CONTRACTELE CONSENSUALE

contractele consensuale

Contractele reale sunt contracte neformale si ca atare constituie o abatere de la formalism. Dar pentru ca contractul real sa ia fiinta nu e de ajuns un acord de vointa, ci mai trebuie o remitere a lucrului. Un pas mai departe pe calea liberarii de forme se face atunci cand sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinta numai prin acordul de vointa

De data aceasta nu numai ca nu e nevoie de o forma care sa imbrace acordul partilor, dar nu e nevoie nici macar de remiterea lucrului.

Contractele consensuale sunt in numar de cinci:

vanzarea

locatiunea

societatea

mandatul

emfiteoza

Primele patru apartin epocii clasice, pe cand ultimul a fost recunoscut mai tarziu, in epoca postclasica (sec. V).

Vanzarea

Definitie

Vanzarea este contractul prin care o persoana numita vanzator se obliga a preda posesiunea linistita a unui lucru altei persoane numita cumparator, care la randul ei se obliga a plati o suma de bani numita pret, adica a transmite proprietatea unei cantitati de metal.

Definitia de mai sus nu este potrivita decat pentru vanzarea contract consensual. Insa pana a ajunge contract vanzarea a trecut prin alte doua forme: vanzarea-mancipatiune si vanzarea prin stipulatii.

Insa la origine nu se cunoaste vanzarea ci numai schimbul. O parte dadea un lucru si primea in locul acestuia un alt lucru. Deoarece obiectul de schimb cel mai folosit erau capetele de vita, prima moneda a constat in vite. La romani avutia principala fiind vitele, capetele de vita au servit drept moneda. Mai tarziu, in vremea regalitatii, a fost folosita ca moneda arama.

Vanzarea-mancipatiune (venumdatio):

Din momentul aparitiei aramei ca moneda se poate spune ca apare si mancipatiunea deoarece acest act necesita cantarirea aramei → vanzarea se confunda la origine cu mancipatiunea. Cu alte cuvinte vanzarea era o operatiune care se realiza imediat → o parte transmitea proprietatea unei res mancipi in schimbul proprietatii unei cantitati de arama care reprezenta pretul (de aici si denumirea de venumdatio, adica o datio, o transmitere de proprietate cu titlul de vanzare).

Caracterul acesta al mancipatiunii-vanzare aminteste forma care a precedat-o adica schimbul. Cu drept cuvant jurisconsultul Paul a spus: "Nu existau bani numarati, nici nu se numea un lucru marfa si alt lucru pret, ci fiecare dupa necesitatea timpurilor si lucrurilor schimba lucrurile nefolositoare cu cele folositoare, caci in cele mai dese cazuri se intampla ca aceea ce unuia sa-i fie mai mult decat ii trebuie, sa-i lipseasca altuia. Insa pentru ca nu totdeauna [si] nu usor se intampla, ca, atunci cand tu ai ceea ce eu doresc, invers eu sa am ceea ce tu vrei sa capeti, a fost aleasa o materie, a carei evaluare publica si permanenta sa vina in ajutor, printr-o valoare egala, dificultatilor schimbului. Si aceasta materie batuta cu o stampila publica procura uzul si proprietatea nu atat dupa substanta ei, cat dupa valoarea ei. Nici nu se mai numeste si una si alta marfa, ci una din ele se numeste pret.

Necesitatile de ordin economic au dus insa la gasirea unui procedeu gratie caruia vanzarea sa fie separata de executarea ei. Cu alte cuvinte a trebuit sa se gaseasca un procedeu pentru ca vanzarea sa aiba loc fara ca sa fie necesar ca in acelasi timp lucrul sa fie predat si pretul sa fie platit.

Vanzarea prin stipulatii

Dezvoltarea agriculturii si comertului a dus la acest procedeu juridic. Intr-adevar agricultura dezvoltandu-se, produsele agricole n-au mai servit exclusiv pentru nevoile agricultorului, ci erau vandute pe piata. Unii agricultori voiau insa sa vanda recolta viitoare, adica pentru momentul cand strugurii sau lamaii vor fi copti. De asemenea comertul dezvoltandu-se s-a ajuns foarte des ca o persoana sa-si asigure pentru viitor dobandirea unui lucru pentru un pret determinat, desi pentru moment nu avea bani disponibili, nu avea cu ce sa plateasca. Pentru aceste nevoi economice mancipatiunea nu era potrivita, caci ea necesita remiterea imediata a lucrului si in acelasi timp plata pretului. De aceea s-a recurs la doua stipulatii (stipulatia a avut rolul de a crea obligatii si in materie de locatiune si de societate).

Printr-o stipulatie vanzatorul stipula (obtinea promisiunea) plata pretului. Printr-alta stipulatie cumparatorul stipula predarea lucrului

Vanzarea avea deci loc prin doua contracte verbale, independente unul de altul. Prin aceste contracte se nasteau doua obligatii separate: obligatia de predare a lucrului si obligatia de plata a pretului.

Vanzarea-mancipatiune este inlocuita printr-un procedeu care necesita doua operatiuni succesive

contractul de vanzare generator (care naste) de obligatii, contract care se realiza prin doua contracte verbale;

executarea acestui contract prin modurile de transfer a proprietatii.

Sclavul de ex. fiind o res mancipi inseamna ca ulterior contractului de vanzare va avea loc transmiterea proprietatii lui prin mancipatio. Daca obiectul vandut este o res nec mancipi se va uza insa de traditiune.

Prin urmare cele doua obligatii se nasteau din doua contracte formale, independente, din doua stipulatii (cata vreme mancipatiunea se confunda cu vanzarea, desigur ca vanzarea nu putea sa nasca obligatii).

Vanzarea consensuala

Vanzarea consensuala a aparut mai intai in domeniul dreptului public, adica in relatiile dintre stat si particulari. Statul, cel mai bogat proprietar de sclavi, imbogatit in urma cuceririlor, vindea mii de prizonieri de razboi ca sclavi pe pietele Romei. Cand statul vindea un lucru nu era tinut sa respecte regulile impuse de formalism si vindea acest lucru la licitatie, adica in mod public aceluia care oferea mai mult; vanzarea se facea prin intermediul questorilor sub conducerea censorilor → simplul acord de vointa intre questor si vanzator era suficient

Insa nu numai statul vindea sclavi dar si soldatii romani caci o parte din prada de razboi, adica in special din prizonieri, era atribuita soldatilor. De aceea regulile favorabile statului cu timpul au guvernat si actele soldatilor. Cu atat mai mult a fost nevoie ca regulile din dreptul public sa fie trecute in dreptul privat cu cat formalismul devenise o piedica in dezvoltarea relatiilor comerciale.

Intr-adevar stipulatia fiind un act formal, necesita prezenta partilor → comertul insa adeseori necesita incheierea unor afaceri prin corespondenta, intre indivizi care se afla la mare departare unul fata de altul. Iata de ce a fost necesar sa se paraseasca sistemul formalist al stipulatiilor si sa se treaca la vanzarea consensuala.

E verosimil ca pretorul peregrin sa fi sanctionat mai intai aceste contracte care aveau loc intre peregrini si cetatenii romani, vanzatori de sclavi. Apoi vanzarea consensuala (prin simplu acord de vointa) a inceput sa fie folosita si intre cetatenii romani fiind sanctionata de pretorul urban prin actiuni de buna credinta.

Pretorul peregrin sanctionand contractul consensual de vanzare, dat fiind necesitatile comertului, nu a creat un act nou ci n-a facut decat sa imite actul de vanzare dintre stat si particulari. Trecerea aceasta a vanzarii din dreptul public in dreptul privat a putut sa aiba loc dupa legea Aebutia (605-628 R.F.), caci numai dupa aceasta lege pretorul a putut sa sanctioneze noi contracte → vanzarea era sanctionata prin actiuni de buna credinta, deoarece aceste actiuni figureaza pe lista care, dupa marturia lui Cicero, era cunoscuta de Q. Mucius Scaevola, consul pe la anul 659 R.F. (95 i.e.n.).

Prin urmare contractele consensuale apar dupa contractele reale, adica dupa contractul de mutuum si probabil dupa cel de fiducie, insa este cert ca ele sunt mai vechi decat celelalte contracte reale (depozit, comodat, gaj).

Vedem deci ca de la schimb la vanzarea consensuala s-a trecut prin alte doua forme, vanzarea-mancipatiune si vanzarea prin stipulatii, si aceasta intreaga evolutie se explica prin interesele comerciantilor. Vedem de asemenea legatura stransa intre modul de organizare al statului si dreptul privat roman. Institutii in dreptul public trec cu timpul in sfera dreptului privat. Vanzarea consensuala este accesibila si peregrinilor, fiind deci un contract de ius gentium (drept al gintilor).

Cand vanzarea devine contract consensual, ea ramane totusi generatoare de obligatii ca si forma precedenta, vanzarea prin stipulatii, numai ca de data aceasta ambele obligatii, cea a vanzatorului si cea a cumparatorului, se nasc dintr-un contract care nu cere o forma solemna, ci numai un acord de vointa.

Elementele vanzarii

Elementele vanzarii sunt:

-consimtamantul partilor;

-un obiect;

-un pret.

Consimtamantul partilor

Potrivit principiilor generale contractul de vanzare se formeaza din momentul cand are loc acordul de vointa

In mod exceptional contractul poate sa ia nastere intr-un moment ulterior acordului de vointa asupra obiectului si pretului. Astfel este cazul cand partile s-au inteles sa conditioneze formarea contractului de indeplinirea unor anumite forme ca de ex. incheierea unor stipulatii reciproce.

In dreptul lui Iustinian gasim un caz special cand vanzarea se formeaza ulterior acordului de vointa asupra obiectului si pretului: atunci cand partile s-au inteles sa redacteze un inscris. Este o venditio cum scriptura (vanzare cu inscris). In acest caz, pana la redactarea inscrisului, oricare dintre parti poate sa se dezica, poate sa renunte la contract. In cazul insa cand partile nu s-au inteles sa redacteze un inscris venditio sine scriptura, vanzare fara inscris) vanzarea ia nastere odata cu acordul de vointa. Acest caz sufera o complicatie cand o parte a dat celeilalte o arvuna. Timpul nu ne permite sa mergem mai departe in cercetarea acestei probleme.

Un obiect (res, merx):

Obiectul obligatiei trebuie sa indeplineasca conditiile generale pe care le-am cercetat deja. Pe langa aceste conditii, in vanzare obiectul prezinta cateva cazuri speciale:

a obiectul vanzarii putea fi un lucru care apartine altuia, afara de cazul cand lucrul a fost furat, deoarece se presupune ca vanzatorul isi va da silinta sa-si procure lucrul;

Acest lucru era posibil la romani deoarece efectul vanzarii e de a crea obligatii, vanzatorul fiind obligat numai de a transmite posesiunea lucrului

In dreptul modern vanzarea lucrului altuia e nula deoarece vanzarea e translativa de proprietate, nu generatoare de obligatii ca la romani. In consecinta vanzarea pura si simpla a unui corp cert are de efect astazi de a face sa treaca imediat proprietatea de la vanzator la cumparator, ceea ce nu este posibil cand e vorba de un lucru a carui proprietar nu e vanzatorul.

b obiectul vanzarii putea fi si un lucru incorporal, ex. dreptul de emfiteoza, superficie.

c obiectul vanzarii poate fi nu numai un lucru prezent, dar si un lucru viitor, ex. recolta unei vii.

