Statul si dreptul in epoca Regulamentelor Organice

Statul si dreptul in epoca Regulamentelor Organice.

1. Tarile Romane in raporturile politice internationale intre Pacea de la Carlowitz (1699) si Tratatul de la Adrianopole (1829):

In planul raporturilor internationale, secolul al XVIII-lea a adus schimbare radicala a echilibrului de forte din centrul si rasaritul Europei. Puterea dominanta a zonei, Imperiul Otoman, a atins punctul maxim al expansiunii sale teritoriale si a intrat intr-o lunga criza de sistem care s-a prelungit pana la inceputul secolului al XX-lea. Pierderea pozitiei proeminente pe care au avut-o Inalta Poarta in secolele XVI-XVII a fost cauzata, in principal, de ridicarea la rangul de mari puteri zonale a Imperiului Habsburgic si a Imperiului tarist.

Cele doua state crestine au reusit sa opreasca inaintarea progresiva a cuceririlor otomane in Europa si au trecut la contraofensiva, incercand, fiecare, sa preia cat mai multe dintre teritoriile europene ale Imperiului Otoman. Aflate in chiar prima linie a ofensivei celor doua imperii crestine, Tarile Romane au facut obiectul disputelor politico-militare dintre cei trei mari actori zonali, iar acest fapt le-a schimbat radical cursul istoriei.

Imperiul Habsburgic a reusit sa incorporeze Transilvania (Carlowitz, 1699), Oltenia (Passarowitz, 1718) si Bucovina (1775), insa a fost nevoit sa retrocedeze Oltenia, ca urmare a unei ultime zvacniri militare a Imperiului Otoman (Belgrad, 1739). Prins adesea intre doua fronturi politico-militare (cel occidental si cel rasaritean), Imperiul Habsburgic a devenit constient ca nu poate anexa in integralitate teritoriile extra-carpatice, motiv pentru care a optat pentru formula impartirii Tarilor Romane pe cale amiabila cu Rusia, dupa modelul aplicat in Polonia.

De cealalta parte, Rusia si-a dorit in permanenta anexarea Tarilor Romane, ca un prim pas catre cucerirea Constantinopolului si preluarea controlului asupra stramtorilor Bosfor si Dardanele. De aceea, atunci cand au avut ocazia, rusii au deschis ostilitatile impotriva otomanilor ocupand cele doua Principate, asa cum s-a intamplat intre anii 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812.

In anul 1774 (Kuciuc-Kainargi) Rusia a obtinut un instrument juridic foarte eficient, care i-a permis ulterior sa se amestece permanent in raporturile romano-otomane. Este vorba despre recunoasterea de catre Imperiul Otoman a statutului de putere protectoare, statut care i-a permis Rusiei sa intervina in sprijinul Principatelor Romane ori de cate ori a considerat ca statul otoman sau dregatorii sai comiteau abuzuri la adresa acestora. Rusia poza astfel in puterea crestina decisa sa apere autonomia celor doua tari romane, care, crestine fiind si ele, sufereau sub jugul stapanirii turcesti. Imaginea Rusiei protectoare se dorea a fi in acelasi timp si un mesaj pentru celelalte popoare crestine din Balcani, carora li se promitea astfel eliberarea de sub ocupatia otomana.

Dupa extinderea teritoriala produsa pe seama Imperiului Otoman si atingerea granitelor rasaritene ale Principatelor (Iasi, 1792), Rusia si-a dezvaluit insa adevaratele intentii, anexand jumatatea rasariteana a Moldovei, numita acum Basarabia (Bucuresti, 1812). Evenimentul a trezit la realitate boierimea autohtona, care a inteles in cele din urma ca inlaturarea stapanirii otomane cu ajutorul Rusiei ar echivala de fapt cu pierderea brumei de autonomie interna de care se mai bucurau inca tarile lor. Cu toate acestea, obiectivul politic principal al boierimii, acela de revenire la sistemul de guvernare anterior, a fost legat tot de speranta unui sprijin venit din partea Rusiei.

Miscarea revolutionara din 1821 a fost planificata de marea boierime autohtona care a mizat pe sprijinul militar acordat de Rusia unei potentiale insurectii grecesti declansate de pe teritoriul rusesc. Aceasta trebuia sa traverseze Principatele, urmand sa declanseze ulterior o rascoala generala a popoarelor din Balcani, care sa permita eliberarea Greciei. Cele doua miscari au esuat din punct de vedere militar, insa au ajuns la rezultatele scontate in plan politic, gratie unei conjuncturi internationale favorabile.

