Aspecte generale privind balistica judiciara. Cadrul legal pentru dovedirea infractiunii si a vinovatiei

Aspecte generale privind balistica judiciara. Cadrul legal pentru dovedirea infractiunii si a vinovatiei

1.1. Balistica judiciara, parte componenta a tehnicii criminalistice

In acceptiunea obisnuita, prin notiunea de balistica se intelege acea ramura a fizicii aplicate care se ocupa cu studiul miscarii unui corp greu aruncat sub un anumit unghi fata de orizontala, miscare determinata de impulsul primit initial si de rezistenta opusa de mediul in care se misca corpul . Balistica studiaza, in principal, miscarea proiectilelor, ea constituindu-se in una din primele domenii de dezvoltare a fizicii clasice .

La randul ei, munitia este denumirea generica data cartuselor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, loviturilor de artilerie, bombelor de aviatie etc.

Balistica este o ramura a mecanicii teoretice, ea avand ca obiect de studiu constructia si functionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, constructia si functionarea munitiei, precum si miscarea proiectilului sau glontului .

Potrivit literaturii de specialitate , balistica generala se imparte in: balistica interioara, balistica exterioara si balistica tintei.

Balistica interioara studiaza fenomenele ce se produc in interiorul tevii dupa percutare.

Aceasta balistica interioara se compune din: balistica interioara teoretica si balistica interioara experimentala.

Balistica interioara teoretica cuprinde:

pirostatica, respectiv partea balisticii care studiaza fenomenele arderii pulberii la volum constant, avand menirea de a stabili legile arderii si de a determina caracteristicile acesteia;

- pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii - in toata complexitatea lui - , la volum variabil;

dinamica gazelor, care studiaza fenomenul de scurgere a gazelor.

Balistica exterioara, ce are ca obiect examinarea fenomenelor care se produc in momentul in care glontul paraseste gura tevii si pana la atingerea tintei, pe traiectorie.

Balistica tintei, care are drept scop cercetarea fenomenelor care se produc prin atingerea acesteia de catre glont sau proiectil.

Scurt istoric privind aparitia si evolutia armelor de foc si a munitiei

Preocupari pentru perfectionarea armelor au existat din cele mai vechi timpuri. De exemplu, balistele si catapultele au fost utilizate pentru prima oara la asediul Ierusalimului (587-581 i.Hr), precum si la asediul cetatii feniciene Tyr (574 i.Hr.). Mai tarziu, descoperirea pulberii cu fum a reprezentat un moment important in aparitia si dezvoltarea armelor de foc. Momentul descoperirii pulberii cu fum nu poate fi precis stabilit. Lucrarile de specialitate subliniaza posibilitatea descoperirii acesteia in mai multe locuri, simultan, datorita faptului ca numerosi alchimisti incercau diverse mixturi si obtineau - fie prin scanteie, fie prin frictiune - explozii cu efect mortal. Prima mentiune despre pulberea cu fum apare in scrierile autorului arab Ab Allah, in secolul al XII-lea .

Desi nu exista date certe, unii autori atribuie inventarea pulberii cu fum chinezilor, acestia utilizand-o atat la focurile de artificii, cat si la propulsarea rachetelor, asa-numita "zapada chinezeasca".

Primele arme de foc - de tipul flintei, pustii cu cremene si carabinei - sunt semnalate in jurul anului 1450, avand lungimea tevii de 1 m si diametrul tevii de 19mm .

Armele cu repetitie si-au facut aparitia la sfarsitul secolului al XVI-lea , iar armele semiautomate intre anii 1881 - 1883, ca urmare a experimentelor efectuate de americanul Hiram Maxim. Mai tarziu, dupa modelul lui Maxim, experimentele de acest gen au fost facute si de catre John M. Browning si Von Mannlicher. Incepand cu anul 1900 constructia armelor semiautomate cunoaste o dezvoltare fara precedent. Astfel, italianul Cei Rigotti proiecteaza prima arma semiautomata, iar germanul Mauser si englezul Thomas C. Jousan inventeza pusca cu "autoincarcare" (asa-numita self loading rifle). In aceeasi perioada, respectiv in anul 1911, in Suedia a fost confectionata o arma semiautomata care, datorita performantelor sale, a fost preluata de Departamentul de Artilerie Grea a S.U.A.

