ARESTAREA PREVENTIVA: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

ARESTAREA PREVENTIVA ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

1. Conformitatea dreptului intern cu exigentele art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale[1] si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului

Articolul 5 din Conventie contine o serie de reglementari fundamentale cu valoare de principii in aceasta materie, cum ar fi principiul protejarii libertatii individuale, enumerand in acelasi timp, in mod expres si limitativ, cazurile in care o persoana poate fi privata de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile persoanei private de libertate si se stipuleaza dreptul la despagubiri al persoanei, victima a unei arestari sau a unei retineri in conditiile contrare dispozitiilor articolului 5.

Art. 5 alin. (1): "Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o

hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, sau cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune, sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;

d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente;

e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare".

(1) Intelesul notiunii de lipsire de libertate

In sensul Conventiei, aceasta notiune include detentia, arestul, retinerea unei persoane, dar nu si simplele restrangeri ale libertatii individuale. Potrivit interpretarii date de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg[2], lipsire de libertate in sensul alineatului (1) din articolul 5 inseamna revocarea liberarii conditionate, desi aceasta este o masura ce priveste o persoana deja condamnata, internarea unui minor intr-o institutie psihiatrica, chiar daca a avut loc cu acordul parintilor.

Restrictiile impuse de serviciul militar nu intra, in principiu, sub incidenta articolului 5, intrucat serviciul militar, in sine, nu presupune o privare de libertate, activitatea militara, prin natura si specificul sau impunand anumite restrangeri ale libertatii de miscare a militarilor[4]. Se poate vorbi insa despre o privare de libertate in sensul articolului 5 din Conventie daca restrictiile se indeparteaza net de conditiile normale de viata in cadrul fortelor armate.

Nu constituie masuri privative de libertate masurile disciplinare luate impotriva detinutilor, cum ar fi consemnarea in cazarma a militarilor dupa programul normal si/sau interdictia de a iesi in oras. Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, daca este vorba despre o privare de libertate sau despre o simpla restrangere a libertatii individuale, Curtea a aratat ca trebuie sa se tina seama de situatia in care se afla persoana in cauza, cu particularitatile acesteia, de tipul masurii dispuse, de durata acesteia, de efectele produse, dar si de modul in care a fost adusa la indeplinire masura respectiva, pentru ca "distinctia dintre privarea de libertate si restrangerea libertatii este una de intensitate si nu una de natura sau de substanta".[5]

(2) Conditii de conformitate

Pentru ca masura privarii de libertate a unei persoane sa fie conforma Conventiei, trebuie indeplinite doua conditii:

1trebuie sa se incadreze in unul din cazurile prevazute la art. 5 alineat (1) literele a)-f);

trebuie luata in conformitate cu dreptul intern al statului in cauza.

lit. a - reglementeaza privarea de libertate a unei persoane "daca este detinuta legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent". Aceasta ipoteza se refera la privarea de libertate ca pedeapsa, aplicata printr-o hotarare pronuntata de o instanta competenta.

lit. b - prevede ca este conforma Conventiei privarea de libertate a unei persoane "daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege". Aceasta dispozitie are in vedere doua situatii:

-privarea de libertate a persoanei "daca aceasta a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata conform legii, de catre un tribunal", ceea ce inseamna ca trebuie sa existe o hotarare a unei instante pe care o persoana nu o respecta de buna voie (e.g. hotararea prin care se dispune aducerea martorilor cu mandat, obligarea unei persoane la efectuarea testarii psihiatrice)[6];

-privarea de libertate ce poate fi dispusa pentru garantarea executarii unei obligatii prevazuta de lege si nu pentru a sanctiona neexecutarea ei.[7]

lit. c - Conventia admite privarea de libertate a unei persoane daca aceasta a fost arestata sau retinuta in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente sau cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune, sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia. Ipoteza reglementata mai sus se refera la persoana arestata sau retinuta, scopul arestarii sau retinerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei in cauza in fata autoritatii judiciare competente, insa ea se aplica numai in cazul in care exista motive verosimile, temeinice, ca s-a savarsit o infractiune, ca se va comite o infractiune sau ca autorul va fugi dupa comiterea infractiunii. Aceasta ipoteza trebuie coroborata in dreptul nostru intern cu dispozitiile art. 143 C.proc.pen.

lit. d - se refera la privarea de libertate a unei persoane daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente. Ipoteza priveste detentia legala a unui minor hotarata fie pentru educatia sa sub supraveghere, chiar daca nu a savarsit o infractiune, fie pentru aducerea acestuia in fata autoritatii competente, masura putand fi dispusa fie de instanta fie de un organ administrativ, in acest din urma caz fiind necesara interventia ulterioara a unei instante.

lit. e - se refera la o ipoteza destul de clara si fara echivoc.[8] Pentru ca o persoana sa fie privata de libertate pentru motiv de alienatie trebuie intrunite urmatoarele conditii: dovedirea starii de alienatie, care trebuie sa se caracterizeze printr-un grad si o amploare care sa justifice privarea de libertate, internarea neputandu-se prelungi decat in masura in care starea subzista. In ceea ce priveste notiunea de "alcoolic", Conventia a avut in vedere nu numai persoana care sufera de alcoolism, ci si pe aceea a carei conduita, sub influenta alcoolului, creeaza o stare de pericol pentru ordinea publica si pentru sine, fiind astfel necesara privarea de libertate pentru a impiedica un comportament periculos.

lit. f - Prima teza a textului vizeaza situatia in care se poate dispune privarea de libertate a unei persoane ce incearca sa patrunda ilegal in tara, in timp ce teza a II-a se refera la privarea de libertate a persoanei fata de care se desfasoara o procedura de extradare sau expulzare, masura putand fi luata numai in cursul acestor proceduri, dupa inceperea formalitatilor specifice si inainte de finalizarea acestora.

(3) Infomarea cu privire la motivele arestarii

Conform articolului 5 alineatul (2) din Conventie, orice persoana arestata trebuie sa fie informata in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa. Dispozitia corelativa din dreptul nostru intern este art. 137 alin. (1) C.proc.pen.[10], potrivit caruia "persoanei retinute sau arestate i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii si invinuirea, in cel mai scurt termen. Invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. ()".

