Descentralizarea administrativa in sistemele
administrative din tari europene
1. Consideratii privind originile dreptului administrativ comparat. In contextul studiului influentei
dreptului administrativ francez asupra dezvoltarii dreptului german, Ulrich
Scheuner a scris in 1963 ca dreptul administrativ apartine acelor ramuri
de drept "in care caracteristicile nationale ale poporului si
statului sunt dezvaluite cel mai complet", asadar in dreptul administrativ
formele institutionale se dovedesc a fi rezistente la schimbare. Otto
Mayer, chiar inainte de a publica lucrarea sa fundamentala despre dreptul
administrativ german, in 1866 a scris o carte despre dreptul administrativ
francez si a facut modelele franceze accesibile doctrinei dreptului
administrativ german. Edouard Lafferriere, unul din fondatorii doctrinei
dreptului administrativ francez, trateaza in "Traite de la juridiction
administrative et des recours contentieux", care a aparut in 1887,
protectia dreptului administrativ oferita in alte state. In plus,
introducerea de baza a lui Albert V. Dicey in dreptul constitutional
englez, care a aparut in 1885, trateaza, de asemenea, drept administrativ
francez. In timp ce Dicey a negat existenta unui "administrative law"
comparabil cu "droit administratif" in dreptul englez, profesorul american de
drept administrativ Frank J. Goodnow a discutat nu numai Franta si
Germania, dar si Anglia si Statele Unite, in cele doua volume ale
sale "Drept administrativ comparat" (1893). In prefata, Goodnow a scris:
"Marile probleme ale dreptului public modern sunt in cea mai mare parte cu
caracter administrativ. In timp ce trecutul a fost unul constitutional,
prezentul este al reformei administrative.
La
inceputurile dreptului administrativ comparat, atentia s-a indreptat in
primul rand in a experimenta sistemele de drept administrativ straine, mult mai
dezvoltate, accesibile in practica doctrinei proprii. Mai presus de toate, a
fost jurisprudenta Consiliului de Stat francez, care a exercitat o
influenta extensiva, in parte, prin intermediul cercetarii
stiintifice comparate a dreptului administrativ din multe tari
europene si ne-europene Din ce in ce
mai mult argumentele dreptului comparat sunt luate in consideratie in
pregatirea legilor in domeniul dreptului administrativ. Astfel, Franks Committee, al carui Raport despre tribunalele
administrative si anchete a condus spre cea mai importanta reforma
administrativa postbelica in Regatul Unit, s-a consultat, de asemenea, cu
expertii straini. Despre posibilitatile si limitele dreptului
administrativ comparat, Franks Committee arata in raportul sau final: "In
aceste probleme, fiecare tara cauta sa-si rezolve propriile probleme
in cadrul institutiilor sale si al modului de viata, un
echilibru adecvat intre interesul public si cel privat. Transpunerea
practicii unei tari in procedurile alteia este putin probabil sa fie
potrivita, desi, de vreme ce, problema de baza, relatia dintre
individ si administratie este comuna, va continua sa fie avantajos
studiul comparativ".Dupa al doilea razboi mondial, dreptul administrativ
european a castigat o noua dimensiune prin cooperarea statelor europene
din Consiliul Europei si Comunitatea Europeana.
2.Conceptul de
administratie in unele state membre ale Uniunii Europene.Conceptul de administratie
publica isi are originile in interiorul statului. Aristotel
a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea
pot fi traduse, folosind o terminologie moderna ca putere legislativa, putere
executiva si putere judecatoreasca. Statul
absolutist, totusi, a concentrat toate cele trei functii intr-o
singura mana, astfel ca diferentele dintre ele erau de interes pur
teoretic. In
vreme ce in statul absolutist activitatile statale ca intreg erau numite
"administratie" sau guvern, separarea organizationala a puterilor a
dus la o ingustare a conceptului de administratie. Administratia, in
consecinta, a devenit componenta puterii executive, care a fost separata de
puterile legislative si judecatoreasca. Conceptul de "administratie",
distins astfel de "legislatie" si "jurisdictie", are un corespondent suplimentar, in forma de "gouvernement".
"Gouvernement" nu este inteles ca o sursa
independenta de putere, ci in sens de autoritate situata deasupra
administratiei in termeni politici, si fara a fi legal separat de
administratie, determina directiile de actiune ale
administratiei.
In
Franta, definitia precisa a termenului de "administration publique" a
evoluat cu referinta speciala la domeniul dreptului administrativ. Acest
termen a avut si are relevanta in mod special in distingerea intre
competentele Curtilor administrative si ale tribunalelor de
drept comun. In secolul al XIX-lea, conceptul de "puissance publique" (autoritate
publica) a fost cel mai proeminent; a existat o distinctie intre "actes
d'autorite", (actele de autoritate), care erau de competenta "puissance
publique" (autoritati publice) si "actes de gestion", care
contineau elemente ale dreptului privat. Incepand cu procesul "Blanco"
(1873), in care "Tribunal des Conflicts" pentru prima data s-a concentrat
asupra criteriului de "service public" pentru a determina jurisdictia
(sfera de autoritate) a tribunalelor administrative, "Ecole du service publique"
(Duguit, Jeze, Bonnard, Rolland, s.a.) a inceput sa castige in
influenta catre sfarsitul secolul al XIX-lea. Nu mai era agreat
conceptul de "puissance publique", ci cel de "service public", care a ajuns sa
fie considerat ca o trasatura determinanta a administratiei, al carei scop
era considerabil redefinit ca fiind asigurarea realizarii obiectivelor
statului. Intre timp, chiar si criteriul de "service public" a ajuns sa
fie pus la indoiala, ceea ce a dus la o reabilitare partiala a criteriului
de "puissance publique" (Hauriou, Berthelemy). Daca exista un anumit consens in privinta faptului ca "service
public" nu acopera toate aspectele administratiei publice, acest concept
totusi reprezinta cel mai frecvent punct de pornire in toate incercarile
de a realiza o definitie satisfacatoare. In acest fel, conform doctrinei standard, dezvoltata de Otto Mayer,
"administratia" este "activitatea Statului pentru realizarea obiectivelor
sale in interiorul sistemului sau juridic, cu exceptia puterii juridice".
Folosind aceasta teorie, Walter Jellinek a definit administratia ca
"activitatea statului sau oricarui alt purtator al puterii publice separata de
puterea legislativa si juridica".
H. Maurer
propune urmatoarele caracteristici ca trasaturi tipice:
nadministratia
este un "acord social"
nadministratia
este preocupata de "interesul public"
nadministratia
este mai presus de toate "un acord activ care tinteste spre viitor"
nadministratia
ia "masuri concrete pentru reglementarea cazurilor individuale"
"Dreptul administrativ", a carui
existenta este inca negata de A. V. Dicey in lucrarea sa principala,
aparuta in 1885, dar a avut o influenta mare pana in secolul XX, este inca
o disciplina relativ tanara in Regatul Unit. Acest fapt - impreuna cu
trasaturile caracteristice ale gandirii juridice engleze - se poate sa fi
contribuit la faptul ca teoria britanica asupra dreptului administrativ este marcata mai curand de incercari pragmatice decat
definitional - doctrinare. Conceptul de
"guvern" include aici intreaga putere de stat, in vreme ce alteori pur si
simplu descrie puterea executiva sau guvernul intr-un sens restrans, care
impreuna cu partenerul sau complementar, administratia, exercita
functia executiva. Rolul legislativ este, intr-un sens institutional,
in principal localizat in Parlament si este superior atat celui executiv
cat si judecatoresc. "Parlamentul, ca institutie legislativa, este
suveran si dincolo de controlul juridic". Suprematia Parlamentului
este caracteristica dominanta a separatiei puterilor in Anglia.
In
Franta, Germania si Regatul Unit al Marii Britanii dificultatile in realizarea unui concept unic de
administratie publica au fost in mare masura rezultatul faptului ca
organele administrative, care s-au maturizat ca o consecinta a
separatiei puterilor, au exercitat nu numai functii executive in sens
restrans, dar ele au fost si simultan active in domeniul cvasijuridic.
3.Geneza
si evolutia dreptului administrativ in unele tari europene
A.Franta
Dreptul
administrativ francez actual isi are originea in ultimii ani ai secolului
al XVIII-lea. Deja, in vechiul regim, un sistem de administratie
centralizat si ierarhic, a devenit binecunoscut. Desi acest sistem
administrativ, care era controlat de rege, nu era supus unui sistem de drept
administrativ in sensul curent al termenului, totusi, a aparut la
sfarsitul vechiului regim un sistem de reguli administrative,
influentat initial de dreptul roman si de cel canonic si,
din ce in ce mai mult de-a lungul secolului al XVIII-lea, de filosofia iluminista.
Revolutia din 1789 si Declaratia Drepturilor Omului si
Cetateanului, au marcat tranzitia de la un stat politienesc la
un stat bazat pe reguli de drept. Aceasta a insemnat ca a fost realizata,
pentru prima data, baza necesara pentru crearea unui sistem modern de drept
administrativ, adica administratia publica supusa statului de drept.
Dezvoltarea ulterioara a dreptului administrativ a fost puternic
influentata de diferitele forme de dezvoltare a protectiei legale.
