muzicale intonationale melodice, armo-nice si polifonice - incepand cu cele simple si primitive pana la cele complexe utilizate in creatia contemporana - pleaca de la conditiile fiziologice ale perceperii inaltimii sunetelor si de la organizarea artistica a materialului sonor dupa acest criteriu.

Originea tuturor sistemelor intonationale rezida, asadar, in

posibilitatea fiziologica a omului de a percepe complexul de sunete de diferite inaltimi si de a le conferi - prin mijlocirea muzicii - un sens estetico-emotional bine definit.

b. Durata sunetului

Privita sub aspect fiziologic, prin durata se intelege senzatia scurgerii (desfasurarii) in timp a oricarui fenomen, deci si a celui sonor.

Ca dimensiune de ordin muzical, durata reprezinta axa pe care evolueaza si se desfasoara in timp toate componentele muzicii, ea fiind elementul care configureaza ritmul, factorul de impuls, de miscare si propulsie al intregii arte sonore.

Intr-adevar, variatele posibilitati de combinare a duratelor muzicale exprimate prin valori auditive (sunete) si neauditive (pauze) duc la conturarea ritmului in forme structurale infinite: de la ritmurile simple primare, pana la cele mai complexe, asa cum se prezinta in creatia contemporana.

c. Intensitatea sonora

Prin intensitate sonora - in sens fiziologic - se intelege senzatia pe care o produce asupra organului nostru auditiv amplitudinea (volumul vibratiei).

Cu cat presiunea acustica - in speta amplitudinea vibratiilor - este mai mare, cu atat creste si intensitatea sunetului rezultat, si viceversa: cu cat presiunea acustica este mai mica, in aceeasi masura intensitatea sunetului descreste.

Limbajul muzical este unicul mijloc prin care se confera intensitatii sonore sensuri si valente expresive, emotionale, ce vin sa se adauge celor obtinute pe plan intonational si ritmic.

Sirul nesfarsit de nuante muzicale - cu infinitele lor posibilitati de gradare - isi are pornirea de la intensitatea sunetelor care genereaza dinamica muzicala - arta de a reda discursul muzical in nuantele si cu accentele cele mai expresive.

d. Timbrul sonor

In procesul auditiv, forma complexa (spectrala) a vibratiilor, din care rezulta armonicele, se percepe ca timbru - calitatea fiziologica ce distinge sunetul dupa sursa care l-a produs (coarda, coloana de aer, mem- brana, bara metalica sau din lemn, generatorul electronic, vocea etc.).

Explicatia stiintifica a existentei acestei calitati in fiecare sunet muzical o constituie - dupa cum s-a mai aratat - fenomenul rezonantei naturale (principiul armonicelor).

Timbrul sonor poate fi variat ca expresie: luminos, deschis, stralucitor, taios, patrunzator, catifelat, moale; ori intunecat, inchis, strident, dur, metalic, sumbru, mat etc.

Pentru muzica folosirea cu maiestrie a timbrurilor vocale si instrumentale constituie una din conditiile acestei arte.

Prin structura ei o melodie poate suna - mai bine la trompeta si mai nesemnificativ la pian; la fel si in cazul realizarilor armonice si polifonice.

Varietatea coloristica ce se obtine prin diferite imbinari de voci si instrumente - imagistica sonora - are punctul de plecare in jocul timbrurilor.

Intocmai ca in pictura, diferitele imbinari de timbruri sonore (paleta componistica) sugereaza, in compozitie, plasticitatea, pregnanta si expresivitatea imaginii artistice.

Vom consemna mai jos, intr-o diagrama - pentru a ne fi mai evidente - relatiile ce se statornicesc intre fenomenul sonor natural si cel muzical - expresiv, pe baza celor patru proprietati ale acestuia, care constituie, totodata, marile dimensiuni de organizare artistica ale muzicii.

TEMPOUL MUZICAL

Gradul de miscare sau viteza in care se desfasoara orice piesamuzicala a primit numele de tempo. El reprezinta unul din factorii deo importanta deosebita, caci nimic nu denatureaza interpretarea unei piese muzicale ca un tempo gresit, in neconcordanta cu conceptia compozitorului sau cu caracterul acesteia.