(4) Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau detinute in fata unui judecator sau a altui magistrat

Magistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie sa aiba puterea de a ordona punerea in libertate a persoanei in cauza si sa fie independent fata de executiv si fata de parti. Procurorul nu a fost considerat de Curte "magistrat" in sensul dispozitiilor articolului 5 alineatul (3) din Conventie.[11]

(5) Caracterul rezonabil al duratei detentiei

Potrivit CEDO, principiul general aplicabil in aceasta materie se refera la faptul ca "detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind starea normala, si ea nu trebuie sa se prelungeasca dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsa", aprecierea limitelor rezonabile urmand a se face in functie de circumstantele concrete ale fiecarui caz in parte.[12]

Curtea a statuat de asemenea ca anumite infractiuni, prin gravitatea deosebita si prin reactia particulara a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societatii de natura sa justifice o detentie preventiva, insa doar pe un termen limitat, in acest caz urmand a se demonstra ca punerea in libertate ar tulbura in mod real ordinea publica, iar mentinerea masurii este legitima doar atat timp cat ordinea publica ar fi efectiv amenintata.[13]

La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detentiei trebuie avute in vedere complexitatea cauzei si dreptul acuzatului retinut la solutionarea mai rapida a cauzei sale cu necesitatea lamuririi acesteia sub toate aspectele. Articolul 5 alineatul (3) stipuleaza si dreptul persoanei private de libertate de a fi eliberata pe durata procedurii, organele competente fiind obligate sa analizeze in ce masura este suficienta existenta unei garantii care sa asigure prezenta persoanei in cauza la judecata.

Conventia reglementeaza, in articolul 5 alineatul (4), dreptul persoanei private de libertate de a exercita o cale de atac in fata unui organ judiciar, impotriva masurii luate, cale de atac in cadrul careia sa fie examinata legalitatea masurii dispuse. In acelasi timp insa, se stipuleaza dreptul persoanei lipsite de libertate de a beneficia de o procedura rapida in cadrul verificarii legalitatii masurii luate impotriva sa.

Din interpretarea jurisprudentei Curtii cu privire la notiunea de procedura rapida, a reiesit faptul ca "un interval de 3 (trei) luni si 28 (douazeci si opt) de zile este incompatibil cu notiunea de termen scurt prevazuta de articolul 5 alineatul (4) din Conventie".[14]

(6) Dreptul la despagubiri

Acest drept la reparatie al persoanei este garantat atat atunci cand este incalcat articolul 5 din Conventie cat si in ipoteza in care anumite dispozitii din dreptul intern, care stipuleaza o protectie mai extinsa decat cea prevazuta de articolul 5, sunt incalcate. Prevederile legale corelative din dreptul nostru intern care vin in aplicarea acestor principii sunt art. 504 si art. 505 C.proc.pen. Acestea prevad ca "() are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal ()" si, respectiv ca "la stabilirea intinderii reparatiei se tine seama de

durata privarii de libertate sau a restrangerii de libertate suportate precum si de consecintele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa ()".

Semnarea de catre procuror(i) a referatului cu propunerea de arestare preventiva

In practica judiciara s-a intalnit situatia in care un colectiv de procurori este desemnat cu solutionarea cauzei. Unii practicieni au opinat ca, in aceasta situatie, referatul cu propunerea de arestare preventiva trebuie semnat de toti procurorii implicati in instrumentarea cauzei, sub sanctiunea nulitatii absolute a acestuia, pentru neindeplinirea unei conditii de forma a actului de sesizare a instantei.[15]

Alti practicieni experimentati au opinat ca solutia trebuie sa porneasca de la principiul lipsei de colegialitate a organului de urmarire penala. Procurorul desfasoara o activitate judiciara unipersonala[16]. Legea nu prevede constituirea procurorilor in anumite compuneri, asa cum sunt completele de judecata, pentru a desfasura anumite activitati procedurale. Astfel, faptul ca referatul cu propunerea de arestare este semnat de unul sau mai multi procurori nu aduce in discutie incalcarea unei norme de procedura care sa atraga sanctiunea nulitatii. Firesc ar fi ca actele sa fie semnate de procurorul care este investit cu desfasurarea sau supravegherea desfasurarii urmaririi penale, chiar daca este ajutat si de alti procurori in realizarea unor activitati procedurale.

3. Problematica prezentarii instantei de judecata a intregului dosar de urmarire penala

In sistemul judiciar romanesc, procurorul este obligat ca, o data cu referatul cu propunere de arestare preventiva sa inainteze instantei dosarul de urmarire penala in integralitatea lui[17], indiferent daca in cauza sunt mai multi invinuiti/inculpati si doar pentru unul singur s-a solicitat arestarea. Se impune trimiterea intregului dosar, cel putin din interpretarea ad literam a art. 146 si 149 C.proc.pen. In situatii justificate, se accepta de catre instante trimiterea de fotocopii ale intregului dosar, certificate de procuror pentru conformitate cu originalul. La prezentarea dosarului de catre procuror, presedintele instantei sau judecatorul delegat de acesta fixeaza ziua si ora de solutionare a propunerii de arestare preventiva, pana la expirarea mandatului de arestare preventiva a invinuitului devenit inculpat sau, daca acesta este retinut, pana la expirarea celor 24 de ore de retinere, avand obligatia de a incunostinta si procurorul precum si aparatorul invinuitului/inculpatului conform art. 146 alin. (2), respectiv 149 alin. (3) C.proc.pen.

4. Arestarea invinuitului retinut sau in stare de libertate: natura termenelor procedurale

In cazul in care considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive a invinuitului/inculpatului retinut, organul de cercetare penala intocmeste un referat cu propunerea de luare a acestei masuri, referat pe care, in termen de 10 ore de la momentul retinerii, il inainteaza procurorului. Acesta va decide daca sesizeaza instanta de judecata cu propunerea de luare a masurii arestarii preventive.

Jurisprudenta a sustinut constant interpretarea conform careia termenul de 10 ore este unul de recomandare, in conformitate cu art. 144 alin. (3) C.proc.pen. Daca dosarul se afla in ancheta proprie a procurorului sau cand masura retinerii este luata de procuror, acesta ar trebui ca, in acelasi termen de 10 ore de la retinere, sa prezinte dosarul cauzei instantei de judecata, cu propunerea motivata de luare a masurii arestarii preventive, conform art. 144 alin. (4) C.proc.pen. Si in aceasta situatie, jurisprudenta a sustinut constant interpretarea conform careia termenul de 10 ore este unul de recomandare. Este interesant de remarcat faptul ca legiuitorul nu a reglementat posibilitatea luarii masurii arestarii preventive fata de un invinuit/inculpat aflat in stare de libertate. Acest aspect creeaza echivoc cu privire la termenul de citare a invinuitului/inculpatului, respectiv, daca acesta se circumscrie dispozitiilor art.313 alin. (2) C.proc.pen. sau poate fi mai mic de 5 zile.

