MOTIVA³IA SI AFECTIVITATEA A SPORTIVULUI DE PERFORMANTA

MOTIVA³IA SI AFECTIVITATEA A SPORTIVULUI DE PERFORMANTA

1. Ce este motivaTia?Delimitari conceptuale

MotivaTia reprezinta totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt innascute sau dobandite, constiente sau nu, simple trebuinTe fiziologice sau idealuri abstracte si prezinta un caracter predispozant. Astfel, persoane cu motivaTii diferite in situaTii externe identice vor avea manifestari diferite, dupa cum si aceeasi persoana poate sa aiba o conduita diferita in situaTii identice, in funcTe de starea sa interna actuala, de orientarea pregatitoare.

Starea motivaTionala trebuie inTeleasa prin prisma relaTiei extern-intern. IniTial, stimularile externe, care au acTionat repetat asupra individului, satisfacandu-i anumite cerinTe autoreglatorii, au fost interiorizate si transformate in condiTii interne. In acest sens, motivaTia poate fi inTeleasa si ca un model subiectiv al cauzalitaTii obiective, cauzalitate reprodusa psihic, acumulata in timp, transformata si transferata prin invaTare si educaTie in achiziTie interna a persoanei (P.Golu, 1993). 

La baza motivaTiei se pare ca sta un principiu din biologie, si anume principiul homeostaziei. Potrivit acestuia, organismele tind sa-si menTina aceeasi stare, un echilibru relativ constant, oricare ar fi modificarile mediului. Daca acest echilibru este perturbat, atunci individul (fiinTa vie) reacTioneaza pentru a-l restabili. In plan psihic, dezechilibrele se traduc prin apariTia unei trebuinTe (de apa, de hrana, de caldura etc). Este vorba despre o traire a unei stari de dezechilibru, provocata de obicei, de o lipsa. TrebuinTele au fie o cauza nativa fie apar in cursul existenTei (de exemplu, nevoia de a fuma) ca rod al experienTei, al culturii si civilizaTiei. Cu alte cuvinte, in cazul proceselor motivaTionale apare conceptul de stimul intern, care semnaleaza existenTa unui dezechilibru al gradului de satisfacere/nesatisfacere a unei nevoi. Daca conTinutul reflectoriu al proceselor cognitive este imaginea sau cuvantul, al proceselor afective este trairea, in ceea ce priveste nivelul motivaTiei, acesta se reflecta prin anumite tendinTe, impulsuri orientate catre obiectul sau situaTia care readuc echilibrul.

Este adevarat insa ca ipoteza conform careia motivele n-ar avea sursa intr-un deficit, nu se verifica in toate cazurile. De exemplu, la copiii foarte mici apare, pe langa motive legate de foame, sete, nevoia de ocrotire si atasament si un activism fara radacini homeostatice, cum ar fi tendinTa de a cunoaste si de a explora mediul inconjurator, impulsul de a manipula obiectele, tendinTa de influenTare creatoare a mediului. Acest lucru este efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit.

Au existat numeroase incercari de a grupa principalele motive in cateva direcTii esenTiale. Ed. Spranger, filosof german, a descris in prima jumatate a secolului al XX-lea, ceea ce el a numit Lebensformen (forme de existenTa), subliniind motivaTiile dominante ce se pot constata:

- tipul teoretic (preocupat de cunoasterea aevarului, de studierea stiinTei filosofiei);

- tipul economic (preocupat mai ales de bani, de avere);

- tipul estetic (preocupat de frumos in natura si arta);

- tipul social (sociabil, preocupat de soarta celor din jurul sau);

- tipul politic (preocupat de putere, avand tendinTa de a-i domina pe ceilalTi);

- tipul religios (preocupat de absolut, de ceea ce depaseste posibilitaTile cunoasterii umane). Aceasta clasificare a avut un mare ecou in epoca, inspirandu-l chiar si pe G.Allport care, impreuna cu P.Vernon si G. Lindzen, a elaborat un chestionar in care se urmarea stabilirea ponderii celor 6 valori (aspiraTii fundamentale) la o persoana. S-a observat astfel ca tipologia Spranger este eficienta pentru pesoanele cu un inalt nivel de educaTie si de experienTa, neglijand valorile "pur senzuale", fiind din aceasta cauza incompleta.

2. ComponenTa motivaTiei si funcTiile ei

Date fiind raporturile foarte diverse ale subiectului cu realitatea inconjuratoare, precum si evoluTia in timp a individului uman, gama nevoilor se diferenTiaza, iar nivelele de complexitate in evoluTia individului se diversifica, ajungandu-se la o structura motivaTionala complexa, organizata ierarhic, cu componente comune lumii animale, dar si specifice doar omului.