In 1822, Imperiul Otoman a restabilit domniile pamantene in cele doua Principate, iar in 1826 marile puteri recunosteau actul de nastere a Greciei moderne. Aflat sub mare presiune internationala, Imperiul Otoman a fost nevoit sa accepte o serie de tratative cu Rusia, tratative care s-au incheiat cu Conventia de la Akkerman (1826). Actul referitor la Principate aducea doua mari castiguri pentru cauza romaneasca: alegerea domnilor de catre Divan, cu acordul puterii suzerane si al celei protectoare, pe o perioada de sapte ani; respectiv instituirea libertatii de practica comertul pentru supusii romani, sub rezerva aprovizionarii cu grau a Constantinopolului, ca un prim pas facut catre eliminarea presiunii comerciale otomane.

Imperiul Otoman ramas insa in continuare inflexibil in problema greaca, fapt ce a coalizat impotriva sa intreaga comunitate internationala. In acest fel, Rusiei i s-a oferit un nou prilej pentru a ataca Imperiul Otoman, avand de aceasta data de girul tuturor marilor puteri. Razboiul s-a declansat, ca de obicei, prin ocuparea celor doua Principate in anul 1828, pentru ca in anul urmator sa se mute la sudul Dunarii, in teritoriile otomane.

Infrant si amenintat chiar cu pierderea capitalei, Imperiul Otoman a fost nevoit sa ceara inceperea negocierilor de pace. Tratatul de pace a fost incheiat in anul 1829 la Adrianopole si a avut o importanta deosebita pentru istoria romanilor. El a reprezentat primul pas important facut in directia emanciparii politice si economice a Tarilor Romane fata de Imperiul Otoman si a marcat prima etapa din procesul de modernizare pe care l-a traversat societatea romaneasca in secolul al XIX-lea. Prevederile tratatului de la Adrianopole stipulau:

a) recunoasterea autonomiei administrative a Moldovei si a Tarii Romanesti;

b) numirea pe viata a domnitorilor celor doua Principate din randul boierilor pamanteni;

c) restituirea teritoriilor care fusesera ocupate de turci la nordul Dunarii (raialele Turnu, Giurgiu si Braila);

d) renuntarea de catre Imperiul Otoman la pretentiile de aprovizionare cu produse de orice fel;

e) recunoasterea libertatii absolute a comertului Tarilor Romane;

f) confirmarea de catre Imperiul Otoman a noilor statute administrative ale Principatelor, care fusesera redactate sub supraveghere ruseasca.

2. Adoptarea Regulamentelor Organice si trasaturile acestora:

Inca din timpul desfasurarii ostilitatilor la sudul Dunarii, Principatele au fost puse sub controlul unui aparat birocratic rusesc, a carui principala grija a fost sa puna ordine in administratie pentru a-i putea asigura armatei furniturile necesare. Administratia ruseasca a cautat sa profite insa la maxim de valul de simpatie cu care fusese primita de catre boierimea autohtona, urmarind si, in cele din urma, reusind sa introduca un set de norme juridice care sa permita pe mai departe un control politic eficient asupra celor doua Principate.

In acest scop, conducatorul administratiei rusesti, contele Pavel Kiseleff, a initiat redactarea unor legi cu caracter organic prin care sa se reorganizeze administratia romaneasca, in conformitate cu principiul autonomiei interne, recunoscut de tratatele ruso-turce. In fiecare dintre Principate, administratia ruseasca a colaborat cu cate o comisie formata din opt mari boieri, urmarind insa o serie de instructiuni venite de la Peterburg. Dupa terminarea procesului de redactare, cele doua legi, numite acum Regulamente Organice, au fost supuse aprobarii guvernului rus, iar apoi votului unor adunari extraordinare romanesti. Ele au intrat in vigoare la 1 iulie 1831, in Tara Romaneasca, si la 1 ianuarie 1832, in Moldova.

Privite in ansamblu Regulamentele Organice au avut cateva trasaturi care le-au individualizat atat in raport cu legislatia anterioara, cat si cu cea ulterioara.

Caracterul unitar. In ciuda unor mici diferente, cele doua legi organice au introdus in Principate aceleasi institutii si aceleasi principii de guvernare. Apropierile dintre cele doua texte isi au originile atat in vechea comuniune institutional-juridica a Principatelor, cat si in preocuparea Rusiei de a le organiza in mod asemanator, pentru a le controla mai usor.

