Rolul partidelor politice si doctrine de politica economica

Rolul partidelor politice si doctrine de politica economica

Partidele politice reprezinta o adevarata placa turnanta in sistemul politic si economic al unei tari prin rolul jucat in constructia si functionarea sistemului democratic de guvernare, prin schimbarile politice si economice pe care le fac atunci cand vin la guvernare, ca urmare a vointei electoratului.

Din punct de vedere etimologic, denumirea de partid vine de la cuvantul latin 'pars' care inseamna parte. [4

Partidele politice fac parte integranta din viata constitutionala a unei tari. Modul lor de manifestare pe scena politica reprezinta o oglinda a modului de structurare a societatii in straturi si grupuri sociale, o imagine a gradului de divizare sau de coagulare a comunitatilor componente ale societatii, cu idealurile, cu interesele si cu manierele lor specifice de lupta pentru a ajunge la guvernare.

Conduita partidelor politice se inscrie in conduita generala a sferei politice. In cursul manifestarii sale, puterea genereaza autoritate si, totodata, determina anumite conduite, specifice pentru fiecare domeniu de activitate. De exemplu, daca se compara conduita din cele doua domenii ‑ economic si politic ‑ se poate constata ca in sfera economica predomina actul obiectiv, rational, condus prin eficienta si avand ca tel sporirea puterii economice, in timp ce in sfera politica, conduita apare mai mult ca o atitudine in care actul volitiv este mai puternic, are o mai mare incarcatura emotionala, iar logica actiunilor adoptate este cea specifica scopurilor de cucerire sau de mentinere a puterii politice, de crestere a influentei personale sau a grupului pe care il reprezinta in societate.

Partidele sunt necesare pentru a asigura functionarea mecanismului de conducere democratica a societatii.

Existenta pluripartitismului, precum si a regulilor de functionare ale partidelor pe baza competitiei dintre acestea, are ca menire tinerea sub controlul societatii civile a activitatii si a comportamentului partidelor, indiferent daca se afla la putere sau in opozitie.

Experienta de mai multe secole a statelor moderne demonstreaza, pe de o parte, ca toate dictaturile reprezinta devieri de la cursul normal al vietii sociale democrate si provoaca multe pierderi, suferinte si catastrofe sociale.

Partidele politice sunt tocmai organizatiile care, pe de o parte, definesc problemele societatii prin dezbateri publice si le gasesc rezolvarea iar, pe de alta parte, gasesc si propun electoratului pe acei reprezentanti care sa le poarte interesele in elaborarea unor legi si in aplicarea acestora si, totodata, sa le garanteze seriozitatea si consecventa sustinerii unor principii politice si rezolvarea practica a problemelor. Fara organizarea partidelor, practic nu ar fi posibila aplicarea mecanismelor de conducere democratica a unui stat, intrucat nu s‑ar formula proiecte sau programe alternative de guvernare care sa fie aduse la cunostinta populatiei prin discutii publice. De asemenea, nu s‑ar putea crea si pregati echipele de conducere alternative, nu s‑ar putea manifesta in mod real competitia alegerii reprezentantilor selectati dupa criteriile oficializate ale partidelor aflate in competitie, iar alegerile s‑ar face la intamplare, intrucat ar fi imposibil ca votantii sa poata selecta singuri un numar atat de mare de reprezentanti fara a le cunoaste nici orientarea politica si nici competenta.

Prin discutiile contradictorii si criticile reciproce dintre partidul de guvernamant si cele din opozitie, ca si prin propaganda electorala se pot pune in lumina problemele economice si sociale ale tarii.

In acelasi timp, aplicarea reformelor economice se inscrie intr‑un proces politic complex in care partidele politice joaca rolul central. Pentru a‑si vedea proiectele politice aplicate, partidele au nevoie de sustinere populara obtinuta prin vot.

