RAPORTUL JURIDIC

RAPORTUL JURIDIC

Definitie

Rorturile juridice sunt relatii sociale care au intrat sub incidenta unor norme de drept primind forma si forta juridica prevazute de acestea. Preluand spre reglementare anumite relatii sociale, dreptul le modeleaza, "le da un contur oarecum diferit de ceea ce ar fi fost, fara interventia dreptului".

Privite astfel raporturile juridice apar ca o modalitate de concretizare a continutului normelor juridice.ice. Dar, pentru a se ajunge la un raport juridic concret, este necesara aparitia unor imprejurari concrete de care legea leaga nasterea, modificarea stingerea unor efecte juridice. Asemenea imprejurari, privite intr-un sens larg, poarta denumirea de fapte juridice. Ele pot fi manifestari de vointa ale oamenilor exprimate cu scopul de a produce efecte juridice (acte juridice). Oamenii pot intra in raporturi juridice urmarind realizarea unor scopuri personale, sens in care isi exprima vointa (incheierea unei casatorii sau a unui contract). Alteori, ei incheie raporturi juridice siliti fiind de anumite ob1igatii ce izvorasc din normele juridice imperative ce actioneaza ca un comandament asupra comportamentului uman (cazul unui raport juridic de drept financiar din care izvoraste obligatia de plata a impozitului).

Din cele prezentate rezulta ca, pentru nasterea unor raporturi juridice, se cer intrunite anumite premise (conditii): norma juridica, faptul juridic.

Norma juridica - premisa a raportului de drept

Cat priveste relatia dintre norma juridica si raportul de drept, in literatura de specialitate s-a pus problema daca poate exista raport juridic fara norma juridica sau norma juridica fara a crea raporturi de drept.

Aproape in unanimitate autorii apreciaza ca existenta normelor juridice este indispensabila pentru a ne gasi in prezenta unor raporturi juridice, norma juridica fiind aceea care imprima relatiilor sociale un caracter juridic. Norma juridica apare, asadar, ca rezultat al unei abstractizari pe care la inceput o face judecatorul in rezolvarea unor cazuri asemanatoare, iar mai tarziu o face legiuitorul in activitatea legislativa.

Cu precizarile facute mai sus, se poate sublinia ca, in general, orice raport juridic presupune ca o prima conditie, existenta unei norme de drept. Problema care s-a mai pus, in ceea ce priveste corelatia dintre norma juridica si raportul juridic, este daca orice norma de drept isi gaseste concretizarea in raporturi juridice. In clarificarea aspectului amintit s-a pornit de la imprejurarea ca o norma ce nu creeaza raporturi juridice concrete este lipsita de sens, de utilitate sociala. Fiind izvorul unor raporturi juridice concrete, orice norma trebuie sa fie generatoare de asemenea raporturi.

Faptul juridic - premisa a raportului de drept

Ca premisa a raportului juridic, norma de drept prevede doar cazurile generice, ipotetice, impersonale in care se stabilesc anumite raporturi juridice abstracte. Pentru a se ajunge la un raport juridic concret este necesara producerea unor fapte de care legea leaga efecte juridice: nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Aceste imprejurari poarta denumirea de fapte juridice.

Exista imprejurari care nasc raporturi juridice (savarsirea unui delict civil duce la nasterea unui raport juridic de raspundere delictuala, sau consimtamantul concordant al partilor cu privire la incheierea unui contract, genereaza un raport juridic contractual). Si pentru modificarea unui raport juridic, este necesara producerea unor imprejurari. Astfel, casatoria unei tinere de 16 ani, si in cazuri exceptionale de 15 ani, determina o modificare a capacitatii de exercitiu. Dintr-un minor cu capacitate de exercitiu restransa, tanara devine o persoana cu capacitate deplina de exercitiu. Tot astfel, stingerea unor raporturi juridice este legata de asemenea imprejurari (plata unei datorii duce la stingerea raportului juridic dintre creditor si debitor sau decesul mandatarului duce la incetarea contractului de mandat). Intelegem, asadar, prin fapte juridice acele imprejurari de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.