Dupa 1789, a fost respectata o stricta separatie intre puterea executiva
si cea judecatoreasca, sub care orice amestec al Curtilor in
administratie a fost interzisa. Faptul ca supravegherea
administratiei de Curtile independente a fost interzisa este
explicata prin atitudinea reactionara a acestora de-a lungul vechiului
regim. Curtile pre-revolutionare ("Parlaments") au impiedicat
tentativele de reforme ale administratiei si s-au aratat ostile
Revolutiei. Din cauza acestui strict regim de separatie a puterilor,
nu a revenit Curtilor, ci administratiei insesi, sa adjudece
nemultumirile impotriva actiunilor administrative. Aceasta sarcina a
fost atribuita Consiliului de Stat, care a fost infiintat prin
Constitutia Anului VII (1799), ca scop consultativ al guvernului. Dupa
putin timp, opiniile sale s-au bucurat de un grad inalt de autoritate
si si au devenit practic obligatorii pentru autoritatile
inferioare. In 1872 Consiliul de Stat a dobandit o sectiune speciala
pentru litigii. In termeni institutionali, Consiliul de Stat trebuia inca sa fie
considerat ca parte constitutiva a executivului, membri lui fiind mai curand
functionari de stat decat judecatori. Intre timp, totusi,
Sectiunea pentru litigii a Consiliului de Stat s-a emancipat de la rolul
ei original si obisnuit, actionand ca o Curte administrativa
independenta. Totusi, nu a fost Consiliul de Stat, ci Tribunalul de
Conflicte primul care a aratat clar independenta de care se bucura dreptul
administrativ in relatie cu dreptul privat. Ideea principala in decizia
Blanco din 1873, considera ca responsabilitatea autoritatilor publice sa
fie supusa nu principiilor fundamentale ale Codului Civil care regleaza
relatiile intre indivizi, ci acelor "regle speciales qui varient suivant
les besoins du service et la necessite de concilier les droits de l'Etat avec les
droits prives". Astfel, responsabilitatea autoritatilor publice a fost
supusa unui set special de reguli ale dreptului public. Astfel, Curtile administrative nu au fost create pe temeiul ca
dreptul administrativ existent a cerut organe specifice pentru intrarea lui in
vigoare. De fapt, a fost invers, "organele legale revizuite ale
administratiei au creat propria lor materie fundamentala, numita drept
administrativ". Urmarind fondarea Sectiunii pentru litigii a Consiliului
de Stat (1872) pe de o parte si indrumarea deciziei Blanco a Tribunalului
de Conflicte pe de alta, dreptul administrativ de la sfarsitul secolului
al XIX-lea s-a dezvoltat ca o ramura separata a dreptului, avand propriile sale
baze teoretice.
B.Anglia
Trasatura
distinctiva a sistemului de drept administrativ britanic este absenta
separarii formale dintre dreptul privat si dreptul
cutumiar/jurisprudential. In urma modificarii operate de statutul
parlamentar, autoritatile publice sunt subiect al dreptului cutumiar. In
principiu, controlul juridic al actiunii administrative nu este exercitata
de o magistratura speciala ci de tribunalele ordinare. Baza constitutionala pentru aceste
principii este data de A.V. Dicey, in lucrarea sa Introducere in studiul
dreptului constitutional, care a aparut in 1885. El deriva aceste
principii din doctrina "suveranitatii legii", care reprezinta al doilea
pilon major al constitutiei nescrise a Angliei (celalalt fiind
suveranitatea parlamentului). La Dicey, doctrina "suveranitatii legii"
impune in primul rand regula ca executivul este circumscris de lege si
toate actiunile arbitrare ar trebui excluse, in al doilea rand impune
principiul egalitatii dinaintea legii, care exclude posibilitatea unei
ordini legale separate sau un sistem de justitie separat pentru
actiunea administrativa, si in al treilea rand, concluzia ca
Constitutia este rezultatul dreptului privat, asa cum este pus in
practica de tribunalele ordinare si intarit peste Coroana si
servitorii acesteia. Analiza lui Dicey culmineaza cu
declaratia ca "In Anglia . sistemul dreptului administrativ si chiar
principiile pe care este asezat nu sunt, de fapt, cunoscute". Dicey
subliniaza superioritatea dreptului englez fata de dreptul administrativ
francez si protectia pe care o prevede, atribuindu-i celui de-al
doilea functia esentiala de a scuti functionarii civili de
raspundere, sau cel putin de diminuarea greutatii acesteia. Desi
conceptia gresita a lui Dicey despre dreptul administrativ a fost
criticata chiar din timpul vietii sale, teoriile lui au continuat sa exercite
o influenta importanta chiar pana in sec. XX. In acelasi timp,
traditia dreptului administrativ englez, ale carui origini coboara in timp
catre sfarsitul sec. XVII, continua sa-i influenteze spiritual. Chiar
si inainte de aceasta perioada, fusese dezvoltata o forma elementara de
control care, in timpul dinastiei Tudor, a culminat cu infiintarea
tribunalului numit Star Chamber (The Star Chamber Court), care exercita un
anumit control asupra autoritatilor administrative inferioare. Ulterior, acest
tribunal a degenerat intr-un instrument aflat in serviciul puterii arbitrare
exercitata de dinastia Stuart. Pe parcursul disputei constitutionale
dintre Stuart si tribunalele lor, pe de o parte, si parlament
impreuna cu tribunalele de drept civil pe de alta, Star Chamber si, in
consecinta, jurisdictia sa asupra actiunii administrative care
era "viciata de stigmatul domniei tiranice", au fost abolite.
Modernizarea
teoriei traditionale a dreptului administrativ a fost provocata pana la
urma de efectele revolutiei industriale si de crearea unui stat al
bunastarii si in paralel de schimbarile aparute in rolul
administratiei. Progresul tehnologic a determinat ca parlamentul sa nu mai
fie in pozitia de a reglementa satisfacator probleme complexe, precum
caile ferate (si, mai tarziu, transportul rutier), standarde de
siguranta in timpul productiei de masa, etc. Ca rezultat, s-a uzat
mai mult de practica delegarii puterilor legislative catre guvern sau catre
corpuri administrative anume alese, a caror echipa de specialisti era mai
in masura sa emita reglementari detaliate si sa reactioneze intr-un
mod flexibil fata de noile evolutii. Astfel, practica delegarii
legislatiei catre administratie s-a extins considerabil catre
sfarsitul sec. XIX.
C.Germania
Dreptul
administrativ predominant in R.F.G. este rezultatul unei evolutii ale
carei etape principale merg de la administratia statului politienesc
din sec. XVII-XVIII, trecand prin administratia statului
constitutional liberal din sec. al XIX-lea, pana la administratia
statului constitutional social (si) sec. al XX-lea si forma sa
distincta sub Constitutia de la Bonn. Statul absolutist, care s-a format
initial in Landurile Germaniei, si-a exercitat functiile nu
numai in directia cresterii veniturilor pentru intretinerea unei
armate si a unei Curti Regale, dar si in cea a ameliorarii
starii materiale a cetatenilor, care l-au facut un "stat al bunastarii
comerciale". Autoritatea politica a acoperit, practic, intreaga
administratie interna. Sporirea functiilor administrative, care s-au
extins practic in fiecare forma de activitate umana, a fost insotita de
cresterea birocratiei formate prin serviciul civil profesional.
Autoritatile publice n-au fost supuse unor reglementari legale
restrictive. Suveranul se eliberase de limitarile impuse puterii lui prin averi
in sistemul legal al Evului Mediu, iar rolul sau de creator liber al legii a
crescut ca atare. Individul trebuie sa accepte intruziunile suveranului, dar el
a putut sa ceara despagubiri de la stat, care a fost conceput ca entitate
legala separata (supus dreptului privat), distincta de monarhul cu putere
suverana (asa-numita Fiskustheorie: "accept and liquidate"). Miscarea
constitutionala a sec. al XIX-lea, care a fost condusa de burghezie, a
tintit spre numeroasele si nestanjenitele intruziuni ale monarhului.
Obiectivele acestei miscari, si anume separatia puterilor (care
permitea reprezentantilor poporului sa participe la procesul luarii de
decizii), egalitatea in fata legii pentru toti cetatenii si
recunoasterea sferelor de libertate individuala, in care statul nu putea
sa se amestece, au fost realizate de constitutiile landurilor de la
jumatatea sec. al XIX-lea. Pe viitor, orice incalcare a libertatilor
cetateanului si a drepturilor de proprietate cerea autoritatea unui
statut obtinut prin cooperarea reprezentantilor poporului.
Instrumentele emise de autoritatile administrative, incluzand
reglementarile lor, erau subordonate statutelor. Intemeierea acestor principii,
care au asigurat ca administratia a respectat legea, a pus temelia
dezvoltarii unui sistem modern de drept administrativ. Tribunalele administrative
autonome, care au dus o existenta separata de administratie si
tribunalele ordinare. Contrar a
ceea ce s-a produs in Franta, unde dezvoltarea jurisdictiei
administrative s-a format printr-o institutie centrala - Conseil d'Etat -
sistemul judiciar german s-a dezvoltat de jos in sus, adica de la Lander
(land). Dupa ce tribunalele administrative au fost infiintate in 1863,
etapa decisiva urmatoare in dezvoltarea jurisdictiei administrative a fost
infiintarea Inaltei Curti Administrative Prusace (O.G.V.), intre 1872
- 1875. Industrializarea si urbanizarea societatii, miscarile
sociale ce au urmat ambelor razboaie, ca si o serie de crize economice, au
condus la revendicari pentru "clauza bunastarii", elaborata de stat, pe care
administratia a incercat sa o satisfaca prin infiintarea
utilitatilor publice municipale si a corporatiilor de transport
public si prin asigurarea serviciilor sociale si culturale. In plus
fata de aceasta deplasare a interesului in sarcinile administratiei,
s-a produs, ca rezultat al crearii R.F.G., o transformare fundamentala in
sistemul dreptului administrativ si, in cadrul sau constitutional.