Factorii componenTi ai motivaTiei (dupa B. Zörgö), ca fenomene bazale ale motivaTiei sunt: trebuinTele, impulsurile, intenTiile, valenTele si tendinTele.

TrebuinTele reprezinta sursa primara a acTiunii. Se nasc in urma apariTiei unui dezechilibru in funcTionarea organismului sau altfel spus, reprezinta acele structuri motivaTionale care semnalizeaza un dezechilibru in satisfacerea unor nevoi. Sunt procese pulsionale fundamentale ce semnalizeaza perturbari de tipul privaTiunilor sau exceselor intervenite in sistemul organismului sau de personalitate. Vorbim astfel de teoria educaTiei funcTionale, potrivit careia reacTia organismului la o excitaTie (un obiect oarecare) depinde nu atat de intensitatea acesteia, cat de trebuinTa pe care organismul o manifesta. Obiectele care nu ne fac trebuinTa, nu ne atrag in mod special atenTia, ceea ce inseamna ca trebuinTa reprezinta motivul conduitei noastre, cauza activitaTii.

Alaturi de trebuinTe se dezvolta impulsurile, are sunt trebuinTe aflate in stare de excitabilitate accentuata, un imbold spre acTiune; intenTiile, cu implicari subiective in acTiune, reprezinta o impulsionare cu ajutorul sisitemului verbal; valenTele, ca orientari afective spre anumite rezultate, nu reprezinta o anumita funcTie interioara a organismului, ci calitatea obiectelor prin care se satisfac trebuinTele, exprima trairea corespondenTei dintre proprietaTile obiectului si conTinutul trebuinTelor si anume daca trebuinTa este slaba acTiunea va fi declansata de un obiect cu valenTa mare si invers; tendinTele - ca expresie a orientarii acTiunii intr-un anumit sens, manifestate in funcTie de trebuinTe, impulsuri si valenTe.

TrebuinTele se caracterizeaza prin aceea ca au un conTinut concret, sunt trebuinTe faTa de ceva, dobandindu-si conTinutul concret in funcTie de condiTiile si felul cum sunt satisfacute; au un caracter ciclic, avand proprietatea de a aparea si astfel imbogaTindu-si conTinutul, iar dezvoltarea trebuinTelor se face atat prin schimbarea sferei de obiecte care le satisfac, cat si a modalitaTilor de satisfacere.

Exista mai multe tipuri de clasificari ale trebuinTelor si anume:

a. in funcTie de geneza si conTinut distingem trebuinTe primare (care sunt innascute si asigura integritatea fizica a organismului: biologice - foame; fiziologice - miscare) si secundare (care sunt formate in decursul vieTii si au rol in asigurarea integritaTii psihice si sociale a individului: materiale - confort, spirituale - cunoastere, sociale - comunicare);

b. in funcTie de origine vorbim de trebuinTe derivate ce iau nastere din modalitaTi de satisfacere a altor trebuinTe si de trebuinTe independente;

c. exista trebuinTe specifice si trebuinTe generale.

In sfarsit, A. Maslow (1968) realizeaza o clasificare a trebuinTelor sub forma de piramida, pornind de la aprecierea locului si importanTei conTinutului motivului in structura personalitaaTii; de la baza spre varful piramidei identificam: trebuinTele fiziologice (de hrana, adapost, repaus, sexualitate), a caror satisfacere asigura conservarea si sanatatea; trebuinTele de securitate (de echilibru emoTional, de perseverare impotriva primejdiilor, pentru asigurarea condiTiilor de munca si de viaTa); trebuinTele sociale (corespunzand celor de afiliere, de identificare cu alTii, de apartenenTa la familie, grup, comunitate culturala); trebuinTe de relaTie (legate de trebuinTa stimei faTa de sine si de alte persoane, de reputaTie si prestigiu, de a se bucura de consideraTie si de a participa la decizii); trebuinTe cognitive (sau necesitatea de a sti, a inTelege, a descoperi, a inventa); trebuinTe estetice (de frumos, simetrie, puritate); trebuinTa de realizare/autorealizare, exprimand concordanTa intre cunoastere, simetrie si acTiune ca expresie a integrarii personalitaTii; trebuinTe ale Eului (de autorespect si autopreTuire, de autoconservare, de identitate, de statut si prestigiu). Autorul fixeaza si unele legi raportate la acest fenomen motivaTional, dupa cum urmeaza: o trebuinTa este cu atat mai improbabila cu cat este mai continua satisfacuta; o trebuinTa nu apare ca motivaTie decat daca cea anterioara a fost satisfacuta; apariTia unei trebuinTe noi dupa satisfacerea alteia anterioara vechi nu se realizeaza brusc, ci gradual; cu cat o trebuinTa se afla mai spre varful piramidei, cu atat este mai specific umana.