O astfel de vanzare este conditionata deoarece dupa cum lucrul va exista sau nu vanzarea va lua fiinta sau nu. In exemplul nostru daca recolta este distrusa, vanzarea nu ia fiinta. Vanzarea unui lucru viitor este desemnata in texte prin expresia emptio rei speratae (cumpararea unui lucru care este sperat). Aceasta ipoteza nu trebuie confundata cu alta desemnata de texte prin expresia emptio spei (cumpararea sperantei) si de care o sa ne ocupam imediat.

d obiectul contractului de vanzare poate fi chiar speranta ca se va obtine un lucru, de ex. cumpar pestele pe care-l prinde pescarul aruncand plasa in acest moment → obiectul vanzarii nu este pestele, ci speranta obtinerii lui, caci existenta pestelui nu e determinata de imprejurari normale, prin fortele naturii, ca in exemplul precedent, ci depinde de o intamplare. Astfel de vanzare (emptio spei) este pura si simpla, cumparatorul va trebui sa plateasca pretul in orice caz.

Pomponius: "Cate odata totusi vanzarea se considera si fara lucru, de pilda cand se cumpara intamplarea. Ceea ce are loc cand se cumpara ceea ce s-a apucat dintre pesti, dintre pasari sau dintre lucrului aruncate ca dar poporului, caci se contracteaza vanzarea chiar daca nu s-ar fi intamplat nimic fiindca este o vanzare a sperantei

e un fapt nu poate fi obiect al unei vanzari, el putea face obiectul unui mandat sau al unei locatiuni de serviciu.

Un pret (pretium):

Pretul trebuie sa fie verum (real), certum (determinat) sau determinabil, in numerata pecunia (in bani). In epoca postclasica s-a cerut si ca pretul sa fie iustum (echitabil.)

1.Verum (real).

Pretul nu este real atunci cand este simulat sau neserios. Este simulat atunci cand partile l-au trecut de forma in contract, vanzatorul neavand intentia sa-l ceara sau cumparatorul sa-l plateasca. Totusi actul desi nu este valabil ca vanzare poate fi valabil ca donatie daca indeplineste conditiile cerute de donatie. De asemenea pretul nu este real cand este neserios, cand se trece in contract un pret derizoriu, de ex. un sestert, este o vanzare, cum spun romanii, nummo uno (cu un singur sestert).

2.Certum (determinat) sau determinabil.

Pretul trebuie sa fie determinat sau determinabil in momentul incheierii contractului. Cu alte cuvinte pretul este fixat in momentul incheierii contractului sau se indica un mijloc de determinare. De ex. se indica drept pret acelasi pret pe care l-a platit vanzatorul cand a cumparat lucrul.

Pretul, in dreptul lui Iustinian, se considera ca este certum (determinat) atunci cand prin contractul de vanzare se prevede ca pretul va fi lasat la aprecierea unei a treia persoane anume aratata (C.4.38.15.2: "daca insa acela sau nu ar voi sau nu ar putea sa hotarasca pretul, atunci vanzarea este nula ca si cand nu ar fi fost stabilit vreun pret

3.In numerata pecunia (in bani).

Daca pretul nu ar consta in bani, ci in alt lucru nu am mai fi in prezenta unui contact de vanzare, ci a unei conventii de schimb

4.Iustum (echitabil).

Iustinian, pentru prima data, a cerut ca pretul sa fie iustum. In dreptul clasic chiar daca vanzatorul a primit un pret mult inferior valorii lucrului vandut, vanzarea era valabila. Este de esenta comertului ca o parte sa aiba un castig de pe urma operatiunii pe care o face, castig considerat legitim cata vreme nu va fi intrebuintat dolul sau violenta

Iustinian a hotarat, interpoland doua constitutii ale lui Diocletian, ca ori de cate ori va fi avut loc o laesio enormis (paguba excesiva), adica un lucru va fi fost vandut pe un pret care nu reprezinta nici jumatate din valoarea lui, vanzatorul va putea cere anularea vanzarii cu restituirea pretului si cu restituirea lucrului, cumparatorul avand insa facultatea de a plati diferenta dintre pretul platit si pretul care trebuie sa fie platit. Desi textele nu sunt destul de clare, se admite in general ca leziunea (paguba) nu era luata in considerare decat cand cel lezat (pagubit) era vanzatorul, nu si cumparatorul, si cand bunul vandut era un lucru imobil, nu si un lucru mobil.

Efectele vanzarii

Vanzarea fiind un contract sinalagmatic perfect naste obligatii atat in sarcina vanzatorului, cat si in sarcina cumparatorului.

In sarcina vanzatorului se nasc urmatoarele obligatii

-obligatia de a pastra lucrul

-obligatia de a preda lucrul

-obligatia de garantie

Relativ la obligatiile vanzatorului, Paul spune: "vanzatorului ii este suficient a se obliga pentru evictiune, a preda posesiunea si a se curata de [banuiala de] dol

In sarcina cumparatorului se nasc urmatoarele obligatii

-obligatia principala: obligatia care ia totdeauna nastere este de a plati pretul, adica de a transmite proprietatea cantitatii de metal care serveste drept pret;

-obligatii accesorii, care pot sau nu sa ia nastere:

obligatia de a plati cheltuielile pe care le-a facut vanzatorul cu pastrarea lucrului, atunci cand cumparatorul a intarziat de a veni sa-l ia in primire;

obligatia de a plati dobanzi pentru neplata pretului, chiar daca nu a fost pus in intarziere, din moment ce lucrul vandut a fost predat

Obligatiile vanzatorului

1.Obligatia de a pastra lucrul.

Din momentul vanzarii, vanzatorul este obligat sa aiba grija ca lucrul sa nu se strice sau sa nu dispara

Principiul "emptoris est periculum" (riscurile sunt ale cumparatorului).

Daca insa lucrul a disparut dintr-un motiv pentru care nu poate fi tinut vinovat, vanzatorul continua sa aiba drept la pret in timp ce cumparatorul nu mai primeste in schimb nimic sau cel mult resturile materiale sau juridice ale lucrului

Deci cumparatorul suporta paguba. In termeni juridici se spune ca riscurile sunt in sarcina cumparatorului, ceea ce se exprima prin adagiul latin emptoris est periculum (Paulus: "In mod necesar trebuie sa se stie cand a fost desavarsita vanzarea, caci atunci stim cui apartin riscurile, caci vanzarea fiind desavarsita riscurile privesc pe cumparator si daca este vizibil ceea ce a facut obiectul vanzarii in calitate si cantitate si daca este un pret si s-a facut vanzarea pur si simplu, vanzarea este desavarsita; insa daca lucrul ar fi vandut sub conditie, daca conditia nu s-ar realiza, vanzarea este nula, dupa cum nici stipulatia [nu exista]; insa daca s-ar realiza, Proculus si Octavenus spun ca riscurile apartin cumparatorului, ceea ce Pomponius aproba

Sa luam cateva exemple: in cazul vanzarii unei case pana la predarea casei de catre vanzator casa este aprinsa de un fulger si arde; sclavul vandut este ucis. In aceste cazuri cumparatorul va fi tinut sa plateasca pretul in timp ce vanzatorul nu va trebui sa predea decat daramaturile casei sau actiunile nascute din delictul uciderii sclavului

Prin urmare regula generala este urmatoarea: in vanzarea pura si simpla sau cu termen a unui corp cert, riscurile sunt pentru cumparator, daca lucrul, desi se gasea inca la vanzator, a pierit prin caz fortuit sau forta majora

I.3.23.3: "Cand insa a fost contractata o vanzare (ceea ce am spus ca are loc indata ce s-a convenit cu privire la pret, atunci cand operatiunea juridica nu se face prin inscris) riscul lucrului vandut trece imediat la cumparator, chiar daca acel lucru nu este inca transmis cumparatorului. Prin urmare daca sclavul a murit sau a fost vatamat in vreo parte a corpului sau casa in intregime sau in vreo parte a fost nimicita de incendiu sau terenul a fost smuls prin puterea fluviului in intregime sau in vreo parte sau daca a devenit prin inundatie sau in urma rasturnarii arborilor de catre furtuna cu mult mai mic sau mai putin valoros, este paguba cumparatorului, acesta are obligatia sa plateasca pretul desi nu a dobandit lucrul, caci ceea ce are loc fara dolul sau vina vanzatorului, cu privire la aceasta vanzatorul este fara grija

Regula emptoris est periculum nu se aplica in urmatoarele 5 cazuri:

a in cazul vanzarii conditionate, cand lucrul a pierit pana la realizarea conditiei;

In vanzarea conditionata trebuie sa facem distinctie intre deteriorarea lucrului si pierderea totala a lucrului

Daca lucrul, pana in momentul realizarii conditiei, a disparut, vanzarea nu are loc din lipsa de obiect. Cumparatorul deci nu va plati pretul iar vanzatorul va suporta riscurile, adica pierde lucrul fara a primi pretul.

Daca insa lucrul este deteriorat pana la realizarea conditie, odata ce conditia se indeplineste, vanzarea ia fiinta iar riscurile le suporta cumparatorul conform regulii generale.

b in cazul vanzarii lucrurilor care trebuie cantarite, masurate sau numarate in momentul predarii

In acest caz vanzarea nu ia nastere pana in momentul cantaririi, masurarii, numararii. De ex. vand grau din hambarul meu cu atatia bani kilogramul. Daca graul piere inainte de a-l cantari, vanzarea nu are loc.

c cand vanzatorul este vinovat de pierderea lucrului → vanzatorul este tinut de culpa levis in abstracto

d cand raspunderea vanzatorului este prevazuta prin contract → vanzatorul este tinut de cazul fortuit deoarece s-a prevazut acest lucru printr-o clauza expresa din conventia partilor.

e cand vanzatorul a fost pus in intarziere → vanzatorul a fost pus in intarziere pentru a preda lucrul.

Regula emptoris est periculum, cu toate atenuarile aduse prin ,exceptiile de mai sus, este foarte nedreapta, contrara chiar principiilor care guverneaza materia contractelor. Este foarte nedreapta deoarece vanzatorul, desi a ramas proprietar, desi n-a predat lucrul vandut, totusi pierderea lucrului nu-l priveste pe el ci pe cumparator. Este contrara principiilor care guverneaza materia deoarece se abate de la principiul dupa care res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Tot astfel, dupa principiile generale, ar fi trebuit ca neexecutarea obligatiei sale de catre vanzator sa aiba ca urmare scutirea cumparatorului de plata pretului.

2.Obligatia de a preda lucrul.

Vanzatorul este obligat sa predea posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem tradere). Ca sa fie vorba de posesiune linistita trebuie sa nu fie cineva care sa aiba pretentii asupra lucrului, adica sa nu fie cineva care sa-i tulbure posesia prin obtinerea contra lui a unui interdict.

Deci vanzarea romana nu obliga pe vanzator sa transfere proprietatea lucrului. De aici urmeaza ca cumparatorul nu se poate plange ca n-a primit proprietatea lucrului vandut, chiar daca este vorba de lucrul altuia, afara de cazul cand vanzatorul a fost de rea credinta.

Desi vanzarea romana nu are ca obiect obligatia de transmitere a proprietatii, totusi romanii nu considerau transmiterea proprietatii ca fiind straina de scopul actului

De altfel chiar transmiterea posesiei e facuta in asemenea conditii ca sa asigure cumparatorului folosinta completa si durabila a lucrului vandut, adica avantajele proprietatii.

Astfel se explica de ce vanzarea era considerata ca un just titlu de uzucapiune, ca un act care indica intentia partilor de a transmite si de a dobandi proprietatea.

