ASPECTE TEORETICE IN SELECTIA SPORTIVA

1.1 Definirea si etapele selectiei

Selectia reprezinta o activitate organizata si repetabila a specialistilor de depistare a copiilor cu aptitudini speciale pentru practicarea diferitelor ramuri sau probe sportive, pe baza unor criterii biologice, sociopsihologice si motrice.

Selectia este un proces continuu desfasurat pana la atingerea limitelor superioare de performanta. Acest proces este corelat si directionat catre o anumita specializare a copilului si juniorului (Nicu A. 1999).

Din punct de vedere didactic selectia cuprinde 3 etape:

Selectia initiala sau preliminara de depistare a copiilor cu aptitudini se realizeaza la varste diferite in functie de particularitatile fiecarei ramuri de sport.

Selectia secundara are loc intre 11-16 ani la inceputul sau chiar in perioade pubertara moment in care are loc o stabilizare psiho-biologica. In unele sporturi selectia se aplica dupa 4-5 ani de pregatire.

Selectia finala la nivelul sportivilor consacrati se face in raport cu performanta acestora dar si cu anumite particularitati psihice si biologice cum ar fi: posibilitatile de adaptare rapida la factori psihici defavorizati, de adaptare la conditiile climatice sau fus orar, de capacitate de refacere etc. De altfel aceste 3 etape ale selectiei corespund in ordine stadiilor de pregatire a: copiilor, juniorilor si seniorilor.

Pentru descoperirea si stimularea talentelor sunt prioritare:

elaborarea unor programe de instruire sistematice si standardizate;

cercetare stiintifica activand in paralel;

sa se urmareasca si sa se exploateze rezultatele si sa se corecteze in consecinta programele de antrenament. Constatarea cresterii performantei, garantata de calitatile de baza motrico-sportive dominante, se face sub forma unor teste de control efectuate cu regularitate. In felul acesta pentru fiecare sportiv se poate stabili dinamica individuala de performanta: Aprecierea vizand candidatii se bazeaza pe varsta biologica nu pe cea calendaristica.

1.2. Talentul si factorii ereditari in selectie

In Dictionarul Stiintelor Sportului, talentul este definit ca o "aptitudine bine marcata in orientarea sa depasind media sau dezvoltata pe deplin. Termenul din limbajul curent desemneaza un individ posedand o inclinatie speciala. Dupa Hare aptitudinea sportiva este definita in felul urmator: "determinarea aptitudinii sportive tinde, mai intai, sa stabileasca un enunt pronostic, dotat cu o inalta probabilitate care sa raspunda problemei de a sti daca tanarul sportiv e in masura sa urmeze cu succes antrenamentul tinerelor sperante in disciplina respectiva, astfel incat ulterior sa practice antrenamentul de mare performanta cu sperante justificate". Amtmam, colaborator al Institutului de anatomie al Universitatii din Köln vede notiunea de talent in functie de trei niveluri diferentiate:

baze metodologice si fiziologice,

antrenabilitate,

motivatie.

Aceasta reprezentare pe trei niveluri evidentiaza clar faptul ca notiunea de talent nu reprezinta ansamblu unitar, ci unul de natura complexa ale carui componente sunt supuse diverselor cauze si imprejurari imprevizibile. Cele trei domenii amintite de Amtmam pot fi structurate in factori interni-genetici si externi-ambianti.

Predispozitiile genetice pot fi partial influientate pozitiv de antrenament -antrenabile. Deoarece conditiile ambientale nu actioneaza direct asupra starii de antrenament, aceasta influienteaza negativ sau pozitiv numai mediul (B.Gimbel-1976). Cele doua componente se afla insa intr-un raport strans.

Factorii genetici. Predispozitiile ereditare sunt responsabile de forma exterioara a organismului, de crestere, de reactiile de adaptare la influientale mediului, de ritmul de dezvoltare si de puncatjul de crestere privind calitatile motrice. In cazul unor conditii adecvate de crestere, acesti factori genetici determina accentuarea anumitor calitati individuale (B. Gimbel-1976).