5. Ascultarea obligatorie a invinuitului sau inculpatului

O conditie necesara, anterioara intocmirii referatului cu propunerea de arestare preventiva si prezentarii dosarului instantei de judecata este ascultarea invinuitului / inculpatului, in prezenta aparatorului ales sau desemnat din oficiu. Ascultarea invinuitului/inculpatului de catre procuror este o conditie esentiala, necesara si obligatorie atat pentru legalitatea sesizarii instantei cu propunere de arestare, astfel cum rezulta din art. 149 alin. (1) C.proc.pen., cat si pentru luarea masurii arestarii preventive, asa cum prevede art. 150 alin. (1) C.proc.pen. Ascultarea invinuitului/inculpatului in momentele procesuale stabilite imperativ de legiuitor reprezinta o garantie a dreptului fundamental la aparare. Incalcarea acestei dispozitii atrage nulitatea absoluta a sesizarii, potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Aceasta opinie este impartasita si de jurisprudenta.[18]

O problema care s-a intalnit in practica si care a generat chiar solutii de respingere a propunerii arestarii preventive a fost aceea ca, anterior formularii propunerii de arestare preventiva, faptuitorul a fost ascultat doar ca invinuit in conditiile art. 146 alin.(1) C.proc.pen. si nu si ca inculpat in conditiile art. 150 C.proc., dupa punerea in miscare a actiunii penale (eventual chiar in aceeasi zi). Fata de aceasta imprejurare s-a apreciat ca a fost incalcat dreptul acestuia la aparare.

Unii practicieni au opinat ca dispozitiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. nu instituie o nulitate absoluta in acest caz. Aceasta imprejurare duce la concluzia ca se poate discuta despre existenta unei nulitati relative care ar afecta propunerea de arestare preventiva a procurorului, partea care o invoca (respectiv inculpatul) trebuind sa dovedeasca vatamarea care i-a fost produsa. Ca atare, in cazul invocarii acestor dispozitii legale, situatiile trebuie examinate cu atentie de la caz la caz, cu atat mai mult cu cat o astfel de problema nu a fost discutata niciodata, spre pilda, in urmatoarea situatie: prezentarea materialului de urmarire penala invinuitului, in conditiile art. 257 C.proc.pen., moment ulterior caruia actiunea penala s-a pus in miscare prin rechizitoriu, acesta dobandind doar la momentul trimiterii in judecata calitatea de inculpat.

Alti practicieni au considerat ca dispozitia privitoare la ascultarea invinuitului ori a inculpatului este imperativa. Daca nu este ascultat, acestuia i se incalca grav dreptul la aparare si garantarea unei juste solutionari a cauzei, ceea ce ar atrage aplicarea prevederilor art. 197 alin. (4), teza finala din Codul de procedura penala, vatamarea procesuala fiind evidenta. Modificarea pozitiei procesuale - din invinuit in inculpat - atrage o modificare consistenta a continutului drepturilor si obligatiilor procesuale, precum si a posibilelor consecinte in ceea ce priveste arestarea preventiva pe care cel in cauza trebuie sa le cunoasca, pentru a se putea apara in mod corespunzator.

6. Posibilitatea invinuitului/inculpatului de a solicita termen in vederea pregatirii apararii

Practica a intampinat dificultati in aceasta materie, in situatia in care invinuitului /inculpatului i s-au adus la cunostinta invinuirile chiar in ziua stabilita pentru judecarea propunerii de arestare. Un punct de vedere exprimat in jurisprudenta recenta apreciaza ca legala solicitarea inculpatului de a fi ascultat (de instanta, dar si de procuror), dupa ce a luat cunostinta de invinuiri si dupa ce a beneficiat de un termen util care sa-i permita asigurarea unei aparari calificate prin intermediul aparatorului. A da o declaratie in lipsa cunoasterii si analizarii invinuirilor, a probelor, si in lipsa pregatirii unei aparari calificate, echivaleaza cu indeplinirea formala, fara continut, a unui act procedural[19]. Chiar daca primul moment procesual in care legiuitorul a prevazut expresis verbis posibilitatea aparatorului inculpatului de a consulta dosarul cauzei potrivit art. 159 alin. (1) C.proc.pen. este acela al primei prelungiri a masurii arestarii preventive, in mod constant, instanta de judecata permite aparatorului studierea referatului si a intregului dosar de urmarire, inaintea judecarii propunerii de luare a masurii arestarii preventive. Chiar si in aceste conditii, se considera ca se impune acordarea unui termen util pentru studiul dosarului si pregatirea apararii, atunci cand timpul acordat pentru

studiu este insuficient.

Un alt punct de vedere apreciaza necesitatea ca, de lege ferenda, in vederea garantarii si respectarii dreptului la aparare, prevederile art. 149¹ alin. (2) si (3) din Codul de procedura penala sa fie modificate. In actuala reglementare, ele pot fi interpretate ca incalcand intr-o anumita masura dreptul la aparare al inculpatului, fiindca acesta nu-si poate pregati o aparare calificata, cata vreme aparatorul sau nu are posibilitatea de a consulta dosarul de urmarire penala. Intr-adevar, in practica, desi aceasta posibilitate este permisa pentru prima data doar la faza in care se solicita prelungirea masurii arestarii preventive, in conditiile art. 159 alin. (1) C.proc.pen., instanta de judecata permite aparatorilor consultarea dosarului. Un remediu procesual ar fi acela ca, inainte de formularea unei propuneri de arestare preventiva, sa se prevada ca inculpatului sa-i poata fi prezentat, in prezenta aparatorului, materialul probator din care rezulta probele sau indiciile temeinice in sensul dispozitiilor art. 143 C.proc.pen. care pot sta la baza formularii unei propuneri de arestare preventiva de catre parchet, o procedura similara cu aceea a prezentarii materialului de urmarire penala. Faza de urmarire penala este doar nepublica, nu secreta (ceea ce inseamna ca orice persoana acuzata trebuie sa cunoasca in prealabil care sunt invinuirile care i se aduc la momentul formularii propunerii de arestare preventiva, precum si probele sau indiciile temeinice care stau, in opinia procurorului , la baza acestei propuneri).

7. Procesul deliberarii. Cauze de incompatibilitate

Luarea unei hotarari (in sensul admiterii sau respingerii propunerii de arestare preventiva) presupune ca judecatorul sa evalueze, prin prisma prevederilor art. 143 C.proc.pen., existenta probelor sau indiciilor temeinice cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre invinuit sau inculpat. Acest lucru implica ab initio (anterior cercetarii imprejurarii daca in cauza exista vreunul din cazurile prevazute de art. 148 C.proc.pen.), o analiza a materialului probator administrat in faza de urmarire penala.

Ca si in reglementarea anterioara cand, cu prilejul judecarii unei plangeri impotriva ordonantei de arestare preventiva emisa de catre procuror in baza prevederilor art. 140¹ C.proc.pen., era necesar ca judecatorul sa "tatoneze" fondul cauzei, si in reglementarea actuala acesta este chemat sa verifice temeinicia propunerii de arestare preventiva, alaturi de legalitatea ei.