Incepand din anul 1916, in Rusia a inceput fabricarea armelor semiautomate, perfectionate continuu, culminand cu arma semiautomata "Tokarev" (1938). Dupa anul 1941 productia armelor semiautomate s-a dezvoltat si perfectionat, majoritatea modelelor pornind de la cele experimentale si proiectate de Mauser.

In privinta pistoalelor si revolverelor prima atestare a acestora apare in S.U.A. - in anul 1818 -, cand a fost proiectat si fabricat revolverul "Collier". Ulterior, acest gen de arma de foc a fost perfectionat continuu, culminand cu revolverul "Colt" - in 1835 -, dupa numele inventatorului sau.

Aproximativ in aceeasi perioada de timp, in Europa, englezul Robert Adams a creat un revolver care, prin performantele sale, a constituit un rival serios al revolverului "Colt" pe piata britanica.

Actualmente, revolverele sunt fabricate intr-o multitudine de modele si tipuri. In legatura cu aparitia pistoalelor fac urmatoarele precizari:

Prima atestare a unei astfel de arme este marcata de inventarea - in anul 1894 -, in S.U.A. a "pistolului cu autoincarcare ", de catre Hugo Barchard[9];

In anul 1899 a fost inventat si fabricat pistolul Roth-Steyr, acesta fiind introdus in dotarea cavaleriei austro-ungare.

Aparitia armelor semiautomate a atras dupa sine si preocuparea pentru proiectarea si fabricarea armelor automate. Astfel, in anul 1862 americanul Richard John Golting a realizat prima mitraliera. In Europa, in timpul razboiului franco-prusac, belgianul Joseph Montigny a inventat o mitraliera, imbunatatita ulterior de catre francezul Reffue. Peste ocean, in S.U.A. a fost inventata si testata prima mitraliera, autorul ei fiind William Gardner. La scurt timp, respectiv in anul 1879, mitraliera conceputa si fabricata de Hiram Maxim a fost omologata si a intrat in dotarea standard a armatei britanice. Pe langa mitraliera conceputa de Hiram Maxim se cuvin a fi mentionate si modelele care i-au avut ca autori pe Benet Mercie si John Browning, acestea dominand - din punct de vedere constructiv si al performantelor - intregul secol al XIX-lea. La inceputul secolului XX este de semnalat adoptarea de catre armata franceza a mitralierei Hotehkiss.

Referitor la munitia folosita pentru armele de foc, este de subliniat faptul ca aparitia explozibililor primari si a mijloacelor pirotehnice de initiere au condus, succesiv, la imbunatatirea parametrilor constructivi ai armelor de foc. In acest sens este importanta contributia adusa de Edward Howard prin descoperirea fulminatului de mercur (1779). In anul 1807 au aparut primele arme cu sistem de percutie care utilizau un amestec pirotehnic cu fulminat de mercur, dispus intre doua hartii ceruite. In anul 1842, Flaubert a fabricat primul cartus acuplat, amestecul de initiere fiind presat direct pe fundul tubului cartusului. Dupa aproape doua decenii (1861) s-au utilizat primele capse cu aprindere prin percutie centrala. De la inceputul secolului XX capsele de aprindere prin percutie au devenit principalul mijloc de producere a impulsului caloric pentru pulberile propulsive folosite la armamentul de infanterie si de artilerie . Dintre momentele de referinta pe linia realizarii unor mijloace de initiere amintesc:

# Realizarea unor mijloace de initiere cu ajutorul curentului electric, initiatorii acestui domeniu fiind Benjamin Franklin (S.U.A.) si Watson (Anglia) ;

# Inlocuirea fulminatului de mercur cu un preparat compus din acid azotihidric si sarurile sale de plumb, argint si mercur; acest amestec a fost preparat in 1890 de catre Curtius , fiind fabricat apoi si utilizat in Germania, dupa primul razboi mondial ;

# Descoperirea altor explozivi primari - fulminatul de argint, azotura de argint etc - precum si a altor compozitii de amorsare.

Probele si mijloacele de proba ca institutii de drept procesual penal - caracterizare generala, clasificare

In cadrul procesului penal organele judiciare au nevoie de fapte si dovezi pentru a stabili daca o persoana este sau nu vinovata de savarsirea unei infractiuni. Pentru aceasta, legiuitorul roman a prevazut in art.62 C.p.p. ca organele de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe baza de probe.