Caracterul constitutional. Regulamentele Organice au reprezentat primele acte cu valoare constitutionala aplicate in spatiul romanesc. Alaturi de alte aspecte, care, in mod normal nu intra in sfera de preocupari a unei constitutii, cele doua texte contin primele reglementari scrise din istoria Romaniei care fac referire organizarea si exercitarea puterii in stat.

Caracterul oligarhic. Regulamentele Organice au asezat boierimea la conducerea Principatelor Romane, excluzand aproape complet celelalte categorii sociale.

Caracterul conservator. In ciuda influentei pe care a avut-o ideologia revolutiei franceze in Principate, Regulamentele Organice au franat procesul de liberalizare a sistemului politic si social din Principate. Ele au conservat vechile privilegii politice, economice si sociale ale boierimii, precum si vechea forma de guvernare (absolutismul monarhic), care a fost doar atenuata acum prin controlul exercitat de puterea protectoare (Imperiul Tarist).

Caracterul modern. In ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele au adus totusi primele elemente de liberalizare in sistemul de organizare statala. Cel mai important aspect se leaga de introducerea principiului modern al separatiei puterilor in stat. Desi acest principiu a fost aplicat mai mult formal, trebuie remarcat totusi ca, pentru prima data in istoria romanilor, sunt introduse trei tipuri de organe chemate sa exercite puterile statului: Domnul, cel care exercita puterea executiva; o institutie colectiva aleasa (Adunarea Obsteasca) care exercita puterea legislativa; si mai multe instante de judecata care exercitau puterea judecatoreasca.

3. Administratia centrala:

3. 1. Domnul si caimacamia:

Cea mai importanta institutie de drept public a ramas in continuare domnia. Titularul acesteia era ales pe viata de catre o Adunare Obsteasca Extraordinara dominata de marea boierime. Alegerea titularului tronului era confirmata de puterea suzerana si notificata puterii protectoare. In ciuda faptului ca Domnul era ales de catre reprezentantii tarii, dreptul de a-l destitui pe acesta nu revenea Adunarii Obstesti, ci puterilor suzerana si protectoare. Destituirea trebuia sa fie totusi justificata, motiv pentru care ea trebuia sa fie intemeiata pe rezultatele unei anchete.

Potrivit textelor regulamentare, Domnul era seful puterii executive, pe care o exercita in mod direct. Nici un alt organ de stat nu mai putea avea sarcini executive. In aceasta calitate, Domnul numea si revoca pe toti functionarii publici, incepand chiar cu ministrii, principalii sai colaboratori. De asemenea, el asigura comanda suprema a armatei recent reinfiintate (Militia nationala). Ca o reminiscenta a regimului fanariot, Domnul si-a pastrat dreptul de a acorda in mod discretionar titluri de noblete si de a le revoca.

Dat fiind faptul ca principiul separarii puterilor in stat era mai mult formal, Domnul a mai pastrat o serie de atributii in zona puterilor legislativa si judecatoreasca. In privinta puterii legislative, trebuie spus ca Domnul avea drept exclusiv de initiativa legislativa, precum si dreptul de a promulga sau a respinge legile votate in cadrul Adunarii Obstesti. In privinta atributiilor care tineau de puterea judecatoreasca, poate fi retinut faptul ca, in unele cazuri, Domnul avea dreptul de a intari hotararile judecatoresti ale instantei supreme de judecata (Inaltul Divan), ceea ce contravenea in mod evident ideii de justitie independenta.

Avand atributii in zona tuturor celor trei puteri ale statului, Domnul regulamentar se apropia foarte mult de institutia monarhului absolut. In cazul vacantei scaunului domnesc, atributiile Domnului erau exercitate de un organ colectiv. Acesta purta denumirea de Caimacamie sau Vremelnica ocarmuire si avea un caracter provizoriu. Caimacamia era formata din trei membri de drept: presedintele Inaltului Divan, ministrul de interne si ministrul de justitie. In competenta membrilor sai intrau toate atributiile domnesti . Existau totusi si cateva limitari: nu putea demite functionarii statului decat pentru delicte flagrante; functionarii numiti de caimacamie trebuiau sa fie confirmati de noul domn; caimacamia nu putea sa acorde titluri de noblete.

2. Ministrii:

Preocupati de reducerea dimensiunilor aparatului functionaresc si de eficientizarea administratiei, autorii Regulamentelor Organice au redus atat dimensiunile aparatului administrativ central, cat si atributiile acestuia. Reducerea dimensiunilor aparatului de stat s-a facut prin eliminarea tuturor dregatoriilor inutile. Este vorba in principal de desfiintarea dregatoriilor care, inca din evul mediu, serveau pentru ostentarea puterii centrale si asigurau diverse sinecure pentru persoanele din anturajul domnesc.