Factorii externi si anume conditiile ambientale nu trebuiesc izolate in cadrul complexului "talent". O dezvoltare a intregului potential este posibila numai daca familia, profesia, persoanele incluse in cercul relatiilor stranse cu tanarul sportiv, creeaza un mediu favorabil performantei. Descoperirea si incurajarea talentelor nu este o problema de motricitate si genetica, ea plasandu-se si in plan social, etic si pedagogic. (B.Gimbel-1976).

1.3. Criterii de selectie :dupa biotipul constitutional

1.3.1 Indicatorii morfologici.

Zatiorschi, directorul catedrei de teoria antrenamentului din cadrul Institutului de cercetare privind dezvoltarea fizica (Moscova) ridica problema transmiterii ereditare a calitatilor motrico - sportive propunand 4 variante de cercetare:

studierea arborelui genealogic;

corelarea statistica dintre aptitudinile motrice parinti-copii;

studierea gemenilor

studierea interdependentelor existente intre aptitudinile motrice si caracteristicile recunoscute ca ereditare (ex. grupa sanguina).

Din sinteza cercetarilor diferitilor autori asupra domeniului genetic, prezentate de Zatiorschi se pot desprinde:

corelatia dintre parinti si descendenti se situeaza la 0,5 pentru statura;

aproximativ 50 % din copii de sportivi remarcabili, poseda aptitudini sportive dar nu neaparat in disciplina in care au excelat parintii;

doar predispozitiile favorabile executarii anumitor exercitii fizice par sa fie transmise ereditar.

gemenii monozigoti permit sa se recunoasca in numeroase domenii; mai mari decat gemenii bizigoti.

cresterea performantei pare limitata de factorii genetici.

Dintre parametrii morfologici de insemnatate prioritara ar putea fi inaltimea, proportiile sau raporturile dintre segmente si tipologia somatosexsuala (A. Nicu -1999). Greutatea corporala, anvergura perimetrele biocromial si bitrohanterian, depozitele de grasime din diferite zone ale corpului se dovedesc a avea o dependenta ereditara.

Masa activa a corpului - un nou parametru functional se coreleaza bine cu VO₂ max. cu forta si rezistenta musculara. Structura corpului, pentru anumite sporturi poate fi cel mai important parametru al selectiei.

Inaltimea pentru majoritatea sportivilor constituie un prim parametru de selectie. Studii efectuate pentru determinarea ei genetica prin corelarea inaltimii parintilor si a urmasilor (D.A.Bailey) au demonstrat o mare variabilitate intre ascendenti si descendenti depinzand atat de varsta si sex cat si de starea materiala a populatiei. Se considera ca intre inaltimea copiilor si cea a parintilor exista o corelatie r = 0,5 (in medie) dupa Dragnea A. -1996. Aceasta corelatie pozitiva nu trebuie absolutizata, ci trebuie interpretata ca o tendinta (L.Nadory-1984).

In sporturile in care inaltimea are un rol important se pot lua in consideratie urmatoarele valori probabile

BAIETI  FETE

varsta (ani) varsta (ani)

17 - 99,47 17 - 99,87 %

16 - 98,01 16 - 99,56 %

15 - 95,28 15 - 99,05 %

14 - 91,26 14 - 97,67 %

13 - 87,18 13 - 95,35 %

12 - 84,82 12 - 91,83 %

11 - 80,95 11 - 87,75 %

10 - 78,21 10 - 84,38 %

din inaltime finala din inaltimea finala

Calculul inaltimii finale se poate obtine: prin produsul dintre inaltime si inmultirea inaltimii sale cu 100 si impartita apoi cu procentul corespunzator varstei din tabel. Exemplu o fata la 16 ani are 160 cm.

160 x 100 = 161,28

99,56

Formula de estimare a inaltimii adultului, pornind de la cunoasterea inaltimii parintilor dupa J.Malina (citat Nicu A.) sau Mavlicek (citat de Dragnea) sunt:

Baieti (sta tura tatalui + statura mamei) x 1,08

2

Fete (statura tatalui + statura mamei) x 0,923

2

Tipologia samatosexuala intr-o serie de ramuri de sport nu este deloc de neglijat, deoarece obtinerea performantei este determinata de o anumita masculinitate sau feminitate. In unele probe de atletism dobandesc performante de nivel superior subiectii feminini cu o rata mai mare de masculinitate. In gimnastica fete, nu se pot selecta fete cu o tipologie somatosexsuala feminina accentuata, deoarece performantele ar fi compromise (Nicu A.-1999).