Sub aspect terminologic trebuie sa retinem un sens larg si un sens restrans al notiunii de fapt juridic. In sens larg faptul juridic vizeaza orice imprejurare de care dreptul obiectiv leaga efecte juridice. Asemenea imprejurari pot fi fapte materiale (fenomene naturale) care se petrec independent de vointa omului (trasnet, inundatii, cutremur, o activitate a animalelor sau pasarilor). Asa de exemplu, poate fi provocat un prejudiciu prin trecerea animalelor sau a pasarilor pe proprietatea vecina (caz in care se naste un raport de raspundere delictuala). De asemenea, pieirea fortuita a unui bun datorata unui cutremur duce la stingerea dreptului de proprietate, decesul unei persoane are consecinte multiple: stingerea raporturilor juridice in care cel decedat era parte si nasterea unor raporturi juridice de succesiune intre mostenitori.

Pe langa faptele materiale, trebuie retinute ca imprejurari generatoare de raporturi juridice de o deosebita importanta actiunile omenesti. Ele sunt fapte voluntare de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor efecte juridice. La randul lor, actiunile omenesti se subdivid in actiuni savarsite fara intentia de a produce efecte juridice , (efecte care se produc, totusi, in puterea legii) si actiuni savarsite cu intentia de a produce efecte juridice (actele juridice).

In sens restrans faptul juridic reprezinta un eveniment care are loc in mediul inconjurator (fenomen natural) de care dreptul leaga efecte juridice. In aceeasi categorie trebuie sa includem si actiunile omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice intrucat acestora le lipseste elementul intentional pentru a fi calificate acte juridice.

Caracterele raporturilor juridice

Daca normele juridice si sursele in care sunt formulate, prin caracterul lor abstract, fac parte din sfera fenomenului juridic normativ, raporturile juridice, reprezentand realitatea concreta, apartin domeniului relational, faptic, al juridicului.

a) Caracterul social al raporturilor juridice este asigurat de faptul ca acestea se leaga intre oameni ca indivizi sau organizati in colectivitati. Raporturile juridice exprima viata si activitatea oamenilor in societate, de aceea ele apar ca o componenta a sistemului relatiilor sociale, coexistand cu raporturile politice, morale, religioase, civice.

b) Caracterul ideologic - volitional al raporturilor juridice poate fi explicat in corelatie cu caracterul lor social. Fiind raporturi intre oameni, raporturile analizate sunt raporturi de vointa. Oamenii intra in multiple si variate relatii sociale in vederea satisfacerii trebuintelor materiale si spirituale de viata, ducandu-si existenta intr-un cadru social determinat, cu ceilalti indivizi si cu organismele sociale constituite. In felul acesta, intre oameni se statornicesc doua mari categorii de relatii sociale: relatii materiale si relatii ideologice.

Relatiile materiale se nasc independent de vointa si constiinta oamenilor (relatiile economice, de exemplu), pe cand relatiile ideologice inainte de a se forma trec prin constiinta si vointa oamenilor. Asemenea relatii sunt: politice, etice, religioase, juridice.

Natura ideologica - volitionala a raporturilor juridice se manifesta. in primul rand, in faptul ca ele sunt rezultatul reglementarii relatiilor sociale prin normele juridice, care in esenta lor reprezinta o vointa statala. Mai mult decat atat, o mare parte a raporturilor juridice, inainte de a se naste, trec prin constiinta umana, fiind rezultatul manifestarilor de vointa a oamenilor

c) Varietatea raporturilor juridice.

In sfera vietii juridice se constituie, modifica sau sting atatea categorii de raporturi juridice, cate ramuri de drept sunt (drept constitutional. administrativ, civil, penal, international etc.).

Dupa prezenta sau absenta unui organ de stat ca subiect al raportului juridic se contureaza doua categorii de raporturi juridice si anume: raporturi juridice de autoritate si raporturi juridice de egalitate.

Raporturile juridice de autoritate sunt acelea in care unul dintre subiecte trebuie sa fie, in mod obligatoriu, statul sau un organ al statului. Astfel de raporturi sunt cele de drept constitutional, administrativ, penal, financiar, procesual. Raporturile de drept constitutional, de exemplu, nu sunt altceva decat relatii sociale ce iau nastere in procesul organizarii si exercitarii puterii de stat.