TrebuinTa de autorealizare, caracterizata in general ca dorinTa de a obTine un succes, o performanTa intr-o acTiune apreciata social a fost mult studiata de McClelland si J.Atkinson, care presupuneau ca ea se manifesta indeosebi cand individul stie ca acTiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul acTiunii sale va fi supus unei aprecieri. Aceasta trebuinTa de succes depinde nu numai de motivarea persoanei, ci si de atractivitatea performanTei (eventuala recompensa la care se adauga probabilitatea reusitei). Autorii au conceput si o formula in acest sens:

Tr = Mr x Pr x A,

unde Tr = tendinTa de realizare;

Mr = marimea impulsului de realizare prezent la persoane in diferite situaTii;

Pr = probabilitatea statistica de realizare si

At = atractivitatea rezultatului.

Alte fenomene motivaTionale: Motivul este mobilul intern al activitaTii, care indeamna persoana sa acTioneze intr-un anume fel. Orice act de cunoastere, afectiv sau comportamental are la baza un motiv. Acesta reprezinta transpunerea in plan subiectiv al starilor de necesitate, mobilul care susTine energetic si orienteaza acTiunea. Exista motive cognitive, sociale, inferioare si superioare, conflictuale, cum exista si constelaTii de motive. Subordonat motivului este scopul ce reprezinta obiectivul anticipat al acTiunii, derivand din corelarea trebuinTei cu obiectul satisfacerii ei. Scopurile puternice intaresc motivaTia; exista situaTii cand un motiv poate fi realizat prin acTiuni si scopuri diferite, dupa cum scopuri unice pot avea motive diferite. Interesul este orientarea activa si durabila a persoanei spre anumite lucruri sau fenomene, spre anumite domenii de activitate. Implica organizare, constiinTa, eficienTa, cuprinzand in structura lor elemente cognitive, afective, volitive (cunostinTe, placere, persevenTa); sunt orientari clare, relativ stabile, motivate catre un obiect, persoana, activitate. Nu orice orientare este un interes, ci doar cea constanta, care izvoraste dintr-o motivaTie de natura cognitiva sau afectiva, existand si orientari conjuncturale. Interesele fi generale si personale, pozitive si negative, profesionale si de timp liber, creative, tehnice, stiinTifice, artistice, sportive etc.; ele reprezinta un simptom al prezenTei unor insusiri aptitudinale. Convingerile sunt idei a caror valoare de adevar este dovedita si la care subiectul adera; sunt adanc implantate in structura de personaliate, puternic traite afectiv, constant promovate siaparate (idei-forTa), acTioneaza chiar impotriva instinctului de conservare. Convingerile se pot referi la planul cunoasterii, la planul afectiv, cu toate variantele sale morale, estetice, religioase, politice, astfel incat putem vorbi de convingeri stiinTifice, morale etc. Prin convingeri se modifica atitudinea sau comportamentul si, spre deosebire de un comportament format in absenTa convingerilor, comportamentul care are la baza o convingere reprezinta o forTa a individului si a grupului, fiind stabil, determinandu-l pe individ sa acTioneze pentru a-si atinge scopurile incluse in convingerile sale. Idealurile reprezinta proiecTii ale persoanei in sisteme de imagini si idei, construcTii in plan mental, care-i ghideaza existenTa. In structura idealului se include semnificaTia vieTii (direcTia de orientare a persoanei), scopul vieTii (prefigurarea destinului), modelul de viaTa (eul ideal). Asa se explica de ce idealurile se asociaza cu visul de perspectiva, ca forma a imaginaTiei creatoare. In baza idealurilor se formeaza aspiraTiile, care exprima nu ceea ce este, ci ceea ce doreste, incearca sau cauta sa fie un individ. ConcepTia despre lume si viaTa constituie un fenomen motivaTional cognitiv-valoric de mare generalitate, cuprinzand pareri, idei si teorii despre om, natura, societate, reunind cognitivul cu valoricul si implinindu-se in acTiune. Convingerile, idealurile si concepTia reprezinta complexul motivaTional de prim ordin al personalitaTii.

FuncTiile principale ale motivaTiei sunt: 1. funcTia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau biologic, marcata in special de trebuinTe sau, altfel spus, de punere in alerta a intregului organism, cu tendinTe de apropiere sau departare de sursa care ar putea duce la restabilirea echilibrului; 2. funcTia de mobil sau factor declansator al acTiunilor efective asigurate de motiv; 3. funcTia de autoreglare a conduitei reprezentata de structuri superioare de motivaTie care imprima conduitei un caracter activ si selectiv. In esenTa, motivaTia reprezinta ansamblul starilor de necesitate care se cer a fi satisfacute si care il instiga pe individ pentru asi le satisface.