Dreptul roman clasic cunostea doua cazuri cand vanzatorul trebuia sa transmita chiar proprietatea lucrului vandut:

a).cazul cand vanzatorul este proprietar quiritar al lucrului vandut: vanzatorul va trebui sa transfere proprietatea prin mancipatio si traditio, dupa cum lucrul este mancipi sau nec mancipi, in baza ideii ca comite un dol daca nu transmite cumparatorului toate drepturile pe care le are asupra lucrului. Cand era vorba de o res mancipi transferul proprietatii necesita insa ca si cumparatorul sa fie cetatean roman.

Ulpian spune: "Si mai intai vanzatorul trebuie sa predea lucrul, adica sa-l transmita. Acest fapt, daca vanzatorul a fost proprietar, il face si pe cumparator proprietar; daca nu a fost, obliga pe vanzator numai din cauza evictiunii, cu conditia ca pretul sa fie numarat sau sa se fi dat o garantie pentru aceasta. Cumparatorul insa este silit sa faca banii ai vanzatorului

La cazul acesta se refera textele care prevad ca nu sunt valabile vanzarile in care s-ar fi convenit ca cumparatorul nu va dobandi proprietatea lucrului vandut, Labeo: "Nimeni nu poate sa fie considerat ca a vandut acel lucru, cu privire la proprietatea caruia s-au inteles ca sa nu treaca la cumparator, ci aceasta este sau locatiune sau altfel de contract

b).cazul cand vanzatorul s-a obligat prin conventie sa transmita proprietatea lucrului vandut: este evident ca in vechiul drept roman, cata vreme mancipatiunea s-a confundat cu vanzarea, vanzarea implica transmiterea proprietatii lucrului vandut.

Particularitatile vanzarii romane

Din cele de mai sus rezulta ca vanzarea romana prezinta doua reguli ciudate

a).din momentul incheierii contractului de vanzare riscurile pierderii lucrului cad in sarcina cumparatorului

b vanzatorul, in principiu nu e obligat sa transmita proprietatea lucrului vandut, ci sa predea numai posesiunea linistita a lucrului

Aceste reguli au insa un caracter comun caci sunt in favoarea vanzatorului. Intr-adevar cumparatorul e tinut sa transmita proprietatea banilor (cantitatii de metal), desi nu primeste proprietatea lucrului, ci posesiunea lui si e tinut sa plateasca pretul, desi lucrul a pierit.

Explicatia acestor doua reguli ne-o da originea vanzarii ca contract consensual si trebuie cautata in conditiile economice si politice de la sfarsitul epocii vechi. In urma marilor razboaie de cucerire de la sfarsitul republicii statul, prin organele sale, vindea sclavii pe pietele Romei, alaturi de soldati, ceilalti beneficiari ai razboiului.

Pozitia statului-vanzator iar mai tarziu, cand vanzarea consensuala a trecut din dreptul public in cel privat, si a particularilor era privilegiata. Statul nu era obligat sa transmita proprietatea bunurilor vandute, el nu-si lua asupra sa si riscurile obiectului vandut.

Mai tarziu insa vom vedea ca prin edictele edililor curuli raspunderea vanzatorului se agraveaza intrucat interesele romanilor cereau protectie fata de vanzator, acesta fiind in general negustorul strain care fie prin cumparare, fie in alt mod si-a procurat sclavi pe care-i vinde pe pietele Romei.

3.Obligatia de garantie.

Obligatia de garantie se prezinta sub doua aspecte:

-obligatia de a raspunde de evictiune

-obligatia de a raspunde pentru viciile ascunse

a).obligatia de a raspunde de evictiune:

Prin a fi evins se intelege a fi despuiat de un lucru pe cale juridica → un tert intenteaza o actiune in revendicare contra cumparatorului, dovedeste ca este proprietar si in consecinta castiga procesul. Cumparatorul este despuiat de dreptul pe care il avea asupra lucrului, este evins → cumparatorul evins se va indrepta contra vanzatorului, care nu l-a aparat sau nu a putut sa-l apere contra tertului.

Etapa 1

Atunci cand vanzarea se confunda cu transmiterea proprietatii prin mancipatio cumparatorul avea actio auctoritatis (actiunea in garantie) contra vanzatorului, dupa cum am vazut cand ne-am ocupat de mancipatio.

Etapa 2

Ce se intampla insa la vanzarea prin stipulatii? In cazul acesta, actio auctoritatis nemailuand fiinta s-a recurs inca din epoca veche la o dubla stipulatie (printr-o stipulatie vanzatorul promitea predarea lucrului iar printr-alta promitea sa-l despagubeasca pe cumparator in caz de evictiune). Vanzatorul promitea pentru cazul de evictiune dublul pretului primit sau numai pretul primit, dupa cum era vorba de res mancipi sau res nec mancipi.

Etapa 3

Atunci cand s-a nascut contractul consensual de vanzare, s-a considerat ca ar fi contrar bunei credinte de a nu face o promisiune in forma stipulatiei pentru cazul evictiunii, vointa partilor fiind de a asigura cumparatorului posesiunea lucrului vandut. Uzul acestor stipulatii devenise atat de frecvent incat atunci cand nu fusesera facute se presupunea o uitare a partilor si cumparatorul putea sa oblige pe vanzator sa le faca (una sau alta dupa imprejurarile aratate) prin actio empti. Stipulatiile devenisera obligatorii

Etapa 4

In fine intr-o ultima faza s-a admis ca stipulatiile sunt subintelese, astfel ca actiunea care sanctioneaza obligatia vanzatorului de predare a lucrului (actio empti) va sanctiona si obligatia de evictiune → obligatia de evictiune ajunge deci in modul acesta sa fie un efect al vanzarii si sa nu mai fie produsa printr-un alt act ( mancipatiunea sau stipulatia).

Asadar obligatia de a raspunde de evictiune nu se considera ca un efect al vanzarii decat in epoca clasica. In epoca veche aceasta obligatie nu exista decat daca avea loc mancipatiunea sau stipulatia speciala.

De asemenea din cele de mai sus rezulta ca romanii au cunoscut trei moduri de a sanctiona obligatia de evictiune

actio auctoritatis

actiunea ex stipulatu duplae (actiunea nascuta din stipulatia la dublu sanctiona stipulatia de garantie contra evictiunii pentru res mancipi) sau actiunea nascuta din stipulatio rem habere licere (actiunea nascuta din stipulatia sa-i fie permis a pastra lucrul: sanctiona stipulatia de garantie contra evictiunii pentru res nec mancipi);

actio empti

Aceste trei procedee nu s-au inlocuit unul prin altul ci au fost folosite concomitent, dupa caz, insa treptat locul a fost cedat lui actio empti. Actio empti nu a putut inlatura insa actio auctoritatis care se producea automat din mancipatiune, fara a putea fi indepartata printr-o conventie contrara, nici stipulatio duplae din cauza avantajelor pe care le prezenta actio ex stipulatu duplae care avantaje uneori depaseau inconvenientele.

Comparatie intre actio ex stipulatu duplae si actio empti

Asemanari

-ambele implica existenta unei pagube

-ambele nu pot fi folosite decat atunci cand paguba se datoreaza lipsei dreptului vanzatorului

-trebuie sa nu existe o conventie contrata prin care partile sa fi exclus garantia

Totusi partile nu puteau sa excluda garantia vanzatorului pentru propriul sau fapt sau pentru dolul sau.

-trebuie ca cumparatorul sa nu fi cunoscut pericolul evictiunii, caci daca l-a cunoscut inseamna ca a cumparat lucrul pe riscul sau si n-are de ce sa se planga.

Deosebiri

-in actio ex stipulatu duplae vanzatorul este tinut de indoitul lucrului, pe cand in actio empti este obligat numai sa repare paguba tinandu-se seama de valoarea lucrului din momentul evictiunii

-prima actiune nu ia nastere decat in cazul unei stipulatii exprese, pe cand a doua se naste chiar din contractul de vanzare

b).obligatia de a raspunde pentru viciile ascunse:

epoca veche

In dreptul vechi nu erau sanctionate decat asa zise vicii ale pamantului si anume in cazul vanzarii-mancipatiune

-prin actio de modo agri (actiunea relativa la suprafata terenului) era sanctionat cazul cand suprafata terenului vandut e mai mica decat declarase vanzatorul;

-prin actio auctoritatis (actiunea in garantie) era sanctionat cazul cand un teren fusese vandut uti optimus maximus (liber de orice sarcina) si ulterior se descoperise ca este grevat de servituti.

Sa presupunem insa ca ar fi fost vandut alt lucru decat o bucata de pamant. Sa presupunem ca cineva cumpara un sclav si nu stie ca sufera de o boala. Vanzatorul nu i-a spus acest lucru.

Cumparatorul va vrea sau sa anuleze vanzarea sau sa ceara vanzatorului sa-i restituie o parte din pret deoarece el ar fi platit o suma mai mica daca ar fi stiut ca sclavul o bolnav.

In dreptul vechi, in afara de asa zisele vicii ale pamantului, pentru cazul vanzarii altor lucruri, ca de ex. al unui sclav cumparatorul nu avea nici o actiune. E drept insa ca inca din epoca veche s-a recurs la stipulatii, fie ca mancipatiunea era sau nu valabila. In cazul cand mancipatiunea era valabila, stipulatia pentru vicii era adaugata mancipatiunii. Daca nu avusese loc mancipatiunea sau daca valabilitatea ei era indoielnica se adauga stipulatia pentru vicii stipulatiei pentru evictiune

Cand stipulatia pentru vicii se adauga stipulatiei duplae pentru evictiune, ambele impreuna se numeau stipulatio duplae. Prin urmare expresia stipulatio duplae are un dublu sens:

-in materie de garantie pentru evictiune se numeste astfel stipulatia pentru garantarea in caz de evictiune; ea era la dublu, stipulatia dublului pentru ca avea de obiect indoitul pretului;

-in materie de garantie pentru vicii, stipulatia este a dublului pentru ca cuprinde doua stipulatii

-stipulatia pentru vicii;

-stipulatio duplae din materia evictiunii.

Cand stipulatia pentru vicii era alaturata stipulatiei rem habere licere, ele impreuna formau ceea ce se numeste stipulatio simplae

Epoca clasica

In epoca clasica, epoca in care vanzarea a devenit consensuala, vanzatorul nu raspundea pentru vicii decat in doua cazuri:

-cand facuse declaratii false atribuind lucrului calitati pe care nu le are

-cand nu declarase viciile dar le cunostea, adica cu alte cuvinte era de rea credinta; se cerea fireste insa ca viciul sa preexiste contractului, sa nu fie aparent si sa nu fi fost cunoscut de cumparator mai inainte de incheierea contractului.

Pentru viciile nedeclarate dar pe care vanzatorul nu le cunostea, cu alte cuvinte pentru cazul cand vanzatorul era de buna credinta acesta nu raspundea decat daca se obligase printr-o stipulatie speciala.

Aceste reguli, care erau cunoscute inca din vremea lui Cicero, formau regulile de drept comun in epoca clasica. In afara de acestea mai existau in aceasta epoca si reguli speciale sanctionate de edilii curuli

Edilii curuli

Edilii curuli erau magistrati carora le revenea supravegherea ordinii in targuri. Din cauza ca in aceste targuri veneau de multe ori straini care vindeau sclavi sau diferite animale fara sa declare viciile lucrului, de multe ori cetatenii care cumparau erau inselati.

Erau cazuri cand cercetarea cea mai constiincioasa nu putea face pe cumparator sa descopere viciul lucrului. Cum ar fi putut cumparatorul sa stie ca sclavul a fost furat sau ca sclavul a comis un delict privat fara ca victima sa fi fost despagubita?