In concluzie, apreciem faptul ca in cadrul sistemului politic administrativ, relatia dintre cetateni si reprezentantii alesi este mediata si garantata de partidele politice. Aceasta relatie se bazeaza pe incredere. Increderea reprezinta speranta pe care o are o persoana, ca alta persoana va onora promisiunea facuta. In felul acesta, partidele politice reprezinta retele ale relatiilor bazate pe incredere; increderea statornicita fata de membrii unui partid se transforma si se acumuleaza, treptat, in increderea in partidul respectiv. Explicatiile rezida din urmatoarele:

a) Partidul, ca organizatie, presupune disciplina si colaborare intre membrii sai, in realizarea diferitelor actiuni. Din aceasta colaborare ei afla ca pot castiga atunci cand au incredere unul in altul;

b) Spre deosebire de indivizii izolati, partidul politic desfasoara activitatea pe termen lung si, ca atare, el adopta programe si actiuni, cu un orizont pe termen lung, de la o generatie la alta si de la un ciclu economic la altul;

c) Partidul politic poate controla actiunile reprezentantilor alesi pentru a detine functii publice si poate constata daca acestia au respectat sau nu promisiunile elctorale;

d) Incredera mutuala dintre membrii unui partid si, mai ales, dintre liderii acestuia transmite incredere si in afara lui, adica in masa alegatorilor. Pe de alta parte, competitia pentru putere si dezbinarile din interiorul partidului inspira neincredere in afara acestuia, indeparteaza alegatorii.

Increderea se afla intr‑o continua variatie, putand deveni, in timp, puternica, in functie de consecventa apararii principiilor si de respectarea promisiunilor facute electoratului. In felul acesta, increderea capata trasaturile unor bunuri de capital public care se pot acumula sau pierde, dar care nu se pot vinde sau cumpara pe piata.

In decursul timpului s‑au incercat mai multe clasificari doctrinare ale partidelor politice pe baza mai multor criterii:

‑ gradul de implicare a statului in economie,

‑ modul de alocare a resurselor,

‑ grupurile sociale reprezentate.

In ultimii ani a capatat tot mai multa importanta clasificarea doctrinara dupa scopurile politice esentiale urmarite de partide, aceste scopuri fiind cele care implica adevaratele atitudini ideologice si optiuni politice majore.

In viata social‑politica a celor mai multe tari, inclusiv in Romania, s‑au evidentiat urmatoarele doctrine, luandu‑se drept criterii de definire ale acestora, scopurile politice esentiale, si anume:

1. Liberalismul clasic, care prezinta mai mult interes teoretic si istoric decat practic actual. El are in vedere libertatea individuala si eficienta.

2. Neoliberalismul are ca scop politic esential libertatea individuala, eficienta si echitatea sau justitia sociala. Neoliberalii accepta interventia statului pentru solutionarea problemelor economice si sociale pe care piata nu le poate rezolva si pentru realizarea justitiei sociale. Ei opteaza pentru un sistem institutional bazat pe proprietatea privata si pe principiile democratice, care sa asigure drepturile si obligatiile individului in societate si sa stimuleze competitia ca izvor al eficientei si ca pavaza impotriva fenomenului de birocratizare a vietii economice si sociale.

3. Socialismul‑democratic (social‑democratia) are ca scopuri esentiale: libertatea individuala de a alege, egalitate in drepturi si in oportunitati si fraternitatea ca forma de cooperare. Social‑democratii accentueaza latura sociala in cadrul proceselor economice prin incurajarea si extinderea rolului statului in solutionarea problemelor economice si sociale si, in primul rand, in solutionarea problemei distributiei venitului national. Aceasta are ca efect extinderea sectorului public, sporirea cheltuielilor bugetare, precum si sporirea poverii fiscale asupra cetateanului (prin impozite si taxe), fapt ce afecteaza, de cele mai multe ori, cresterea economica si eficienta muncii.

De asemenea, in scopul realizarii pacii sociale, socialistii democrati accentueaza rolul institutiilor neo‑corporatiste, pe mai multe cai:

‑ fie in scop de mediere de catre Guvern a unor neintelegeri dintre grupurile de interese (mai ales, intre sindicate si patronate),

‑ fie pentru negocieri in cadrul relatiilor tripartite agentie guvernamentala, sindicat, patronat ‑ unde statul are un rol activ,

‑ fie prin parteneriat sub diferite forme: dialog, consultanta, participare la decizii la nivel local, sectorial si national.

4. Crestin‑democratia, apare ca o combinatie intre scopurile politice esentiale liberale, neoliberale si social‑democrate: libertatea individuala, eficienta, echitatea sau justitia sociala, fraternitatea si solidaritate crestina de intrajutorare.