4.Izvoarele
dreptului administrativ in tari din UE A.FRANTA
Principala
trasatura care se distinge in Constitutia celei de-a cincea Republici Franceze din 4 octombrie 1958, in
comparatie atat cu constitutia anterioara a celei de-a patra
Republici, cat si cu formele de organizare statala in Germania si
Regatul Unit este, mai ales, pozitia puternica a executivului. Acesta are
o structura duala si consta din presedintele republicii, care este
ales de popor (pentru un mandat de 5 ani) si guvern, condus de
primul-ministru. Relatia dintre guvern si parlament este guvernata de
art. 34 si urmatoarele ale Constitutiei. Numai acele probleme foarte
importante care sunt amintite in acele articole pot fi supuse legilor adoptate
de parlament. Totusi, guvernul poate fi imputernicit sa emita
ordonante in aceste domenii printr-o lege adoptata in parlament. In
legatura cu toate celelalte probleme, guvernul are puterea, actionand
independent, de a emite ordonante Tribunalele nu sunt indreptatite sa delibereze asupra
constitutionalitatii legilor adoptate de parlament. Consiliul
Constitutional este cel care exercita o revizuire preventiva a acelor
legi, care trebuie sa fie supuse spre examinare inainte sa fie promulgate. Pe
de alta parte, tribunalele, pot, in principiu, fi chemate sa controleze
legalitatea actiunilor administrative. Puterile crescute ale
ordonantelor administrative au facut sa sporeasca, de asemenea,
importanta Consiliului de Stat, care din 1958, de asemenea, are puterea de
a verifica legalitatea acelor ordonante care au fost emise independent de
catre guvern. Constitutia stabileste, de asemenea, limitele in care
administratia poate actiona impotriva cetatenilor referinduse in
preambulul sau la Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului
din 1789, precum si la prevederile Constitutiei din 1946, pe care
le-a confirmat si completat. Principiile fundamentale ale dreptului administrativ sunt concretizate
in constitutie, dar ele se dovedesc a fi prea abstracte pentru a constitui
un ghid adecvat in rezolvarea disputelor administrative.
Referitor
la legislatia scrisa, legile
adoptate de parlament privesc numai chestiuni particulare ale dreptului
administrativ si ale procedurii administrative. Printre aceste legi
amintim legile din 1978/1979 referitoare la anumite responsabilitati in a
furniza informatii si a argumenta decizia administrativa. Exista o
tendinta sporita spre codificarea problemelor specifice dreptului
administrativ "special"; de exemplu: Codul administratiei comunale, Codul
mediului, Codul urbanismului. Cu toate acestea, aceste coduri, in esenta,
se rezuma la a se grupa in texte legale relevante si astfel servesc
scopului clarificarii legii mai curand, decat sa indeplineasca un rol creativ
in dezvoltarea ulterioara. In final, reguli de drept administrativ pot fi, de
asemenea, gasite in ordonantele emise de executiv. Directivele
Comunitatii Europene sunt, de asemenea, in principiu, incorporate in
dreptul francez prin intermediul ordonantelor.
Desi,
in principiu, dreptul cutumiar este
recunoscut fiind o sursa a dreptului, el joaca numai un rol subordonat in
dreptul administrativ.
Avand in
vedere natura fragmentara a legislatiei existente si a dreptului
cutumiar, jurisprudenta este cea
care a dat partea exterioara a factorului principal in dezvoltarea dreptului
administrativ. Demarcatia intre dreptul administrativ si dreptul
privat, teoria despre diferitele forme de actiune administrativa (actul
administrativ cu particularitatile sale fata de celelalte acte
juridice; contractul administrativ cu specificitatea sa fata de
contractul civil), precum si conditiile referitoare la substanta
si forma pentru actiunea administrativa, pot fi toate urmarite in
jurisprudenta Consiliului de Stat. Aceasta "jurisprudenta" constituie
un sistem de drept, care este flexibil si capabil sa se ajusteze la
circumstantele particulare ale fiecarui caz individual asupra caruia
urmeaza sa se ia o decizie. Desi prin Constitutie Curtile nu
sunt formal imputernicite sa emita reguli obligatorii si general
aplicabile, deciziile de indrumare ale Consiliului de Stat sunt, in general,
recunoscute ca fiind legi valabile, foarte rar se deviaza de la aceste decizii, administratia se
considera constransa de jurisprudenta lui si o incalcare a acesteia
este pedepsita in acelasi fel ca o incalcare a legii scrise, adica de o
declaratie de nulitate sau de raspundere a autoritatilor publice.
Rivero are dreptate cand spune despre statutul legal al jurisprudentei ca
o sursa de drept: "Regula jurisprudentiala din doua puncte de vedere,
obiectiv in existenta unei sanctiuni si subiectiv in sentimentul
unei grele obligatii asupra supusilor, prezinta toate caracterele
regulii de drept".
De
mare importanta practica, desi subiect de controversa in ce
priveste baza lor teoretica, sunt principiile generale de drept. In esenta, aceste principii sunt indreptate spre o
protectie legala a cetatenilor, totusi ele cauta, de asemenea,
sa fie compatibile cu cerintele administratiei. De aceea, principiul
continuitatii serviciului public a fost invocat pentru a justifica o
restrictie a dreptului la greva al functionarilor de stat. Ordinea
ierarhica a principiilor generale in drept trebuie totusi sa fie definitiv
clarificata. Exista un acord general ca, principiile legale fundamentale, acolo
unde nu sunt clar desemnate ca fiind de importanta subsidiara, au
intaietate fata de orice alte reglementari, incluzand reglementarile
autonome si, in consecinta, constituie un criteriu pentru legalitatea
lor. In plus, Consiliul Constitutional a acordat statut
constitutional unui numar de principii legale. Implicatia ca aceste
principii legale ar putea deroga de la legile adoptate de parlament, devine o
problema practica numai acolo unde Consiliul Constitutional
revizuieste legile inainte de intrarea lor in vigoare.
B.Marea
Britanie
In
absenta unei constitutii scrise, in Anglia vorbim de o Constitutie flexibila. Nu exista nici o inregistrare scrisa a principiilor
constitutionale ale dreptului administrativ, si dupa cum vom vedea
sursele generale de drept, in consecinta si ale dreptului
administrativ, din moment ce acesta a fost diminuat pentru a forma o parte a
"dreptului ordinar", sunt constituite in primul rand din legislatie
si apoi jurisprudenta.
nCommon Law - reguli stabilite pe cale judecatoreasca;
nEquity Law - reguli stabilite anterior unificarii jurisdictiilor
engleze;
nStatutary Law - regulir de drept create prin lege.
Dreptul cutumiar, pana acum nu si-a gasit expresie in jurisprudenta si
nu are relevanta in dreptul administrativ.
Opiniile
doctrinarilor in materie" constituie o sursa
subsidiara.
Actele parlamentului si
legislatia delegata, constituirea
instrumentelor statutare precum si reglementarile emise de
administratie in baza puterilor statutare, regleaza un numar considerabil
de probleme ale dreptului administrativ special. In cele mai multe cazuri,
aceste acte de imputernicire contin prevederi care se refera la procedura
administrativa pentru fiecare sectiune in parte. Marea Britanie nu are un
statut general referitor la procedura, cum ar fi Actul american de procedura
administrativa. Actul pentru tribunale si anchete a introdus o anumita
uniformitate a procedurii administrative. Astfel, de exemplu, Sectiunea 12
stabileste o indatorire generala de a oferi motive pentru toate deciziile
luate in numele acestui document de catre ministere sau de tribunalele
administrative.
Dreptul
administrativ general poate fi gasit in primul rand in jurisprudenta, jurisprudenta precedentelor. In virtutea doctrinei de stare
decisis, Curtile inferioare sunt limitate de deciziile legate de
Curtile mai inalte, ce tin de aceeasi jurisdictie. Ca rezultat al tendintei de dezvoltare a legislatiei, dreptul
original facut de magistrati s-a deplasat in directia interpretarii
legale. Chiar si principiile generale ale dreptului administrativ sunt
adesea considerate ca fiind rezultatul interpretarii legale si sunt
privite ca parte integranta a legislatiei administrative speciale. Aceste principii de drept
administrativ, in mod special variatele
formulari ale doctrinei ultra vires, precum si conceptul de justitie
naturala, au functie si semnificatie legala asemanatoare cu
principiile generale ale dreptului administrativ dezvoltate de sistemele
judiciare europene. Exista,
totusi, o diferenta esentiala ce porneste din doctrina
constitutionala britanica a suveranitatii parlamentare, care, in mod
particular exclude posibilitatea oricarei aprecieri judiciare a actelor
parlamentare.
Principiul
de baza al dreptului administrativ englez, respectiv doctrina ultra vires, este
el insusi un rezultat logic al gandirii constitutionale britanice
si poate fi privit ca rezultand dintr-o combinatie a
suveranitatii parlamentare si conceptului de "domnie a legii". In
esenta, aceasta doctrina prevede faptul ca nici un corp administrativ nu
poate depasi limitele autoritatii care i-a fost conferita, in special
cand aceasta autoritate i-a fost acordata printr-un decret al parlamentarului.
Aceasta se aplica atat actelor individuale emise de administratie, cat
si reglementarilor generale adoptate in cadrul legislatiei delegate.