3. Formele motivaTiei

In existenTa concreta a omului sunt puse in funcTiune diferite forme ale motivaTiei:

1. motivaTia pozitiva produsa de stimulari premiale (lauda, incurajare) cu efecte benefice in acTiune (angajare)si motivaTia negativa produsa de stimuli aversivi (ameninTare, pedeapsa) si asociata cu efecte de evitare si refuz;

2. motivaTia intrinseca a carui sursa se afla in subiect si consta in satisfacerea ei prin insasi implinirea acTiunii adecvate ei (citeste pentru ca este interesat) si motivaTia extrinseca cu sursa generatoare in sfera subiectului (invaTa pentru recompensa);

3. motivaTia cogntiva, avand originea in nevoia de cunoastere si exprimandu-se prin curiozitate, gasindu-si satisfacTie in inTelegere si explicaTie;

4. motivaTia afectiva bazata pe nevoia omului de a obTine aprobarea din partea celorlalTi, de a se simTi bine cu alTii.

4. Motivele activitaTii sportive

Dupa cum bine se cunoaste, practicarea sportului ofera satisfacTii dintre cele mai variate si mai puternice. Afirmarea de sine (autoafirmarea) constituie unul dintre motivele majore in practicarea sportului, acest motiv subsumand nevoia de prestigiu, aceea de a fi acceptat si aprobat, de a primi un rang intr-o colectivitate anume. Sportul, prin natura sa, ofera individului posibilitatea de a se autocunoaste mai bine, de a se autodepasi si autoperfecTiona, de a se realiza ca fiinTa umana. Apoi, vorbim de nevoia de afiliere prin cautarea contactului uman exprimat prin dorinTa de integrare intr-un colectiv organizat, cu interese si acTiuni comune, tendinTa satisfacuta si de activitatea sportiva. Tot prin practicarea sportului se dezvolta si interesul pentru competiTii (nevoia de a avea succes, de a-si masura valoarea comparativ cu alTii, de a se opune altuia etc.), dorinTa de castig (de a invinge si a obTine primul loc, rezultand de aici faima, gloria, recunoasterea, reputaTia, prestigiul, dorinTa de a fi mai bun ca ceilalTi sportivi, de dominare, de agresivitate fireasca in raport cu adversarul, rezultand apoi nevoia de compensaTie prin recompensa materiala, aprecierea antrenorilor si conducatorilor sportivi aplauze din partea suporterilor sau spectatorilor etc). Chiar si gustul riscului poate deveni un motiv important al angajarii sportivului in competiTie, inTelegand prin acesta dorinTa de intrecere, de concurs, curaj, hotarare, daruire, dar si cresterea starilor afective (exerciTiile fizice au efecte dinamogene, marind activitatea scoarTei cerebrale), obTinerea satisfacTiei estetice (sportul contribuind la modelarea corporala) sau tendinTa de a obTine recorduri sau performanTe valoroase. Subliniem faptul ca acestea sunt doar o parte din motivele ce stau la baza activitaTii sportive, ca nu este fixa ordinea in care apar motivele enumerate mai sus, ele putandu-se dezvolta variat in funcTie de subiect sau de context.

In concluzie, factorul psihologic care influenTeaza cel mai mult asupra perfecTiunii activitaTii unui sportiv este motivaTia, inTeleasa si ca o stimulare directa, morala sau materiala, deoarece sportivul stimulat are un impuls, o dorinTa naturala. Ea face sa creasca (sau sa scada) nivelul atenTiei - inTelegerea situaTiilor si evocarea soluTiilor, deci a proceselor care produc decizia. Acolo unde sentimentul de stimulare a incetat, acolo se termina forTa fizica si mentala a sportivului.

5. MotivaTie si performanTa

MotivaTia este legata de performanTa (prin aceasta din urma inTelegandu-se nivelul superior de indeplinire a scopului). Exista o relaTie intre intensitatea motivaTiei si dificultatea sarcinii - exprimata prin optim motivaTional (intensitatea optima a motivaTiei care sa permita performanTele scontate, respectiv depasirea dificultaTilor sarcinii). Acest optim motivaTional apare in doua situaTii: a) cand dificultatea sarcinii e perceputa corect - la o dificultate mare e necesara o intensitate motivaTionala mare; b) daca dificultatea sarcinii e perceputa incorect apare fie situaTia de subapreciere a dificultaTii sarcinii si atunci persoana va fi submotivata si nu va realiza sarcina, fie situaTia de supraapreciere a dificultaTii si atunci persoana devine supramotivata, ceea ce o poate dezorganiza si stresa. In sfarsit, autodepasirea posibilitaTilor si obTinerea unor performanTe superioare sunt posibile prin angajarea unui stimul motivaTional care impinge spre realizarea de progrese si autodepasiri si care poarta numele de nivel de aspiraTie. Se recomanda ca nivelul de aspiraTie sa fie cu puTin peste posibilitaTile de moment ale persoanei printr-o raportare curata a persoanei la experienTa proprie si la capacitatea de autoevaluare a propriilor posibilitaTi in raport cu dificultatea sarcinilor.