Unele rapoarte dintre segmente se pot calcula pornind de la inaltime: anvergura la baieti este egala (sau + 1cm) cu inaltimea pornind de la 10 ani; creste 5-6 cm pana la 18 ani la o inaltime corespunzatoare 2 m, sau 4-5 cm la 1,80 - 1,90 cm la baieti; La fete in mod normal se situeaza sub inaltime cu 4-5 cm (M. Georgescu). Perioadele critice din punct de vedere morfologic, sunt preadolescenta si perioada urmatoare, 11-12 ani la baieti si 16-17 ani la fete.

1.3.2 Indicatorii biodinamici si fiziologici

Starea de sanatate reprezinta criteriul cu cea mai mare stabilitate al selectiei. Ea nu poate fi diacnosticata doar de antrenor ci intr-o stransa colaborare a acesteia cu echipa medicala specializata in medicina sportiva. Investigarea medicala cuprinde doua aspecte: antecedentele personale si eredocolaterale.

Antecedentele personale la prima selectie sunt necesare sub toate aspectele atat neuropsihic, metabolic cat si sub aspect limitativ al functionabilitatii aparatelor locomotor.

Aspectele eredocolaterale pun in valoare atat antecedentele sportive familiale, atitudinea fata de sport a parintilor si copiilor, nivelul educational, competitional psihomotor, dar si a aptitudinilor morfo-functionale a liniei genetice a parintilor. La prima selectie exigentele sunt maxime. Nu pot fi selectati copii cu tulburari neuropsihice, metabolice, cardiovasculare congenitale sau dobandite, cu afectiuni hepato- renale sau tulburari endocrine si o acuitate vizibila deficitara.

Principalii indicatori fiziologici utilizati pentru a testa posibilitatile functionale sunt: capacitatea vitala, frecventa cardiaca, tensiune arteriala, potentialul energetic al organismului in raport cu sportul sau proba practicata.

Indicatorii biochimici cei mai utilizati sunt: analiza sangelui, stabilirea tipului de metabolism, biopsii ale muschiului pentru a determina neuroexcitabilitatea musculara si a tipologiei fibrelor musculare.

Capacitatea de adaptare la efort si refacerea organismului dupa efort ar putea constitui un important indicator al reactiei finale. In selectia pentru concurs se poate acorda atentia bioritmurilor si a ritmurilor circadiene, circamensurale si a circanuale privind concentratiile hormonale, a ATP-ului in muschi cat si utilizarii unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative.

1.3.3 Indicatorii capacitatii motrice

Pentru majoritatea ramurilor de sport, nivelul si ritmul de evolutie al motricitatii, devine criteriul de baza al selectiei. Testarea motricitatii generale si specifice se realizeaza printr-un sistem de probe si norme de control stabilite pentru fiecare ramura de sport. Rezultatele acestor probe sunt transformate in puncte, pe baza carora se pot stabili nivelul motricitatii. Deoarece calitatile motrice - viteza si indemanare fiind determinate genetic se acorda acestora o importanta deosebita. Probele si normele de control sunt corelate cu etapizarea pregatirii, existand probe distincte pentru grupele de incepatori, avansati si performanta.

Mai jos (spre exemplificare) va prezentam sectoare ale motricitatii generale -"basic fitness" dupa Fleishman si o fisa de apreciere Eurofit.

FISA DE APRECIERE EUROFIT

Specialitatea testelor este determinata de diferite ramuri sportive sau probe, de exemplu in :

gimnastica sportiva, teste de mobilitate, echilibru, orientari in spatiu, viteza de rotatie si executie;

gimnastica artistica; mobilitate, echilibru ritmicitate, muzicalitate.

handbal: aruncarea mingii de handbal la distanta, alergare de viteza, deplasari in triunghi etc.