Solutionarea propunerii de arestare preventiva implica o procedura orala si contradictorie, in cadrul careia inculpatul este ascultat si se da cuvantul atat procurorului cat si avocatului inculpatului cu privire la propunerea formulata. In cursul solutionarii propunerii de arestare preventiva, nu pot fi administrate mijloace de proba, o cerere in acest sens fiind inadmisibila, intrucat administrarea probelor in aceasta faza se face exclusiv de catre organele de cercetare sau urmarire penala, iar sedinta are loc in camera de consiliu, fara ca sedinta sa fie publica. Faptul ca normele de procedura penala nu determina intelesul exact al notiunii de "camera de consiliu" a dus la formularea, in opinia unor autori consacrati, a interpretarii ca, de vreme ce legea nu o prevede expres, nu poate fi vorba de o lipsa de publicitate. Asadar, de lege ferenda, se recomanda o definire clara a notiunii.

Desi legislatia nu consacra expres procesul deliberarii in aceasta materie, el reprezinta

neindoielnic esenta intregii proceduri. Mai putin discutat in practica este modul in care ar trebui sa se desfasoare acest proces sau care aspecte anume trebuie sa vizeze faza deliberarii in acest context? Rolul judecatorului se rezuma doar la a verifica intrunirea conditiilor prevazute de art. 148 C.proc.pen., concomitent cu examinarea imprejurarii daca exista probe sau indicii temeinice care justifica luarea masurii?

Raspunsul la aceste intrebari nu este simplu, intrucat "tatonand" fondul cauzei, judecatorul poate constata ca exista aspecte discutabile si interpretabile, atat sub aspectul materialului probator cat si al incadrarii juridice a faptei retinute in sarcina inculpatului, care poate atrage competenta materiala sau personala a altui organ de urmarire penala sau a altei instante, prin prisma dispozitiilor art.149¹ alin. (2) C.proc.pen.

Se disting asadar doua situatii particulare:

-In faza de urmarire penala, cand competenta (materiala sau dupa calitatea persoanei) apartine unui alt organ, superior sau de acelasi nivel, insa dintr-o alta structura a parchetului. In mod evident, intr-o astfel de situatie se impune respingerea propunerii, intrucat intreaga urmarire penala poate fi afectata de nulitate, cu consecinta, in faza de judecata, a restituirii cauzei in conditiile art. 332 C.proc.pen.[20], intr-o pricina in care, prin ipoteza, exista inculpati arestati. Judecatorul investit cu solutionarea unei pricini, prin prisma dispozitiilor art. 300 alin. (1) C.proc.pen. poate si are obligatia ca, din oficiu, sa verifice legalitatea si regularitatea sesizarii, inclusiv in cadrul unei propuneri de arestare preventiva, formulata in faza de urmarire penala. Desi sunt faze procesuale distincte, judecatorul este investit legal printr-un act al procurorului (propunere de arestare preventiva sau rechizitoriu) si va pronunta o hotarare motivata, supusa unei cai de atac. Nu i s-ar putea imputa judecatorului in acest caz depasirea limitelor investirii atunci cand ar respinge propunerea apreciind ca au fost incalcate normele privind competenta personala sau incadrarea juridica corecta a faptelor, care ar atrage competenta unui alt organ de urmarire penala, chiar daca in cursul urmaririi penale atributul schimbarii incadrarii juridice a faptei revine exclusiv organului de urmarire penala. Din contra, examinand legalitatea si oportunitatea masurii arestarii preventive, judecatorul trebuie sa examineze implicit si legalitatea tuturor actelor de urmarire penala.

Alti practicieni au opinat ca in faza de urmarire penala judecatorul este tinut de incadrarea juridica data faptei de catre procuror sau de catre organul de cercetare penala. Daca judecatorul constata ca incadrarea juridica nu este corect retinuta, va dispune in consecinta cu privire la solutionarea propunerii de arestare.

-In faza de judecata, cand competenta de solutionare a cauzei ar reveni altei instante, chiar inferioara in grad. Aceasta situatie presupune urmatorul scenariu: judecatorul este sesizat cu o propunere de arestare preventiva pentru infractiunea de tentativa de omor, dar indiciile si probele administrate pana la acel moment releva clar imprejurarea ca ne aflam in prezenta unei infractiuni de vatamare corporala simpla sau chiar de lovire prevazuta de art. 180 alin. (2) C.proc.pen., pentru care competenta de judecata ar reveni direct judecatoriei, iar masura arestarii preventive nu poate fi dispusa, deoarece legea prevede si sanctiunea alternativa a amenzii. Intr-o astfel de situatie, chiar daca nu va pune in discutie calificarea juridica data faptei, constatand ca probele si indiciile temeinice nu probeaza existenta infractiunii pentru care a fost sesizat, judecatorul va proceda in consecinta.

In lipsa unor reglementari exprese, solutiile sus-mentionate s-ar justifica prin prisma dispozitiilor procedural-penale care guverneaza faza de urmarire penala. Similar cu situatia procurorului care, in conditiile art. 234-236 C.proc.pen., se pronunta prin ordonanta motivata asupra propunerii organului de cercetare penala privind punerea in miscare a actiunii penale (existand in practica si solutia respingerii acestor propuneri), judecatorul trebuie sa-si motiveze incheierea. Faptul ca aceasta hotarare trebuie sa se refere exclusiv la temeiurile arestarii si la probele sau indiciile pe care se intemeiaza, fara a face referiri exprese la fondul cauzei, este o creatie a practicii judiciare, legea procedural penala nefacand distinctii in acest sens. Desigur, trebuie evitata o abordare sau o analiza amanuntita a acestor probe, aceasta sarcina revenindu-i judecatorului investit cu solutionarea fondului cauzei.

In cazul inexistentei sau insuficientei probelor sau indiciilor temeinice care justifica luarea masurii, a contrarietatii acestora sau a lipsei lor de temeinicie, prin prisma dispozitiilor art. 143 C.proc.pen., instanta de judecata va respinge propunerea de arestare preventiva. Asa cum s-a remarcat in doctrina, probele care trebuie avute in vedere la luarea masurii arestarii preventive nu trebuie sa aiba greutatea celor ce ar justifica trimiterea in judecata sau chiar condamnarea si nu trebuie confundate cu imprejurarile care fac dovada temeiurilor de arestare prevazute de art. 148 C.proc.pen. Cat priveste indiciile, acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau banuieli, bazate insa pe deductii logice avand ca premise datele existente in cauza. Acestea din urma nu pot fi confundate cu datele sau informatiile ce ar justifica inceperea urmaririi penale (faza procesuala care se poate derula si in rem, in timp ce o masura preventiva nu poate fi dispusa decat impotriva unei persoane determinate). Ca atare, ele trebuie privite ca o veritabila punte de legatura intre fapta savarsita si persoana banuita de comiterea acesteia. Ele pot rezulta inclusiv si in faza actelor premergatoare, iar sursa procesuala poate fi diferita de cea a probelor, acestea din urma trebuind sa se circumscrie conditiilor prevazute de art. 63 C.proc.pen. si sa fie obtinute prin intermediul mijloacelor de proba, conform dispozitiilor art. 64 C.proc.pen. In practica judiciara, s-a exprimat ideea ca judecatorul investit cu solutionarea propunerii de arestare preventiva nu poate interpreta sau corobora materialul probator administrat in cursul urmaririi penale si nici nu poate releva, prin motivarea hotararii, aceste aspecte, deoarece risca astfel sa se antepronunte asupra fondului cauzei.