Iata de ce edilii au intervenit prin doua edicte, un edict de mancipiis vendundis (relativ la vanzarea de sclavi) si un edict de iumentis vendundis (relativ la vanzarea de animale) → edictul relativ la sclavi este mai vechi, ceea ce rezulta din faptul ca edictul relativ la animale se interpreteaza in comentariile juriconsultilor romani pe care de referinta la edictul de mancipiis. Amandoua edictele sunt insa posterioare legii Aebutia. Prima marturie sigura o gasim la Cicero.

Edilii s-au ocupat mai intai de vanzarile de sclavi din cauza ca comertul de sclavi era pe la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice forma principala a comertului international. Cresterea cailor, animale pe care le-a avut in vedere in special al doilea edict, avea loc in Italia. Crescatorul de animale era in acelasi timp si vanzator. Numai ceva mai tarziu apare comertul cu cai si in general comertul cu animale de tras si de carat, in sensul ca vanzatorul nu mai este crescatorul de animale. Dovada in acest sens este insasi limba latina clasica, limba care nu poseda nici un termen pentru a desemna pe negustorul de cai, ci are numai termenul de pecuarius care desemneaza per crescatorul de animale. Comertul cu sclavi lua din contra la Roma, in urma razboaielor de cucerire, o mare dezvoltare si limba latina clasica poseda mai multi termeni care desemneaza pe negustorul de sclavi. Negustorii de sclavi in mare parte erau straini si necunoscuti cetatenilor. Iata de ce primul edict al edililor curuli a fost relativ la vanzarile de sclavi. Era in interesul romanilor pentru a fi protejati fata de negustorii straini.

Edictul relativ la animale a fost dat mai tarziu deoarece multa vreme vanzatorul de cai era in acelasi timp crescator de animale. Atunci insa cand comertul cu animale intra in sfera comertului international, atunci insa cand negustorul strain este cel care vindea si romanul cel care cumpara, edili curuli au intervenit pentru a-l proteja.

Prin urmare raspunderea vanzatorului s-a agravat in dreptul roman mai recent deoarece interesele romanilor cereau acest lucru. Aceasta agravare s-a facut prin edictele edililor curuli. Prin aceste edicte edilii creeaza doua actiuni speciale:

-actio redhibitoria;

-actio quanti minoris.

Actio redhibitoria

Este actiunea pe care cumparatorul o avea contra vanzatorului pentru a cere rezolutiunea (desfacerea) vanzarii atunci cand descoperise ca lucrul are vicii (deci cand viciul nu fusese declarat) sau cand nu se facuse o stipulatie pentru vicii.

Actiunea redhibitorie, dupa cum am aratat mai sus cand ne-am ocupat de data edictelor, nu a aparut decat dupa legea Aebutia, pe la sfarsitul epocii vechi. Mai inainte edilii curuli se margineau, ca masura de protectie a cumparatorului, sa distruga lucrurile aduse in targuri si care erau de proasta calitate. Actiunea redhibitorie prezenta insa unele neajunsuri chiar pentru cumparator deoarece il obliga pe cumparator:

-sa renunte la sclavul cumparat

sa urmareasca desfiintarea actului de vanzare

sa umble sa caute un alt sclav

De aceea cand viciul era mai putin insemnat, cumparatorul prefera sa renunte la dreptul pe care-l avea, adica sa nu mai intenteze actio redhibitoria.

De aceea a trebuit sa se gaseasca un mijloc care sa permita cumparatorului sa nu restituie lucrul, vanzarea ramanand valabila.

Actio quanti minoris

Iata pentru ce edilii curuli au creat inca o actiune actio quanti minoris care cuvant cu cuvant inseamna "actiunea la cat cu mai putin". Gratie acestei actiuni cumparatorul care ar fi descoperit un viciu al lucrului putea cere o despagubire egala cu diferenta dintre pretul pe care l-a platit efectiv si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi cunoscut, in momentul vanzarii, viciul lucrului

Cele doua actiuni aveau un caracter penal deoarece violarea (calcarea) edictelor edililor curuli era considerata ca delict

Sistemul edililor curuli era deosebit de sistemul dreptului civil din punct de vedere al aprecierii raspunderii vanzatorului

Potrivit dreptului civil vanzatorul daca e de rea credinta, adica daca a stiut ca lucrul are viciu si nu a atras atentia cumparatorului, poate fi urmarit chiar in baza contractului de vanzare, adica prin actio empti

In cazul insa cand vanzatorul a fost de buna credinta, adica nu a stiut ca lucrul are un viciu, el nu va putea fi urmarit decat daca s-a facut o stipulatie speciala pentru vicii.

In sistemul edililor curuli vanzatorul raspunde nu numai pentru viciile pe care le cunostea dar si pentru acelea care ii erau necunoscute

(Ulpian: "Motivul pentru a propune acest edict este ca sa se opuna inselaciunilor vanzatorilor si sa vina in ajutorul cumparatorilor, ori de cate ori ar fi inselati de vanzatori; cu rezerva ca stim ca vanzatorul trebuie sa fie tinut, chiar daca ar fi ignorat ceea ce edilii ordona sa fie garantat. Nici nu este neechitabil acest lucru, caci vanzatorul a putut sa aiba cunostinta; nici nu intereseaza pe cumparator cum este inselat prin ignoranta vanzatorului sau prin viclenia lui

Buna credinta a vanzatorului nu-l scuteste de raspunderea pentru vicii. In termeni juridici se spune ca raspunderea vanzatorului este obiectiva, adica independenta de orice vina a lui.

Prin urmare obligatia de garantie pentru vicii a evoluat in mod diferit de obligatia de garantie pentru evictiune.

De data acesta, in epoca clasica, nu mai intalnim actio empti sanctionand direct obligatia pentru vicii odata ce stipulatia devine subinteleasa decat pentru cazul cand vanzatorul a fost de rea credinta. Cand vanzatorul era de buna credinta s-a continuat a se recurge la sistemul de stipulatii

Pentru vanzarile facute la targuri, chiar in lipsa de stipulatii si chiar daca vanzatorul era de buna credinta, existau doua actiuni, redhibitoria si quanti minoris, care sanctionau obligatia de garantie pentru vicii. Dar repet aceste actiuni aveau o sfera de aplicare limitata la vanzarile facute in targuri.

Ca principiu general, in epoca clasica, vanzatorul de buna credinta nu raspundea pentru vicii daca nu se facuse o stipulatie expresa in acest sens.

Epoca postclasica

Sistemul edililor curuli a fost extins de Iustinian la dreptul civil. Deci in dreptul lui Iustinian vanzatorul este raspunzator de viciile lucrului vandut chiar daca vanzarea nu a avut loc in targuri.

Prin urmare orice cumparator, in cazul cand apare un viciu nedeclarat, are nu numai actio empti care sanctioneaza declaratia mincinoasa si tacerea dolosiva, dar si cele doua actiuni ediliciene

Obligatiile cumparatorului

Principala obligatie a cumparatorului este de a plati pretul, adica de a transmite proprietatea cantitatii de metal care serveste drept pret.

Cumparatorul nu dobandeste proprietatea lucrului in cele doua cazuri cand are loc transmiterea proprietatii decat daca a platit pretul, i s-a acordat un termen de plata sau a dat garantie ca va plati pretul.

Afara de obligatia principala de a plati pretul, cumparatorul mai poate avea unele obligatii secundare:

obligatia de a plati cheltuielile de pastrare, atunci cand a intarziat sa ia in primire lucrul;

obligatia de a plati dobanda pentru pret, chiar daca n-a fost pus in intarziere, din moment ce lucrul i-a fost predat

Locatiunea

Definitie

Locatiunea este contractul prin care o persoana se obliga a procura folosinta unui lucru sau serviciile sale sau sa execute o lucrare determinata in schimbul unui pret pe care cealalta parte se obliga a-l plati

Tipuri de locatiune

Din definitia data rezulta ca locatiunea putea fi de trei tipuri

1.Locatio rei (locatiunea unui lucru):

Acest lucru putea fi un lucru mobil, ex. un sclav ,sau un lucru imobil, ex. o casa sau un fond rural, adica o mosie sau mai bine zis o bucata de pamant.

Locatiunea unei case sau a unui lucru mobil poarta numele de inchiriere

Locatiunea unei mosii poarta astazi numele de arendare. Arendarea poate fi pe bani sau pe fructe dupa cum arendasul s-a obligat sa plateasca o suma de bani sau sa remita proprietarului o parte din fructe, adica din recolta produsa de pamantul arendat.

2.Locatio operarum (locatiunea de servicii):

Al doilea tip de contract este locatio operarum, de ex. locatiunea serviciilor unui lucrator

3.Locatio operis faciendi (locatiunea pentru a executa o lucrare):

Al treilea tip de locatiune este locatio operis faciendi (locatiunea pentru a executa o lucrare), adica contractul prin care cineva se obliga a executa o anumita lucrare in schimbul unui pret, de ex. construirea unei case. Locatio operis faciendi este ceea ce numim astazi antrepriza sau contract de antrepriza

Terminologie

De asemenea trebuie sa precizam expresiile care desemneaza partile in contractul de locatiune. Romanii desemnau prin expresia locator pe cel care ia initiativa contractului de locatiune, adica proprietarul care da cu chirie casa sa, sclavul sau sau mosia sa, lucratorul care-si ofera serviciile, clientul unui intreprinzator adica proprietarul unui teren care se intelege cu o persoana numita intreprinzator pentru ca sa-i zideasca o casa pe terenul sau.

Astazi numim locator pe proprietarul unei case sau al unui lucru mobil pe care il inchiriaza, ca la romani (locator). De asemenea numim locator pe proprietarul care isi inchiriaza (arendeaza) mosia sa ca la romani (locator) (numai accentul difera). Clientul unui intreprinzator poarta astazi numele de comitent

Romanii desemnau prin expresia de conductor pe cealalta parte in contractul de locatiune, adica pe cel care ia cu chirie o casa (in acest caz conductor avea si denumirea speciala se inquilinus), un sclav sau o mosie, pe patronul care angajeaza pe lucrator, pe intreprinzator adica pe acela care se obliga sa execute o anumita lucrare.

Cel care arenda o bucata de pamant purta la romani numele special de colonus. Situatia juridica a unui colon purta numele de colonat. Daca colonul, in loc de bani, se obliga sa remita proprietarului o parte din fructe, el se numea colon partiar, iar situatia lui juridica era desemnata prin expresia de colonat partiar

Astazi numim locatar pe cel care inchiriaza (ia cu chirie) o casa, un lucru. De asemenea numim arendas in loc de colon pe cel care a inchiriat o bucata de pamant. Aceasta apropiere intre arendas si colon o facem in raport cu colonul din epoca clasica iar nu colonul din epoca postclasica.

Origine

Contractul de locatiune, astfel definit, este un contract consensual, adica se formeaza prin simplu acord de vointa. Contractul de locatiune, ca orice contract consensual, n-a putut sa apara mai inainte de epoca clasica, epoca procedurii formulare, caci este sanctionat prin actiuni de buna credinta. Or actiunile de buna credinta sunt actiuni create de pretor ceea ce pretorul n-a putut face decat dupa legea Aebutia, lege votata intre 605-628 R.F.

Actio locati, adica actiunea care sanctioneaza obligatiile lui conductor si actio conducti, adica actiunea care sanctioneaza obligatiile lui locator, figureaza pe lista actiunilor de buna credinta pe care ne-a transmis-o Cicero, lista care dupa marturia marelui orator era cunoscuta de Q. Mucius Scaevola, consul in anul 659 R.F. sau 95 i.e.n.