Tempoul muzical se reda in scris prin mijlocirea unor termeni provenind din limba italiana si avand o raspandire universala, al caror efect este de doua feluri:

 termeni indicand o miscare constanta,

 termeni indicand o miscare variabila,

. Termenii principali indicand o miscare constanta

a. Miscarile rare

 Largo (M.M. 40-46) - larg, foarte rar

 Lento (M.M. 46-52) - lent, lin, domol

 Adagio (M.M. 52-56) - rar, asezat, linistit, comod

 Larghetto (M.M. 56-63) - rarisor

b. Miscarile mijlocii

 Andante (M.M. 63-66) - mergand", potrivit de rar, linistit

 Andantino (M.M. 66-72) - ceva mai repede decat Andante

 Moderato (M.M. 80-92) -moderat, potrivit

 Allegretto (M.M. ) - repejor, putin mai rar decat Allegro.

c. Miscarile repezi

 Allegro (M.M. 120-138) - repede

 Vivace (M.M. 152 - 168) - iute, viu

 Presto (M.M. 176-192) - foarte repede

 Prestissimo (M.M. 200-208) - cat se poate de repede

. Termenii indicand miscarile gradate sau progresive (cu utilizarea cea mai raspandita)

a. Pentru rarirea treptata a miscarii

 rallentando (rall) - rarind din ce in ce mai mult, incetinind miscarea;

 ritardando (ritard) - intarziind, rarind;

 ritenut (rit) - retinand, incetinind miscarea

_{ slargando (slarg) - largind, rarind}

b. Pentru accelerarea treptata a miscarii:

 accelerando (accel) - accelerand, iutind din ce in ce mai mult;

 affrettando (affret) - grabind;

 incalzando - zorind, insufletind miscarea;

 precipitando - precipitand, grabind;

 stretto - ingustand, stramtand, iutind;

 stringendo - strangand, grabind miscarea;

c. Pentru revenirea la tempoul initial

 a tempo

 tempo primo (tempoI)

 come prima

 al rigore del tempo

In cazul ca o lucrare trebuie sa se execute intr-o miscare libera, ce se lasa la aprecierea interpretului, se utilizeaza expresiile:

 senza tempo - fara tempo precis

 a piacere - dupa placere

 ad libitum - dupa voie, liber

 rubato - tempo liber

Efectul tuturor gradelor de miscare poate fi augmentat sau diminuat prin expresiile urmatoare:

 assai - foarte (Allegro assai = foarte repede)

 molto - mult

 meno - mai putin

 un poco - cu putin

 poco a poco - putin cate putin

 troppo - foarte

 non tropo - nu prea mult

 piu - mai

NOTATIA MUZICALA

Notatia sau semiografia muzicala constituie sistemul de comu- nicare pe calea scrisului a operelor de arta. Ea se compune dintr-un repertoriu de semne conventionale grafice prin care se redau elementele componente ale limbajului muzical, precum si relatiile ce se produc intre acestea in cadrul operei de arta.

Studiul notatiei muzicale incepe prin cunoasterea reprezentarii grafice a celor patru insusiri naturale ale sunetului: inaltimea, durata, intensitatea si timbrul, fiecare dintre acestea notandu-se prin semne speciale.

. Notatia inaltimii

Reprezentarea grafica a inaltimilor sonore se face prin urmatoarele elemente: note, portativ, chei, semnul de mutare la octava si alteratii.

a. O nota, in functie de cheia folosita si de locul pe care-l ocupa pe portativ, sau in afara lui, reda un anumit sunet din scara generala muzicala, deci inaltimea acestuia.

b. Pe portativ se inscriu principalele semne ale notatiei muzicale: cheile cu armurile respective, masurile, valorile de note si pauze, alteratiile.

In afara portativului si in functie de acesta se noteaza toate celelalte indicatii ajutatoare privind tempoul, nuantele, semnele de expresie si de interpretare, textul literar etc.

1. Notatia duratei

Durata sunetelor - respectiv combinarile dintre durate in alcatuirea ritmului muzical - se reprezinta in scris prin urmatoarele elemente: valorile de note cu pauzele corespunzatoare, punctul, legato-ul ritmic si coroana (fermata).

a. Valori de note si pauze

In redarea grafica a diferitelor durate ce compun ritmul musical se folosesc doua sisteme de valori de note cu pauzele corespunzatoare:

- sistemul valorilor binare (organizate dupa principiul divizarii

lor binare);

- sistemul valorilor ternare (organizate dupa principiul divizarii

lor ternare).