Probele reprezinta acea categorie juridica ce consta in anumite imprejurari realitati intamplari denumite generic elemente de fapt - care servesc la aflarea adevarului si realizarea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala

Sub aspect functional, proba are un caracter dublu:

sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoastere prin intermediul caruia organul judiciar afla adevarul[14];

sub aspectul continutului sau etimologic, proba este un instrument de dovedire.

In general, probele au fost calificate dupa mai multe criterii

principale, secundare sau incidentale;

in acuzare sau in aparare;

preexistente sau survenite;

directe sau indirecte;

imediate sau mediate.

In timpul procesului penal se impune invocarea si propunerea de probe, admiterea si administrarea acestora constituind un fascicul de acte procesuale ce poarta denumirea de probatoriu. Acest element duce la aflarea adevarului si solutionarea procesului, trebuind lamurite mai multe aspecte:

ce trebuie dovedit intr-un proces pentru a se putea solutiona cauza;

cine trebuie sa aduca aceste dovezi;

cum urmeaza a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse in proba sa produca efectele juridice corespunzatoare, in urma retinerii lor ca adevarate de catre organele judiciare.

Solutionand prima problema, stabilim de fapt obiectul probatiunii ce este alcatuit din totalitatea faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in scopul rezolvarii unei cauze penale . Referitor la obiectul probatiunii, doctrina ne arata ca exista un obiect generic (abstract) si unul specific (concret); primul are caracter general si trebuie dovedit in orice moment, iar al doilea reprezinta obiectul probatiunii intr-un proces determinat, respectiv in fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probatiunii fac parte, de regula, urmatoarele imprejurari:

cele care confirma sau infirma invinuirea, daca exista sau nu cauze ce inlatura caracterul penal al faptei;

circumstantele atenuante sau agravante;

mobilul infractiunii;

anumite date cu privire la partile din proces;

urmarile infractiunii;

faptele sau imprejurarile care au determinat sau favorizat comiterea infractiunii.

Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii se impart in fapte si imprejurari care se refera la fondul cauzei si fapte si imprejurari care se refera la normala desfasurare a procesului penal. In randul faptelor si imprejurarilor cu ajutorul carora se rezolva fondul cauzei distingem:

fapte principale prin intermediul carora se poate dovedi existenta sau inexistenta infractiunii, care constituie temeiul tragerii la raspundere a inculpatului;

fapte probatorii ce furnizeaza informatii ce conduc la stabilirea pe cale indirecta a faptului principal.

Alaturi de faptele si imprejurarile ce formeaza obiectul probatiunii, mai exista anumite categorii de fapte care, desi nu au legatura cu faptul principal, ajuta la solutionarea unei cauze penale prin datele ce le pun in evidenta. Aceste categorii de fapte sunt:

a)     Fapte auxiliare - nu se refera la dovedirea imprejurarilor unei cauze, dar ajuta la aprecierea unor probe administrate;

b)     Fapte similare - se aseamana cu faptele ce formeaza obiectul probatiunii, dar nu se afla in raport de cauzalitate cu acestea;

c)     Fapte negative - imprejurari care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate in aceasta modalitate, decat daca sunt convertite in fapte pozitive (alibi).

Stabilirea faptelor si imprejurarilor ce fac obiectul probatiunii, precum si a celor ce ajuta la solutionarea cauzei, este deosebit de importanta deoarece sunt anumite cazuri in care legea interzice expres administrarea de probe sau a faptelor si imprejurarilor care vin in contradictie cu cunostintele stiintifice sau cu normele morale.

Asadar, intr-un proces penal sunt necesare doar probele care indeplinesc conditiile de admisibilitate, pertinenta, concludenta si utilitate.

Toate aceste notiuni sunt foarte importante pentru organele de urmarire penala si organele judiciare deoarece legislatia procesual-penala romana instituie rolul activ al acestor organe revenindu-le obligatia de a dovedi imprejurarile ce formeaza obiectul probatiunii, adica sarcina probatiunii. Deci rolul organelor de urmarire penala si al celor judiciare este acela de a stabili vinovatia invinuitului sau inculpatului care, pana in momentul dovedirii vinovatiei, beneficiaza de prezumtia de nevinovatie.

Aceasta activitate a organelor judiciare, desfasurata in colaborare cu partile, constand in indeplinirea drepturilor si obligatiilor prevazute de lege cu privire la procurarea, verificarea si prelucrarea, ca si piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma carora urmeaza sa fie elucidate faptele si solutionata cauza, se numeste administrarea probelor.

Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organelor judiciare sa se realizeze numai pe baza surselor admise de lege si numai in formele prescrise in normele juridice.

In cazul organelor de urmarire penala, administrarea probelor presupune in primul rand strangerea probelor necesare pentru aflarea adevarului si lamurirea cauzei sub toate aspectele. Pentru aceasta trebuie ca probele sa fie in primul rand descoperite, identificate si adunate. Organul de urmarire penala este obligat sa aiba in vedere probele atat in favoarea invinuitului sau inculpatului, cat si in defavoarea acestuia.

Calea legala prin care este administrata proba in procesul penal o constituie mijlocul de proba .

Analizad dispozitiile art.64 C.p.p. desprindem ca mijloacele de proba sunt acele mijloace legale prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Deci, dupa cum se poate observa, exista o legatura foarte stransa intre probe si mijloacele de proba, primele putand fi obtinute doar prin intermediul celor din urma. Totusi, aceste notiuni nu trebuie confundate. La fel ca probele, mijloacele de proba sunt entitati extraprocesuale. Desi exista in afara procesului penal, datorita faptului ca privesc obiectul acestui proces si sunt administrate in cadrul acestuia, mijloacele de proba dobandesc caracter procesual. Imprejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovatie sau nevinovatie nu trebuie confundata cu mijlocul prin care aceasta imputernicire este cunoscuta sau demonstrata.

Actuala reglementare procesual penala enumera limitativ mijloacele de proba (art.64 C.p.p.):

declaratiile invinuitului sau inculpatului;

declaratiile partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente;

declaratiile martorilor;

inscrisurile[19];

inregistrarile audio-video;

fotografiile;

mijloacele materiale de proba;

constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale;

expertizele.

Dintre toate aceste mijloace de proba, cele mai importante pentru lucrarea de fata consider ca sunt mijloacele materiale de proba si expertizele.

In conformitate cu art.94 si 95 C.p.p. orice obiecte care pot servi la aflarea adevarului si rezolvarea cauzei penale sunt denumite mijloace materiale de proba. Importanta acestora consta in faptul ca dau indicatii exacte si complete, in masura in care nu au fost alterate sau contrafacute, in scopul inducerii in eroare a organului judiciar.

Facand o analiza a dispozitiilor legale cu privire la mijloacele materiale de proba, putem face o clasificare a acestora pe grupe de obiecte:

a)     obiecte care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la savarsirea infractiunii (de exemplu - arma de foc cu care s-a comis un omor);

b)     obiecte care reprezinta produsul infractiunii (arma de foc sau munitia confectionata artizanal);

c)     obiecte care contin sau poarta o urma a fapte savarsite (gloante, tuburi trase, etc.);

d)     orice alte obiecte care servesc la aflarea adevarului si solutionarea cauzei.[21]

Mijloacele materiale de proba necesita si pastrarea foarte atenta pe intreaga durata a procesului. Ele se gasesc de regula la organul care desfasoara activitatea procesuala si urmeaza in principal calea dosarului.

Expertiza ca mijloc de proba

a) Expertiza judiciara. Importanta si clasificare.

In procesul penal, cat si in cel civil prima sarcina pe care o are de indeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situatia de fapt supusa judecatii. Astfel in procesul penal trebuie sa se stabileasca daca faptuitorul este cel invinuit si infractiunea a fost savarsita in mod real, precum si imprejurarile in care a fost comisa infractiunea.

Organul judiciar poate sa solutioneze cauza respectiva numai pe baza stabilirii exacte a imprejurarilor de fapt ale cauzei, aplicand prevederile cuprinse in normele de drept corespunzatoare acestei situatii. De aici rezulta ca probatiunea este faza cea mai insemnata din activitatea organelor judiciare, prin aceasta stabilindu-se realitatea faptelor deduse spre solutionare.

Ca mijloc de proba, expertiza este folosita de organele de cercetare penala - ori de catre celelalte organe judiciare - in cazurile in care, pentru precizarea unor fapte si a stabilirii legaturii cauzale intre ele sunt necesare cunostinte speciale in domeniul stiintei, tehnicii, artei etc.