O
distinctie esentiala este trasata intre erorile individuale si
cele de procedura. O actiune administrativa este individual ultra vires
daca nu exista conditii esentiale ale clauzei de imputernicire, sau
daca o autoritate administrativa isi exercita puterile conferite in
scopuri nelegale, cu rea credinta, irational sau pe baza de falsa
evidenta. Actiunea administrativa este considerata a fi procedural
ultra vires cand incalca cerintele procedurale mandatare. Aceasta implica
procesul de stabilire in fiecare caz individual prin interpretarea prevederilor
de imputernicire fie ca cerintele procedurale continute sunt
mandatare sau nu. Exemple de conditii mandatare formale sunt dreptul de a
fi audiat si regula ca remediile legale trebuie aduse la
cunostinta partii interesate.
Pe langa
doctrina ultra vires, este "legea justitiei naturale", care constituie al
doilea principiu fundamental de drept administrativ. Aceasta implica
conditiile minim necesare pentru o procedura corecta, datorie impusa de
dreptul civil oricarei persoane sau structuri obligate sa ia decizii
judecatoresti, in special diverselor tribunale administrative. Acest "cod
al stabilirii unei proceduri administrative corecte", implica in mod
esential dreptul la o audiere corecta si regula ca nimeni nu poate
judeca propria sa cauza.
Din
principiile doctrinei procedurale ultra vires si din justitia
naturala reiese faptul ca forma dreptului administrativ englez este
conditionata in principal de consideratii de procedura
administrativa.
C.Germania
Prin Legea Fundamentala din 23 mai 1949, R.F.G. este constituita ca un stat cu structura
federala, democratic, bazat pe principiul legalitatii si al
justitiei sociale.In completarea acestor principii structurale
fundamentale, se inscriu in mod special drepturile fundamentale, incluzand
principiul egalitatii si prevederile privitoare la organizarea
administrativa (in special demarcarea puterilor administrative intre statul
federal si landuri), care se constituie ca un intreg in relatiile
sale speciale cu constitutia. F. Werder, presedintele de odinioara al
Curtii Administrative Federale, cum ca dreptul administrativ este "dreptul
constitutional in forma concreta". Ulterior, doctrina juridica a scos in
evidenta ca aceasta relatie este reflectata nu numai in maniera in
care dreptul constitutional isi gaseste expresia concreta in
reglementarile administrative, dar, de asemenea, in multe principii ale
dreptului administrativ, pe care Curtile le iau direct din
Constitutie. Legislatorii, Curtile
si autorii au cooperat in dezvoltarea dreptului administrativ intr-un
cadru constitutional. Articolele principale ale legislatiei in aceasta privinta, au fost Legea privitoare la procedura
administrativa federala din 25 mai 1976 si legile privind procedura
administrativa in landuri, care au, in principal, acelasi continut ca
cele anterioare.
Singurul
si cel mai decisiv factor in determinarea codificarii legii procedurii
administrative a fost setul de recomandari facut la cea de-a 43-a
Conferinta a juristilor germani din 1960, care s-a pronuntat in
favoarea unui set uniform de reglementari care sa guverneze procedura
administrativa, incluzand acele aspecte ale legii administrative generale care
au fost strans legate de ea. Legea privitoare la procedura administrativa
federala trebuia sa promoveze o asemenea uniformitate prin integrarea
prevederilor speciale disparate intr-un singur set de reglementari. In
acelasi timp, reglementarile procedurale relevante trebuiau simplificate
si rationalizate ele insele. In final, a fost facut un efort pentru
alcatuirea de reglementari exprese de participare a cetatenilor la procedura
administrativa. In plus
fata de principiile aplicabile procedurii administrative generale si
de procedeele formale speciale, dreptul reglementeaza si maniera in care
instrumentele administrative sunt emise, ca si domeniul lor, cat si
conditiile in care contractele publice pot fi incheiate.In multe domenii,
legislativul a fost capabil sa alinieze continutul statutelor relevante la
directia principiilor generale nescrise ale dreptului administrativ, ca
expresie a teoriei dreptului administrativ si in deciziile relevante ale
Curtii. Problemele controversate erau fie stabilite de catre statut
intr-un fel sau altul, fie lasate intentionat deschise pentru
imbunatatiri suplimentare facute de Curti sau doctrinari. In completarea Legii privitoare la procedura
administrativa federala, exista o gama larga de alte statute ce au reglementat
domenii individuale ale dreptului administrativ general si un numar
nelimitat de statute din domeniul dreptului administrativ special. In final,
formularile dreptului administrativ sunt de asemenea subordonate
legislatiei si reglementarilor.In plus fata de principiile
aplicabile procedurii administrative generale si de procedeele formale
speciale, dreptul reglementeaza si maniera in care instrumentele
administrative sunt emise, ca si domeniul lor, cat si conditiile
in care contractele publice pot fi incheiate.In multe domenii, legislativul a
fost capabil sa alinieze continutul statutelor relevante la directia
principiilor generale nescrise ale dreptului administrativ, ca expresie a
teoriei dreptului administrativ si in deciziile relevante ale Curtii.
Problemele controversate erau fie stabilite de catre statut intr-un fel sau
altul, fie lasate intentionat deschise pentru imbunatatiri
suplimentare facute de Curti sau doctrinari. In completarea Legii
privitoare la procedura administrativa federala, exista o gama larga de alte
statute ce au reglementat domenii individuale ale dreptului administrativ
general si un numar nelimitat de statute din domeniul dreptului
administrativ special. In final, formularile dreptului administrativ sunt de
asemenea subordonate legislatiei si reglementarilor.
In prezent,
dreptul cutumiar prezinta
relevanta numai in stadiul aplicarii la nivelul autoritatii locale.
Aplicarea dreptului cutumiar, depinde de folosirea prelungita si continua,
ca si credinta acelora care participa, ca aceasta folosire este legal
justificata. Astfel, un plan de dezvoltare prezentat in forma unei decizii date
de o autoritate locala, poate fi depasit de legea cutumiara locala, care
reflecta mai bine conditiile specifice locale.Curtile au avut
contributii importante in directia dezvoltarii dreptului
administrativ. Asa cum s-a mentionat, Curtea Administrativa Federala
a avut o influenta decisiva in formarea principiilor. Curtea Federala de
Justitie, cea mai inalta autoritate juridica ordinara din Republica
Federala, a avut contributii importante mai ales in sfera
compensatiei pentru renuntarea fortata si expropriere.
Curtea Constitutionala Federala a dat o directie fundamentala noua sferei
de actiune a "restrictiei statutare". "Decizia retinerii" a
Curtii Constitutionale Federale, prevedea bresa pentru aplicarea
principiului restrictiei statutare la asa-numitele "relatii
speciale intre autoritati" care in conceptia traditionala puteau
fi reglementate prin reglementari administrative directe. Intre timp,
jurisprudenta Curtii Federale Constitutionale a demarcat
"restrictia statutara" de conceptul "interventiei" si a extins-o
la "toate deciziile esentiale" din domeniile majore ale luarii de decizie,
adica teoria "deciziei esentiale".
Afirmatia
ca "formarea principiilor generale legale este o sarcina ce apartine in
mod natural Inaltelor Curti", facuta de Curtea Constitutionala
Federala intr-un proces, a constituit prilej de aprinse controverse si de
evidentiere a unor lacune prezentate de legislatie. In anumite
proceduri, Camera Plenara a Curtii Administrative Federale, este explicit
chemata pentru a dezvolta in plus legea. Totusi, o problema de dezbatere
este intrebarea daca aceasta confera jurisprudentei statutul de izvor de drept: aceasta depinde in mod esential de
definitiile terminologice folosite.
In multe
cazuri, principiile generale ale dreptului administrativ au fost dezvoltate ca
aplicatii concrete ale principiilor constitutionale fundamentale.
Astfel, Curtea Constitutionala Federala a impus legea privind revocarea
actelor administrative care acorda avantaje ilegale, pornind de la o
combinatie de principii de protectie a drepturilor legitime.
Partea
generala a dreptului administrativ german este caracterizata de o abordare
foarte sistematica, la care studiile academice de drept administrativ au avut o
contributie considerabila. In centrul acestei abordari sistematice, care
viza in primul rand formele de actiune adoptate de administratie,
gasim in mod invariabil conceptul de masura administrativa care, contrar
folosirii franceze a acestui termen, acopera in principiu numai masurile
individuale specifice adoptate de administratie.
Recent,
practica si teoria administrativa s-au confruntat cu noi revendicari pe
care dreptul nu a fost in masura sa le satisfaca adecvat. Astfel, dreptul
mediului inconjurator a fost, in particular, scena multor abateri de la teoria
dreptului administrativ traditional. Dorinta de a asigura autoritatilor
publice o sfera larga de actiune folosind optiuni care merg de la
legislatie la controlul judiciar, de asemenea constituie o revendicare
majora pentru dreptul administrativ de astazi. Extinderea conceptului de
rezerva legala, care este uneori facuta responsabila pentru ascendenta
legislatiei si intensitatea controlului judiciar, a dat nastere
unei dezbateri ce priveste o posibila rezerva administrativa, care trebuie
sa asigure administratiei o sfera de luare de decizii sub propria ei
responsabilitate.
D.ITALIA
In Italia,
ca rezultat al evolutiei de la un stat liberal la un stat al bunastarii,
atitudinile traditionale fata de separatia puterilor s-au
schimbat. Aceasta orientare si-a gasit expresia cea mai clara in Constitutia
Republicii Italiene care a intrat in vigoare la 1
ianuarie 1948. Guvernul nu mai este un simplu corp executiv, ci ia parte la
legislatie prin adoptarea de decreti legge si la leggi delegate.