Desigur insa ca daca contractul consensual de locatiune a aparut in sec. I i.e.n. aceasta nu inseamna ca mai inainte de aceasta data nu aveau loc intre particulari acte care sa corespunda scopurilor realizate mai tarziu prin acest contract consensual.

Contractul consensual de locatiune nu s-a nascut insa peste noapte. Originea contractului de locatiune trebuie cautata in conditiile materiale de existenta. El are in urma sa o lunga evolutie, care se continua si dupa nasterea sa potrivit cu noile conditii economice.

Romanii se ocupau in epoca veche in special cu agricultura, cu munca pamantului. Cultura pamantului cere in anumite momente un numar mai mare de brate de munca, de ex. in cazul strangerii recoltei. Pentru a-si procura un surplus de brate de munca romanii inchiriau sclavi care apartineau altor persoane a caror munca completa deci munca sclavilor proprii.

Primul tip de contract de locatiune care apare in istoria Romei este locatio rei sub forma inchirierii unui sclav, adica al unui lucru mobil. Inchirierea sclavului desi avea ca obiect serviciile acestuia, nu era o locatio operarum (inchiriere de servicii), ci o locatio rei (inchiriere a unui lucru) pentru ca sclavul era o res (un lucru).

Secolul VI R.F. (sec. II i.e.n.) este secolul in care a avut loc o adevarata revolutie economica. Datorita cuceririlor, cantitati mari de metal pretios sunt aduse la Roma, comertul cu teritoriile cucerite ia mare dezvoltare. Revolutia economica nu putea sa ramana fara urmari asupra contractului de locatiune si intr-adevar in acest secol se situeaza aparitia unei locatio rei in sensul inchirierii unei case, aparitia unei locatio operarum (locatiunea de servicii) si aparitia unei locatio operis faciendi (contractul de antrepriza).

In secolul VI R.F. dat fiind cuceririle romanilor, multi straini vin sa se stabileasca in capitala statului. Apare pentru prima data inchirierea unui lucru imobil, inchirierea unei case. Dar fata de populatia mereu crecanda numarul locuintelor a devenit insuficient. Se naste o adevarata criza de locuinte. In dorinta de a cladi case pentru ale specula proprietarii de terenuri se inteleg cu un intreprinzator (numim intreprinzator persoana care se obliga de a executa o anumita lucrare, in speta sa construiasca o casa) pentru constructia de case.

Iata deci conditiile materiale de existenta care au dus la aparitia unei locatio rei, in sensul inchirierii de case, si a lui locatio operis faciendi.

Dar tot in secolul VI R.F. putem situa aparitia celui de al treilea tip de contract consensual, locatio operarum (locatiunea de servicii). La intoarcerea pe pamantul lor taranii care au participat la razboaie gaseau pamantul nelucrat → pentru a-l cultiva au avut nevoie de bani si s-au imprumutat → la scadenta (termen) nu au avut cu ce plati astfel ca creditorii i-au deposedat luandu-le pamanturile. Atunci unii taranii s-au angajat pe mosiile altora, luand nastere ceea ce se numeste locatio operarum (inchirierea de servicii).

Ultima forma a contractului de locatiune care ia nastere este locatio rei in sensul inchirierii unei mosii, ceea ce se numeste contract de arendare. Contractul de arendare consta in faptul ca proprietarul unei mosii da pentru a fi muncit fasii de teren unor oameni liberi in schimbul unei sume de bani. Contractul de arendare a aparut in sec. I si a constituit acea situatie juridica numita colonat. In sec. III apare asa numitul colonat partiar. Conditiile economice care au determinat aparitia colonatului partiar au fost aratate in capitolul precedent.

Dar daca contractul de locatiune apare inca din epoca veche nu rezulta de aici ca inca de la origine a fost un contract consensual.

La origine romanii s-au folosit de doua contracte verbale, de doua stipulatii, printr-unul creandu-se obligatia lui conductor si prin celalalt creandu-se obligatia lui locator. Intr-adevar stipulatia fiind un contract unilateral, adica nascand obligatii in sarcina unei singure parti, au fost necesare doua stipulatii, o dovada in acest sens fiind insusi denumirea dubla data mai tarziu contractului consensual de locatiune, contract desemnat prin doi termeni locatio-conductio, vestigiu al vremurilor cand locatiunea lua nastere prin doua contracte verbale.

Insa stipulatia, ca orice contract solemn, cere prezenta partilor. Dezvoltarea comertului si a meseriilor care are loc incepand cu sec. VI R.F. nu era potrivita cu conditiile formalismului, afacerile cerand un ritm mai viu care nu se impaca cu formele solemne, astfel ca pretorul in cele din urma a terminat prin a sanctiona simplul acord de vointa, simpla conventie de locatiune

Pretorul sanctionand contractul consensual de locatiune a luat ca model contractul de locatiune incheiat intre stat si particulari. Intr-adevar contractele de locatiune dintre stat si particulari nu imbracau vreo forma, statul nu avea nevoie de vreo forma pentru a obliga pe particulari fata de el atunci cand ii arenda pamanturile publice.

Pretorul, dand posibilitate particularilor sa se oblige intre ei prin simplu acord de vointa, a imprumutat unele reguli din dreptul public. Contractul consensual de locatiune nu e prima institutie pentru care pretorul a copiat regulile dreptului public. Am intalnit deja vanzarea.

Elementele locatiunii

).consimtamantul partilor.

).un obiect:

Obiectul putea fi un lucru mobil sau imobil) asa numita locatio rei, de ex. inchirierea unei case, arendarea unei mosii. Lucrul putea fi imobil ca in exemplele precedente dar putea si mobil, de ex. un sclav. Prin urmare serviciile unui sclav nu faceau obiectul unei locatiuni de servicii (locatio operarum), ci ale unei locatio rei.

Intr-adevar locatio operarum este inchirierea serviciilor unui om liber, nu ale unui sclav. Aplicatia lui locatio operarum era restransa la romani in primul rand din cauza concurentei pe care o facea sclavul omului liber. in al doilea rand din cauza ca anumite servicii ca acelea ale profesorilor, medicilor, avocatilor se bucurau de un tratament deosebit caci nu erau considerate ca locatiune de servicii, ci faceau obiectul contractului de mandat

Daca trecem la locatio operis faciendi constatam ca cel mai vechi obiect al contractului de antrepriza a fost construirea unei case. Necesitatile comertului au dus la alta situatie si anume la transportul marfurilor pe mare. Transportul maritim este o locatio operis faciendi deoarece cineva se obliga a executa o lucrare determinata, adica a transporta marfurile pe mare. Cu privire la transportul maritim se aplica anumite reguli care-si gasesc originea intr-o veche lege a insulei Rhodos → daca capitanul unui vas, in cazul unei furtuni, a trebuit sa arunce in mare o parte din marfuri, paguba este suportata de toti proprietarii de marfuri in mod proportional nu numai de catre aceia a caror marfa a fost sacrificata.

).un pret:

Acest pret poarta astazi nume speciale dupa tipul de contract de locatiune (chirie, arenda, salariu, etc.). Romanii ii spuneau intotdeauna merces. Pretul ca si la vanzare trebuie sa fie certum verum si sa constea in bani. In ce priveste locatiunea nici in dreptul postclasic nu s-a cerut, ca pentru vanzare, ca pretul sa fie iustum, in aceasta materie nefiind deci admisa resciziunea (anularea) pentru leziune.

Regula dupa care pretul trebuie sa constea in bani e luata de la locatiunile facute de stat, caci de pe urma locatiunilor pamanturilor publice statul avea un venit. Acest venit, pentru a fi trecut in buget, adica pe lista cheltuielilor si veniturilor, trebuia sa constea in bani. de aici regula ca pretul sa fie in bani, regula care a trecut apoi in contractul de locatiune dintre particulari.

Totusi, datorita crizei economice din sec. III, s-a admis ca arendasul sa plateasca in natura, adica in o parte din fructele pamantului arendat. Ne amintim ca acest colon poarta numele de colon partiar si contractul se numea locatio partiaria (locatiune partiara

Efectele locatiunii

Locatiunea naste in sarcina unei parti, potrivit tipului de contract examinat:

-obligatia de a procura folosinta unui lucru

-obligatia de a procura serviciile promise

-obligatia de a executa o lucrare

Obligatiile lui locator

Locatiunea naste in sarcina lui locator obligatii sanctionate prin actio conducti pe care o intenteaza conductor contra locator-ului.

Ne amintim ca se numeste locator proprietarul care-si inchiriaza lucrul, lucratorul care-si inchiriaza serviciile, clientul unui intreprinzator (cel care face o anumita lucrare se numeste conductor).

a).obligatia de a preda lucrul: obligatia aceasta, ca si urmatoarea, se refera la cazul inchirierii unui lucru

Locator trebuie sa transmita numai detentiunea lucrului. Locatarul este un detentor, chiriasul nu dobandea posesiunea, ci numai detentiunea lucrului, astfel ca daca era tulburat in folosinta lucrului trebuia sa recurga la proprietar, nu putea sa se apere singur.

b).obligatia de a garanta pentru evictiune: locatorul trebuie sa procure locatarului libera folosinta a lucrului in timpul duratei locatiunii.

Locatarul are un drept personal sau de creanta contra lui locator corespunzator acestei obligatii. Astfel va avea un drept la despagubiri in cazul cand locator vinde casa inchiriata.

(Gaius: "Acela care a dat cu chirie cuiva un teren pentru a se bucura de fructele lui sau de o locuinta, daca din vreun motiv oarecare vinde terenul sau casa, trebuie sa aiba grija ca, fata de cumparator, de asemenea sa se permita arendasului sa se bucure de fructele pamantului si chiriasului sa locuiasca, potrivit aceleiasi conventii. Altfel, fiind oprit, locatarul [arendasul sau chiriasul] va actiona contra lui [a vanzatorului] in baza locatiunii

Prin urmare locatarul (chiriasul) neavand un drept real poate sa fie expulzat de cumparatorul imobilului inchiriat (casa, teren) daca in contractul de vanzare nu s-a prevazut respectarea contractului de locatiune.

(C.4.65.9: "nu trebuie ca cumparatorul sa respecte contractul de arendare al colonului caruia proprietarul i-a inchiriat mai inainte, afara numai daca n-a cumparat cu aceasta conditie. Insa daca se dovedeste ca a consimtit prin vreun pact ca sa continue locatiunea, desi nu printr-un pact scris, este silit printr-o actiune de buna credinta sa se supuna la ceea ce a convenit.

Obligatiile lui conductor

Locatiunea naste obligatii in sarcina lui conductor (locatarului), obligatii sanctionate prin actio locati data lui locator.

a).obligatia de a plati pretul: partea care a inchiriat un lucru sau munca cuiva este obligata la plata pretului convenit. Acest pret trebuie insa platit numai in masura in care locator a procurat folosinta lucrului sau serviciile sale Daca la un moment dat locator nu-si indeplineste obligatia sa, chiar fara vina lui, pretul nu mai trebuie platit

(Ulpianus: "Daca cineva cand ar fi inchiriat o locuinta pentru un an, ar fi dat chiria pentru intregul an, apoi casa dupa 6 luni s-ar fi ruinat sau ar fi fost consumata de incendiu. Mela a scris cu foarte mare dreptate ca va repeta prin actiune in baza locatiunii chiria pentru timpul care ramasese, nu ca va avea condictio ca si cand ar fi platit un lucru nedatorat; caci nu din eroare a dat mai mult ci pentru a da curs locatiunii

Cu alte cuvinte riscurile sunt pentru locator, de ex. in cazul cand recolta a fost distrusa printr-un caz de forta majora (inundatie, grindina) arendasul nu mai plateste arenda.