Crestin‑democratii accentueaza adoptarea principului solidaritatii crestine si al ajutorarii celor slabi si lipsiti de mijloace. Intrucat in societate apar relatii si fenomene care nu pot fi solutionate prin interventia statului si prin aplicarea legii, ei sustin ca trebuie apelat la morala crestina a cetateanului, fiind impotriva confruntarilor dintre grupurile de interese. In locul confruntarilor si presiunilor economice si politice ei promoveaza cu prioritate dialogul si procesul de negociere dintre grupurile de interese, in scopul realizarii pacii sociale, statul jucand doar rolul de negociator.

Putem mentiona si alte doctrine noi care combina scopurile politice esntiale ale doctrinelor clasice, dar si alte valori cu mai mare sau mai mica audienta la populatie, cum sunt:

‑ ecologistii (sau verzii) care sustin protectia mediului inconjurator,

‑ partide de ordine sociala: partidul popular, partidul conservator, partidul umanist, partidul democrat, partidul noii generatii etc.,

‑ partide nationale sau nationaliste, partide etnice etc.

De mentionat este faptul ca doctrinele politice izvorasc din realitati economico‑sociale specifice definite de structura sociala, de valorile dominante existente in societate, de structura pietelor, de principiile de functionare ale mecanismelor economice etc.

Exista multe puncte caracteristice care definesc si despart partidele si grupurile de partide in ceea ce priveste doctrinele si programele economice. Deosebirile se refera atat la scopurile politice esentiale, cat si la politicile aplicate in vederea realizarii acestor scopuri.

Totodata, deosebirile se refera la ordinea de prioritate, precum si la ponderile pe care le au scopurile si politicile respective in doctrinele si programele partidelor.

In acelasi timp, grupurile de doctrine contin si o seama de elemente comune care le unesc pe probleme economice, sociale si politice fundamentale de interes general. Aceasta, deoarece, in orice societate exista nu numai chestiuni conflictuale sau divergente ci si multe interese si scopuri comune intre indivizi si grupuri sociale, interese care necesita apropiere, intelegere si cooperare in actiuni comune. Nici o societate nu poate sa‑si asigure coeziunea minim necesara si nici continuitatea coabitarii pe termen lung atunci cand ea isi bazeaza activitatile sale economice si sociale numai pe deosebiri, atat la nivelul indivizilor, cat si la nivelul grupurilor si al organizatiilor.

Politicile intemeiate numai pe sublinierea si pe cultivarea particularitatilor duc la izolare, la dezbinari profunde si chiar la dezagregari sociale. Fireste, diferentierile sunt normale si ele trebuie scoase in evidenta intr‑o societate democrata, intrucat acest fapt reprezinta o reflectare a structurii societatilor moderne. Prin aceste diferentieri se definesc mai bine grupurile sociale, interesele si idealurile acestora, precum si acele politici agreate de aceste grupuri pe care partidele le reprezinta si le apara.

Dar, in societatile democrate, in care viata economica si sociala se desfasoara normal, exista un spatiu comun ‑ mai mult sau mai putin extins ‑ de intelegere si cooperare intre indivizi si grupurile sociale, spatiu numit consens social. Consensul are menirea sa asigure si sa cimenteze coeziunea sociala care, in final sa asigure efectul sinergic necesar pentru realizarea proiectelor de reforma la nivel macro, care sa asigure cresterea performantelor sistemului economico‑social.

Consensul se poate realiza prin actiuni de interes comun, cum ar fi: incheierea de aliante politice, formarea unor coalitii de guvernare etc.

Punerea in opera a doctrinelor politice se face de catre Guvern prin administratia de stat, singura forta investita cu autoritatea necesara sa transpuna in practica doctrina politica, prin intermediul legilor, reglementarilor si institutiilor. In felul acesta, Guvernul cauta solutiile tehnice la toate problemele pe care le pune practica economica si sociala, prin definirea obiectivelor si instrumentelor de politica economica.

Obiectivele politice sunt preluate de la doctrina partidului aflat la guvernare si formulate intr‑o maniera adecvata nevoilor practicii, administratia de stat neavand rolul de alegere, ci mai ales acela de aplicare. In cazul instumentelor de politica economica, administratia joaca un rol decisiv in alegerea lor, deoarece acest fapt nu are relevanta politica deosebita, deoarece instrumentele depind de obiective.