Parlamentul nu isi mai margineste activitatea la elaborarea legilor
generale si cu caracter abstract, ci face uz din ce in ce mai mult de legi
care stabilesc masuri detaliate. In plus, functiile legislative si
executive nu mai sunt prerogativele exclusive ale statului, fiind tot mai des
delegate altor institutii care sunt subiect al dreptului public. De exemplu,
regiunile au puterea de a-si promulga propriile legi in zone specifice. Principiul egalitatii, continut in articolul 3 al
constitutiei republicane nu trebuie luat numai ca o declaratie legala
formala, intrucat are si un sens de sine statator. In articolul 3(2),
republica are datoria de a "inlatura acele obstacole economice si sociale
care constituie o restrictie efectiva a libertatii si
egalitatii cetatenilor, impiedicandu-i sa-si puna in valoare
intregul potential si care obstructioneaza participarea oricui
este implicat activ in dezvoltarea politica, economica si sociala a
natiunii".Extinderea functiunilor autoritatilor publice pentru a
include dezvoltarea unui stat al bunastarii, care este clar exprimata in acest
articol, a produs o crestere suplimentara a dimensiunilor
administratiei. Cresterea simultana a puterilor legiuitoare ale
administratiei au facut ca aceasta sa devina din ce in ce mai independenta
fata de guvern si legislativ. Crizele rezultate, care au lovit administratia,
au inspirat un numar de masuri reformatoare care cautau sa reorganizeze, pe de
o parte, administratia si pozitia legala a functionarilor
de stat, si, pe de alta parte, sa reorganizeze procedurile administrative.
Tendintele
recente ale dreptului administrativ au fost conditionate de doi factori.
Pe de o parte, dreptul administrativ, ca pachet de legi de drept, a cunoscut un
declin sub impactul extinderii dreptului privat. Pe de alta parte, relatia
dintre dreptul administrativ si dreptul constitutional, care adesea
formeaza bazele pentru dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului
administrativ, a fost consolidata. Este o realitate faptul ca pe parcursul sec.
XIX, dreptul administrativ italian era deja subiectul unei extinse
jurisdictii scrise. In orice caz, principiile generale de drept
administrativ care se aplicau in mod egal
tuturor departamentelor administrative nu au fost codificate nici de acte
emise de parlament, nici de hotarari ale executivului. Eforturile curente s-au
concretizat in efortul pentru adoptarea unei legi privitoare la procedura
administrativa.
In
articolul 1 din prevederile generale ale Codului Civil, dreptul cutumiar ocupa locul trei in ierarhia surselor legale, dupa statutul si
reglementarile juridice. Ca rezultat, dreptul cutumiar nu se poate aplica
contra legem, ci numai secundum legem si praeter legem. Aceleasi
principii se aplica practicii administrative. Oricum, in cele mai multe procese ele sunt lipsite de elementele de
voluntas populi si opinio juris et necessitatis, care sunt considerate
conditii prealabile pentru aplicarea dreptului cutumiar. Cu toate acestea,
in absenta unor motive justificatoare, administratia nu are dreptul
sa schimbe sau sa devieze de la procedura stabilita fara sa se faca vinovata de
depasirea prerogativelor. Unele principii generale ale dreptului
administrativ au fost intarite de constitutie, pe cand altele au fost
creatia tribunalelor si a unor autori de specialitate. Asa de
exemplu, articolul 97-1, in care autoritatile publice urmeaza sa fie
organizate legal, in asa fel incat sa asigure functionarea
corespunzatoare (buon adnamento) si impartialitatea
administratiei, este invocat ca baza constitutionala pentru adaptarea
administratiei la legislatia din domeniu/justificativa, asigurarea
impartialitatii sale, a organizarii eficiente si
functionarii corespunzatoare a acesteia. Protectia pentru bona fides
este privita de autorii sai in parte ca un principiu constitutional
nescris, pe baza caruia este elaborata protectia asteptarilor legitime
ale cetateanului vis-à-vis de autoritatile publice
5.Organizarea
structurilor administrative in tari ale UE
Monarhiile dintre cele 27 de state
membre ale U.E. sapte state sunt monarhii ereditare: Belgia, Danemarca,
Spania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, si Suedia. Avantajul acestui
mod de alegere a sefului statului este dat de stabilitatea fara precedent
a institutiei care este total depolitizata. Asta nu inseamna ca
personalitatea monarhului si partidele politice nu pot imprima
institutiei un anumit caracter politic, ci numai ca mandatul, succesiunea
la tron nu este rezultatul unui joc politic, in conditii normale.
Alegerea indirecta se realizeaza prin intermediul unui corp electoral sau de catre
Parlament; acest mecanism este utilizat in opt state membre ale U.E.: Republica
Ceha, Estonia, Republica Federala Germania, Grecia, Italia, Letonia, Malta
si Ungaria.
Alegerea directa, prin sufragiu universal, are cea mai mare pondere de utilizare. Astfel
doisprezece state membre ale U.E. sunt republici in care seful Statului
este ales direct de catre popor: Austria, Bulgaria, Cipru, Finlanda,
Franta, Irlanda, Lituania, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia si
Slovenia. Prin acest ultim mecanism de desemnare a sefului statului se
evidentiaza caracterul suveran al poporului statului respectiv. In statele
membre U.E. putem observa ca marea majoritate a acestora au adoptat mandate de
cinci ani pentru seful Statului, indiferent daca acesta este ales in mod
direct sau indirect. Dupa ce Franta care avea un mandat de 7 ani a adoptat
instaurarea din 24 septembrie 2000 a unuia de 5 ani, la nivelul U.E. au mai
ramas doar doua state cu mandat de 7 ani: Irlanda si Italia, unul de 6 ani
- Austria dar si unul de 4 ani - Letonia. De asemenea, in marea lor
majoritate statele europene au stabilit aceleasi limitari ale mandatului
de sef al statului ca si Romania, exceptie facand Italia si
Franta in care mandatul presedintelui poate fi reinoit fara limite
si fara a fi intrerupt.
Constitutiile,
in marea lor majoritate, prevad imunitatea sefului statului. Astfel,
Constitutiile monarhice prevad clar inviolabilitatea persoanei regelui,
art. 88 Constitutia Belgiei si art. 56, al. 3 Constitutia
Spaniei, iar uneori chiar sacralitatea acestuia, § 13 Constitutia
Danemarcei. In ce priveste Constitutiile republicilor se prevede de
cele mai multe ori ca Presedintele beneficiaza de imunitate cu
exceptia cazurilor in care se face vinovat de "violarea cu buna
stiinta a Legii fundamentale sau a oricarei alte legi federale", art.
61 Legea fundamentala a Germaniei; de "misbehaviour", art. 12.10.1o
Constitutia Irlandei sau de "inalta tradare", art. 90 al. 1
Constitutia Italiei, art. 65 al. 2 din Constitutia Republicii Cehe
si art. 68 Constitutia Frantei.
Cat
priveste doctrina dreptului comparat atunci cand se realizeaza o analiza a
institutiei sefului statului, de cele mai multe ori, se face referire
la urmatoarea clasificare a principalelor atributii:
na) arbitrajul
vietii politice;
nb) interventia
in procesul legislativ;
nc) dreptul de
gratiere;
nd) activitatea
guvernamentala.Aceasta clasificare
evidentiaza clar adevaratele implicatii statale ale sefului
statului, precum si corespondenta acestuia cu cele trei puteri ale
statului. Situatia normala de cedare a
functiei de sef al Statului este la finele madatului. Dar, pentru a evita
orice risc, Constitutiile statelor europene au prevazut situtiile
exceptionale de cedare a functiei in cursul mandatului. Astfel, s-a
prevazut atat in Constitutia Italiei in art. 86 "In toate situatiile
in care Presedintele Republicii se afla in imposibilitatea indeplinirii
functiilor sale, acestea sunt exercitate de catre presedintele
Senatului" cat si in Constitutia Frantei art. 7 ca in caz de
intrerupere definitiva a mandatului inainte de termen interimatul functiei
este exercitat de Presedintele Senatului. In alte state, pentru anumite
atributii interimatul a fost lasat spre exercitare Primului-Ministru; este
cazul Republicii Cehe - art. 66 din Constitutie. Iar in alte state precum
Irlanda s-a prevazut ca interimatul este realizat nu de catre o alta persoana
ci de o Comisie formata din Presedintele Curtii Supreme si
Presedintii celor doua camere ale Parlamentului conform art. 14.2.1o.
Cu toate
acestea nu trebuie sa fim tentati a afirma ca vacanta functiei
de sef al statului este recunoscuta doar in statele republica pentru ca nu
ar fi adevarat, in statele monarhice este, de asemenea, recunoscuta. In acest
sens se prevede in art. 95 din Constitutia Belgiei ca in caz in
vacanta a tronului cele doua camere ale Parlamentului vor lucra in sedinta
comuna pentru a asigura regenta iar in art. 59 al. 2 din Constitutia
Spaniei "daca regele este incapabil pentru exercitiul autoritatii
sale si imposibilitatea a fost recunoscuta de Parlament " va incepe
imediat regenta. Situatiile care atrag vacanta functiei de
sef al statului au fost de asemenea strict prevazute in Constitutii.
Astfel, Constitutia Irlandei in art. 14 stabileste ca vacanta
presedintelui intervine in caz de deces, demisie, demitere, neindeplinire
a competentelor si functiilor ce-i revin iar Constitutia
Ungariei statueaza in art. 31 ca mandatul Presedintelui se
sfarseste in cazul indeplinirii mandatului, in caz de deces, in caz
de incapacitate de exercitare a functiei mai mult de 90 de zile, in cazul
unui conflict de interese, in caz de demisie sau demitere.