Rationamentul poate fi combatut cu cel putin doua argumente:

-In primul rand, in cazul admiterii propunerii de arestare preventiva, analizand (sau doar enuntand) in continutul hotararii mijloacele de proba din care se desprind probele si indiciile temeinice care justifica luarea masurii, judecatorul face implicit o analiza coroborata a acestora. Nu exista un motiv pentru care nu ar fi permis un rationament similar in cazul respingerii propunerii, judecatorul trebuind sa se foloseasca de acesta in contextul obiectului cu care a fost sesizat.

-In al doilea rand, este inechitabil si nejustificat ca, in cazul in care materialul probator furnizeaza si date care sustin apararile inculpatului, acestea sa nu fie analizate sau invocate in motivarea respingerii propunerii de arestare preventiva. S-a apreciat astfel ca, in conditiile in care legiuitorul a dat in sarcina judecatorului luarea acestei masuri procesuale preventive, cea mai grava din punct de vedere al restrangerii libertatii persoanei, in cursul urmaririi penale, i-a acordat implicit acestuia deplina libertate atat in aprecierea probelor, examinarea legalitatii actelor de urmarire penala si verificarea respectarii normelor de competenta de catre toate organele judiciare implicate in derularea acelui proces penal, cat si in cenzurarea propunerii procurorului in acest sens. Altfel, ar aparea ilogic ca procurorul sa poata respinge motivat (deci, implicit, cu referire la temeinicia probelor sau indiciilor si la incadrarea juridica a faptei) o propunere de punere in miscare a actiunii penale, iar judecatorului sa i se limiteze posibilitatea unei astfel de analize, cu ocazia solutionarii propunerii de arestare preventiva, in aceeasi faza procesuala. Desigur ca, spre deosebire de procuror, in continutul unei hotarari prin care se solutioneaza o astfel de propunere, judecatorul nu poate da "instructiuni" organului de urmarire penala, dar nimic nu-l impiedica sa faca referire la aspectele apreciate ca fiind deficitare in cursul urmaririi penale si deci, implicit, la cele care justifica respingerea propunerii de arestare preventiva. Se deduce astfel concluzia ca, in cursul solutionarii unei propuneri de arestare preventiva, judecatorul poate si chiar are obligatia de a examina respectarea normelor de competenta prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute de dispozitiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen., precum si de a analiza si "tatona" fondul cauzei - chiar daca aceasta implica o succinta analiza a mijloacelor de proba administrate sau exprimarea unui punct de vedere motivat fata de incadrarea juridica a faptei ori raportat la competenta organului de urmarire penala sau a instantei, in conditiile art. 149¹ C.proc.pen., conferind eficienta unor astfel de aspecte in solutionarea obiectului cauzei.

Avand asadar in vedere ca legea nu-i permite a se pronunta asupra a ceea ce nu a fost investit sa judece, judecatorul nu se poate referi la alte institutii juridice, in afara celor care formeaza obiectul cauzei cu care a fost investit. Relevante in acest context sunt dispozitiile art. 48 alin. (1) C.proc.pen. lit. a) - cf. reglementarii anterioare - respectiv, lit. a ) - cf. modificarilor din Legea nr.356/2006[21]:

-Fata de dispozitiile art. 48 alin. (1) lit.a), teza a II-a C.proc.pen., in lipsa unei reglementari exprese si pentru evitarea oricarei suspiciuni asupra impartialitatii sau obiectivitatii sale, in conditiile respingerii unei astfel de propuneri pentru alte temeiuri decat acela ca nu ar fi incidente nici unul dintre cazurile prevazute de art.148 C.proc.pen., judecatorul investit cu solutionarea fondului aceleiasi cauze poate formula o declaratie de abtinere prin prisma dispozitiilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen, urmand a fi solutionata de catre un alt complet de judecata in conditiile art. 52 C.proc.pen. Eventualitatea antepronuntarii (in cazul admiterii propunerii de arestare) a fost definitiv eliminata de legiuitor, care a instituit expres cazul de incompatibilitate prevazut de art. 48 lit.a) C.proc.pen. cu privire la judecatorul care a emis mandatul de arestare. In acest context, judecatorul care a dispus luarea masurii arestarii preventive nu mai prezinta garantii suficiente de impartialitate si obiectivitate, intrucat a considerat implicit ca exista probe si indicii temeinice cu privire la faptul ca inculpatul (trimis deja in judecata) a savarsit fapta imputata.

Lit. a ) a art. 48 alin. (1) C.proc.pen. a extins situatia de incompatibilitate astfel incat, in prezent, este incompatibil judecatorul care a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive in cursul urmaririi penale. Unii practicieni[22] considera ca

modificarea a extins foarte mult aceasta incompatibilitate, desi in practica judiciara nu aparea ca fiind necesara. S-a considerat astfel ca reglementarea anterioara era mai adecvata, fiind totodata concordanta cu jurisprudenta Curtii Europene.[23] De asemenea, in prezent, activitatea instantelor se confrunta cu mari probleme in gasirea resurselor umane necesare pentru constituirea completelor specializate, ca urmare a noului caz de incompatibilitate insituit la art. 48 lit. a ) C.proc.pen.

8. Mentinerea duratei arestarii si prelungirea arestarii: situatia speciala a depasirii duratei retinerii

In faza de urmarire penala, prelungirea arestarii se dispune, ca si luarea masurii, numai de catre instanta de judecata, pentru o durata maxima de 180 zile, fiecare prelungire acordata neputand depasi 30 de zile, conform art. 159 alin. (13) C.proc.pen. In cursul judecatii, instanta verifica periodic, din oficiu, legalitatea si temeinicia arestarii preventive, intervalul maxim de control fiind de 60 de zile. Masura arestarii preventive inceteaza de drept atunci cand durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul invinuirii, potrivit art. 140 alin. (2) C.proc.pen. Cu ocazia solicitarii prelungirii arestarii preventive, procurorul va depune dosarul cauzei integral, la instanta de judecata, cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive. Acesta este si primul moment procesual in care legiuitorul a prevazut expresis verbis posibilitatea aparatorului inculpatului de a consulta dosarul cauzei in faza de urmarire penala, acela al primei prelungiri a masurii arestarii preventive, conform art. 159 alin. (1) C.proc.pen. Succesiunea de acte de urmarire penala, acte procesuale si procedurale prevazute de lege obligatoriu a fi efectuate in cazul in care se urmareste arestarea invinuitului/inculpatului retinut[24] este de natura a crea inconveniente majore, datorita intervalului de timp limitat al retinerii, de maxim 24 de ore. Este posibil ca intervalul de 24 de ore de retinere sa nu fie suficient pentru realizarea in bune conditii a actelor mentionate anterior, consecinta fiind recapatarea starii de libertate a celui retinut anterior judecarii propunerii de luare a masurii arestarii preventive.