Locul exact de unde cresterea motivaTiei incepe sa interfereze cu performanTa este in stricta dependenTa de natura sarcinii. Se stie faptul ca sarcinile simple sunt favorizate de o motivaTie puternica. Cu cat insa sarcinile devin mai dificile si mai complexe, cu atat scade intensitatea motivaTiei. In general, individul subapreciaza sarcinile simple, executarea lor la nivel corespunzator presupunand o motivare mai ampla, pe cand, in executarea sarcinilor complexe, de cele mai multe ori se produce o supraevaluare de tip stresant, cu efecte negative asupra performanTelor (exemplul ar fi sportivul care in timpul competiTiei nu se comporta satisfacator din cauza emoTiilor saua stresului produse de supraevaluarea situaTiei). Asa incat, ar fi de dorit ca in executarea sarcinilor dificile si complexe sa existe un nivel relativ scazut almotivaTiei, care sa nu duca la o supraactivare cu urmari negative (dezorganizatoare) asupra conduitei (M.Epuran, I.Holdevici, 1980).

Asa cum bine se cunoaste, concursul se caracterizeaza prin participarea globala a personalitaTii sportivului. Resorturile interne care direcTioneaza, dinamizeaza si susTin participarea in concursuri sunt, fara indoiala, motivele si interesele. TrebuinTele si motivele genereaza atitudini diferite ca direcTie, intensitate, complexitate, faTa de sine, faTa de alTii, de lucruri, idei sau fapte. Pe drept cuvant se poate spune ca motivaTia, ca o caracteristica esenTiala a competiTiei, ca factor dinamizator si direcTionar al activitaTii, imbina elementele variate, care merg pana in cele mai intime colTuri ale fiinTei umane. 

In lista motivelor specifice sportului se regasesc o serie de motive in care trebuinTa de realizare, de a se face cunoscut, de a fi in frunte se manifesta frecvent si intens. Expresia ultima a fost propusa in psihologia personalitaTii de H.A. Murray (in 1938) si exprima o trebuinTa secundara, psihogena, care il face pe individ sa execute ceva dificil, sa domine, sa manipuleze lucruri, persoane sau idei, sa depaseasca obstacole, sa atinga un nivel ridicat si sa exceleze.

Sunt situaTii in care, in sportul de performanTa vorbim de motivaTie de succes (MS) si motivaTie de insucces (MI). Prima se manifesta atunci cand, de exemplu, sportivul isi propune scopuri realiste, cand realizeaza mai usor o imagine de ansamblu asupra sarcinilor sportive complexe si le identifica cu usurinTa pe cele nerezolvate la termenul stabilit; cea de-a doua apare atunci cand sportivul isi porpune scopuri inalte motivat de dorinTa realizarii unei reabilitari in urma succeselor trecute, sau dupa un lanT de insuccese, se opreste asupra unor obiective mai modeste, ceea ce-i garanteaza intr-o masura mai mare succesul, cand sportivul opteaza pentru susTinerea unor jocuri mai puTin tari, pentru ca insuccesul este improbabil; el lucreaza mai atent decat cei motivaTi de succes, dar acest lucru nu poate fi privit intotdeauna ca un fapt pozitiv, pentru ca duce la stabilizarea succesului cu orice preT.