In cazul lucratorilor din mine, adica in cazul unei locatio operarum, daca un lucrator nu mai presta servicii chiar dintr-un caz fortuit (ex. motive de boala) el nu mai primeste salariu, caci el suporta riscurile, fiind locator. E drept ca in cele din urma s-a admis ca salariul lucratorului sa fie platit in cazul fortei majore. Aceasta regula insa putea fi inlaturata prin conventia partilor.

b).obligatia de a restitui lucrul.

Stingerea locatiunii

Trebuie sa distingem doua ipoteze

-cazul cand s-a prevazut prin contract un termen pentru desfiintarea locatiunii;

-cazul cand nu s-a prevazut nici un termen.

Prima ipoteza: cand s-a prevazut prin contract un termen pentru desfiintarea locatiunii.

In primul caz contractul se stinge prin ajungerea la termen si chiar inainte de termen

a).prin ajungerea la termen: in cazul arendarii unui pamant rural, termenul era de obicei pe timp de 5 ani, termen care rezulta din dovezile care arata ca contractul de locatiune dintre particulari a fost imitat dupa contractul de locatiune care era incheiat de cenzori cu ocazia operatiilor de recensamant care la inceput aveau loc din 4 in 4 ani si mai tarziu din 5 in 5 ani.

Cenzorul nu putea sa oblige statul decat pana la noile operatii de recensamant, adica pana la alegerea unui nou cenzor. La termenul fixat, adica la expirarea celor 5 ani, putea avea loc o prelungire a contractului de locatiune pe termen de un an. De data aceasta consimtamantul partilor era tacit, adica nu rezulta din declaratia de vointa expresa, ci din faptul ca partile se manifestasera o vointa contrara. Aceasta prelungire a contractului se numeste tacita reconductie. Tacita reconductie se explica tot prin imitatia dreptului public. Se prelungea contractul pentru un an de zile atunci cand recensamantul nu avusese loc, pentru ca in anul urmator erau amanate operatiunile recensamantului.

b).inainte de termen: chiar inainte de ajungerea la termen contractul putea fi desfacut daca partile erau de acord

Prin vointa unei parti contractul nu putea fi desfacut decat in mod exceptional:

-rezilierea contractului se putea obtine:

daca cealalta parte nu si-a indeplinit obligatia, de ex. daca chiriasul unei case nu a platit pretul un anumit timp;

).in ceea ce priveste proprietarii de case se stabilise in dreptul clasic o regula potrivit careia acestia puteau sa desfiinteze contractul daca dovedeau ca au nevoie de casa inchiriata pentru a locui ei insisi

(C.4.65.3: "daca ai platit chiria proprietarului imobilului pentru apartamentul pe care spui ca l-ai inchiriat nu trebuie sa te alunge fara voia ta afara numai daca proprietarul ar fi dovedit ca ii este necesara pentru folosinta proprie sau ca vrea sa repare casa sau ca te-ai purtat rau cu lucrul inchiriat

).in epoca postclasica, printr-o constitutie a lui Zeno (sfarsitul sec. V), s-a permis oricareia din parti sa renunte la contract in primul an al executarii sale fara sa plateasca despagubiri chiar daca contractul prevedea un termen pentru durata lui. Aceasta dispozitie a lui Zeno este derogatorie de la principiile dreptului roman. Intr-adevar locatiunea este un contract sinalagmatic perfect, prin acordul de vointa al partilor se creeaza obligatii in sarcina lor iar obligatiile create prin acordul partilor nu pot fi desfiintate prin vointa uneia din parti. Dar totusi Zeno a decis desfiintarea contractului prin vointa uneia din parti.

A doua ipoteza: cand nu s-a prevazut prin contract un termen pentru desfiintarea locatiunii.

In al doilea caz, cand contractul a fost facut fara termen, oricare parte poate sa renunte la contract oricand ar fi vrut

Comparatie intre vanzarea unui lucru si locatiunea unui lucru

Asemanari

Ambele sunt contracte consensuale.

Deosebiri

-lucrurile care se consuma prin intrebuintare pot fi obiect de vanzare dar nu pot, in principiu, sa faca obiectul unei locatiuni

-nu se poate vinde cuiva propriul sau lucru, dar se poate inchiria cuiva lucrul al carui proprietar este, de ex. lucrul dat in gaj de catre debitor creditorului poate fi inchiriat apoi de catre creditor debitorului;

-vanzatorul trebuie sa predea lucrul asa cum a fost in momentul vanzarii, pe cand cel care inchiriaza un lucru trebuie sa-l repare pentru ca chiriasul sa se poata folosi de el

-riscurile cad in sarcina cumparatorului, pe cand la locatiune riscurile cad in sarcina celui care da cu chirie lucrul

Comparatie intre locatiune si uzufruct

Asemanari

-locatarul ca si uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru si de a-i culege fructele;

-locatarul ca si uzufructuarul dobandeste fructele prin perceptie.

Deosebiri

-locatorul e obligat sa procure locatarului folosinta lucrului, in timp ce nudul proprietar nu e tinut fata de uzufructuar la nici o obligatie, ci trebuie numai sa nu aduca vreo piedica folosintei sale → motivul acestei deosebiri este ca locatarul are un drept de creanta fata de locator, pe cand uzufructuarul are un drept real.

societatea

Definitie

Societatea este contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane se obliga sa puna ceva in comun (un bun sau activitatea lor) pentru a realiza un castig

Felurile societatii

Societatea este de mai multe feluri:

a).societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare (societas omnium bonorum), astfel este intelegerea intervenita intre dezrobitii aceluiasi patron cu privire la punerea in comun a bunurilor lor, este cazul cand un stapan da libertatea mai multor sclavi;

b).societatea in care se pune in comun un singur lucru (societas unius rei), se realizeaza prin punerea in comun a unui singur bun, de ex. un sclav.

c).societatea care are de obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis), astfel este societatea intervenita intre proprietarul unui sclav si un actor pentru ca actorul sa-l invete pe sclav meseria de actor, apoi ambii sa-l exploateze → tot in aceasta categorie trebuie sa situam societatea publicanilor care avea ca obiect arendarea impozitelor datorate statului, societatea intre negustorii de sclavi a carei obiect este negotul cu sclavi, astfel de intreprinderi cereau capitaluri mari de unde si necesitatea de a se asocia.

Origine

Societatea, contract consensual, a aparut dupa legea Aebutia in sec. VII R.F. → cel mai vechi tip de contract consensual de societate este societatea alicuius negotiationis (societatea care are ca obiect un singur fel de afaceri) si anume societatea de publicani.

Societatea, contract consensual, a fost precedata in istoria juridica de acea stare de indiviziune care se numeste antiquum consortium sau ercto non cito. Cu antiquum consortium ne-am ocupat deja la capitolul despre proprietate. Amintesc ca antiquum consortium se numeste starea de indiviziune (codevalmasie, neimpartire) in care se aflau sui heredes dupa moartea lui pater familias. Asupra lui antiquum consortium avem date mai sigure odata cu descoperirea in 1933 a unor noi fragmente din Institutele lui Gaius.

Gaius ne spune ca in afara de aceasta societate care se numea ercto non cito si care se forma fara sa fie nevoie de vreo formalitate mai exista o alta societate formata din alte persoane (probabil agnati si gentili) care insa trebuiau sa recurga la o forma, la un act, care se desfasura in fata pretorului. Nu stim in ce consta aceasta forma, dar in orice caz prin ea asociatii isi manifestau vointa de a forma un consortium. Gaius ne spune ca aceasta societate era formata dupa modelul aceleia a sui heredes-ilor. In aceste doua feluri de societati adauga Gaius, fiecare dintre asociati avea posibilitatea

dezrobind pe sclavul comun sa-l faca sa devina liber fata de toti

sa mancipe lucrul comun

sa transfere proprietatea bunului comun unei alte persoane

Din exemplele date de Gaius urmeaza ca fiecare dintre consortes (membrii ai unui consortium) avea dreptul sa dispuna nu numai de partea sa din patrimoniul comun ci de intreg patrimoniul.

Desi Gaius intrebuinteaza termenul de societate pentru a desemna antiquum consortium si societatea facuta dupa modelul ei, nu avem aici contractul consensual cu acelasi nume ci o stare de indiviziune (codevalmasie, neimpartire) intre membrii aceleiasi familii pentru exploatarea mai desavarsita a unui bun.

Aceste societati, cum le spune Gaius, capata cu timpul un aspect nou. Se creeaza o noua forma de societate care nu a fost determinata de interese agricole, ci de interese financiare. Apar acele societati de publicani care arendau impozitele datorate statului.

Oamenii de afaceri, negustori, bancheri, de multe ori erau nevoiti sa incheie acte de la distanta, prin corespondenta, acte care nu se impacau cu formalismul care cere, intre altele, prezenta partilor → de la societatea de publicani, societatea a devenit apoi in mod general un contract consensual

Societatea, contract consensual, a fost prin urmare precedata in istoria dreptului privat roman de acea forma de indiviziune care se numeste antiquum consortium. Intre alte dovezi este si faptul ca socius si societas a desemnat in tot cursul dreptului roman atat pe asociat cat si pe coindivizar, atat societatea cat si indiviziunea.

Elementele societatii

Elementele societatii sunt:

-un aport;

-un interes comun;

-intentia de a forma o societate (affectus societatis);

-un scop licit (permis).

un aport: acest aport poate sa constea din transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinta asupra unui lucru sau in munca asociatului, in prestarea unor servicii.

un interes comun: fiecare asociat trebuie sa participe la beneficiile (foloasele) precum si la pagubele produse de societate (in lipsa interesului comun societatea este nula - societatea leonina);

intentia de a forma o societate (affectus societatis): existenta acestui element distinge societatea de o simpla stare de indiviziune;

un scop licit (permis): nu exista o societate in care membrii ei si-au fixat ca scop o activitate nepermisa, de ex. sa faca contrabanda sau talharii la drumul mare.

Efectele societatii

Societatea naste obligatii in sarcina tuturor acelora care au luat parte la contract. Insa aceste obligatii nu sunt distincte deoarece nu sunt de natura opusa ca in vanzare si locatiune, ci sunt identice. De aceea nu sunt sanctionate prin actiuni diferite, ci printr-o singura actiune actio pro socio (actiune in calitate de asociat).

Obligatiile asociatilor

fiecare asociat e tinut sa execute aportul sau → ca si in celelalte contracte se distinge intre nasterea obligatiei si executarea ei: obligatia se naste prin acordul de vointa iar executarea obligatiei, indeplinirea aportului, trebuie facuta prin mancipatio daca e vorba de o res mancipi si prin traditio daca e vorba de o res nec mancipi.

fiecare asociat trebuie sa se ingrijeasca de treburile societatii ca de ale sale proprii

fiecare asociat trebuie sa ia parte atat la paguba cat si la castig

Societatea este lipsita de personalitate juridica. Prin urmare contractul de societate nu creeaza decat obligatii intre asociati → tertii nu cunosc societatea ca persoana distincta, ci numai pe asociati care pot deveni creditori sau debitori fata de ei potrivit dreptului comun, in baza contractului incheiat, dar nu in baza contractului de societate.

Exista un singur fel de societate care se bucura prin exceptie de personalitate juridica, anume societatea de publicani care deci are un patrimoniu distinct de acela al asociatilor.