Rolul
Guvernului in Constitutiile statelor membre ale U.E. a fost inteles
si reglementat diferit. Astfel, intalnim situatii
in care nu exista nici o reglementare expresa a rolului pe care-l are, acesta
fiind unul deductibil din coroborarea mai multor articole - art. 94 cu 95 din Constitutia Italiei; art. 63-65 din Legea
fundamentala a Germaniei. In acelasi timp, unele Constitutii
contin dispozitii exprese care stabilesc trei categorii de sarcini:
politice, legislative si administrative, este cazul
Spaniei - art. 97 si al Portugaliei - art. 185
sau doua categorii de sarcini: politice si administrative. De asemenea, se
remarca si prevederi ce stabilesc numai o singura
sarcina: exclusiv politica, art. 45 al. 3 Constitutia
Olandei sau art. 82 Constitutia Greciei, ori, exclusiv
administrativa cum este cazul Austriei.
Cat priveste rolul politic
al Guvernului in tarile UE, intalnim doua mari
situatii:
a) Guvernul
stabileste exclusiv liniile politicii natiunii pe plan intern si
extern, iar executia acestei politici este supusa controlului parlametar;
in aceasta situatie aflandu-se Franta, Grecia si Germania;
b) Guvernul conduce chiar
politica generala a tarii, in limitele stabilite de Parlament, asa
cum este situatia Finlandei, Portugaliei si Spaniei, sau, dupa caz,
de seful Statului, asa cum se intampla in Norvegia (stat care insa nu
este membru al U.E.). Legiuitorul constituant roman s-a
apropiat prin reglementari mai mult de ceea de a doua solutie.
Avand in vedere rolul avut de
Guvern la nivelul statului si mai ales in cadrul puterii executive, in
conditiile globalizarii activitatiilor economice si nu numai, se
vede nevoit ca in contextul international in care actioneaza sa se
adapteze la noile provocari. De aceea, structurile guvernamentale si
administrative pe care acesta le conduce sunt primele ce
suporta influenta schimbarilor, adaptarilor, corelarilor la cerintele
proceselor internationale in care statul roman este implicat. Seful Guvernului poate
imbraca diferite denumiri. Astfel, il vom identifica sub
numele de: Presedinte al Guvernului (Presidente del Gobierno) in Spania, Ministru de Stat (Statsminister) in Danemarca
si Luxembourg, Cancelar federal (Bundeskanzler) in Germania si Austria,
Prim-ministru in Grecia, Franta, Cehia, Suedia si Ungaria, Presedinte
al Consiliului de Ministri (Presidente del Consiglio) in Italia etc.Importanta
pozitiei sefului guvernului, primus inter pares, adevaratul conducator al
politicii guvernamentale si al consiliului de ministri este
enuntata in marea majoritate a lucrarilor din doctrina de specialitate,
considerandu-se ca acesta este fundamentul stabilitatii sau
instabilitatii guvernamentale si mai ales, asiguratorul principal al
procesului de adaptare institutionala si functionala la noile
cerinte ale spatiului european.
A.Franta
Administratia centrala
directa
(functia publica a Statului) are o structura ierarhica. Este condusa de
presedintele republicii si de prim-ministru. Presedintele
Republicii este seful statului, el numeste primul ministru iar
ministrii - membrii ai guvernului - sunt numiti de asemenea de
presedinte dar la propunerea premierului. Ministrii conduc
ministerele de resort. Guvernul determina si conduce politica nationala.
El este reprezentat in teritoriu de prefecti. Statul a fost reprezentat in
Departamente de un comisar (imputernicit) al Republicii. Acestuia din urma ia
luat locul prefectul, care, pana la reformele din 1982/1983 a exercitat dubla
functie: de reprezentant al Statului si de functionar executiv
al Guvernului. Prefectii sunt numiti prin decret al
Presedintelui, in baza hotararii luate de Consiliul de ministri la
propunerea Primului Ministru si a Ministrului de Interne. Prefectul
reprezinta statul si este seful serviciilor deconcentrate ale
statului in teritoriul unde el este imputernicit sa actioneze .Prefectul
de departament unde se afla si capitala/centrul de regiune actioneaza
si ca prefect de regiune. Prefectul de departament este asistat de
sub-prefectii din arondismente. Prefectul de departament nu este
subordonat ierarhic prefectului de regiune in exercitarea atributiilor,
dar dupa 1992, prefectul de regiune este cel care fixeaza pentru prefectul de
departament orientarile necesare dezvoltarii politicilor economice si
social precum si in ceea ce priveste amenajarea teritoriului. Prefectul este singurul titular al
autoritatii de stat in teritoriu care administreaza si reprezinta
Primul ministru si fiecare ministru de resort. El este responsabil cu
ordinea publica, cu organizarea diverselor alegerii si cu organizarea in caz
de calamitati. El joaca in acelasi timp un rol important in
stabilirea relatiilor contractuale, acordurilor si conventiilor
care se stabilesc in numele statului de colectivitatile locale. In
sfarsit, in domeniul privind amenajarea teritoriului, acesta are rolul de
negociator al contractelor de urbanism intre stat si regiuni. In zilele
noastre prefectul constituie armatura administrativa a unui stat unitar, democratic, deconcentrat si descentralizat. Bazata pe o Constitutie scrisa, din care se degaja cu
claritate diferentele majore dintre sistemul administrativ francez
(continental) si sistemul englez (insular): in principal, diferenta
intre conceptia centralista si self-government, Franta in anul
2003 a trecut la efectuare unui imperios necesar proces reformator. Prin noua
reforma constitutionala din 2003 s-a confirmat ca unitatile
administrativ-teritoriale beneficiaza de un rol important in politica
nationala si comunitara, iar prin modificarile administratiei
guvernamentale din 2005, respectiv ale Delegation
à l'Amenagement du Territoire et à l'Action Regionale (DATAR), dupa o
perioada de 40 de ani de activitate in amenajarea teritoriului, s-a adaptat
si noilor mutatii economice. In acest sens, DATAR-ul de ieri a
devenit Délégation interministérielle
à l'aménagement et à la compétitivité des territoires (DIACT) de azi, preocupata in mod
deosebit de coeziunea teritoriala, de amenajarea echilibrata a spatiului
rural si urban, de implementarea politicilor europene si de politica
contractuala a statului si colectivitatilor teritoriale. DATAR in
prima sa faza de organizare era un serviciu atasat Primului-Ministru apoi
a trecut in subordinea Ministrului functiei publice, al reformei de stat
si al amenajarii teritoriului (a se vedea in acest sens Anexa nr. 1),
urmand ca in prezent DIACT sa se afle in coordonarea Ministrului de interne
si al amenajarii teritoriului (a se vedea Anexa nr. 2 privind structura
Ministerului de Interne si Anexa nr. 3 privind structura DIACT).
Administratia locala. Zonele de aparare civila, regiunile, departamentele, arondismentele
si comunele au fost constituite ca unitati administrative astfel
incat sa se conformeze unui model uniform, care nu tine in mod invariabil
cont de delimitarile reale geografice, electorale sau economice. Dupa
descentralizare administratia publica locala este caracterizata prin
existenta a trei nivele de colectivitati locale aflate in plin
exercitiu: regiuni, departamente si comune.Franta cu o
suprafata de 544.000 km2 numarand 56,3 milioane de locuitori (republica
parlamentara, parlament bicameral, stat unitar descentralizat) cuprinde 26
regiuni, 100 departamente si 36.763 comune. Zonele de aparare civila sunt un esalon specializat derogatoriu
care indeplineste trei misiuni: elaborarea de masuri non-militare de
aparare si cooperare cu autoritatile militare (circumscriptiile
militare de aparare coincid cu zonele); coordonarea mijloacelor de securitate
civila in zona; administrarea unui anumit numar de mijloace ale politiei
nationale si de mijloace de transmisie ale ministerului de interne.
Exista in prezent 7 zone de aparare create in 1959 si redefinite in 2000.
la conducerea acestora se afla prefectii de zone, care actioneaza
si ca prefecti de regiuni. Regiunea a devenit astfel colectivitate
teritoriala iar in 16 martie 1986 au avut loc primele alegeri ale consilierilor
regionali alesi pentru un mandat de 6 ani. Consilieri regionali sunt cei
care desemneaza Presedintele consiliului care administreaza bugetul,
conduce personalul si politica regionala axata pe dezvoltarea economica
si sociala, amenajarea teritoriului, formarea profesionala. In Franta
sunt 26 de regiuni din care 4 in teritoriile de peste mare. Departamentul este esalonul de drept comun desemnat sa conduca in
ansamblu politica guvernamantala. In prezent exista 100 de departamente din
care 4 in teritoriile de peste mare in fruntea carora se afla prefectii. Arondismentul este un esalon specializat in administratia
"de proximite", la varful caruia se afla sub-prefectul, care este subordonat
ierarhic. Exista 340 de sub-prefecti din care 13 actioneaza in
teritoriile de peste mare. Comuna
constituie al patrulea nivel al administratiei locale in exercitiu.
Comunelor li se acorda o competenta generala. Deci autoritatea
administrativa nu are fata de ea decat o putere tutelara si nu o
putere de conducere. In 1982, tutela dispare, inlocuita prin controlul
legalitatii a posteriori.
Disparitiei tutelei nu-i putea urma vidul; absenta controlului nu
este de conceput pentru doua motive; pentru ca in mod traditional
Franta este un stat unitar si pentru ca art. 72 al Constitutiei
pretinde acest lucru.