In consecinta, au fost pastrate doar acele dregatorii care aveau atributii concrete legate de exercitarea functiilor asumate de statul regulamentar. Limitarea atributiilor s-a facut prin eliminarea din competenta tuturor categoriilor de functionari a atributiilor judecatoresti. In acest fel, activitatea functionarilor a fost legata exclusiv de sfera puterii executive. Schimbarile produse au transformat vechile dregatorii in adevarate ministere, iar pe titularii acestora in ministri subordonati intereselor publice. Faptul a fost consacrat si la nivelul titulaturii oficiale, fostii dregatori primind denumirea de ministri.

Numirea si revocarea ministrilor revenea exclusiv Domnului si nu era conditionata de indeplinirea vreunui set special de conditii. Totusi, potrivit traditiei, acestia trebuiau sa proveneau din randurile marii boierimi. Ministrii erau subordonati direct Domnului, in calitatea lui de sef al administratiei, si raspundeau numai in fata acestuia. In consecinta, activitatea ministrilor se realiza sub indrumarea si supravegherea Domnului.

In acest context, ministrii nu erau considerati raspunzatori din punct de vedere politic fata de Adunarea Obsteasca. Aceasta din urma avea doar puterea de a intocmi sesizari cu privire la activitatea necorespunzatoare a ministrilor, urmand ca Domnul sa decida daca cei acuzati trebuiau sa fie deferiti justitiei sau nu. Concluzia care se desprinde de aici este aceea ca ministrii regulamentari erau considerati raspunzatori pentru gestionarea ministerelor avute in grija exclusiv in fata Domnului. Ministrii in functie nu aveau dreptul sa fie alesi in Adunarea Obsteasca; ei puteau participa totusi la sedintele acesteia, pentru a raspunde la interpelarile deputatilor, dar si pentru a relata Domnului despre ceea ce se petrecea in timpul dezbaterilor.

3. Ministerele:

Fiecare ministru conducea un minister organizat ca un serviciu public central. Acesta din urma avea atributii bine determinate si functiona in mod permanent. Competenta materiala a ministerelor era specializata si se exercita in raport cu intregul teritoriu al tarii. In alcatuirea structurii administrative centrale intrau sase ministere.

a. Ministerul Treburilor Dinauntru sau Ministerul de Interne, condus de marele vornic din launtru (succesorul celor doua mari vornicii, a Tarii de Jos si a Tarii de Sus). Atributiile acestui minister erau foarte numeroase, ele corespunzand activitatii mai multor ministere moderne. Cea mai importanta era coordonarea si supravegherea activitatii administratiei locale, in special a conducatorilor de unitati administrativ teritoriale. Pe langa acestea ministrul de interne se mai ocupa cu supravegherea starii sanitare a populatiei, administrarea carantinelor, controlul masurilor si al greutatilor, gestionarea relatiilor agrare, fixarea preturilor muncilor agricole, imbunatatirea raselor de animale, executarea lucrarilor publice, administrarea drumurilor, podurilor, spitalelor, a caselor de binefacere, a postei, precum si cu intocmirea statisticilor oficiale.

b. Ministerul de Finante sau Visteria, condus de marele vistier. Ministerul corespundea vechii dregatorii a marelui vistier. El era raspunzator de incasarea darilor, organizarea si supravegherea industriei si a comertului. Competentele vistierului erau foarte strict reglementate, fiindu-i interzis in mod expres sa-si depaseasca atributiile.

c. Secretariatul de Stat sau Postelnicia, condus de marele postelnic, reprezenta cancelaria principatului. Ministerul corespundea vechii dregatorii a marelui postelnic. Prin intermediul acestuia, Domnul intretinea corespondenta cu celelalte ministere, cu administratia locala, cu agentii tarii la Poarta, cu agentii straini din Principate etc.

