UE si normalizarea contabila

UE si normalizarea contabila

Eforturi europene de armonizare contabila

Tratatul de la Roma a exprimat ca obiectiv libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Comisia Europeana a adoptat un program de armonizare a dreptului societatilor comerciale, scopul constituindu-l constituirea unui teren uniform pentru societatile comerciale europene. Primul obiectiv l-a reprezentat eliminarea tuturor barierelor din calea liberei concurente si crearea pietei unice europene. Al doilea obiectiv a fost evitarea constituirii de paradisuri fiscale susceptibile de a atrage sediile sociale ale intreprinderilor datorita unor reglementari mai putin restrictive. (vezi Neag, 2000, p.171)

Conform art. 54-3-g al Tratatului de la Roma, Comunitatii Europene i s-a incredintat elaborarea directivelor a caror finalitate urma sa fie realizarea unei armonizari a dreptului societatilor comerciale. Desi programul de armonizare a debutat cu entuziasm in anii 1970, dupa 1980 a mai slabit in intensitate.

In domeniul contabil directivele adoptate in vederea armonizarii si care au avut un impact considerabil sunt urmatoarele:

q      Directiva a IV-a privind coordonarea dispozitiilor nationale referitoare la structura si continutul conturilor anuale si ale raportului de gestiune, modurile de evaluare si publicarea acestor documente, in special pentru societatile cu raspundere limitata si societatile pe actiuni, din 25 iulie 1978;

q      Directiva a VII-a in materie de conturi consolidate, din 13 iunie 1983

q      Directiva a VIII-a referitoare la calificarea profesionala a expertilor contabili, din 10 aprilie 1984.

Lucrarile pentru Directiva a IV-a au inceput in 1969, sub conducerea unui expert german, Wilhelm Elmendorff. Prima versiune a directivei a fost publicata in 1971, sub influenta germana. A doua varianta a fost publicata in 1974 iar influenta germana a pierdut teren in favoarea altor tari cum ar fi Olanda. Ultima versiune a modificat semnificativ fata directivei.

Directiva a IV-a "pleaca de la ideea ca patrimoniul social al societatilor de capitaluri, a caror activitate depaseste, in mod evident, teritoriul unui stat, este singura garantie pe care aceste entitati o ofera tertilor. ( . ) Mai mult, proiectul initial de directive a plecat de la constatarea unor diferente sensibile daunatoare atunci cand se vizeaza fuziunea pietelor nationale in sanul comunitatii europene". (Feleaga, 1997, p.33)

Debutul lucrarilor la directiva a fost marcat de disputa dintre teoriile germane si olandeze (anglo-saxonii nu intrasera inca in comunitate). Propunerile germane corespundeau unei viziuni legaliste. Doua elemente demonstreaza aceasta: evaluarea dupa metoda costurilor istorice si instructiuni foarte detaliate referitoare la structura bilantului si a contului de profit si pierdere. Olandezii, in schimb, erau de acord cu libertatea de alegere a bazelor de evaluare si cu o descriere sumara a conturilor anuale. Francezii si belgienii s-au situat in tabara germana.

Ulterior s-a ajuns la concilieri: "olandezii au admis o reglementare mai stricta a structurii conturilor anuale, in timp ce germanii au cedat <rivalilor> lor libertatea ca directiva sa adopte, in materie de evaluare, atat valorile de inlocuire cat si cele istorice". (Feleaga, 1997, p.34)

Intrarea in CEE a Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei a dus la modificarea Directivei. In Marea Britanie, apelul la piata financiara este mult mai proeminent, de unde insistenta reprezentantilor ei asupra informarii actionarilor; in Franta, prin filtrul planurilor contabile nationale 1947 si 1957, contabilitatea de intreprindere era, in multe privinte, predestinata sa alimenteze baza de date a statisticii nationale, in cadrul mai global al planificarii (situatie care s-a schimbat, fundamental, in perioada post-directiva si, mai ales, in ultimii ani); traditia olandeza in materie economica era centrata pe intreprindere, ale carei capacitati fizice de productie trebuie sa fie conservate (mentinute).

"Inaintea venirii anglo-saxonilor, textul proiectului directivei a IV-a se referea la conturile care satisfaceau, in mod obligatoriu, principiile unei contabilitati conform regulilor si sincere si sa confere o imagine cat se poate de sigura asupra intreprinderii.

In redactarea finala, fidelitatea a luat locul sigurantei, iar mentionarea sinceritatii a disparut. Totodata, este conferita o finalitate calitativa documentelor de sinteza, prin prezenta regulilor de prezentare si a celor de evaluare. S-a revenit, de asemenea, asupra acordului initial germano-olandez: costurile istorice vor constitui regula de baza, celelalte metode nefiind decat subsidiare". (Feleaga, 1997, p.35)

Referitor la implementarea directivei, prima tara a fost Danemarca, in 1980, cu precizarea ca legea contabilitatii din Belgia in 1976 se baza deja pe a doua varianta a directivei, iar ultima tara a fost Italia, in 1991.

Directiva a IV-a a fost criticata din urmatoarele motive:

nu contine precizari referitoare la metoda de contabilizare a elementelor in devize, ci cere doar precizarea metodei in anexa - sunt folosite metode diverse. "Conflictul cel mai important rezida in alegerea intre metoda costului istoric (de exemplu, Germania) si cea a cursului de inchidere. Cand cursul de inchidere este utilizat, diferentele de conversie afecteaza (de exemplu, Regatul Unit) sau nu (de exemplu, Franta) contul de profit si pierdere". (Feleaga, 1996b, p.25)

nu exista referiri la contabilizarea impozitului pe profit. Acest fapt duce la diferente privind reflectarea fiscalitatii amanate. In timp ce, in tarile in care conturile se intocmesc intr-o optica fiscala, nu se face referinta decat rareori la aceasta, in lumea anglo-saxona impozitele amanate sunt contabilizate.

Directiva a VII-a prevede armonizarea intocmirii conturilor consolidate. "Armonizarea este explicata prin aceleasi considerente ca si in cazul conturilor individuale, singura exceptie fiind entitatea de referinta, GRUPUL, in locul societatii individuale." (Feleaga, 1996b, p.23) Este vorba, in principal, despre: nevoia de informare financiara a asociatilor si tertilor cu date privind situatia financiara, evolutia acesteia si performantele grupurilor precum si despre asigurarea comparabilitatii si echivalentei acestor performante.

Tendinta de a utiliza practici armonizate in conturile consolidate este vizibila datorita articolului 29 din Directiva a VII-a. Astfel, toate statele membre, cu exceptia Greciei si Portugaliei, permit utilizarea, in conturile consolidate, a altor metode de evaluare decat cele din conturile individuale ale societatii mama. In Belgia si Spania, utilizarea altor metode este limitata la cazuri exceptionale, dar, in marea majoritate a tarilor, pot fi utilizate toate metodele de evaluare mentionate in dreptul societatilor.

Dupa 1986 s-au incercat modificari ale directivelor, ultimele in directia normelor IASC, in vederea actualizarii directivelor. In 2001 Comisia Europeana a publicat o reglementare care cere statelor membre sa incorporeze in legislatia nationala obligativitatea intocmirii conturilor consolidate si optiunea pentru conturile individuale pentru toate companiile (in functie de decizia statelor membre), incepand cu 2005, cu respectarea normelor IAS/IFRS, acceptate de Comisie in iulie 2002.