La aruncarea sulitei (atletism)- juniori, seniori nivelul motricitatii generale poate fi apreciat prin urmatoarele probe.

- alergare de viteza pe 30 m

- forta membrelor inferioare - genuflexiuni

- forta exploziva a membrelor inferioare: sarituri in lungime de pe loc

- forta membrelor superioare - smuls

- tractiuni in brate

- abdomen

- mobilitate scapulofumerala

Pentru evaluarea motricitatii specifice pot fi probe de aruncari cu materiale mai usoare sau mai grele decat obiectul de concurs, sau chiar cu obiectul de concurs concretizate in:

- aruncarea de pe loc

- aruncarea cu 1,2,3, pasi elan.

- aruncarea cu elan redus sau complet.

Folosirea testelor de apreciere a motricitatii generale si specifice este necesara ca modalitate de selectie pentru cele 3 stadii ale selectiei. Testele pot fi utilizate ca indicatori de verificare periodice planificate de catre antrenori. Pe baza rezultatelor se pot face analize si aprecieri ale evolutiei sau stagnarii dar si previziuni ale viitoarelor performante sau modificari ale planificarilor in antrenament si nu in ultimul rand o comparare cu diferitele modele apartinand categoriei pe plan intern sau international.

C

I

Sc Sc I C

1.4. Particularitatile antrenamentului la copii

1.4.1 Supletea

Copii de varsta mica poseda o mare rezerva de suplete articulo-musculara deoarece articulatiile si ligamentele nu au ajuns inca la maturitate.

Mobilitatea coloanei vertebrale se afla la nivelul cel mai inalt pe la 8-9 ani.(Formin si Filin-1975) dupa care scade treptat. Mobilitatea umerilor atinge apogeul tot in jurul acestei varste (Metnel 1987). Dupa Sermejew (1964), varsta optima pentru ameliorarea supletei coloanei vertebrale se situeaza la 19 ani. Momentul cel mai favorabil dezvoltarii supletei se situeaza pe la 12-14 ani.

Din cauza suprasolicitarilor sau a unor exercitii neadecvate se pot produce accidentari la nivelul articulatilor cu consecinte nefaste vreme prelungita. Pentru prevenirea acestor accidente sunt necesare exercitii de suplete complementare apartinand respectivei specialitati sportive, care necesita un grad inalt de suplete, antrenamentul trebuie facut inainte de pubertate. In acest caz se va da intaietate elaborarii unui program de antrenament a supletei inca din copilarie.

Limitele supletei (dupa Grosser si colab. ,1981)

1.4.2 Rezistenta

Cercetarile din ultimii ani privind dezvoltarea rezistenta la copii au adus noi rezultate. In timp ce prin anii 1975 antrenamentul rezistentei aerobe era limitat pana la varsta de 10 ani (Schmücker si Hollmann,1973; Famin si Filin, 1975; Nöcker, 1977) azi putem observa, din cercetarile moderne o buna capacitate de antrenament aerob la copii de aceasta varsta.

Sub 8 ani, schimbarea de volum a muschiului cardiac - in urma unui antrenament adecvat - este posibila printr-o crestere a capacitatii de umplere si de efectie sistolica (Holmann si colab.,1978)

Copiii de varsta prescolara sunt deja capabili sa suporte un antrenament de rezistenta, daca sunt incurajati de o motivatie adecvata fara constrangere in sistem si limita de timp. Aparatul locomotor si aparatul de sustinere, la copil, sunt generatoare de probleme. Daca se tine seama de perturbarile sistemelor scheletic si muscular, si daca se iau masurile de precautie necesare, copilul de varsta mica poate sa realizeze o buna performanta la rezistenta.

In perioada varstei scolare, accentul trebuie pus pe ameliorarea capacitatii aerobe, care la randu-i se bazeaza pe ameliorarea calitatilor musculare si aceasta prin eforturi care aduc in mod evident frecventa cardiaca deasupra frecventei de repus. Dupa Kindermann (1978), copii antrenati in anduranta - respectandu-se nivelul de capacitate al copiilor - pot suporta un antrenament de mare intensitate pentru varsta lor, pe o perioada lunga, fara nici un pericol.