6. Trairile afective si rolul lor in activitatea sportiva.

EmoTiile sportivilor

Specificul proceselor afective consta in faptul ca ele reflecta relaTia dintre persoana si obiectul sau situaTia care le-a produs. Spre deosebire de cunoastere, care se subordoneaza obiectului si opereaza cu instrumente specializate, procesele afective reacTioneaza cu intreaga fiinTa ca o vibraTie organica, psihica si comportamentala, susTinand energetic adaptarea, aflandu-se in prim plan valoarea si semnificaTia pe care obiectul sau situaTia o are pentru subiect. Afectivitatea este prezenta in toata activitatea psihica, stimuleaza sau dimpotriva, procesele de cunoastere se afla intr-o stransa relaTie cu motivaTia, participand la declansarea acTiunii, este definitorie pentru om diferenTiindu-l astfel de robot; unele sentimente se transforma in atitudini, consolidand astfel legatura dintre afectivitate si personalitate si la randu-i persoana traind afectiv anumite imprejurari de viaTa, se ajusteaza la acestea si isi ajusteaza imprejurarile. "Procesele afective reflecta relaTia dintre factorii subiectivi, interni ai fiinTei umane si factorii obiectivi situaTionali, sub forma specifica a atitudinii" (Epuran M., Holdevici I.,Compendiu de psihologie pentru antrenori, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1980, pag. 94). Distingem astfel principalele funcTii ale proceselor afective si anume: funcTia reflectorie, care consta in faptul ca aceste procese nu reflecta relaTia in sine obiect-subiect, ci relaTia integrata in situaTii de viaTa diferenTiate intre ele si funcTia de adaptare si reglare, aceste procese avand un rol important in susTinerea energetica a activitaTii, in potenTarea si condiTionarea acTiunii.

Putem afirma faptul ca afectivitatea ocupa un loc important in sistemul personalitaTii umane, trairile afective depinzand de semnificaTia pe care individul o da diferitelor situaTii in care el este prins. Astfel ca starile afective pot fi pozitive (cand intre factorii subiectivi motivaTionali si factorii situaTionali exista o relaTie de concordanTa) si stari afective negative (cand intre factorii subiectivi si cei obiectivi exista relaTii de neconcordanTa).

-Declansarea si funcTionalitatea proceselor afective au fost explicate diferit de psihologi care au emis mai multe teorii ale afectivitaTii. De exemplu, J.Fr.Herbart emite o teorie intelectualista potrivit careia starile afective sunt efectul acordului sau a conflictului dintre reprezentari. Prin urmare, starile emoTionale se reduc la cunoastere si nu pot exista in absenTa actelor intelectuale. Apoi, W.James si K.Lange elaboreaza o teorie periferica conform careia modificarile fiziologice se declanseaza direct dupa perceperea situaTiei emoTionalesi nu in urma trairii afective. EmoTia nu poate exista fara modificari corporale. Aceasta se confirma doar in cazul emoTiilor de furie, frica, nu si in cazul celor rafinate (estetice), pe de alta parte, teoria este limitativa si pentru ca modificarile fiziologice nu sunt atat de diferenTiate ca emoTiile. P. Janet vorbeste despre funcTia dezorganizatorie a emoTiei, iar W.B. Cannon considera emoTia ca un ansamblu de reacTii cu caracter adaptativ, funcTionalitatea acesteia constand in mobilizarea energetica a intregului organism. Cercetarile au demonstrat caemoTiile de intensitate medie nu sunt stenice, avand un efect dinamizant, pe cand cele de intensitate maxima sunt astenice, avand efect paralizant. In sfarsit, H. Wallon analizeaza relaTia dintre factorii biologici si cei sociali in afectivitate, considerand ca starile afective dobandesc sensuri si se modeleaza in raport cu sistemul sociocultural la care persoana participa.

Afectivitatea se caracterizeaza prin trei componente majore si anume: modificari organice de tipul conductibilitaTii electrice a pielii, circulaTiei sangvine, respiraTiei, tensiunii musculare, tremurului, secreTiei salivare, compoziTiei chimice si hormonale, aparand diferenTe individuale in modul in care se configureaza aceste modificari. De menTionat caracterul nespecific al unor modificari organice pentru afectivitate, acestea fiind prezente si in unele stari neemoTionale; modificari de conduita si expresii emoTionale ca reacTii exterioare, accesibile observaTiei directe. Se manifesta in modalitaTi tipice in emoTiile de frica, manie, veselie si variaza in funcTie de condiTiile socio-istorice (duelul) sau in funcTie de interrelaTiile sociale (frica traita singur sau cu alTii). Expresiile emoTionale sunt redate prin mimica (modificari expresive la care participa elemente mobile ale feTei), prin pantomima (reacTii la care participa tot corpul), modificarea vocii (paralimbaj); vorbim si de trairile afective care constituie aspectul subiectiv al proceselor afective. In trairea afectiva se reflecta sudat obiectul ce produce emoTia (semnificaTia lui), relaTia persoanei cu obiectul (atitudinea) si modificarile ce apar in organism. In acest sens, trairile afective sunt reflectate cu caracter atitudinal.

Cand ne referim la durata proceselor afective, ea consta in persistenTa in timp a acestora, indiferent daca elementul ce le-a provocat este prezent; priveste raportul intre momentan, efemer, instabil si stabilizat: mobilitatea exprima trecerea rapida in interiorul aceleasi trairi emoTionale de la o faza la alta, fie trecerea de la o stare afectiva la alta, cu variaTii intre spontan-impulsiv si elaborare procesuala; expresivitatea sau capacitatea de a se exterioriza emoTiile, cu rol de comunicare a trairilor emoTionale, de influenTare a conduitei altora, de autoreglare in vederea adaptarii la situaTii, de contagiune prin trezirea unor reacTii similare la alTii si de descarcare (katharsis) prin accentuare sau diminuare a starii afective.