Raporturile juridice de egalitate sunt acelea in care subiectele raportului juridic se gasesc pe picior de egalitate, indiferent de calitatea pe care o au in cadrul raportului juridic respectiv. Fac parte din aceasta categorie raporturile de drept civil, de dreptul muncii, familiei, comercial.

Structura raportului juridic

Indiferent de ramura de drept careia apatine, de norma care il reglementeaza si de imprejurarea in baza careia se naste, orice raport juridic are o structura alcatuita din: subiecte, obiect, continut. Aceasta structura se justifica prin aceea ca orice raport juridic concretizeaza o relatie sociala ce se statorniceste intre participantii la ea. In al doilea rand, intrand in raportul respectiv, partile urmaresc un scop ce poate fi atins prin anumite actiuni sau inactiuni, la care nu ar fi fost obligate in lipsa raportului amintit. Aceste actiuni si inactiuni, altfel spus conduita partilor, formeaza obiectul raportului juridic.

1. Subiectele raportului juridic

Din insusi caracterul social al raportului juridic rezulta ca subiecte ale acestuia nu pot fi decat oamenii (priviti individual sau organizati in colectivitati). Dar omul, in sine, nu poate deveni subiect de drept decat daca aceasta calitate ii este recunoscuta de stat, fiind reglementata prin normele juridice. Altfel spus, prin normele juridice se recunoaste omului o aptitudine generala si abstracta de a dobandi drepturi si de a-si asuma obligatii prin raporturile juridice in care intra. In felul acesta se contureaza personalitatea juridica a omului.

Continutul capacitatii juridice

Continutul capacitatii juridice trebuie analizat distinct dupa cum avem in vedere persoana fizica sau juridica, participante la raporturile de drept. Aceasta intrucat, indiferent de ramura de drept in care este plasat un anumit raport juridic, el prezinta unele particularitati daca are ca subiecte persoane juridice.

A)Capacitatea persoanei fizice

Asa cum se subliniaza in literatura de specialitate, expresia "persoana fizica" desemneaza "individul uman ca entitate sociala si juridica". El apare cel mai frecvent in raporturile juridice ce fundamenteaza ordinea de drept existenta intr-un anumit stat, fiind subiectul principal de drepturi si obligatii.

Cetatenii statului pot, in principiu, sa participe la orice raport juridic, indiferent de natura acestuia, bucurandu-se de o capacitate juridica generala. Pot intra in raporturi juridice atat intre ei, cat si cu statul, cu organele acestuia sau cu alte persoane juridice (regii autonome, societati comerciale, institutii culturale etc.).

Legea fixeaza atat momentul dobandirii capacitatii juridice, cat si intinderea, volumul drepturilor si obligatiilor ce-i alcatuiesc continutul, precum si incetarea acesteia. De la o ramura de drept la alta, capacitatea juridica prezinta trasaturi specifice, ramificandu-se in capacitate constitutionala, administrativa, penala, civila, de dreptul muncii, familiei etc. In dreptul constitutional, de exemplu, capacitatea electorala incepe de la 18 ani, in domeniul raporturilor juridice de munca incepe de la 16 ani (in mod exceptional la 15 ani), in domeniul raporturilor de familie de la 16 ani (in mod exceptional la 15 ani), respectiv 18 ani. In dreptul civil capacitatea juridica incepe de la nastere, in anumite conditii, chiar de la conceptiune.

In teoria dreptului se face distinctie intre capacitatea juridica generala si speciala. Capacitatea juridica generala reprezinta aptitudinea generala si abstracta a cetatenilor de a avea drepturi si obligatii (fara a viza un anumit domeniu al vietii sociale). Capacitatea juridica speciala vizeaza doar anumite categorii de persoane, care intra in anumite raporturi juridice, datorita calitatii pe care o au: medicii, profesorii, deputatii, militarii, functionarii de stat etc.

Capacitatea civila este definita, ca fiind aptitudinea generala si abstracta a unei persoane de a avea drepturi si obligatii in cadrul unor raporturi juridice civile. Ea apartine tuturor persoanelor, in mod egal, chiar daca nu au o vointa constienta sau suficient de dezvoltata (cum ar fi cazul alienatilor, debililor mintali sau minorilor).

In dreptul civil se face, distinctie intre capacitatea de folosinta si cea de exercitiu, ca elemente ale capacitatii civile.