Functia expertizelor este de a pune in lumina rolul pe care l-ar putea juca anumite obiecte, stari de lucruri, imprejurari de fapt in lamurirea cauzei si deci concludenta lor probatorie

Asadar expertiza constituie acel mijloc de proba prin care, pe baza unei activitati de cercetare ce foloseste date si metode stiintifice, expertul aduce la cunostinta organului judiciar concluzii motivate stiintific cu privire la fapte pentru a caror lamurire sunt necesare cunostinte specializate.

In anumite cazuri a fost prevazuta obligativitatea expertizei de catre legiuitor, rezultand astfel importanta si necesitatea folosirii lor.

Importanta expertizei este dovedita si de infiintarea unor institutii destinate acestui scop sau de alegerea expertilor dintre specialisti cu cea mai inalta calificare.

Expertiza este o activitate de cercetare stiintifica a urmelor si mijloacelor materiale de proba in scopul identificarii persoanelor, animalelor, obiectelor, substantelor sau fenomenelor, al determinarii anumitor insusiri sau schimbari intervenite in continutul, forma si aspectul lor

Expertiza reflecta o anumita teza stiintifica, confirmata de practica, neaducand organului judiciar o parere interceptata pe cale simturilor, ci un rationament ipotetic general; expertiza reprezinta o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de stiinta la un anumit caz particular.

Functia dubla a expertizei este demonstrata prin:

descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice interesante pentru obiectul procesului;

expunerea unor concluzii stiintific argumentate asupra unor lucrari, evenimente sau persoane.

Opinia expertului nu are forta probanta absoluta, ea fiind supusa liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu poate fi hotaratoare in dezlegarea unei cauze, nu obliga organul judiciar sa dea o anumita solutie, ci ii ofera acestuia posibilitatea de a-si forma o opinie proprie. In cazul in care instanta inlatura concluziile (argumentate stiintific) unei expertize, este obligata sa motiveze acest lucru cu deosebita grija. Valoarea probanta a expertizei este egala cu a celorlalte mijloace de proba.

Este important de stiut faptul ca expertul nu-si poate asuma atributii de organ judiciar. Organul de urmarire fixeaza obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmaririi. Expertul este dator sa indeplineasca sarcina primita si sa nu faca aprecieri, intemeindu-se pe informatii si declaratii indoielnice.

Exista mai multe categorii de expertize judiciare, corespunzatoare ramurilor stiintei, tehnicii si artei, imbracand aproape toate laturile cunoasterii omenesti.

O prima clasificare stabileste doua categorii de expertize:

expertize ce au la baza constatari materiale si diferite date de specialitate, fara a se avea in vedere si elemente juridice (expertii fac constatari pur tehnice si raspund la intrebari);

expertize ce trebuie sa aiba la baza si elemente juridice.

O alta opinie imparte expertizele astfel:

expertize pentru adunarea si evaluarea probelor;

expertize care au ca obiect stabilirea starii infractorilor si identificarea lor.

Exista si o clasificare care foloseste drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Astfel, expertizele pot fi: tehnice, medicale, criminalistice, agricole, artistice, contabile, s.a.

O opinie mai recenta clasifica experizele astfel:

expertiza simpla sau oficiala - expertul este numit numai de organul judiciar, expertiza facandu-se numai sub controlul organului;

expertiza contradictorie - expertii sunt alesi si numiti, unii de organul judiciar, altii de parti;

expertiza supravegheata - partile pot desemna un specialist avand atributii de observator si control in favoarea partii, asa numitul consilier tehnic.

b) Genurile expertizei criminalistice.

In solutionarea unei cauze privind regimul armelor si munitiilor, constatarea tehnico-stiintifica sau expertiza difera de la cauza la cauza, in functie de particularitatile cauzelor, urmelor si mijloacelor materiale de proba, descoperite cu prilejul efectuarii diferitelor activitati de urmarire penala . Expertiza criminalistica este un gen de expertiza folosit cu precadere in materie penala si care are drept continut caracteristic cercetarea stiintifica a materialelor judiciare, in scopul identificarii persoanelor, obiectelor, substantelor pentru determinarea anumitor insusiri ale acestora sau a unor schimbari intervenite in continutul si structura lor, pentru stabilirea mecanismului acestor schimbari.

In literatura de specialitate au fost stabilite situatiile concrete in care este necesara folosirea expertizei criminalistice, fapt ce determina si precizarea scopurilor acesteia.