Stingerea societatii

Societatea se stinge:

a prin atingerea scopului pentru care fusese creata

b prin vointa tuturor asociatilor sau chiar prin vointa unui dintre ei daca retragerea acestuia nu e frauduloasa sau intempestiva (care nu este facuta la tipul potrivit);

c prin intentarea actiunii pro socio din partea vreunuia asociat → in deosebire de cazul precedent aici nu intalnim o manifestare de vointa facuta intr-un mod oarecare, ci vointa asociatului ia forma unui act juridic, a unei actiuni;

d prin moartea unui asociat → totusi asociatii ramasi in viata puteau sa se inteleaga ca societatea sa continue; nu era permisa o intelegere in acest sens intre asociatii ramasi in viata si mostenitorii defunctului (afara numai daca s-a facut o conventie contrara in momentul incheierii contractului), (totusi exista o exceptie de la aceasta regula in favoarea societatii de publicani).

In cazul societatii de publicani era permis, in deosebire de societatea obisnuita, ca intelegerea de continuare a societatii sa aiba loc nu numai intre asociatii ramasi in viata dar intre acestia si mostenitorii defunctului.

Din cele de mai sus rezulta ca societatea de publicani se bucura de un regim deosebit intrucat ii erau proprii doua abateri de la regulile comune in materie de societate:

-se bucura de personalitate juridica

-se poate continua cu mostenitorii asociatului defunct

mandatul

definitie

Mandatul este contractul consensual prin care o persoana numita mandant insarcineaza pe o alta persoana numita mandatar sa faca ceva fara plata (gratuit) in folosul sau adica al mandantului

origine

Mandatul s-a nascut ca o consecinta a dezvoltarii comertului. Odata cu cucerirea de noi si indepartate tinuturi adeseori cetatenii romani lipseau timp indelungat de la locuintele lor in scopuri comerciale nu se expuneau riscului ca in lipsa sa fie chemati in judecata, sa fie considerati ca nu vor sa se prezinte in fata magistratului si sa fie sanctionati cu luarea si vanzarea bunurilor lor.

Nu puteau sa insarcineze pe sclavi sa aiba grija de bunurile lor deoarece sclavii nu puteau sa sustina in justitie interesele stapanului.

De aceea stapanul a trebuit sa incredinteze administrarea bunurilor sale unui dezrobit sau apoi unui om liber, adica unui om in care cel care pleaca are incredere. Aceasta situatie se ivise in practica in sec. VI R.F., insa nu era inca recunoscuta de drept, nu era sanctionata inca.

Mandatul, simplu acord de vointa, nu produce inca efecte juridice. Dovada acestei afirmatii o gasim intr-o dispozitie a legii Aquilia. Cand ne vom ocupa de legea Aquilia, vom vedea ca aceasta lege pedepsea ca delict faptul lui adstipulator (creditorul accesor) care a facut o acceptilatio (iertare de datorie) in frauda creditorului principal

Adstipulator indeplinea rolul unui mandatar caci el trebuia sa urmareasca in justitie pe debitor si apoi sa restituie suma incasata debitorului principal. Daca s-a recurs la adstipulatio aceasta se datoreaza faptului ca mandatul nu fusese inca recunoscut juridiceste la data legii Aquilia, data care, e adevarat, nu este bine cunoscuta, dar care in general se crede a fi sec. VI R.F. Necesitatile comertului au cerut sanctionarea mandatului ca sa se asigure administrarea bunurilor negustorului absent. Pe la mijlocul sec. VII R.F., mandatul a fost sanctionat printr-o actiune de buna credinta

Intr-o faza si mai recenta a epocii clasice s-a admis numirea unui administrator al bunurilor chiar in prezenta proprietarului si chiar in ce priveste administrarea unui singur bun, de ex. o casa. Prin urmare mandatul s-a nascut in interesul negustorilor.

Elementele mandatului

faptul care urmeaza a-l indeplini mandatarul trebuie sa fie licit (permis) si moral, adica sa nu fie contrar legilor sau moravurilor

Acest fapt poate sa constea in savarsirea mai multor acte materiale si juridice, ca de ex. cele cerute de administrarea intregii averi a mandantului. Poate sa constea insa si in savarsirea unui singur act fie material, ex. curatirea unei haine, fie juridic, ex. garantia unei datorii a mandantului, o vanzare, o cumparare, un imprumut.

Dreptul modern se deosebeste de dreptul roman in aceasta privinta, in dreptul modern mandatul nu poate sa aiba de obiect decat un act juridic si prin aceasta chiar se deosebeste de locatiunea de servicii care are de obiect un act material.

acest fapt trebuie sa fie in interesul mandantului

Daca este in interesul mandatarului, actul nu face sa se nasca vreo obligatie, este un simplu fapt. De ex. dau cuiva mandat sa-si plaseze banii in imprumuturi cu dobanda sau cumparari de imobile. Cu atat actul nu produce efecte juridice daca este in interesul unui tert. Este valabil insa mandatul dat in interesul mandantului si al mandatarului. De ex. iti dau mandat de a imprumuta bani cu dobanda arhitectului meu care are nevoie de ei pentru a-mi construi o casa.

La aceasta regula am vazut ca face exceptie mandatul in rem suam.

faptul pe care urmeaza a-l indeplini mandatarul trebuie sa fie indeplinit gratuit (fara plata)

Gratuitatea constituie al treilea si ultimul element al mandatului. Gratuitatea mandatului se explica prin aceea ca la origine mandatar era un fost sclav, un dezrobit care deci nu putea primi o plata pentru serviciile sale fata de patron.

Prin aceasta dreptul roman se deosebeste de dreptul modern, caci in dreptul modern mandatarul poate primi o plata.

Gratuitatea mandatului este ceea ce deosebeste in dreptul roman mandatul de locatiunea de servicii Distinctia nu este teoretica ci are interes practic incontestabil deoarece mandatul poate fi revocat de mandant, pe cand locatiunea de servicii nu poate sa ia sfarsit numai prin vointa uneia din parti in cazul cand s-a prevazute un termen.

Totusi si aceasta regula a primit o derogare (abatere) chiar in epoca clasica deoarece s-a admis un caz cand, desi cel insarcinat a face ceva primeste o plata, totusi actul sau nu e socotit ca locatiune de servicii ci ca mandat. Este cazul celor care exercitau o profesiune

Romani faceau deosebire intre meserii si profesiuni. Se considera ca exercita o profesiune urmatorii: profesorii (cu exceptia profesorilor de drept care multa vreme n-au putut cere vreo plata, ei puteau primi cel mult daruri de la elevi), filozofii medicii avocatii

In timp ce serviciile unui lucrator sau meserias se considerau ca mandat daca erau gratuite sau ca locatiune de servicii daca erau platite.

Serviciile celor care exercitau o profesiune chiar cand erau platite nu erau socotite ca locatiune de servicii ci ca mandat si procesele respective nu erau judecate pe calea procedurii cu ordo, ci pe calea procedurii extraordinare. Remuneratia (pretul) unui astfel de serviciu era desemnat prin expresia de honorarium (onorariu). Si astazi cand ne referim la plata unui medic sau a unui avocat intrebuintam cuvantul onorariu au onorar.

Cum se explica aceasta exceptie (abatere) de la principiile generale care guvernau aceasta materie? Explicatia rezida in deosebirea de tratament pe care romanii il acordau muncii manuale si muncii intelectuale ca urmare a faptului ca munca intelectuala era considerata superioara celei manuale. Muncitorul liber care-si inchiria serviciile se considera ca sufera o adevarata decadere deoarece munca manuala avea un caracter infamant, caci era munca pe care o facea de obicei sclavul. Cicero spunea ca toate meseriile sunt josnice si o pravalie nu e demna pentru un om liber. Acest caracter infamant imprimat muncii manuale a fost transmis si lumii moderne.

Efectele mandatului

mandatarul este obligat sa execute mandatul cu buna credinta, fiind raspunzator daca nu l-a executat sau l-a executat rau;

mandatarul trebuie sa dea socoteala mandantului de modul cum a executat mandatul

Semnalam in aceasta privinta o importanta deosebire intre dreptul roman si dreptul modern. In dreptul modern mandatarul este un reprezentant. Prin urmare actele pe care le face se considera ca au fost facute de mandant, adica de cel reprezentat → efectele actului se produc in persoana mandantului

In dreptul roman actul produce efect numai intre partile contractante. De ex. intr-o vanzare, daca cumparatorul este mandatar, actul isi produce efectele in persoana sa. El este cel care devine proprietar al casei cumparate si nu mandantul. Trebuie insa ca ulterior sa transmita proprietatea casei celui care i-a dat mandat sa o cumpere.

Tot asa mandatarul devine creditor sau debitor nu mandantul. Mandantul prin actiunea mandati directa poate cere de la mandatarul sau cesiune actiunilor care s-au nascut in persoana sa; de partea sa, mandatarul debitor in loc sa plateasca poate ceda tertului creditor actiunea mandati contraria pe care ar fi avut-o contra mandantului daca ar fi platit. Insa aceste cesiuni de actiuni pot fi impiedicate de moartea neasteptata sau absenta mandantului sau mandatarului.

Acest sistem al reprezentarii din cauza inconvenientelor pe care le prezenta a primit unele exceptii pe care le-am vazut la locul potrivit.

Cand ne-am ocupat de reprezentare am aratat crearea actiunii quasi-institoria in cazul mandatului in materie civila, caz de reprezentare imperfecta pasiva. Intr-adevar tertul are doi debitori pe mandatar contra caruia are actiunea contractului si pe mandant contra caruia are o actiune utila, quasi-institoria. E drept ca prin exercitiul uneia cealalta se stinge.

Am aratat de asemenea ca reprezentarea perfecta activa s-a admis atunci cand mandatarul cade in stare de insolvabilitate

Principiul ramane deci ca mandatarul este creditor, nu mandantul.

Amintesc si cele doua cazuri de reprezentare perfecta activa si pasiva: mutuum si plata lucrului nedatorat.

mandatarul poate sa instraineze un lucru al mandantului ceea ce constituie o abatere de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet (nimeni nu poate transfera altuia un drept mai mare decat are el insusi

Insa in acest scop mandatarul trebuie sa aiba un mandat special din partea mandantului sau trebuie ca mandantul sa-i fi incredintat libera administrare a bunurilor sale (procuratio cum libera administratione = mandat cu libera administrare), caci numai ea confera puterea generala de a instraina desi numai cu titlu oneros

Mandatul general si pur si simplu de a administra bunurile cuiva (procuratio omnium bonorum = mandatul pentru toate bunurile) nu-i da dreptul de a instraina aceste bunuri.

mandatul fiind un contract sinalagmatic imperfect se poate ca ulterior contractului de mandat sa se nasca obligatie in sarcina mandantului anume cand mandatarul a facut diferite cheltuieli cu ocazia executarii mandatului; mandatarul va putea cere mandantului sa-i restituie aceste sume de bani cheltuite.

Stingerea mandatului

Mandatul se stinge:

prin vointa ambelor parti, fie ca au stabilit sau nu vreun termen prin contract pentru durata contractului;

prin vointa uneia din parti, chiar daca au stabilit vreun termen, adica fie prin revocarea mandatului de catre mandant, fie prin renuntarea la mandat de catre mandatar → intr-adevar mandatul fiind un raport bazat pe incredere nu poate exista decat cata vreme se mentine aceasta incredere; de asemenea fiind gratuit se poate ca mandatarul sa nu mai vrea sa aduca servicii mandantului.