In ceea ce
priveste Franta, o noua etapa a descentralizarii a fost atinsa odata
cu revizuirea constitutionala din 28 martie 2003, care prin noi
dispozitii a stabilit:
no noua
arhitectura a colectivitatilor: "Colectivitatile teritoriale ale Republicii sunt: comunele,
departamentele, regiunile, colectivitatile cu statut particular - cum este
Corsica - si colectivitatile de peste mare "; art. 72 al. 1 al
Constitutiei inainte de revizuire stabilea drept colectivitati doar
comunele, departamentele si teritoriile de peste mare;
norganizarea
descentralizata a Republicii: art. 1 al Constitutiei a fost completat cu
fraza "organizarea sa (a Republicii) este descentralizata", pe langa
recunoasterea regiunilor a fost recunoscuta si o putere de
reglementare a colectivitatilor teritoriale precum si un drept de
experimentare (drept de transferare a competentelor pentru o perioada
determinata pentru profitul colectivitatilor interesate);
ndemocratia
locala directa: pentru realizarea acesteia s-a acordat astfel, drept de
petitie electorilor fata de adunarea teritoriala, referendumul
decizional local precum si dreptul electorilor de a stabili, in mod
relativ, organizarea institutionala a colectivitatii;
nautonomia
financiara a colectivitatilor teritoriale: care permite acestora
sa-si stabileasca, conform legii, taxele si utilizarea impozitelor
locale, astfel incat acestea sa se constituie intr-"o parte determinata a
resurselor proprii".
Comunele
sunt conduse astfel de:
- o autoritate deliberativa:
consiliul municipal;
- o autoritate executiva: primarul.
Consiliul
municipal este ales prin sufragiu universal direct, pentru sase ani
si este un organ dotat cu putere deliberativa. El numara 9 consilieri
pentru comunele inferioare cifrei de 100 de locuitori, pana la 69 pentru
comunele care au mai mult de 300.000. In total, sunt 500.000 de consilieri
municipali. Conditii de eligibilitate: exista reguli de neeligibilitate,
care vizeaza indepartarea indivizilor indezirabili, fie pentru a impiedica pe
functionarii cu autoritate sa domine usor un consiliu municipal, fie
pentru ca legaturi de rudenie sau raporturi financiare cu comuna sa nu
trezeasca suspiciuni asupra obiectivitatii deciziilor.
Exista doua
modalitati de scrutin (dupa cum comuna are mai mult sau mai putin de
3.500 de locuitori).Legea din 19 noiembrie 1982, modificand codul electoral
si codul comunelor, a introdus pentru comunele cu mai mult de 3.500 de
locuitori scrutin de lista, care combina regulile scrutinului majoritar cu
acelea ale reprezentarii proportionale.
Municipalitatea
(desemneaza ansamblul persoanelor care administreaza o comuna) cuprinde
primarul, pe adjunctii sai si pe consilieri, adica consiliul
municipal. Consiliul municipal, ales prin sufragiu universal tot la sase
ani, alege primarul si pe adjunctii acestuia, dintre membrii sai.
Primarul este ales dintre consilieri municipali si indeplineste trei
misiuni diferite: agent al statului, agent al comunei si seful
administratiei comunale.Organizarea administrativa a teritoriului
Frantei ramane astfel coerenta avand in vedere ca: arondismentele sunt
alcatuite dintr-un numar intreg de comune, departamentele cuprind un numar
intreg de arondismente, regiunile un numar intreg de departamente iar zonele de
aparare civila un numar intreg de regiuni. Cooperarea
intercomunala este un mijloc de a remedia
faramitarea comunelor franceze, fuziunea inregistrand un succes
controversat. Ea este larg raspandita, de vreme ce Franta numara mai mult
de 17.000 de institutii publice de cooperare intercomunala la 1 octombrie
1992. Legea asupra administratiei teritoriale din 3 februarie 1992, pentru
a stimula intercomunalitatea, a creat in plus fata de cele trei formule
clasice, care sunt: sindicatul, districtul si comunitatea urbana, doua noi
formule: comunitatea de comune si comunitatea oraselor.Sindicatul
intercomunal: el permite comunelor invecinate
sa rationalizeze costurile serviciilor, cum ar fi apa si
transporturile. El poate avea vocatie unica (SIVU) sau vocatie
multipla (SIVOM), adica largit spre mai multe competente sau legat de un
proiect global.
Districtul: el asigura in locul comunelor diferite servicii si face fata
problemelor de echipare ale aglomeratiei suburbane. El este dotat cu o
fiscalitate proprie. Exista aprox. 242 districte.
Comunitatea urbana: este formata pentru regruparea comunelor in aglomeratii de mai
mult de 50.000 locuitori si exercita cu drept deplin, in locul comunelor,
competente in materie de amenajare, de echipare sau de dezvoltare economica.
Exista noua comunitati urbane. Acestea sunt grupari cu fiscalitate
proprie.Comunitatea comunelor sau a oraselor, pentru mai mult de 20.000 de locuitori si comunitatea de comune
fara referire la un prag demografic: ele trebuie in mod obligatoriu sa exercite
competente in materie de dezvoltare economica si de amenajare a
spatiului. In afara de aceasta, competentele lor trebuie sa acopere
cel putin unul din cele patru domenii: mediul inconjurator, locuinte,
drumuri, echipamente culturale, sportive si scolare. Ele sunt dotate
cu o fiscalitate proprie.
B.Anglia
Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord
constituie un stat unitar (o uniune incorporata) in care regimul legislativ nu
este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Tara Galilor, Scotia,
Irlanda de Nord). Putem afirma deci ca la baza formarii uniunilor incorporate
se afla, in mare, parte factori istorici: Anglia a cucerit Tara Galilor in
1536, Scotia in 1707, Irlanda de Nord intre 1800-1921. Marea Britanie este un stat unitar
in care coexista patru natiuni. Traditia administrativa britanica are
ca element distinctiv eterogenitatea. Anglia, Wales,
Scotia, Tara
Galilor au fiecare organizari locale specifice. Autoritatile locale
repartizate pe doua niveluri, comitatul si districtul, dispun de puteri
importante punand in practica politicile guvernamentale. Autonomia acestor
autoritati este insa delegata de legislator
putand fi deci oricand retrasa. In Anglia este interesant de notat ca reprezentantul legal
al administratiei centrale nu este statul, ci Coroana. Puterile executive
ale acesteia sunt derivate din acte ale parlamentului si din prerogative
regale (din dreptul cutumiar) si sunt exercitate de ministri in
numele Coroanei. In mod normal, ministrii sunt imputerniciti direct
de parlament, dar chiar si atunci ei functioneaza ca servitori ai
Coroanei. Incepand cu anii saptezeci, un numar crescand de
organizatii cvasi-guvernamentale si cvasi-neguvernamentale ("quagos"
si "quangos") au fost detasate din structura departamentala
ministeriala.
Monarhia. Marea Britanie este o monarhie constitutionala ereditara, in care
seful statului domneste, dar nu guverneaza. Cu alte cuvinte, monarhia
actioneaza in limitele stabilite de Constitutie. Guvernul ales
actioneaza in numele Coroanei, iar puterile personale pe care Monarhul
obisnuia sa le aiba sunt acum folosite pentru indrumarea, sfatuirea
primului-ministru si a guvernului. Explicatia prezentei Reginei
in cadrul Constitutiei este data de faptul ca aceasta asigura stabilitatea
si continuitatea, care se intalnesc atat de rar in politica. Prerogativa
regala sau dreptul regal sunt termeni utilizati pentru a descrie puterile
detinute, inca, de Monarh. Importanta puterilor prerogative rezida in
faptul ca acestea pot fi utilizate, in mod legal, fara a fi necesar
consimtamantul Parlamentului. In acest fel, deciziile executivului pot fi
luate intr-un timp mai scurt, iar guvernul are o libertate mai mare de
actiune, deoarece, in realitate, toate puterile Coroanei sunt exercitate
de guvern in numele Coroanei. De afacerile externe se ocupa primul-ministru,
ministrul de externe si Cabinetul. Judecatorii sunt numiti la
recomandarea primului-ministru care, la randul lui, este sfatuit de lordul
cancelar. Ministrii sunt numiti tot la recomandarea primului-ministru.
Au fost foarte rare ocaziile cand Monarhul a dorit sa faca o schimbare in ceea
ce privea aceste recomandari. Lorzii si episcopii sunt numiti, de
asemenea, la recomandarea primului-ministru. De asemenea, in Marea Britanie, Life Peerage Act, adoptat in 1959, confera Reginei si Primului-Ministru dreptul sa
acorde titlul de lord pe viata unor personalitati din lumea
stiintifica, politica, artistica etc. Titlul de lord nu poate fi
transmis, deci are o valoare viagera.
Primul-ministru si cabinetul. In zilele noastre, Cabinetul cuprinde aproximativ 20 ministri
care, in marea lor majoritate, sunt membri ai Parlamentului, cativa dintre
ei facand parte din Camera Lorzilor. Numarul exact al membrilor Cabinetului
este stabilit de catre primul-ministru. Cei mai multi ministri din
Cabinet conduc departamente guvernamentale majore, dar cativa nu au
responsabilitati specifice sau au responsabilitati cumulate, cum ar
fi Lordul Presedinte al Consiliului sau Lordul Pastrator al Sigiliului. In
responsabilitatile membrilor Cabinetului se imbina cele doua ramuri ale
guvernarii, ei fiind membri in acelasi timp ai executivului si ai
legislativului.
Liderul
partidului de guvernamant devine prim-ministru si el alege membrii
Cabinetului dintre membrii de frunte ai partidului. Atat timp cat primul-ministru
si Cabinetul pot conta pe sprijinul majoritatii in Camera Comunelor,
ei pot ramane in post, dar pot fi demisi printr-un vot de neincredere.Cele
mai multe prerogative ale primului-ministru sunt bazate pe conventii, mai
curand decat pe drept, dar ele sunt destul de reale pentru a avea acest rol.