Clasificarea proceselor afective: acestea se clasifica in:

- primare (starile, reacTiile si comportamentele afective de acest tip au caracter elementar, spontan, slab-organizat, fiind mai apropiate de biologic si mai puTin elaborate cultural, cu expresivitate pregnanta. Distingem aici tonul afectiv al proceselor cognitive si se refera la reacTiile emoTionale ce insoTesc orice act de cunoastere; trairile afective de provenienTaorganica cauzate de buna funcTionare a organelor interne; afectele, forme afective simple (groaza, manie, spaima), primitive, impulsive, puternice, intense, violente, de scurta durata, cu apariTii bruste si desfasurari impetuoase, cu expresivitate bogata si manifestari necontrolate.);

- complexe - ele beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. ConTin emoTile curente (bucurie, tristeTe, dispreT) de scurta durata, intense, provocate de insusiri separate ale obiectelor, cu caracter situativ si desfasurare tumultoasa, respectiv emoTii superioare care nu sunt legate de obiecte ci de activitaTi; sunt achiziTii ale invaTarii si educaTiei, sunt mai reTinute, mai rafinate (intelectuale, estetice, morale); atat in vorbirea curenta, car si in unele lucrari de psihologie emoTiile sunt frecvent identificate cu sentimentele. DispoziTiile afective sunt stari difuze cu intensitate variabila si durata relativa. Cauzele sunt stari fizice, relaTii interpersonale, natura, obiecte etc., putand fi urmarea contagiunii afective, a dezvoltarii starilor dispoziTionale la nivel de grup. Daca dispoziTiile se repeta ele devin trasaturi de caracter ;

- superioare sunt situate la nivel de personalitate, implicand mare restructuraresi raportare valorica. ConTin sentimentele ca formaTiuni sintetice, avand ca proprietaTi orientarea, nivelul valoric, consistenTa, complexitatea, stabilitatea si eficienTa. Sunt condiTionate social-istoric (dragoste,ura, invidie). Pot fi intelectuale (indoiala) in procesul de cunoastere si reflecta relaTia faTa de ideile altora si a sinelui; estetice (extaz) in reflectarea frumosului; morale (patriotism, datorie) reflecta atitudinea faTa de bine, faTa de conduitele umane; sentimentele structureaza dorinTele, aspiraTiile, interesele, atitudinile nuanTand diversificarea emoTiilor provocate de diferite situaTii, asigura anumite orientari comportamentale, o anumita consecvenTa si o ierarhizare a reacTiilor.

- Sentimentele sunt mult mai influenTate si totodata influenTeaza imaginaTia, dar sunt prezente si in memorie, percepTie, gandire. Orice proces cogntitv poate deveni, in unele circumstanTe surssa unui sentiment. Mediul social-cultural influenTeaza si el apariTia, structura si evoluTia sentimentelor. Profunzimea sentimentului reiese si din multitudinea reacTiilor suscitate (emoTii, amintiri, reacTii adecvate). Sentimentul mobilizeaza intreaga personalitate.

Pasiunile sunt procese stabile, de mare intensitate ce se impun in conduita si sunt profund traite subiectiv. Implica investirea unor mari energii. Dupa conTinutul lor pot fi: inferioare (vicii, patimi), comune (hobby-uri), superioare, de valoare sociala.

In concluzie, de multa vreme psihologia studiaza rolul emoTiilor in activitatea umana, respectiv daca ele au rol adaptativ sau, dimpotriva, dezadaptativ (de dezorganizare) in conduita. Daca la animale reacTiile emotive sunt stereotipe, in sensul ca fiecare specie are propriile modele utile conservarii speciei (vezi teama soarecelui de pisica), la om "afectivitarea are un rol adaptativ, dinamogen si mobilizator foarte mare, acesta avand posibilitatea de a utiliza chiar si reacTii dezorganizatoare" (M.Epuran, I.Holdevici, Idem, pag. 99).