Capacitatea de folosinta

In situatiile in care capacitatea de folosinta poate fi desprinsa de capacitatea de exercitiu, ea incepe odata cu nasterea persoanei. Uneori, ea se dobandeste si inainte de nastere din momentul conceptiei copilului, cu conditia ca acesta sa se nasca viu (nu si viabil) si numai in privinta drepturilor (nu si a obligatiilor). Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice, asa cum este indicat de lege, printr-o formulare sintetica, este alcatuit dintr-o multitudine de drepturi si obligatii.

Potrivit reglementarilor in vigoare, ingradirile aduse capacitatii de folosinta pot fi de doua feluri: ingradiri cu caracter de sanctiune (decaderea din puterea parinteasca, interdictia de a ocupa o functie) si ingradiri care au drept scop ocrotirea unor persoane (prohibitia ca minorul, precum si alienatul ori debilul mintal, pusi sub interdictie, sa faca donatii sau sa garanteze obligatiile altuia; prohibitia medicilor si farmacistilor de a primi donatii sau legate de la persoanele pe care le-au tratat in boala de care au decedat).

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice inceteaza odata cu moartea acesteia, constatata de catre organele sanitare si prin intocmirea actului de deces. In unele situatii, nu este cu putinta constatarea directa a decesului unei anumite persoane (in caz de razboi, catastrofe naturale), desi exista aproape certitudinea ca persoana disparutä nu mai este in viata. In aceste situatii constatarea decesului se face printr-o hotarare judecatoreasca de declarare a mortii prezumate, care are drept consecinta incetarea capacitatii de folosinta.

Capacitatea de exercitiu

Daca simpla insusire de fiinta umana este suficienta pentru recunoasterea capacitatii de folosinta, capacitatea de exercitiu presupune un anumit grad de dezvoltare bio-psihicä si de experienta de viata (juridica, mai ales). De aceea, exercitiul drepturilor si obligatiilor presupunand o vointa constienta, nu poate fi realizat decat de o persoana care are maturitate in gandire si actiune. Privita astfel, capacitatea de exercitiu nu reprezinta altceva decat capacitatea de folosinta in actiune. Spre deosebire de capacitatea de folosinta, care este recunoscuta tuturor, capacitatea de exercitiu este recunoscuta numai persoanelor care au o vointa constienta sj o experienta suficienta pentru a avea reprezentarea faptelor si a consecintelor acestora.

Art. 5 alin. 2 din Decretul 31/1954 defineste capacitatea de exercitiu ca fiind aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile savarsind acte juridice. Este vorba de exercitarea unor drepturi concrete si de asumarea unor obligatii concrete de catre o persoana care incheie singura (fara a fi asistata) si personal (fara reprezentant) acte juridice.

Maturitatea psihica este legata de varsta majoratului. Art. 8, alin. 1 si 2 din Decretul 31/1954 prevede, in acest sens: "capacitatea de exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora. Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. "Acelasi articol, in alineatul final adauga ca "minorul care se casatoreste, dobandeste prin aceasta, capacitate de exercitiu".

Intre 14 si 18 ani, minorul are o capacitate de exercitiu restransa . La aceasta varsta el are discernamant, isi poate manifesta constient vointa, dar este lipsit de experienta juridica, astfel ca daca ar incheia singur acte juridice, ar putea fi prejudiciat. De aceea, in intervalul aratat, pentru actele juridice pe care le incheie, are nevoie, in conditiile pe care legea le stabileste, de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui. Numai in mod exceptional minorii cu capacitate de exercitiu restransa pot incheia anumite acte juridice fara incuviintarea prealabila a ocrotitorilor legali (asa este cazul minorului de 16 ani care poate incheia singur un contract de munca si dispune de veniturile realizate prin munca proprie).

Sunt total lipsiti de capacitate de exercitiu: minorii sub 14 ani si interzisii judecatoresti. Aceste categorii de persoane au capacitate de folosinta, dar neputand exercita drepturile si indeplini obligatii1e, vor fi inlocuite in participarea la viata juridica de catre reprezentantii lor legali (parinti, tutori).

Capacitatii de exercitiu nu i se pot aduce atingeri decat in cazurile strict si limitativ prevazute de lege. De asemenea, ea nu poate forma obiect de renuntare din partea celui ce o detine.