Totodata, s-a pus problema expertizei mixte sau, cum a fost definita mai recent, expertiza complexa. Aceste gen de expertiza intruneste mai multe tipuri de expertiza (criminalistica, medico-legala, tehnica, etc.) necesitand conlucrarea unor specialisti din respectivele domenii, ce se concretizeaza in efectuarea (in fapt) unei singure expertize.

Referindu-ne la infractiunile comise cu arme de foc, practica a pus in evidenta urmatoarele doua tipuri de expertiza complexa:

expertiza complexa criminalistica si medico-legala, care se dispune, de exemplu, in cazul omorului savarsit prin folosirea armelor de foc. In cadrul acesteia, expertii (criminalist si medico-legal) sunt chemati sa colaboreze in examinarea si interceptarea urmelor descoperite pe imbracamintea si corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de creare a lor, instrumentul creator, concordanta dintre urmele existente, etc.;

expertiza complexa tehnica si criminalistica, ce are o arie de aplicabilitate mai larga, ea impunandu-se frecvent in cazul unor infractiuni savarsite la regimul armelor, munitiilor si materialelor explozive, expertii criminalisti si expertii armurieri fiind chemati sa contribuie la lamurirea unor aspecte privind natura, starea tehnica, modul de constructie si functionare a corpurilor delicte puse la dispozitie pentru examinare.

Revenind la expertiza criminalistica simpla, distingem mai multe genuri , in functie de ramurile criminalisticii, astfel:

- expertiza traseologica ; - expertiza dactiloscopica;

- expertiza grafoscopica - expertiza tehnica a actelor;

- expertiza fotografica-judiciara ; - expertiza bio-criminalistica ;

- expertiza balistica; - expertiza fonobalistica ;

- expertiza fizico-chimica .

Dispunerea expertizelor balistice judiciare

In legatura cu dispunerea expertizelor balistice judiciare, organelor de urmarire penala le revin urmatoarele obligatii:

a) sa dispuna o expertiza balistica judiciara, printr-o rezolutie motivata care trebuie sa cuprinda:

data (anul, luna, ziua) si locul dispunerii;

numele, prenumele, gradul si organul de politie din care face parte cel care dispune expertiza;

temeiul de drept in baza caruia se dispune expertiza;

obiectivele expertizei (natura examinarii);

probele sau materialele care se pun la dispozitia specialistilor in vederea efectuarii expertizei[30];

termenul de predare a raportului de expertiza;

numarul de exemplare;

semnatura.

b) sa cheme partile si expertul desemnat de conducerea institutiei de specialitate la sediul organului de urmarire penala;

c) la termenul fixat, sa aduca la cunostinta ca :

urmeaza sa fie efectuata o expertiza balistica judiciara. Cu acest prilej, se prezinta rezolutia motivata spre a face cunoscute obiectul expertizei si intrebarile la care expertul trebuie sa raspunda;

partile si expertul au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari si pot cere modificarea sau completarea lor ;

partile au dreptul sa ceara numirea si a cate unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care sa participe la efectuarea expertizei alaturi de expertul anterior desemnat.

d) sa intocmeasca un proces-verbal, in care se va consemna faptul ca partilor li s-au adus la cunostinta drepturile procesuale mentionate. Acest proces-verbal va fi semnat de parti si de expert. Totodata, se fixeaza un termen rezonabil la care partile si expertul vor prezenta observatiile, modificarile sau completarile cu privire la intrebarile formulate, iar partile vor comunica daca recomanda un expert, care sa lucreze alaturi de expertul desemnat initial, pe cheltuiala lor.

e) sa intocmeasca o rezolutie motivata prin care observatiile, modificarile sau completarile pertinente vor fi admise, cele care nu au legatura cu cauza vor fi respinse si prin care a va fi numit expertul recomandat. Acest act procedural nu se intocmeste in conditiile in care partile nu au facut observatii privind intrebarile formulate si nici nu au cerut numirea unui expert - parte.

f) sa intocmeasca o noua rezolutie, motivata de dispunere a expertizei balistice, care, pe langa elementele deja mentionate, va cuprinde si completarile sau modificarile admise, numirea expertului - parte, precizarea daca la efectuarea expertizei urmeaza sa participe si partile, precum si modalitatea in care expertii pot lua contact cu partile pentru a primi explicatiile necesare.