Dezvoltarea capacitatii aerobe generale se va putea realiza in functie de

solicitarea marilor grupe musculare, prin alergare, natatie, ciclism, schiul de fond, patinajul pe gheata sau cel cu rotile;

durata si continuitatea sarcinii de antrenament care trebuie sa fie cel putin 5 minute si cu eficacitate mai mare daca ar fi 10 minute si chiar mai multe;

intensitatea sarcinii de antrenament care trebuie sa fie intre 50 % si 70 % din capacitatea aeroba minimala.

Limitele rezistentei nu reprezinta decat o parte din antrenamentul total: el pune in valoare o forma specifica de antrenament. Una din marile probleme ivite in mediul copiilor il constituie faptul ca motivatia lor trebuie stimulata continuu.

Monotonia trebuie intrerupta frecvent prin diversificarea antrenamentelor, astfel incat sa se gaseasca un anumit nivel de motivatie. Rezistenta anaeroba va fi folosita mai tarziu, deoarece sursele de energie aeroba si anaeroba intervin simultan doar cand efortul e de mare intensitate. Copiilor antrenati la rezistenta nu le va fi prea greu, cel putin o perioada sa suporte un efort apropiat de capacitatea maximala de consum de oxigen, in care energia folosita pentru contractiile musculare este deja anaeroba. Nu aceeasi va fi si situatia copiilor neantrenati pentru care un asemenea efort nu poate fi suportat si care, tocmai din aceeasi cauza, va fi grabnic intrerupt (Keul si colab.,1982), Grürtler, Buhl si Israël (1979), au demonstrat ca antrenamentul in anduranta aeroba, efectuat cu copiii, amelioreaza totodata caile metabolice anaerobe.

Un antrenament bazat exclusiv pe dezvoltarea rezistentei risca sa franeze activitatea hormonala pentru cresterea si dezvoltare, de aceea este bine sa se dezvolte rational. O serie de autori : Klive si colaboratorii -1973, Demeter - 1974, 1975 (citati de Dragnea 1995) atrag atentia asupra folosirii probelor de control pe 600 si 800 m in sportul scolar la varsta de 8 - 9 ani. Efectul extrem de solicitat determina valori ale lactatului foarte ridicate care revin la normal dupa 60 min. Alti autori Wosmund si Nowacki (citat tot de (A. Dragnea 1995) arata ca o cursa de 800 m in competitie sau intr-un control le solicita copiilor un efort mai mare decat o cursa pe 3000 m cu sprint final.

1.4.3 Forta

Potrivit opiniei lui Hettinger (1971), primele diferente de forta datorate sexului apar, in medie, pe la 13-14 ani, dar deja pot fi observate modificari pe la 11 ani.

Sub 10 ani performantele privind forta la copii nu se datoreaza unui antrenament specific, ci mai degraba imbunatatirii coordonarilor musculare existente, deoarece in general la aceasta varsta nu exista, practic, hipertrofie musculara (Lisen si Hollman, 1977). Cand copilul are 10 ani sau chiar mai mult, se recomanda ca in procesul invatarii, exercitii de forta si coordonare. Acest lucru poate contribui la stabilirea unei baze pregatitoare pentru antrenamentul post - pubertate. La 10-11 ani nivelul fortei este inca relativ slab, dar se poate obtine o ameliorare simtitoare, daca se recurge la multiple exercitii de forta dinamica.

Anumite actiuni motrice ca : aruncare, cataratul, saritura si agilitatea aduc suficienta motivatie. Exercitiile grele si potential periculoase (ax: antrenamentul cu greutati si haltere) trebuiesc evitate. In felul acesta, structura osoasa, indeosebi coloana vertebrala va fi usurata.

Exercitiile efectuate cu sarcini pe umar sau deasupra capului, adica cel care solicita coloana vertebrala, pot crea leziuni ireversibile. Antrenamentul cu haltere si greutati nu trebuie facute decat cand coloana vertebrala a ajuns la maturitate.