Fiecare din aceste sisteme pleaca de la sapte valori de note cu pauzele corespunzatoare:

Valori binare Valori ternare (valori cu punct) (divizibile cu 2, 4, 6, 8, 16 etc.) (divizibile cu 3, 6, 12 etc.)

Note:Pauzele corespunzatoare Note:Pauzele corespunzatoare

Sistemul de divizare normala a valorilor binare (serveste la redarea grafica a ritmului binar)

Sistemul de divizare normala a valorilor ternare

(serveste la redarea grafica a ritmului ternar)

Pentru redarea ritmului de factura eterogena nu este nevoie de un sistem special de valori de note, utilizandu-se cele ale sistemului binar in grupari de 2+3.

b. Punctul ritmic

Un punct adaugat la dreapta unei valori de note sau pauze prelungeste cu jumatate durata acestora.

Prin utilizarea punctului ritmic, toate valorile binare cunoscute - note si pauze - devin valori ternare, deci divizibile cu 3,6,12 (punct constitutiv).

In alte situatii, punctul ritmic inlocuieste efectul legato-ului de prelungire (punct augmentativ):

- punct constitutiv =

- punct augmentativ =

c. Legato-ul ritmic

Prin semnul legato pot fi reunite intr-o valoare ritmica unitara, doua sau mai multe note de aceeasi inaltime, prelungindu-le in mod corespunzator durata:

d. Coroana (fermata)

Semnul grafic denumit coroana" augmenteaza pentru o durata nedefinita (nemasurata) valorile de note si pauze pe care este inscrisa:

In practica - fara a constitui o regula stricta totul fiind in functie de stilul, caracterul pieselor, tempoul acestora etc. - coroana dubleaza durata notelor si pauzelor pe care este inscrisa.

2. Notatia intensitatii

Ansamblul variatilor de intensitate utilizate in muzica alcatuiesc dinamica acestei arte. Ea se exprima grafic prin trei modalitati:

- prin litere reprezentand initialele unor termeni italienesti despecialitate

- prin cuvinte, exprimand grade diferite ale ordinii dinamice

- prin semne grafice sugerand, de asemenea, un grad sau altul de intensitate.

Din punct de vedere al efectului pe care-l produc in interpretarea artistica, semnele dinamice alcatuiesc trei categorii:

- semne indicand o intensitate constanta pana la schimbarea unui semn cu altul

- semne indicand o intensitate progresiva, prin cresteri sau

descresteri continue

- accente diferite pe sunete izolate

a. Termeni dinamici indicand o intensitate constanta

Pentru indicarea unei intensitati constante, se folosesc urmatorii termeni:

pp. (pianissimo) = foarte incet p. (piano) = incet

mp. (mezzopiano) = pe jumatate incet mf. (mezzoforte) = pe jumatate tare

f. (forte) = tare

ff. (fortisimo) = foarte tare

b. Semne si termeni dinamici indicand o intensitate progresiva

Pentru cresterea progresiva a intensitatii:

crescendo = crescand din ce in ce mai mult intensitatea

poco a poco cresc. = crescand putin cate putin intensitatea poco a poco piu forte = putin cate putin mai tare

spiengando = amplificand, dand mai mult sunet

Pentru diminuarea (descresterea) progresiva a intensitatii:

de crescendo = descrescand din ce in ce mai mult intensitatea poco a poco descresc. = crescand putin cate putin intensitatea

calando = potolind, slabind din ce in ce mai mult intensitatea si miscarea mancando = pierzand din ce in ce intensitatea si rarind miscarea

morendo = murind", descrescand intensitatea pana la stingere perdendosi = pierzand din ce in ce intensitatea

smorzando = descrescand, atenuand intensitatea si domolind miscarea

c. Accentuarile pe sunete izolate (efect loco)

Pentru accentuarile pe sunete izolate, se folosesc urmatoarele semne:

>marcato = accentuare normala

^ marcatissimo = accentuare puternica

- portato = intensitate sustinuta pe toata durata sunetelor

·_ portato staccato = aceeasi, dar detasate scurt sfz. sfrorzato = apasand puternic

rinf. rfz. rinforzando = crescand energic, viguros intensitatea

RITMUL MUZICAL

1. Definirea notiunii

In redarea operelor sale, muzica utilizeaza variate intonatii, nuante si culori timbrate - toate impulsionate insa si puse in miscare de catre ritm, element de expresie fundamental prezent in mod obligatoriu in orice compozitie melodica, armonica sau polifonica.