La termenul stabilit prin rezolutia motivata, expertul va depune raportul de expertiza la organul de urmarire penala. Daca la efectuarea expertizei prticipa mai multi experti, se va intocmi un singur raport de expertiza ; opiniile separate cu privire la anumite obiective vor fi motivate si consemnte in cadrul aceluiasi raport sau intr-o anexa . La primirea acestui raport, organul de urmarire penala care a dispus efectuarea expertizei are urmatoarele obligatii :

sa cheme partile si sa le aduca la cunostinta continutul raportului de expertiza ;

sa incunostinteze partile ca au dreptul, in cazul in care considera ca expertiza contine neclaritati, este incompleta sau concluziile sunt necorespunzatoare, sa solicite, in ordine, explicatii verbale sau lamuriri scrise din partea expertului[33], realizarea unui supliment de expertiza sau efectuarea unei noi expertize. In situatia in care constata ca partile sunt indreptatite, organul de urmarire penala va dispune, din oficiu sau la cererea acestora, efectuarea acestor activitati in mod corespunzator. In caz contrar, va respinge cererile partilor prin rezolutie motivata.

Raportul de expertiza comunica organelor de urmarire penala activitatile intreprinse de experti si concluziile la care au ajuns, in urma examinarii materialelor de comparatie puse la dispozitie, marcand momentul final al expertizei.

1.3 Regimul armelor de foc si al munitiilor in Romania

Reglementarile legale cu privire la regimul armelor si munitiilor prezinta o deosebita importanta si din punct de vedere al criminalisticii deoarece, prin dispozitiile referitoare la faptele care constituie infractiuni si la atributiile unor organe ale autoritatii de stat, ajuta la identificarea si tragerea la raspundere a infractorilor care au folosit arme de foc.

Principala reglementare in acest domeniu este legea nr. 295/28.06.2004 cu privire la regimul armelor de foc si al munitiilor, lege care a abrogat reglementarile anterioare.

Importanta acestei reglementari pentru criminalistica rezida din aceea ca stabileste reguli stricte referitoare la detinerea, portul, folosirea armelor de foc si munitiilor, precum si la producerea, exportul, importul si comercializarea acestora imputernicind in acelasi timp anumite organe ale autoritatii de stat pentru exercitarea controlului asupra acestor activitati.

In acest sens trebuie subliniat rolul deosebit de important al organelor competente ale Ministerului Administratiei si Internelor, care autorizeaza persoanele fizice si juridice pentru detinerea, portul si folosirea armelor de foc si munitiilor, stabilind si numarul de arme ce pot fi detinute, tinand totodata o evidenta stricta a acestora.

Legea 295/2004 aduce unele modificari si la uzul de arma in vigoare la momentul respectiv, aceste dispozitii prezentand un rol deosebit de important pentru stabilirea vinovatiei autorilor unor infractiuni comise cu arme de foc.

Dispozitiile legii prezinta interes si pentru ca definesc notiunile de arma de foc si munitie. Astfel, in baza art.2, prin arma de foc se intelege acea arma al carei principiu de functionare are la baza forta de expansiune dirijata a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei incarcaturi; sunt asimilate armelor de foc si ansamblurile, subansamblurile si dispozitivele care se pot constitui si pot functiona ca arme de foc.

Munitia este definita ca " ansamblu format din proiectil si, dupa caz, incarcatura de azvarlire, capsa de aprindere, precum si celelalte elemente de ansamblare care ii asigura functionarea si realizarea scopului urmarit".

Din punct de vedere al destinatiei, legea clasifica armele astfel:

- arme militare;  - arme de aparare si paza;

- arme de autoaparare;  - arme de tir;

- arme de vanatoare;  - arme utilitare;

- arme de asomare;  - arme cu destinatie industriala;

- arme cu tranchilizante; - arme de panoplie;

- arme de colectie;  - arme vechi;

- arme de recuzita.

Aceasta clasificare este facuta in baza unui unic criteriu, acela al destinatiei armelor de foc, criteriu ce se regaseste si in clasificarile facute de majoritatea cercetarilor criminalistice.

Sanctiunile stabilite de Legea 295 prezinta o importanta mai scazuta deoarece majoritatea acestora sunt de natura contraventionala, raspunderea penala fiind stabilita de Codul Penal, mai exact de art.279, care incrimineaza nerespectarea regimului armelor si munitiilor.

In concluzie trebuie subliniat faptul ca aceste reglementari legale trebuie sa stea la baza muncii pe care o desfasoara organele de cercetare penala, implicit lucratorii criminalisti cu specialitatea balistica judiciara.