Capacitatea subiectelor colective ale raportului juridic

Oamenii pot sa apara in raporturile juridice nu numai individual, ci si organizati in anumite colectivitati (statul - privit ca o entitate de sine statatoare, organele statului, institutii de stat, organizatii cooperatiste, organizatii obstesti cu caracter nepatrimonial, persoanele juridice). Formele organizationale amintite, ce pot dobandi calitatea de subiect de drept, sunt desemnate generic prin denumirea de subiecte colective de drept.

Statul participa in calitate de subiect de drept atat in raporturile juridice interne, cat si in cele de drept international. In dreptul intern el apare ca subiect de drept mai ales in raporturile de drept constitutional. Statul are o serie de drepturi si obligatii in raporturile sale cu cetatenii romani. Apare, apoi, in raporturile de drept constitutional cu ocazia formarii statelor federale sau in raporturile cu unitatile sale administrativ - teritoriale. In anumite situatii, in raporturile de drept civil, statul imbraca trasaturile unei persoane juridice.

Organele de stat apar, de regula, ca subiecte de drept, in raporturile de drept constitutional si administrativ (organele puterii de stat si organele administratiei de stat), dar si in raporturile de drept procesual penal si civil (organele justitiei si ale procuraturii). Specific participarii organelor de stat la raporturile juridice este faptul ca drepturile pe care le exercita fata de celelalte subiecte de drept sunt corelate cu obligatii ale lor fata de stat. Daca persoana fizica poate dispune de exercitiul drepturilor sale, organele de stat sunt obligate sa-si exercite drepturile (organele de cercetare penala sunt obligate sa actioneze pentru descoperirea celor ce comit fapte antisociale, dupa cum instanta judecatoreasca este obligata sa solutioneze cauza dedusa judecatii).

2. Unitatile administrativ - teritoriale, judetul, municipiul, sectoarele municipiului Bucuresti, orasul, comuna, apar, de asemenea, ca subiecte colective de drept constitutional sau administrativ.

3. Institutiile de stat ca subiecte colective de drept impun unele precizari si distinctii. In primul rand, din literatura de specialitate se poate desprinde un sens larg si un sens restrans, al notiunii de "institutie de stat". In sens larg, notiunea ar acoperi "toate acele unitati care desfasoara una sau alta din formele fundamentale ale activitatii de stat, cu caracter neeconomic". In aceasta acceptiune, notiunea de "institutii de stat" ar include si organele puterii, administratiei, justitiei, procuraturii.

4. Organizatiile cooperatiste, cu transformarile pe care le-au suportat dupa decembrie 1989, pot fi privite, de asemenea, ca subiecte colective de drept. In prezent, functioneaza un sistem unitar din punct de vedere al structurii sale organizatorice, diferentiat, insa, in functie de specificul fiecarei forme de cooperatie.

5. Persoana juridica. Un loc si rol aparte ocupa, in cadrul subiectelor colective de drept, persoana juridica. Institutia ca atare apartine dreptului civil si ea presupune intrunirea numitor conditii speciale de organizare, conducere, patrimoniu, raspundere etc., ce nu caracterizeaza toate subiectele colective de drept. De aceea, notiunea de persoana juridica are o individualitate proprie, ea nu acopera toata participarea colectiva la construirea raporturilor juridice".

Este adevarat ca multe dintre subiectele colective au si capacitate civila fiind apreciate ca persoane juridice. Sunt, insa, si subiecte colective de drept ce nu au aceasta calitate (diverse asociatii, instantele judecatoresti).

Particularitati ale capacitatii persoanei juridice

In literatura de specialitate, persoana juridica este definita ca fiind un colectiv de oameni avand o structura organizatorica bine determinata care dispune de independenta patrimoniala si urmareste realizarea unui scop in acord cu interesul obstesc.

Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt:

organizare de sine statatoare, fixata, de regula, intr-un statut sau lege

un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop si posibilitatea de a dobandi drepturi sau de a-si asuma obligatii, inclusiv dreptul de a actiona sau de a fi actionata in justitie.

Ca si persoanele fizice, persoanele juridice au capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu, care impreuna alcatuiesc capacitatea civila.