Din punct de vedere teoretic, ritmul constituie succesiunea organizata pe plan artistic superior - creator, estetic, emotional - a duratelor (sonoritati si pauze) in compozitia muzicala.

Subzistand organic in orice creatie muzicala - care nu poate exista fara ritm - el concura, cu celelalte mijloace specifice muzici, la alcatuirea imaginii si mesajului artistic purtator de sentimente, idei si expresii ce fac sa emotioneze fiinta umana.

2. Ritm, metru (masura) tempo

Notiunea generala de ritm muzical cuprinde in ea trei elemente:

. ritmul propriu-zis

. metrul (masura)

. tempoul

Studiul formelor de structura ale ritmului propriu-zis poarta numele de ritmica, iar cel al masurilor, pe cadrul carora se desfasoara ritmul, se numeste metrica.

Ritmica si metrica muzicala se completeaza cu gradele de viteza - intr-un cuvant cu tempoul - in care se deruleaza ritmul muzical si metrica sa.

Vom analiza, in continuare, componentele principale ale ritmicii, metricii si tempoul muzical.

RITMICA

In arta muzicala exista trei mari categorii de ritmuri de la care se porneste in dezvoltarea oricaror forme ritmice, fie cat de complexe: ritmul binar, ternar si eterogen.

Exista si o a patra categorie denumita a ritmului liber, provenind din muzica populara, ale carei forme - prin definitie - nu se aseaza in tipare precise.

a. Ritmul binar

Formele ritmului binar pornesc de la o protocelula alcatuita din doua durate unitare (egale), dintre care una detine accentul ritmic, denumit in teorie si ictus:

Prin augmentari si subdivizari ale valorilor, apoi prin folosirea pauzelor, a punctului si legato-ului ritmic, se pot obtine alte si alte forme ritmice de factura binara.

b. Ritmul ternar

Formele ritmului ternar pornesc de la o protocelula alcatuita din trei durate (egale), dintre care una detine accentul ritmic :

² Se foloseste protocelula de trei optimi pentru a se observa mai bine gruparea de tip ternar.

Prin augmentari, divizari si subdivizari ale valorilor, apoi prin folosirea celorlalte mijloace (pauze, punct, legato-ul ritmic etc.) se pot obtine infinite formule ritmice de factura ternara.

c. Ritmul eterogen

O formula de ritm eterogen (asimetric) are accentul provenind din combinatia organica de binar cu ternar (2+3), in diferite aspecte:

Si aici, prin augmentari, divizari si subdivizari ale valorilor, apoi prin folosirea celorlalte mijloace (pauze, punct, legato-ul ritmic etc.) se pot obtine infinite formule ritmice de factura eterogena.

Formule ritmice de structuri speciale (tipice) Sincopa si contratimpul

1. Ritmul sincopat

_{O formula ritmica de un efect aparte in discursul muzical este} sincopa .

Cum se realizeaza ritmul sincopat?

Dupa cum s-a aratat mai inainte, ritmurile binare, ternare si eterogene, in forma lor simpla adica atunci cand sunt alcatuite din valori egale - poseda o regularitate (isocronie) in aparitia accentelor:

- ritmul binar are accentele din doua in doua elemente;

- ritmul ternar are accentele din trei in trei elemente;

- ritmul eterogen are accentele rezultand din combinatia de binar

si ternar (2+3).

In aceasta distributie de accente ritmice, observam ca fiecare valoare ritmica accentuata este precedata de o valoare neaccentuata.

Daca vom uni prin legato" oricare din valorile accentuate cu cea precedenta neaccentuata - reprezentand, desigur, sunete de aceeasi inaltime - obtinem o deplasare de accent contrara ordinii normale de distribuire a accentelor ritmice dupa structura binara, ternara sau eterogena, denumita sugestiv sincopa.

³ In limba greaca: sincopi = soc, coliziune.

a. ritm binar:

b. ritm ternar (cu accentuari normale):

c. ritm eterogen:

Sincopele se formeaza - dupa modelul de mai sus - cu orice fel de valori ritmice, fie mai mari decat patrimea, fie mai mici decat aceasta.

Cat priveste structura, sincopele sunt de doua feluri: egale sau omogene si inegale sau neomogene.

Sincopele egale se obtin prin contopirea unor valori ritmice de aceeasi durata (doimi cu doimi, patrimi cu patrimi etc.):

Sincopele inegale (neomogene) rezulta din contopirea unor valori ritmice de durate diferite (doimi cu patrimi, patrimi cu optimi etc.)