Prima si cea mai evidenta este aceea a alegerii Cabinetului. Membrii lui
sunt numiti de Regina, la propunerea primului-ministru, si pot fi
concediati tot atat de usor.
Cabinetul
se intruneste, in mod obisnuit, o data pe saptamana, si ori de
cate ori este necesar, daca evolutia evenimentelor reclama acest lucru.
Activitatea Cabinetului se desfasoara cu concursul unui mare numar de
comitete si subcomitete. Acest sistem a fost infiintat in anul 1945.
Administratia publica centrala. Majoritatea ministrilor care fac parte din Cabinet conduc
departamente centrale de importanta majora. Ei sunt sustinuti in
departamentele lor de o ierarhie politica a ministrilor de stat si a
secretarilor parlamentari si de functionarii civili permanenti,
condusi de un inalt functionar, numit secretar permanent. In fiecare departament central major exista o structura politica ce
cuprinde ministri cu ranguri diferite si, in afara acesteia, mai
exista o structura non-politica, formata din functionari civil (ce
apartin Serviciului Civil). Seful departamentului (secretar de stat
sau ministru) este asistat de unul sau mai multi ministri de stat, in
functie de marimea departamentului (ministrul de stat se situeaza, in
ierarhie, dupa ministrul care este membru al Cabinetului).
Anglia este impartita in
tinuturi, iar Tara Galilor in districte. Fiecare din aceste autoritati locale este condusa de un consiliu ales. Puterile lor deriva din autoritatea
garantata de un act al parlamentului si sunt subiect al revizuirii
juridice in virtutea regulii ultra vires. In plus, departamentele guvernului
central exercita supraveghere administrativa, in particular in domeniul
managementului financiar. In ansamblu, corpurile care se autoguverneaza au
fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante, pe care si
le exercita cu o mare autonomie. Mentinerea ordinii publice este in mare
masura in grija acestor corpuri si nu in grija agentului local al
guvernului central, ca in majoritatea statelor continentale.
A treia
categorie de autoritate administrativa este constituita de "corporatiile
publice". Acestea sunt legal responsabile
de unitatile organizatorice, stabilite prin act parlamentar si
investite cu datoria de a indeplini anumite indatoriri publice. Ele se comporta
ca intreprinderi comerciale in industriile nationalizate, ca diferite
corpuri administrand beneficiile sociale conferite de stat, sau ca organe
consultative speciale sau de supraveghere. Expansiunea rapida si
necoordonata a acestui tip de entitate a fost tinta unei critici severe.
In particular, este problematic cat de efectiva este supravegherea exercitata
de ministerul de resort asupra corporatiilor si, in consecinta,
aceea exercitata de parlament.Toti acestia sunt controlati, in
cele din urma, intr-un fel sau altul, de puterea centrala.
Descentralizarea
cuprinde doua forme principale:
- delegarea puterilor;
- transferul puterilor.
Delegarea
puterilor se refera la posibilitatea luarii deciziilor administrative la nivel
local, in timp ce transferul presupune si atribuirea libertatii de
luare a deciziilor politice.
Guvernarea
locala urmareste, in primul rand, asigurarea serviciilor pentru
comunitatile locale. Cele mai multe dintre autoritatile locale sunt,
de asemenea, angajate in activitati cu caracter comercial. Aproape 25% din
cheltuielile natiunii sunt facute de guvernarea locala. Ca si in
cazul guvernarii centrale, autoritatile locale isi desfasoara
activitatea in departamente, ce sunt controlate de comitete formate din
consilieri alesi. Juristii denumesc organele locale alese
"creatii ale statului". Cu alte cuvinte, acestea au fost infiintate
prin acte ale Parlamentului, dar pot fi la fel de usor desfiintate.
Incetarea activitatii Consiliului marii Londre si a altor consilii,
ale unor tinuturi metropolitane (in aprilie 1986), constituie un exemplu
in acest sens. Structura locala este bazata pe distinctia dintre zonele
urbane si cele rurale: capitala are un regim diferit iar, datorita
geografiei sale si distributiei populatiei, si Scotia
are o alta organizare.
Dupa toate
modificarile facute, Londra se gaseste in situatia de a fi singura
capitala din lume (dintre cele importante), care nu are o autoritate
responsabila pentru toate serviciile si activitatile, pe care orice
mare oras este indreptatit sa le ceara. Daca Marea Britanie ar fi avut o constitutie scrisa, atunci -
poate - puterile autoritatilor locale ar fi fost mai clar definite si
protejate dar, fara un astfel de "aparator", parteneriatul trebuie sa se
sprijine doar pe respect reciproc si intelegere. Cei mai multi
membri ai Parlamentului sunt, in mod regretabil, ignoranti in ceea ce
priveste guvernamantul local, iar cand devin ministri ignoranta
se transforma, de multe ori, in neincredere.
Organizatii non-guvernamentale. Sectorul public include toate organizatiile si
activitatile care, intr-un fel sau altul, sunt platite pentru a
obtine banii publici. Organizatiile publice infiintate in afara
sectorului industrial au fost denumite "organizatii cvasi
non-guvernamentale" sau quangos. In concluzie, se poate spune ca aceste quangos
includ toate organizatiile care nu fac parte din guvernul central sau
local. Unele dintre cele mai importante quangos sunt urmatoarele:
nConsiliul Artelor din Marea Britanie, cu rol de finantare a artelor
prin acordare de alocatii guvernamentale. (Este platit de Ministerul
educatiei si stiintei);
nCompania britanica de radiodifuziune (BBC) - asigura realizarea
serviciilor de radio si televiziune (Ministerul de interne);
nBritish Council - finanteaza si asigura asistenta in
anumite tari si promoveaza ideile britanice in afara tarii.
(Ministerul de externe si Commonwealth);
nInstitutul britanic de film - promoveaza productia britanica de
filme (Ministerul educatiei si stiintei);
nAutoritatea U.K. asupra energiei atomice - controleaza cercetarea
si dezvoltarea energiei atomice (Ministerul energiei).
C.Germania
In Germania,
organizarea administrativa a fost data de structura federala a statului. Legea
Fundamentala regleaza repartizarea jurisdictiei administrative intre
autoritatile federale si landuri. Landurile au jurisdictie acolo
unde nu a fost atribuita nici o putere speciala autoritatilor federale.
Aplicarea legii comunitatii este efectuata in principiu in
concordanta cu repartizarea jurisdictiei intre autoritatile
federale si landuri. Atat autoritatile federale, cat si
landurile pot exercita functiile lor administrative fie direct prin
propriile lor organe, fie indirect prin entitati legale,
personalitati juridice, autonome. Acolo unde aceste functii se exercita
direct prin personalitatea juridica a autoritatilor federale sau a
landurilor, exista o putere generala de a emite directive, de la ministerul
respectiv la cele mai mici unitati administrative. Acolo unde aceste
functii se exercita indirect, organele administrative autonome din punct
de vedere juridic, ca de exemplu corporatiile, comitetele si
fundatiile, sunt supuse doar controlului de legalitate a statului. In ce
priveste organele teritoriale municipale (adica autoritatile si
districtele legale), ele au dreptul expres prin Legea Fundamentala, sa regleze
toate problemele referitoare la comunitatea locala in zona de actiune a
legislatiei respective care intra in responsabilitatea lor (art. 28(2)). In fine, un numar de sarcini
administrative sunt de asemenea transferate unor parti particulare (de
exemplu companii de transport), cu anumite exceptii, cum ar fi domeniul
protectiei publice care raman de competenta dreptului public.
Realitatea administrativa a asistat la aparitia a numeroase devieri de la
structurile-model mentionate, dand nastere unor organe intermediare
si tipuri de organizare mixta.In acelasi sens, Germania, prin reforma
administrativa inceputa in 1999, s-a concentrat pe promovarea descentralizarii
si consolidarii guvernelor locale, organizatiilor administrative,
managementului financiar, seviciului public. In genere prin crearea
mecanismelor necesare unei administratii mai participative la viata
publica iar prin cea din 2005 asupra viitorului digital al administratiei,
detinand in prezent peste 376 de servicii administrative federale on-line.
6.Concluzii.Marea varietate a reformelor la care
au fost supuse cele mai multe state europene poate fi grupata in cateva
categorii:
nprivatizarea
si deregularizarea - mutarea sarcinilor din sectorul public ori eliminarea
unor reglementari;
nmanagementul
resurselor umane - se observa dominatia principiilor noului management
public;
nmanagement
financiar - reforma directa prin minimizarea costurilor guvernamentale si
cresterea eficientei, in particular prin dezvoltarea si
implementarea tehnicilor specifice managementului financiar in sectorul public;
norientarea
catre clienti - guvernul si angajatii acestuia trebuie sa se
gandeasca la relatia ce se stabileste cu publicul tinand cont de
piata libera a serviciilor publice care ofera posibilitatea alegerii
distribuitorului de servicii;
nimputernicirile/desemnarile
- reactia impotriva traditiei managementului public bazat pe modelul
Weberian ierarhic, in care functionari publici de la nivel inferior
actioneaza conform cerintelor de la nivel superior. Aceasta a permis
guvernelor reducerea esalonului de manageri intermediari.
ndeconcentrarea
si descentralizarea - descentralizarea defensiva se refera la transferul
deciziilor de la nivel central catre nivel local dar nu si puterea
politica de a lua decizii.
nFiecare dintre aceste arii ale reformei pot fi interpretate diferit. De
asemenea, acestea pot fi un mijloc de interpretare al succesului reformei in unele state si in
altele nu.