Varietatea trairilor afective ale sportivilor: In activitatea sportiva trairile afective sunt dintre cele mai variate, puternice, condiTionate de caracteristicile activitaTii practice. Afectivitatea individuala este generata si traita de fiecare sportiv in parte, iar afectivitatea de grup este combinarea spontana a emoTiilor si sentimentelor individuale, cu stari afective comune, raita de toTi sportivii grupului si depinzand de cadrul social in care se desfasoara activitatea, de natura relaTiilor dintre indivizi, de "personalitatea" participanTilor. Oricum, afectivitatea de grup pozitiva este creatoare. Distingem asadar stari afective determinate de o activitate musculara sporita (de exemplu bucuria, satisfacTia), stari afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale miscarilor (emoTii si sentimente legate de frumuseTea miscarilor), stari afective determinate de ambianTa (emoTiile generate de ascultarea imnului naTional la inceperea unei competiTii internaTionale sau la premierea pe podium), stari afective legate de corectitudinea executarii exerciTiilor la antrenamentul de pregatire (mobilizare afectiva sau neliniste, ambiTie sau panica) sau la terminarea antrenamentului sau a unei competiTii (bucuria reusitei sau insucces, forTa increderii sau demoralizare, emoTiile unei accidentari).

Antrenorul este cel dintai care identifica la sportiv aceste emoTii pozitive sau negative si pe care trebuie sa le monitorizeze cu atenTie pentru ca emoTiile negative, in special, reprezinta o problema prioritara pentru sportiv. MenTionam ca acest tip de emoTii nu este neaparat sa apara doar la sporivii mai puTin pregatiTi din punct de vedere fizic, tactic si psihic. Exista si o anume "teama de a invinge", emoTii caracteristice cu precadere sportivilor tineri, neexperimentaTi, care pe masura ce se apropie de finalul unei competiTii, cu presentimentul victoriei, se infricoseaza de o atare posibilitate. La sportivii fara maturitate, emoTiile pot influenTa negativ capacitatea de concentrare, perturband comportamentul motor propriu-zis (si in sportul romanesc exista, din pacate, numeroase exemple in care, la competiTii de prestigiu, sportivul obTine rezultate meritorii in primele zile, iar cand se apropie de castigarea unei medalii, in faTa unei mariperformanTe posibile, isi pierde siguranTa si increderea in sine, il copleseste emoTia si pierde titlul). Totodata, nu sunt rare situaTiile cand auzim sportivi care spun "nu stiu ce-i cu mine.nu ma mai pot controla".Si in aceste momente rolul antrenorului este imens. O privire, un gest, un argument convingator al acestuia ii poate aduce sportivului linistea si increderea in capacitaTile proprii. Stapanirea emotivitaTii reprezinta o problema de autoeducaTie pentru sportiv. Acesta trebuie sa-si insuseasca priceperea si obisnuinTa de a se autoconduce, pe baza unei depline cunoasteri a propriilor posibilitaTi, a analizei corecte, raTionale a situaTiilor si adversarilor, de a-si stapani reacTiile emoTionale, de a-si pastra luciditatea gandirii in orice situaTie etc.

Exista si emoTii pozitive, cu rol stimulator pentru sportiv, generatoare de energie atat de necesara lui. De regula, ele se intalnesc la sportivii cu o buna pregatire fizica, tehnico-tactica si care sunt determinaTi de dorinTa de reusita, incredere in sine, capabili de ignorarea oboselii sau a durerilor fizice. Un sportiv adevarat este cel care poate demonstra o buna stapanire a emoTiilor sale, starea psihica dinaintea unei competiTii fiind caracterizata de o senzaTie de prospeTime, curaj, incredere in sine si chiar o usoara agitaTie.

La toate cele menTionate mai sus, nu trebuie sa ignoram modul de viaTa al sportivului, o condiTie influenTabila in practicarea sportului de calitate. Ne referim aici la o atitudine constienta si constiincioasa faTa de sport, faTa de rolul si obligaTiile sportivului, faTa de disciplina sportiva, capabil sa faca faTa duritaTii competiTiilor, uneori dintr-o clima in alta, sub incidenTa unui fus orar diferit de cel al obisnuinTei sale si asa mai departe. Asa incat nu sunt ingaduite si tolerate slabiciunile, mimarea, mofturile, regimul de viaTa si activitatea destrabalata, incitarea coechipierilor de a nu lucra, aranjamentele negative de orice fel pentru a deveni competitivi. Conducatorului sportiv, antrenorului si chiar psihologului sportiv le revine si sarcina de a explica sportivului faptul ca valorile morale se invaTa si ca o lume a progresului si performanTei devine de neconceput in afara unei solidaritaTi afective, a prieteniei si dragostei pentru sport. Daca in viaTa de toate zilele disciplina este un factor necesar care ajuta considerabil munca, in viaTa sportivilor indeplinirea ei in bune condiTii duce la performanTa (disciplina a vieTii de toate zilele, disciplina a efortului si a odihnei, a somnului, a mesei, ca si disciplina pregatirii fizice, a antrenamentului, disciplina competiTionala, disciplina in activitatea de recuperare dupa efort etc.).