d. Ministerul Dreptatii sau Marea Logofetie, condus de marele logofat al dreptatii (urmasul celor doi logofeti, al Tarii de Sus si al Tarii de Jos). Ministerul gestiona activitatea justitiei, iar in unele cazuri conducatorul sau putea prezida inaltele instante judecatoresti. Supravegherea activitatii instantelor se facea cu ajutorul unor functionari numiti procurori in Muntenia, respectiv revizori in Moldova. Acestia monitorizau activitatea instantelor de judecata pentru a vedea daca acestea dau sentinte in conformitate cu legile existente. In acest sens, procurorii si revizorii inaintau marelui logofat al dreptatii cate doua rapoarte pe an cu privire la starea pricinilor. In functie de aceste rapoarte, marele logofat putea propune Domnului avansarea celor merituosi sau sanctionarea celor care comiteau abateri. Tot in privinta carierei judecatorilor, marele logofat era cel care inainta Domnului propunerile pentru numirile judecatorilor.

e. Ministerul Treburilor Bisericesti sau Marea Logofetie a Credintei, condus de marele logofat al credintei sau al pricinilor bisericesti. Ministerul a functionat in prima faza doar in Tara Romaneasca, unde a preluat vechile atributii bisericesti ale marelui logofat. In Moldova, un echivalent al acestui minister s-a infiintat abia in 1844, purtand denumirea de Vornicia Bisericeasca.

f. Ministerul Ostirii sau Militia Nationala, era condus de marele spatar in Muntenia si de marele hatman in Moldova. Militia Nationala nu era un minister al apararii, intrucat din punctul de vedere al autorilor Regulamentelor Organice, securitatea celor doua Principate era asigurata de cele doua mari puteri vecine, suzerana si protectoare. In aceste conditii, efectivele militare avute in subordine erau relativ reduse, rolul lor fiind mai mult unul politienesc. In competenta acestui minister intra mentinerea ordinii publice, in general, apararea granitelor, pazirea carantinelor, prinderea raufacatorilor etc.

g. In Moldova, a fost infiintat in anul 1849 si un al saptelea minister, rezervat lucrarilor publice. Acesta a fost condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de departament. Scopurile pentru care a fost infiintat ministerul erau construirea de poduri si sosele, pavarea si alinierea strazilor, infiintarea si amenajarea spatiilor publice de agrement, intretinerea si supravegherea cursurilor raurilor, intretinerea gradinilor publice etc.

Fiecare minister se diviza in sectii conduse de cate un sef, corespunzator directorilor din zilele noastre. La randul lor, sectiile erau divizate in birouri (mese) compuse dintr-un functionar superior si mai multi functionari de rand.

In Tara Romaneasca, la nivelul fiecarui minister a fost infiintata functia de director ministerial. Directorul il inlocuia pe ministru, atunci cand acesta din urma nu se afla in minister, si avea diverse sarcini de conducere: supraveghea lucrarile din minister; supraveghea activitatea cancelariei; aducea la cunostinta ministrului disfunctiile constatate; il sesiza pe ministru in legatura cu abaterile disciplinare ale functionarilor.

In cazul in care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli in functionarea activitatii ministerului, directorul raspundea in solidar cu ministrul. Exceptie facea doar cazul in care directorul il instiintase in prealabil pe ministru, dar acesta nu luase masurile cuvenite. Pentru a se putea pastra documentele publice, Regulamentele Organice au prevazut infiintarea unor depozite speciale la nivelul celor doua capitale. In acest fel au luat nastere Arhivele Statului, un serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica si pastra documentele oficiale, oferind astfel un instrument eficient pentru controlul activitatii administratiei publice. Institutia urma sa preia pe baza de opis, de la toate organele statului, documentele care erau considerate "savarsite". Clasificarea interna a documentelor trebuia sa fie facuta pe institutii si pe ani. La momentul organizarii Arhivelor Statului, guvernatorul rus Pavel Kisseleff a dispus preluarea de catre institutie a fondurilor documentare care apartineau organelor publice existente in acel moment, a fondurilor manastirilor si chiar a fondurilor care se aflau in posesia persoanelor private.

4. Sfatul Administrativ Ordinar si Sfatul Administrativ Extraordinar:

Sfatul Administrativ Ordinar reprezenta un mini-guvern alcatuit din ministrii care administrau sectoarele cele mai importante ale tarii: marele vornic (ministrul de interne), marele vistiernic (ministrul de finante) si marele postelnic (secretarul de stat). Sfatul Administrativ venea sa ia locul vechii institutii a Sfatului domnesc. El asigura solutionarea rapida a problemelor urgente de factura interna, pregatea lucrarile Adunarilor Obstesti si elabora proiectele de legi ce urmau a fi discutate in cele doua Adunari. Conducerea Sfatului revenea Domnului sau marelui vornic, iar hotararile sale nu erau puse in aplicare decat dupa aprobarea prealabila a Domnului.