Mandatarul nu poate sa renunte insa la mandat in caz ca s-ar produce in acest mod pagube pentru mandant

prin moartea uneia din partile contractante, caci mandatul implica increderea intre parti, incredere ce poate sa nu existe in privinta mostenitorilor;

prin ajungerea la termen

Asemanari intre mandat si societate

a).ambele contracte sunt consensuale si ca atare prezinta caracterele generale ale acestor contracte;

b).ambele contracte sunt formate intuitu persoane (avandu-se in vedere o anumita persoana), ca atare ele implica o incredere speciala in persoana cu care cineva a contractat si in consecinta se dizolva (se desfac) prin moartea partii contractante, caci mostenitorii pot sa nu prezinte aceiasi incredere; deoarece increderea se poate pierde in orice moment, ambele parti contractante au in principiu dreptul de a renunta la contract;

c).in ambele contracte cel condamnat devine infam

d).ambele contracte sunt sanctionate printr-o singura actiune, respectiv actio mandati si actio pro socio

emfiteoza

Toate contractele consensuale cercetare pana acum apartin epocii clasice. In epoca postclasica apare al cincilea si ultimul contract consensual, emfiteoza sau contractul emfiteotic

definitia

Emfiteoza este contractul consensual prin care o parte se obliga a procura unei alte persoane numita emfiteot un fond (o bucata de pamant) pentru a-l cultiva si a-i lua fructele pe un timp indelungat sau chiar fara termen iar cealalta parte (emfiteotul) se obliga a plati o suma de bani anuala care se numeste canon

Tot emfiteoza se numeste si dreptul real care se naste din acest contract

La origine a avut ca obiect arendarea pamanturilor necultivate care apartineau imparatului. Mai tarziu s-a aplicat pamanturilor bisericii si ale particularilor. Noi ne-am ocupat deja de emfiteoza ca drept real. Revenim acum asupra emfiteozei cercetand-o ca contract.

Natura juridica

Multa vreme jurisconsultii romani au discutat natura juridica a acestui contract. Unii sustineau ca emfiteoza este o vanzare, pe cand altii vedeau in ea o locatiune. Precizarea naturii juridice a actului avea o importanta practica necontestabila, deoarece in vanzare riscurile le suporta cumparatorul, ceea ce ar corespunde in acest contract emfiteotului, pe cand in locatiune riscurile le suporta locatorul, ceea ce corespunde in acest contract proprietarului de pamant

Imparatul Zeno (sec. V) a transat controversa hotarand ca emfiteoza nu e nici vanzare, nici locatiune, cu un contract special (C.4.66.1: "Dreptul de emfiteoza nu trebuie sa fie recunoscut nici in operatia juridica a locatiunii, nici a vanzarii, ci a fost stabilit acest drept al treilea separat de tovarasia sau analogia ambelor contracte amintite inainte avand un caracter si o definitie proprie

Iustinian a contopit, introducand reguli noi, emfiteoza cu conductio agri vectigalis, noul contract numindu-se tot emfiteoza

origine

Sub toate formele sale, fie inainte de Zeno, fie dupa el, emfiteoza este unul din instrumentele prin care romanii au cautat sa inlature consecintele crizei modului de productie sclavagist. Odata cu imperiul, marile razboaie de cucerire au incetat si sclavia nu mai e alimentata de la sursa adica din razboi. Pe de alta parte mortalitatea fiind mare in randurile sclavilor, numarul acestora s-a imputinat.

Lipsa de brate a determinat pe imparati sa dea in arenda terenuri necultivate inca, terenuri pe care arendasul (enfiteotul) le muncea in schimbul unei mici sume de bani (canon)

Modul de formare

Emfiteoza se formeaza prin acordul de vointa dintre proprietar si emfiteot. Daca insa terenul arendat apartinea bisericii era nevoie de un act scris, simplul acord de vointa nefiind suficient.

Obligatiile si dreptului emfiteotului

Obligatii

obligatia de a cultiva terenul ca un om de treaba

obligatia de a plati regulat arenda care aici se numeste canon

E dator sa plateasca arenda in totalitate fara sa i se scada ceva chiar daca lucrul piere partial sau se deterioreaza; daca lucrul piere cu totul el nu mai plateste nimic.

Cu alte cuvinte riscurile privesc pe proprietar cand lucrul piere in totalitatea lui si riscurile privesc pe emfiteot cand lucrul piere partial sau se deterioareaza.

Vedem ca solutia problemei riscurilor in materie de emfiteoza, astfel cum a fost data in epoca postclasica, este identica cu solutia data riscurilor in vanzarea contractuala numai in caz de pierdere partiala. In caz de pierdere totala se aplica regulile de la locatiune.

obligatia de a plati impozitele relative la pamantul arendat

Drepturi

emfiteotul este posesor al lucrului care face obiectul emfiteozei, ca atare se bucura de interdictele posesorii si culege fructele produse de lucru;

emfiteotul are un drept real care se naste din contractul de emfiteoza, drept asupra lucrului altuia sanctionat printr-o actio in rem (actiune reala); acest drept este aproape tot atat de intins ca si al proprietarului, numai ca emfiteotul trebuie sa plateasca arenda si nu poate vinde decat daca a anuntat in prealabil pe proprietar

emfiteotul poate dispune de lucru (de pamantul arendat) prin testament, poate chiar sa-l vanda. In acest din urma caz emfiteotul este obligat sa anunte pe proprietar care are un drept de preemtiune (precumparare), de preferinta in vanzare la preturi egale oferite; daca nu exercita dreptul sau de preemtiune, proprietarul are dreptul la o suma de bani, la o taxa asupra pretului (in dreptul lui Iustinian).

Stingerea emfiteozei

Emfiteoza se stinge:

-prin pierderea totala a lucrului

-prin ajungerea la termen

-prin moartea fara mostenitor a emfiteotului

-prin neindeplinirea obligatiilor din partea emfiteotului (cand emfiteotul nu se ingrijeste de pamantul arendat sau nu plateste canon timp de trei ani).

Comparatie intre emfiteoza si locatio rei in sensul de inchiriere a unui pamant (contract de arendare)

Asemanari

Si intr-un caz si in celalalt, in esenta, avem un contract de arendare, emfiteotul nefiind decat tot un arendas.

Deosebiri

a).emfiteoza da nastere unui drept real, in cazul cand cel care arendeaza e proprietarul pamantului arendat, pe cand contractul de arendare creeaza un drept personal

b riscurile in emfiteoza le suporta proprietarul sau emfiteotul: daca lucrul a pierit total le suporta proprietarul, daca lucrul a pierit partial sau este numai deteriorat riscurile le suporta emfiteotul → in contractul de arendare riscurile le suporta totdeauna proprietarul pamantului (daca presupunem ca recolta a fost distrusa total printr-un caz de forta majora, ex. inundatie, grindina, nici arendasul obisnuit, nici emfiteotul nu va plati arenda pe acel an, deoarece riscurile le suporta proprietarul pamantului, daca insa recolta a fost distrusa numai in parte atunci arendasul obisnuit obtine o scadere din arenda in proportie cu paguba suferita, pe cand emfiteotul nu poate cere nici o reducere

c).emfiteotul este posesor si deci se bucura de interdictele posesorii, pe cand arendasul obisnuit este numai detentor si nu are deci interdictele posesorii;

d).emfiteotul nu e tinut ca arendasul obisnuit sa pastreze aceeasi destinatie fondului, adica sa-l intrebuinteze in acelasi scop, ci poate sa-i schimbe destinatia cu conditia de a nu-l deteriora, de ex. poate schima un pamant arabil in livada;

e).daca in contractul emfiteotic nu se prevede un termen pentru durata sa, aceasta inseamna cu emfiteoza dureaza fara limita, este nelimitata in timp, din moment ce emfiteotul isi indeplineste obligatiile sale; in contractul de arendare daca nu s-a prevazut un termen pentru durata lui inseamna ca oricare din parti poate sa renunte la contract oricand ar vrea;

f).emfiteotul dobandeste fructele prin separatie fara deci ca sa fi fost necesar sa le perceapa; pe cand arendasul obisnuit le dobandeste prin perceptie

g).emfiteotul, in deosebire de arendasul obisnuit, nu poate cere proprietarului sa mentina lucrul in buna stare.

Caracterele generale ale contractelor consensuale

a).Toate contractele consensuale sunt bilaterale sau sinalagmatice perfecte, cu exceptia mandatului care este sinalagmatic imperfect

b).Toate aceste contracte se formeaza, dupa cum le arata si numele, prin simplu acord de vointa, deci ele pot sa se incheie si intre absenti printr-o scrisoare.

c).Toate aceste contracte, cu exceptia emfiteozei, sunt sanctionate prin actiuni personale emfiteoza este sanctionata printr-o actiune reala. Este interesant de observat ca vanzarea si locatiunea sunt sanctionate fiecare cu cate doua actiuni, vanzarea prin actio emptio si actio venditi iar locatiunea prin actio locatio si actio conducti. Explicatia rezida in faptul ca din fiecare din aceste contracte rezulta doua obligatii distincte:

-in vanzare obligatia vanzatorului e sanctionata prin actio empti si obligatia cumparatorului prin actio venditi;

-in locatiune obligatia lui locator e sanctionata prin actio conducti si obligatia lui conductor prin actio locati.

In societate nu exista decat o singura actiune, actio pro socio, deoarece toate obligatiile care se nasc sunt identice.

In mandat nu avem decat o singura actiune, actio mandati, deoarece in momentul formarii contractului nu se naste decat o singura obligatie, cea a mandatarului.

d).Toate contractele consensuale, cu exceptia emfiteozei, nu au putut sa apara decat dupa legea Aebutia, deoarece numai in vremea procedurii formulare (epoca clasica) pretorul a creata actiunile de buna credinta cu care sunt sanctionate. Ele existau in sec. VII R.F. deoarece aceste actiuni figureaza pe lista pe care ne-a pastrat-o Cicero si pe care o arata ca era cunoscuta de Q. Mucius Scaevola, consul in anul 659 R.F. Emfiteoza a aparut in epoca postclasica in sec. V.

Comparatie intre contractele formale si contractele neformale (consensuale si reale)

Asemanari

Toate aceste contracte, cu exceptia stipulatiei, au un nume tehnic corespunzator unei anumite operatii juridice

Stipulatia desi are un nume tehnic nu corespunde unei anumite operatiuni juridice, ci serveste a imbraca orice conventie, transformand-o in contract.

Deosebiri

a).contractele formale pentru a lua nastere au nevoie de o anumita forma, forma care nu e ceruta la cele neformale;

b).contractele formale sunt unilaterale, pe cand cele neformale, afara de mutuum care este unilateral, sunt bilaterale

Comparatie intre contractele consensuale si contractele reale

Asemanari

a).ambele sunt contracte neformale

b).toate sunt acte de buna credinta, afara de mutuum care este un contract de drept strict si de emfiteoza care are o natura speciala nefiind sanctionata cu o actiune personala, ci cu o actiune reala

Deosebiri

a).primele se formeaza prin acordul de vointa, pe cand la celelalte acordul de vointa nu este suficient ci trebuie sa fie intovarasit de o prestatie, remiterea lucrului

b).in primele prestatia care face obiectul obligatiei e promisa, urmeaza a se face, pe cand in celelalte este efectuata concomitent cu acordul de vointa, caci daca n-ar fi efectuata nu ia nastere contractul;

c).primele sunt bilaterale perfecte (afara de mandat care este bilateral imperfect), pe cand celelalte sunt bilaterale imperfecte (afara de mutuum care este unilateral); contractul de societate desi bilateral perfect e desemnat printr-un singur cuvant societas din cauza identitatii obligatiilor partilor;

d).toate contractele consensuale, afara de emfiteoza, sunt anterioare contractelor reale afara de mutuum (lista actiunilor de buna credinta transmisa de Cicero nu cunoaste actiunile de depozit, de comodat si de gaj).