Inculpatul retinut sau arestat trebuie sa fie prezent personal in instanta, procurorul avand obligatia de a se ingriji de aducerea acestuia. Asistarea inculpatului arestat de catre un avocat este obligatorie. In cazuri de exceptie, cand inculpatul arestat este internat in spital si starea sanatatii nu-i permite transportul sau in alte cazuri deosebite in care deplasarea sa nu este posibila, propunerea de prelungire poate fi examinata, dar numai in prezenta aparatorului inculpatului, sub sanctiunea nulitatii absolute a incheierii. In toate cazurile, sunt aplicabile dispozitiile imperative referitoare la asistenta juridica obligatorie a inculpatului prevazute de art. 171 alin. (4 ) C.proc.pen.[25] Astfel, daca aparatorul ales nu se prezinta in mod nejustificat si nu ia masuri pentru substituirea sa, instanta desemneaza un aparator din oficiu, acordandu-i timpul necesar pentru pregatirea apararii. Intr-o atare situatie, in practica, se poate ajunge la expirarea duratei retinerii sau arestarii preventive si, prin urmare, la incetarea de drept a masurii preventive privative de libertate, cu consecinta punerii imediate in libertate a inculpatului.

Practicienii au apreciat intervalul de 24 ore prevazut pentru retinerea invinuitului sau inculpatului ca fiind prea scurt, deoarece astfel cum s-a argumentat mai sus, in acest interval de timp trebuie efectuate o multitudine de acte procedurale, astfel incat, in mod obiectiv se poate ingreuna activitatea de urmarire penala nu doar in cauzele complexe, ci chiar si in cele care, aparent, au o complexitate redusa. Odata cu marirea duratei acestei retineri de la 24 la, eventual, 72 de ore, este necesara insa si modificarea dispozitiilor art. 171 alin. 4¹ din Codul de procedura penala, respectiv a tezei finale a acestui articol care sa prevada in mod expres ca, in cazul solutionarii cererilor avand ca obiect arestarea preventiva, asistenta juridica sa poata fi asigurata de aparatorul din oficiu, daca aparatorul ales nu se prezinta la un termen fixat pentru efectuarea unui act de urmarire penala sau in fata instantei de judecata, termen care sa nu poata fi mai mic de 12 ore.

9. Inlocuirea, revocarea si incetarea de drept a masurii arestarii preventive

(1) In cursul urmaririi penale

A: Organele judiciare competente

In faza de urmarire penala, organul de cercetare penala are obligatia sa-l informeze de indata pe procuror despre schimbarea sau incetarea temeiurilor care au determinat luarea masurii arestarii preventive si acesta, daca apreciaza ca informatiile primite justifica inlocuirea sau revocarea arestarii, sesizeaza instanta conform art.139 alin. (3) si (3 ) C.proc.pen. Totodata, daca procurorul constata ca nu mai exista temeiul care a justificat luarea masurii arestarii preventive, acesta are obligatia sa sesizeze instanta, in vederea inlocuirii sau revocarii arestarii, indatorire ce incumba insa si instantei de judecata conform art.139 alin. (2) C.proc.pen.[26] In caz de incetare de drept a masurii arestarii preventive (pentru motivele reglementate in art. 140 alin. (1)[27] si (2) C.proc.pen., instanta de judecata este obligata sa dispuna punerea de indata in libertate a inculpatului, atat din oficiu cat si la sesizarea procurorului.

Desi legiuitorul nu a prevazut expres organul judiciar care poate dispune in faza de urmarire penala asupra inlocuirii, revocarii sau incetarii de drept a masurii arestarii preventive, din analiza coroborata a dispozitiilor legale prevazute de art.139 alin. (3 ) si art.140 C.proc.pen., rezulta ca in aceasta materie competenta ii apartine exclusiv instantei de judecata. Un alt argument in acest sens il reprezinta si faptul ca masura arestarii preventive poate fi luata si prelungita in conditiile legii numai de catre judecator, motiv pentru care doar acesta are posibilitatea sa revina asupra masurii dispuse, inlocuind-o sau revocand-o, in functie de imprejurarile concrete ale cauzei. Codul de procedura penala nu prevede care este instanta de judecata competenta material sa se pronunte asupra inlocuirii sau revocarii masurii

arestarii preventive insa, potrivit art. 139 alin. (2) C.proc.pen., procurorul poate sesiza instanta de judecata ce a luat masura preventiva. Aceasta instanta este cea competenta sa judece cauza in fond, sau cea corespunzatoare circumscriptiei unde se afla locul de detentie. Asadar, rezulta ca in cursul urmaririi penale, inlocuirea, revocarea sau constatarea incetarii de drept a masurii arestarii preventive poate fi dispusa numai de instanta competenta sa judece cauza in fond sau de instanta corespunzatoare in a carei circumscriptie se afla locul de detentie.

B: Procedura de judecare

Solutionarea acestor incidente privind inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurii arestarii preventive se face de instanta de judecata, in sedinta publica, conform normelor de drept comun prevazute de art. 290 alin. (1) C.proc.pen. Exceptia reglementata de dispozitiile art.146 alin. (4), art.149 (alin.4) si art.159 alin. (2) C.proc.pen. este judecarea in camera de consiliu a cererilor de arestare preventiva si de prelungire a masurii arestarii. Unii practicieni au apreciat ca aceasta exceptie nu poate fi extinsa pe cale de analogie. Cu toate acestea, in cazul in care sunt formulate cereri de inlocuire, revocare sau constatare a incetarii de drept a masurii arestarii preventive, in cadrul solutionarii unei cereri de prelungire sau a verificarii legalitatii si temeiniciei arestarii, dezbaterile vor avea loc in sedinta din camera de consiliu, conform art. 300 C.proc.pen., nefiind aplicabile prevederile referitoare la publicitatea sedintei de judecata continute in art.197 alin. (2) C.proc.pen., a caror nerespectare se sanctioneaza cu nulitatea absoluta. Argumentul este acela ca, intrucat aceste cereri au fost formulate pe cale incidentala, sunt aplicabile regulile de procedura ce guverneaza solutionarea cererii principale.