1.4.4 Viteza

Factorii neurofiziologici ai vitezei sunt determinati genetic. La copii, dezvoltarea acestor factori poate avea loc destul de devreme. Dupa Israël (1976), muschii poseda o structura de elemente, contractiile destul de omogene si care sunt constituiti de fibre musculare piese "lente". Latura 3si 4 luni fibrele musculare isi incheie procesul de diferentiere si este foarte posibil ca in aceasta perioada un mare numar de fibre zise "rapide" sa se dezvolte. Acest lucru da un nou "impuls" organismului (Köhler, 1977). In timp ce in anii precedenti miscarile aciclice au fost perfectionate sub diferite forme, acum este vorba de ameliorarea frecventei miscarilor.

Catre sfarsitul perioadei copilariei adica intre 11 si 14 ani putem observa din nou o imbunatatire a vitezei si o integrare a factorilor care o determina. In timpul varstei scolare pot fi propuse toate formele de exercitii. Ameliorarile cele mai frecvente apar in forta de stimulare si in sprint.

1.4.5.Coordonarea

Potrivit parerilor lui Hirtz (1979), calitatea performantei coordonarilor constituie baza principala a dezvoltarii performantei sportive pe termen lung. Calitatea functiilor de coordonare influenteaza rapiditatea si calitatea invatarii tehnicilor sportive. La nastere, sistemul nervos central nu este functional, iar muschii nu sunt inca coordonati. Progresiv simplele reactii la stimuli devin controlate care treptat, permit stapanirea celor mai complexe actiuni motrice. Progresele se realizeaza datorita invatarii prin incercari si mai mari.

In faza cuprinsa intre nastere si al patrulea an de viata al copilului calitatea cea mai favorizata este dezvoltarea motorie. Majoritatea perturbarilor ce apar in coordonari au sfarsit in aceasta faza. Posibilitatile motrice se modifica odata cu diversitatea stimulilor motrice pe care le pot experimenta copiii.

Cel mai inalt grad de ameliorare in coordonarile motrice apar intre 4-7 ani. Tendinta de a se desfasura cat mai larg, curiozitatea inlesnesc descoperirea unor noi forme motrice. Miscarile parazite dispar, facand loc miscarilor fluide si precise (Meini 1978). Actiunile sistematic variate inlocuiesc miscarile spontane.

Perioada scolara ofera copiilor posibilitati multiple de a-si ameliora capacitatile de coordonare.

Nivelul de dezvoltare cognitiv si senzorial se poate exprima in capacitatea de perceptie si observare. Cei ai caror analizatori kinestezici au atins un anumit stadiu de dezvoltare, vor putea executa actiuni motrice controlate (Martin,1982).

Coordonarea se dezvolta intensiv pana la inceputul pubertatii (11-12 ani). Invatarea motorie spontana dispare odata cu inaintarea in varsta, spre a face loc unor procese de invatare mai rationale; adica celor din perioada adolescentei.

1.5. Unele aspecte teoretice in antrenamentul juniorilor

1.5.1Teoria actiunii si teoria sistemelor

Specialistii germani de la Institutul Tehnic Superior (Darmstadt) considera ca nu mai este suficient sa se utilizeze ca baze teoretice ale antrenamentului la juniori, doar pozitiile si principiile medicinei si biologiei dezvoltarii.

Conform teoriei actiunii orice activitate umana cere un caracter global, din care cauza ori de cate ori ne indepartam de aceasta integrare dintre senzomotric si psihomotric pentru a ne consacra unei conditionari partiale, se produce o deviere marcata intotdeauna de nivelul insuficientei, al inutilitatii.

In cadrul antrenamentului de mare performanta acest risc este usor de evitat folosindu-se incarcaturi (intensive) predominant individuale si specifice care sa tina cont de caracteristicile modelului activitatii de concurs (Bondarciuc, 1978).

Validitatea teoriei actiunii (actiune considerata in ansamblul ei in teoria antrenamentului la juniori, in cadrul pregatirii sportivilor certifica: timpul individual consacrat practicarii concrete a actiunii specifice, si nu oricarui alte actiuni, este cel care determina obtinerea unor anumite performante-globale. De aceea si in teoria antrenamentului la juniori este in prim plan incarcatura specifica sau pregatirea specifica si nu incarcatura sau pregatirea generala.