Orice sincopa - omogena sau neomogena - poate fi distribuitape timpii masurilor sau pe parti ale timpilor.

2. Ritmul in contratimpi

O formula ritmica aparte se obtine prin eliminarea din desenul ritmic a valorilor periodic accentuate (ictusurilor) si inlocuirea lor cu pauze, ce a primit numele de ritm in contratimpi:

. contratimp in ritm binar

- formula ritmica binara

- eliminarea valorilor periodic accentuate

. contratimp in ritm ternar

- formula ritmica ternara

- eliminarea valorilor periodic accentuate

. contratimp in ritm eterogen

- formula de ritm eterogen

- eliminarea valorilor periodic accentuate

Pentru obtinerea unui ritm in contratimpi se cer, asadar, doua conditii:

- inlocuirea prin pauze a valorilor accentuate sa se faca periodic (isocron);

- inlocuirea sa se faca de mai multe ori (de cel putin doua ori) pentru a nu se confunda cu alta formula ritmica (anacruza).

Ca si sincopele, formula de contratimpi poate fi repartizata pe timpii masurii sau pe parti ale acestora.

Uneori se pot reuni, intr-un efect expresiv aparte, contratimpul si sincopa (contratimpul sincopat). De exemplu:

Atat sincopa, cat si contratimpul se intalnesc in muzica de diferite stiluri si genuri a tuturor timpurilor, cu precadere insa ambele formule ritmice se utilizeaza ca elemente expresive principale in muzica de jazz din care sunt nelipsite.

B. METRICA

Metrica este o parte complementara a ritmicii muzicale, cuprinzand principiile de desfasurare si incadrare a ritmului pe un anumit calapod metric definit prin doua elemente: timpul si masura.

a. Timpul constituie elementul metric principal, pe baza lui dife- ritele valori ritmice pot fi comparate unele cu altele ca durata si ca reper pentru desfasurarea acestora in cadrul operei de arta.

Dupa importanta si locul pe care-l ocupa in desfasurarea metrica, timpul este de doua feluri: accentuat si neaccentuat.

Unui timp accentuat ii urmeaza unul sau mai multi timpi neaccentuati intr-o periodicitate infinita:

De retinut ca accentuarea timpilor metrici ramane doar virtuala (presupusa), servind numai ca reper in executia muzicala.

b. Masura, cel de-al doilea element al metricii muzicale, se compune dintr-un grup de timpi accentuati si neaccentuati ce se succed periodic, o masura cuprinzand desenul ritmic dintre un timp accentuat si urmatorul timp la fel de accentuat.

Din punct de vedere grafic, spatiul unei masuri se delimiteaza prin bare verticale, denumite pentru rolul lor, bare de masura.

Felul masurii (structura ei) se reda la inceputul piesei muzicale printr-o relatie cifrica in care numaratorul indica numarul timpilor ce contine masura respectiva, iar numitorul valoarea ritmica ce se executa la un timp.

De exemplu:

2

= masura de 2 timpi, la fiecare timp se executa o patrime;

4

6

= masura de 6 timpi, la fiecare timp se executa o optime.

8

1. Clasificarea masurilor muzicale

Dupa cum servesc drept cadru pentru ritmul de o categorie sau alta, masurile utilizate in muzica pot fi:

- masuri pentru ritmurile binare (de 2 si 4 timpi)

- masuri pentru ritmurile ternare (de 3,6,9 si 12 timpi)

- masuri pentru ritmurile eterogene (de 5,7,8,9 si 10 etc. timpi).

O alta clasificare a masurilor se face dupa numarul timpilor accentuati din componenta lor, in care caz pot fi:

- masuri simple, cele care poseda un singur timp accentuat (masurile de 2 si 3 timpi)

- masuri compuse, cele care poseda doi sau mai multi timpi accentuati, fiind rezultatul reuniunii a doua sau mai multor masuri simple (masurile de 4,5,6,7 etc. timpi).

Acestea din urma se divid la randul lor in:

- masuri compuse omogen (cele de 4,6,9 si 12 timpi);

- masuri compuse eterogen (cele de 5,7,9,10,11 etc. timpi);

Ritmurile binare si ternare se desfasoara pe cadrul masurilor simple si cele compuse omogen, iar cele eterogene pe cadrul masurilor compuse eterogen.