Un alt punct de vedere retine ca cererile de inlocuire, revocare sau constatare a incetarii de drept a masurii arestarii preventive se solutioneaza sau nu in camera de consiliu, in functie de faza procesuala in care se afla cauza, pentru aceleasi ratiuni avute in vedere la luarea, prelungirea si respectiv mentinerea masurii arestarii preventive.

Solutionarea pe cale incidentala a unor asemenea cereri nu poate fi apreciata ca inadmisibila, o interpretare contrara reprezentand, in fapt, o incalcare a normelor potrivit carora, in orice faza a procesului penal, instanta poate dispune, la sesizarea inculpatului, a parchetului sau din oficiu, asupra inlocuirii, revocarii si incetarii de drept a masurii arestarii preventive, fiind chiar obligata sa revoce arestarea cand constata ca a fost luata cu incalcarea prevederilor legale, conform art. 139 C.proc.pen.

C: Calea de atac. Efectele exercitarii acesteia si procedura de judecare

Modificarile aduse prin Legea nr. 365/2006 articolelor 140 si 141 C.proc.pen.[28] au consacrat legislativ faptul ca incheierea prin care se dispune respingerea cererii de revocare, inlocuire sau incetare de drept a masurii arestarii preventive nu poate fi atacata separat cu recurs de catre inculpatul arestat, ci doar o data cu fondul cauzei.

Discutii si controverse cu privire la concordanta acestor noi reglementari cu prevederile art. 6 alin. (1) si art. 5 alin. (4) al Conventiei. Intr-o opinie, s-a apreciat ca lipsa posibilitatii de a ataca separat cu recurs incheierea pronuntata in cursul urmaririi penale sau in cursul judecatii in prima instanta si in apel, prin care a fost respinsa cererea de revocare, inlocuire sau incetare a arestarii preventive, nu contravine art. 5 alin. (4) din Conventie.

S-a interpretat de asemenea ca, asa cum rezulta din jurisprudenta CEDO, art. 5 alin. (4) al Conventiei nu garanteaza dreptul la o cale de atac impotriva hotararilor privitoare la arestarea preventiva, ci garanteaza un grad de jurisdictie reprezentat de o instanta independenta, pentru luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii preventive.

Argumentele de mai sus, intemeiate pe dispozitiile art. 414 alin. (2) C.proc.pen., sustinute si de prevederi ale art. 140 si art. 141 C.proc.pen[29], trebuie interpretate in acord cu dispozitiile art. 20 precum si cu dispozitiile art.16 din Constitutie. In caz de neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale. A recunoaste doar procurorului dreptul de a declara recurs impotriva unei astfel de incheieri in cazul in care se dispune revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a masurii constituie o incalcare evidenta a principiului egalitatii armelor in procesul penal. De asemenea, argumentarea conform careia o astfel de cerere poate fi reiterata oricand in cursul judecatii in cazul respingerii ei ar putea functiona, per a contrario, si in cazul procurorului, in sensul ca acesta ar putea solicita oricand, in conditiile legii, luarea din nou a masurii arestarii preventive daca exista temeiuri noi.

In vederea judecarii recursului declarat in conditiile art. 140 alin. (3) C.proc.pen., dosarul va fi inaintat instantei ierarhic superioare in termen de 24 de ore, iar solutionarea acestuia se va face in 48 de ore sau in 3 zile, in functie de calitatea persoanei arestate, completul de judecata pronuntandu-se in aceeasi zi, prin incheiere. Este de mentionat ca termenele prevazute in art. 140 alin. (5) si alin. (6) C.proc.pen. sunt termene de recomandare, iar nerespectarea lor nu este sanctionata de lege.

La judecarea recursului participa procurorul, aparatorul ales sau din oficiu al inculpatului, precum si acesta din urma, instanta urmand sa se pronunte dupa ascultarea lui si dupa ce reprezentantul parchetului si avocatul pun concluzii. Inculpatul nu participa la judecarea recursului doar in cazul in care nu este posibila deplasarea sa la sediul instantei din motive de sanatate sau din orice alte cauze obiective.

Recursul declarat impotriva incheierii de constatare a incetarii de drept a masurii arestarii preventive nu este suspensiv de executare, imprejurare ce determina punerea de indata in libertate a inculpatului la data pronuntarii acesteia, daca nu este retinut sau arestat in alta cauza conform art. 140 alin. (8) C.proc.pen. Per a contrario, pana la solutionarea recursului declarat impotriva incheierii primei instante prin care s-a admis cererea de inlocuire sau revocare a masurii arestarii preventive, inculpatul nu este pus in libertate. Cat priveste caracterul suspensiv sau nesuspensiv al recursului declarat impotriva incheierilor pe care instanta le pronunta in cursul procesului in legatura cu masura arestarii preventive, se disting urmatoarele situatii, prin prisma dispozitiilor art.140 a si 160b C.proc.pen.[30]:

-Luarea unei masuri preventive: recursul nu este suspensiv de executare prin prisma dispozitiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen.;

-Mentinerea masurii arestarii preventive: recursul nu este suspensiv de executare prin prisma dispozitiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen.;

-Inlocuirea unei masuri preventive cu o alta masura preventiva: recursul este suspensiv de executare prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 141 alin. (1) si alin. (3) C.proc.pen.;

-Revocarea masurii preventive: recursul este suspensiv de executare prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 141 alin. (1) si alin. (3) C.proc.pen. Potrivit dispozitiilor art. 139, art.300¹ alin. (2) si art. 160b alin. (2) C.proc.pen., desi legea face vorbire de "punerea de indata in libertatea a inculpatului arestat" in cazul revocarii masurii, in mod paradoxal prin prisma dispozitiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen., acest lucru se va produce abia dupa expirarea termenului de recurs sau dupa respingerea recursului, dupa caz;

-Constatarea incetarii de drept a masurii preventive in conditiile art. 140 C.proc.pen.: recursul nu este suspensiv de executare, prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 141 alin. (1) si alin. (3) raportate la art. 140 alin. (3) C.proc.pen.

(2) In cursul cercetarii judecatoresti

O problema ivita tot mai des in practica, in special dupa intrarea in vigoare a Regulamentului de ordine interioara a instantelor de judecata, este aceea de a stabili completul de judecata competent a solutiona cererile de inlocuire, revocare sau incetare de drept a masurii arestarii preventive, formulate dupa trimiterea in judecata a inculpatului, in conditiile in care principiul repartizarii aleatorii a dosarelor intra in contradictie cu principiul judecarii cererii incidentale de catre completul investit cu solutionarea cauzei in fond.