In cadrul teoriei actiunii sportive, pregatirea generala reprezinta un factor de constituire conditionata si nimic altceva din biologia dezvoltarii iar pregatirea speciala inseamna si actiune specifica de concurs (P. Tschiene-1985).

Teoria sistemelor functionale include teoria actiunii, deci si activitatea de concurs (Ahochim 1975). Dupa Ahochim, rezultatul unei actiuni, randamentul unui sistem functional, reprezinta un factor care stimuleaza si formeaza sistemul (feed-bach). Daca rezultatul actiunii specifice si anume performanta de concurs lipseste pentru o lunga perioada de timp, sunt afectate permanent mecanismele care coordoneaza si perfectioneaza sistemul functional (sistemul motric al sportivului). Alterarile produse sunt considerate o dezautomatizare a abilitatilor motrice (Bernstein 1974). Aceste alterari provocate de lipsa rezultatului in teoria antrenamentului la juniori pot fi produse dupa Ivoilov (1984, 1986) de:

un exces in utilizarea pregatirii generale;

separarea dintre pregatirea generala-conditionala si cea tehnica.

predominanta nejustificata in cadrul unei sarcini a unei ajustari functionale (ex. rezistenta aeroba, pentru o perioada de timp prea lunga);

o incarcatura totala excesiva sau prea redusa a tuturor functiilor interesate;

combinatia acestor factori.

Recunoscand importanta teoriei actiunii si a sistemelor functionale pentru teoria antrenamentului la juniori, se confirma ca schema periodizarii traditionale nu este valabila, (Tschiene, 1985) deoarece structura periodica a sarcinilor de antrenament, se izbeste de exigenta constanta a reproducerii rezultatului specific al actiunii (al performantei specifice de concurs) ca factor de formare a sistemului. In perioadele lungi de tranzitie si de pregatire procentajul necesar al incarcaturilor si performantelor specifice este redus, daca nu lipseste chiar in totalitate.

1.5.2 Aspecte ale adaptarii biologice

Epuizarea rezervelor de adaptare ale sportivului (Verchosanscki 1985),

intereseaza rezultatul actiunii si il influenteaza numai daca este obtinut cu sarcini specifice. Aceste rezerve sunt denumite rezerve actuale de adaptare, deoarece sunt limitate la o perioada de un an, sau mai putin, lucru de care se va tine seama in toate masuratorile din antrenament.

In cadrul antrenamentului la juniori, aceasta reactie cumulativa a organismului se obtine in conditii complet diferite decat cu sportivii adulti.

Rezerva actuala de adaptare a sportivului, in anul de antrenament, limiteaza reactia la efortul concentrat. Sunt posibile 3-4 saptamani de efort concentrat, repetate de 3 ori, cu o refacere de 7-10 zile intre o repetare si alta. In general, sunt necesare 18-22 saptamani pentru a epuiza rezerva actuala de adaptare dupa o serie. Intr-un an de antrenament sunt posibile 2 serii de acest tip (Verchosanski, 1987).

In toate sporturile, atat in antrenamentul de mare performanta, cat si al juniorilor, este necesara o reclasificare a exercitiilor din punct de vedere al adaptarii. Aceasta exigenta este sustinuta de rolul jucat de compozitia fibrelor musculare. Toate procesele energetice in timpul exercitiului, sau al performantei, se realizeaza in mod specific, chiar daca individual compozitia fibrelor musculare este foarte diferita (Riedy, Matobo, Vollestadt si colab. 1977).Incarcaturi nespecifice provoaca incetinirea adaptarii specifice pe termen lung.

Biopsia musculara reprezinta cel mai bun mijloc pentru determinarea aptitudinii in antrenamentul la juniori. Selectia si promovarea talentelor la juniori reprezinta un antrenament modelat care trebuie planificat si controlat, calculandu-se permanent variatiile structurii factorilor de baza in cadrul grupelor de sportivi juniori de care se dispune (Tinakova, 1985).