Capacitatea civila a persoanei fizice, capacitatea persoanei juridice prezinta unele particularitati.

- Capacitatea de folosinta a persoanei juridice este speciala fata de cea a persoanei fizice care are un caracter general, un continut identic pentru toate persoanele, fara nici o deosebire. Elementul determinant pentru precizarea capacitatii de folosinta a persoanei juridice este scopul - acesta stabilindu-i limitele si precizandu-i continutul. Persoana juridica nu poate avea decat "acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut" .

Legea recunoaste, deci, persoanei juridice numai acele drepturi si obligatii care sunt legate de natura activitatii pe care urmeaza sa o desfasoare. Aceasta activitate a persoanei juridice circumscrisa realizarii scopului, are valoare de principiu general denumit in stiinta dreptului principiul specialitatii capacitatii de folosinta.

- Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice consta in incheierea de acte juridice generatoare de drepturi si obligatii indeplinite de organele de conducere ale acestora. De regula, capacitatea de exercitiu a persoanei juridice se dobandeste concomitent cu capacitatea de folosinta, daca la acea data au fost constituite organele sale de conducere. Deci momentul dobandirii capacitatii de exercitiu a persoanei juridice este marcat de desemnarea organelor de conducere a acesteia.

Continutul raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt legate intre ele prin drepturi si obligatii care impreuna alcatuiesc continutul raportului juridic. Exista unele raporturi juridice simple in care o parte este titular al dreptului, iar cealalta titular al obligatiei (contractul de imprumut, donatie, depozit). Alte raporturi juridice au un caracter complex, fiecare dintre subiectele de drept fiind atat titular de drepturi cat si de obligatii (de exemplu, raportul juridic de casatorie sau de vanzare-cumparare).

Dreptul subiectiv reprezinta facultatea subiectului raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o conduita corespunzatoare, iar, la nevoie, de a recurge la sprijinul aparatului de stat pentru asigurarea dreptului sau.

Obligatia reprezinta celalalt element al continutului raportului juridic, corelativ dreptului subiectiv, constand in a face, a   nu face ceva, sau in a da ceva. In sens juridic, obligatia este inteleasa ca o indatorire pe care un subiect al raportului juridic trebuie sa o indeplineasca si pe care celalalt poate sa o pretinda pe baza normelor juridice. De exemplu, locatorul este obligat sa predea posesia lucrului inchiriat, locatarul este obligat sa plateasca chiria, furnizorul (intr-un contract de livrare de produse) este obligat sa predea produsele, beneficiarul este obligat sa plateasca pretul (obligatia de a da). De asemenea, carausul este obligat (in baza contractului de transport) de a face serviciul de transport la care s-a angajat (obligatie de a face). Tot astfel, in raport de titularul unui drept de proprietate, celelalte persoane sunt obligate sa nu faca nimic de natura sa-l tulbure pe proprietar in exercitiul atributelor sale (este o ob1igatie negativa generala - de a nu face ceva). Sau, in raporturile de vecinatate, un proprietar al unui teren se obliga fata de vecinul sau sa nu planteze pomi inalti intr-un anumit loc in care i-ar intuneca ferestrele de vedere (este o ob1igatie negativa particulara). Obligatia nu consta in a face, a da sau a nu face ceva , cum gresit se afirma uneori in literatura de specialitate, ci in indatorirea de a da, a face, a nu face. A sustine o astfel de teza inseamna a confunda continutul raportului juridic cu obiectul sau.

Clasificarea drepturilor subiective

Drepturile subiective (sau drepturile omului cum sunt denumite in limbaj international) sunt reglementate atat de dreptul international, cat si de dreptul intern.

In dreptul nostru constitutional, drepturile fundamentale ale cetatenilor au fost clasificate in moduri diferite :

a) drepturi social-economice (dreptul la munca, odihna, secunitate sociala, invatatura, dreptul de proprietare personala);

b) drepturi politice (dreptul de a alege, de a fi ales, de a cere revocarea deputatilor);

c) drepturi social-politice sau libertati (libertatea constiintei, a mitingurilor, a demonstratiilor, cuvantului, presei, dreptul de petitionare);

d) drepturi la inviolabilitati (inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretul corespondentei').