In unele instante, cererile de inlocuire, revocare sau incetare de drept a masurii arestarii preventive, formulate separat, sunt inregistrate distinct de fondul cauzei, fiind repartizate spre solutionare altor complete, din cadrul aceleiasi sectii sau din sectii diferite. Aceasta imprejurare atrage anumite disfunctionalitati, generate atat de atasarea dosarului de fond si care conduc la prelungirea judecarii, fie a fondului cauzei, fie a cererii privind masura arestarii preventive, cat si de timpul necesar unei cunoasteri aprofundate a actelor dosarului. O astfel de practica este cel putin discutabila. Practica a demonstrat ca, pentru o buna functionare a actului de justitie, cererile de inlocuire, revocare sau incetare de drept a masurii arestarii preventive, formulate separat, trebuie sa fie conexate la dosarul de fond, in toate instantele, urmand a fi solutionate de completul de judecata investit cu judecarea fondului, situatie in care nu s-ar incalca nici principiul repartizarii aleatorii si nici acela al judecarii cererii incidentale impreuna cu cea principala. In cursul cercetarii judecatoresti, instanta investita cu solutionarea fondului cauzei verifica periodic, dar nu mai tarziu de 60 de zile - conform art. 300 C.proc.pen., legalitatea si temeinicia masurii arestarii preventive. Instanta va mentine aceasta masura daca apreciaza ca temeiurile avute in vedere la luarea acesteia subzista si impun, in continuare, privarea de libertate sau ca exista temeiuri noi care sa justifice o asemenea masura.

Cu toate acestea, respingerea unei cereri de revocare sau inlocuire a masurii arestarii preventive fara verificarea legalitatii si temeiniciei masurii arestarii preventive - in conditiile art.300 raportat la art.160b alin. (3) C.proc.pen. - nu echivaleaza cu o mentinere implicita a arestarii. Aceasta imprejurare atrage, astfel, aplicarea dispozitiilor art.140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. si, pe cale de consecinta, punerea de indata in libertate a inculpatului. Incetarea de drept a masurii arestarii preventive intervine si atunci cand judecatorul fondului pune in discutie legalitatea si temeinicia arestarii preventive, dupa implinirea termenului de 60 de zile sau omite sa puna in discutie aceasta chestiune, in termenul stabilit de lege conform art. 140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.

Ca si in incheierile date in timpul urmaririi penale, si acelea pronuntate in prima instanta si in apel, prin care s-a dispus revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a masurii arestarii preventive pot fi atacate separat de catre procuror, cu recurs. Este de mentionat ca legiuitorul a reglementat in art. 141 C.proc.pen. aceeasi procedura cu privire la judecarea recursului declarat impotriva incheierilor de inlocuire, revocare sau incetare a arestarii preventive, date in cursul cercetarii judecatoresti, precum si aceleasi efecte ale exercitarii caii de atac ca si in cazul incheierii pronuntate in cursul urmaririi penale. Insa, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art.160b alin. (4) C.proc.pen., raportate la art. 160a alin. (2) teza finala C.proc.pen., ar rezulta ca recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus revocarea masurii arestarii preventive[31] nu este suspensiv de executare, fapt ce impune punerea de indata in libertate, la data pronuntarii solutiei. Este evidenta astfel necorelarea acestor dispozitii cu cele ale art. 141 alin. (2) Cod proc.pen. potrivit carora recursul declarat impotriva incheierii de revocare data in cursul judecatii amana punerea in libertate a inculpatului pana la solutionare, fiind astfel suspensiv de executare.

O alta problema dezbatuta in practica a fost masura in care instanta investita cu o cerere de prelungire sau cu verificarea legalitatii si temeiniciei arestarii preventive formulata in baza art. 300 sau 300 C.proc.pen. poate dispune revocarea masurii arestarii preventive, cand constata ca a fost luata cu incalcarea prevederilor legale, cu toate ca aceasta fusese deja examinata de instantele de control judiciar, intrand astfel in puterea autoritatii de lucru judecat.

Unii practicieni au opinat ca intr-o asemenea situatie, datorita caracterului imperativ al dispozitiilor legale, instanta este obligata sa revoce din oficiu masura arestarii preventive, chiar daca prin aceasta s-ar aduce atingere principiului autoritatii de lucru judecat. Din modalitatea de redactare a art. 139 alin. (2) C.proc.pen. rezulta intentia legiuitorului de a conferi suprematie principiului legalitatii in fata celorlalte principii care guverneaza procedura judiciara. In timp ce inlocuirea si revocarea masurii arestarii preventive (cu exceptia cazului de revocare prevazut in art. 139 C.proc.pen.) este un act procesual asupra oportunitatii caruia apreciaza organul judiciar, constatarea incetarii de drept a arestarii preventive este obligatorie pentru acesta. Astfel, potrivit art. 140 C.proc.pen., masura arestarii preventive inceteaza de drept cand:

-a expirat termenul stabilit de lege sau de organul judiciar pentru masura luata;

-a survenit scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale, respectiv achitarea ori incetarea procesului penal;

-durata arestarii preventive a atins, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare, in prima instanta, jumatate din maximul pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea in legatura cu care s-a luat masura;

-a intervenit orice alta cauza anume prevazuta de lege care produce incetarea de drept a arestarii preventive.

Intr-o alta opinie, art. 160b si art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. impun revocarea masurii arestarii preventive si in situatia in care temeiurile care au stat la baza luarii acestei masuri subzista, insa instanta apreciaza, in raport de anumite circumstante ale cauzei, ca nu mai exista temeiuri noi care sa justifice aceasta masura sau ca temeiurile initiale nu mai impun privarea de libertate. O astfel de interpretare se desprinde din analiza coroborata a dispozitiilor art. art. 160b si art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. Ambele dispozitii au in vedere doua conditii alternative si nu cumulative (care insa nu se exclud reciproc), respectiv subzistenta temeiurilor initiale avute in vedere la luarea masurii si/sau ivirea unor temeiuri noi.

In aceste conditii, revocarea sau inlocuirea masurii arestarii preventive in cursul judecatii nu aduce atingere principiului autoritatii de lucru judecat in raport cu hotararile anterioare (ale instantei de fond sau ale instantei de control judiciar prin care s-a mentinut aceasta masura). Astfel cum rezulta din dispozitiile art. 160b si art. 300¹ C.proc.pen., oportunitatea mentinerii acestei masuri se apreciaza in functie de factori variabili:

-daca temeiurile care au stat la baza luarii acestei masuri subzista sau nu exista temeiuri noi care sa impuna privarea de libertate. Aceste elemente de fapt si chiar de drept se pot modifica in cursul judecatii, fiind necesar ca la momentele anterioare ale mentinerii masurii aceste conditii sa fie intrunite.

Dinamica procesului penal si garantarea drepturilor inculpatului arestat impun verificarea periodica a masurii arestarii preventive la intervale de 30 sau, respectiv, 60 zile dar judecatorul care se pronunta asupra mentinerii masurii la unul sau mai multe dintre termenele de judecata nu devine incompatibil sa solutioneze pricina in continuare pe motiv ca si-ar fi spus parerea asupra oportunitatii mentinerii arestarii preventive.