Drepturile subiective mai pot fi grupate si dupa alte criterii, cum sunt:

- dupa gradul lor de opozabilitate;

- dupa continut;

- dupa corelatia dintre drepturi;

- dupa siguranta oferita titularilor lor.

Dupa gradul lor de opozabilitate (intinderea drepturilor subiective), drepturile se impart in mod traditional in: drepturi absolute si drepturi relative.

Drepturile absolute sunt acelea in temeiul carora titularii lor au posibilitatea sa le exercite singuri, tuturor celorlalte persoane corespunzandu-le obligatia de a le respecta si a se abtine de la actiuni care ar duce la incalcarea lor.

Drepturile relative sunt acelea in temeiul carora subiectul activ, care este determinat inca de la nasterea raportului juridic, are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (individualizat si el) o anumita conduita (sa dea, sa faca, sa nu faca ceva).

Dupa continutul lor, drepturile subiective se impart in: drepturi patrimoniale si extrapatrimoniale

Drepturile patrimoniale se particularizeaza prin continutul si valoarea economica prezentata, ce fac posibila exprimarea lor in bani.

Drepturile extrapatrimoniale sunt lipsite de un continut economic, nefiind susceptibile de evaluare baneasca, in ele regasindu-se individualitatea persoanei cu insusirile ei caracteristice. Fac parte din aceasta categorie:

1) drepturile personale ce privesc existenta si integritatea fizica si morala a persoanei: dreptul la viata, sanatate, onoare, demnitate, secretul vietii private etc.;

2) drepturile personale prin care se individualizeaza subiectul de drept: dreptul la nume sau pseudonim, dreptul la domiciliu, resedinta (pentru persoana fizica), dreptul la denumire, sediu, nationalitate (pentru persoana juridica);

drepturile personale care decurg din creatia stiintifica, artistica, literara sau din calitatea de autor al unei inventii, inovatii (drepturi de creatie intelectuala)

drepturile personale care privesc succesiunea.

Dupa corelatia dintre ele, drepturile subiective se impart in: drepturi principale si drepturi accesorii.

Drepturile principale au o existenta de sine statatoare, in sensul ca nu sunt conditionate de existenta valabila a altui drept. Majoritatea drepturilor subiective sunt principale (dreptul de a alege, dreptul de exercitare a unor cai de atac, dreptul de proprietate).

Drepturile accesorii nu au o existenta de sine statatoare, in sensul ca ele fiinteaza pe langa alte drepturi principale, astfel incat nasterea, existenta vababila si stingerea lor depinde de existenta valabila a drepturilor principale.( dreptul de ipoteca).

Dupa siguranta oferita titularilor lor, drepturile subiective se clasifica in: drepturi pure si simple, drepturi afectate de modalitati, drepturi eventuale si drepturi viitoare.

Drepturile pure si simple sunt acelea care confera o deplina siguranta titularilor lor, producandu-si efectele imediat dupa nasterea lor

Drepturile afectate de modalitati nu ofera aceeasi siguranta ca cele pure si simple, ci ele depind de un eveniment viitor - termenul sau conditia.

Dreptul eventual este acel drept aflat in germene, intrucat ii lipseste fie obiectul, fie subiectul, el oferind un grad redus de siguranta (dreptul la repararea unui prejudiciu ce s-ar produce in viitor).

Dreptul viitor este acela care nu are nici obiect, nici subiect, deoarece nu se poate sti daca in viitor obiectul dreptului va exista sau daca dreptul va apartine unei anumite persoane (dreptul la o succesiune viitoare).

Obiectul raportului juridic

Cu privire la obiectul raportului juridic, parerile exprimate in literatura de specialitate sunt impartite.

In ceea ce ne priveste, consideram ca, intrucat raporturile juridice sunt raporturi intre oameni, referitoare la activitatea acestora, obiectul lor va fi intotdeauna o anumita sau anumite actiuni ale oamenilor sau abtinerea de a savarsi anumite actiuni. Daca prin continut al raportului juridic intelegem drepturile si obligatiile partilor (adica posibilitatea unor actiuni sau inactiuni) prin obiect al raportului juridic intelegem insesi actiunile sau inactiunile la care subiectul activ este indrituit, iar subiectul pasiv este indatorat.