Sfatul Administrativ Extraordinar reprezenta formula de reunire a tuturor celor sase ministri pentru a lua masuri administrative in problemele cele mai importante. Convocarea Sfatului Extraordinar se facea doar de catre Domn, atunci cand acesta considera de cuviinta. Tot Domnul era cel care asigura presedintia institutiei. Pentru a nu i se bloca activitatea in absenta Domnului, a fost infiintata functia de Presedinte al Marelui Sfat, urmand ca acesta sa conduca lucrarile atunci cand Domnul absenta. In Tara Romaneasca, presedintele urma sa fie ales de catre Domn din randul boierilor varstnici, cu rang inalt si experienta administrativa; in Moldova, presedintia ii apartinea de drept ministrului de interne (marele vornic).

Activitatea celor doua tipuri de sfaturi nu a fost foarte clar reglementata de textele Regulamentelor Organice, astfel incat nu a existat o delimitare stricta a atributiilor pe care le-au avut. Analizand practica lor administrativa, se poate observa totusi ca directiile principale pe care si-au canalizat activitatea au fost: deliberarea, in calitate de organ consultativ, asupra diverselor probleme ridicate, fara a lua insa vreo decizie; elaborarea proiectelor de legi, a amendamentelor si decretelor domnesti; si punerea in aplicare a legilor sanctionate de Domn. In Moldova, Sfatul Extraordinar a capatat in timp o pozitie superioara in raport cu cel Ordinar. La sedintele sale veneau adesea directorii ministeriali, in locul ministrilor, ceea ce a facut ca deciziile adoptate sa castige un plus de competenta si precizie tehnica. Deciziile sale au capatat astfel o greutate mai mare, in raport cu cele ale Sfatului Ordinar, ceea ce a condus la transformarea lui in adevaratul executiv al tarii. Dupa anul 1849 (Conventia de la Balta Liman), Sfatul Extraordinar a capatat noi trasaturi care l-au apropiat de cele ale unui executiv modern. Intre acestea cea mai importanta a fost aceea ca instructiunile pe care le elabora Sfatul pentru aplicare legilor adoptate nu mai aveau nevoie de aprobarea Domnului, pentru a putea fi trimise in teritoriu spre a fi aplicate.

4. Administratia locala:

4. 1. Judetele si tinuturile:

Diviziunile administrativ teritoriale si-au pastrat denumirile pe care le-au avut in trecut: judete cazul Tarii Romanesti, respectiv tinuturi, in cel al Moldovei. Din motive care au tinut de eficientizarea activitatii administrative, numarul acestora a fost diminuat in ambele Principate. In Moldova au fost desfiintate tinuturile Harlau, Carligatura si Herta, ramanand in total 13 tinuturi. In Tara Romaneasca a fost desfiintat judetul Sacuieni (Saac), ramanand in prima faza 17 judete.

Ulterior, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848), numarul unitatilor administrativ teritoriale a ajuns si aici la cifra de 13. Conducatorii administratiilor de judet si de tinut purtau denumirea de ispravnici (ulterior ocarmuitori) in Tara Romaneasca, respectiv ispravnici administratori in Moldova. Acestia erau alesi de catre Domn pe o perioada de 3 ani, dintr-un numar de doi candidati propusi pentru fiecare judet/tinut de Sfatul Administrativ.

La dispozitia fiecarui dregator de acest tip se afla o cancelarie alcatuita din patru persoane. Spre deosebire de perioada anterioara, ispravnicii si ocarmuitorii aveau exclusiv atributii administrative, ceea ce a insemnat aplicarea unei reale separari intre administrativ si legislativ la nivel local. Ispravnicii depindeau de ministrul de interne, insa primeau dispozitii din partea tuturor ministrilor in conformitate cu specificul fiecaruia. Intre atributiile ispravnicilor aflate in relatie cu sarcinile Departamentului de Interne figurau: supravegherea granitelor cu statele invecinate, sarcina care revenea mai ales celor aflati in judetele sau tinuturile de margine; garantarea drepturilor tuturor locuitorilor din circumscriptia administrativa aflata in responsabilitate; indrumarea alegerilor pentru alegerea organelor de conducere oraseneasca si a conducatorilor de subunitati administrativ-teritoriale (plase sau ocoale); asigurarea conditiilor de incartiruire a militiei pamantesti; adoptarea de masuri pentru asigurarea linistii si a ordinii publice, prevenirea intrunirilor neoficiale, prevenirea si combaterea comploturilor; adoptarea de masuri pentru prevenirea si stingerea incendiilor; asigurarea pazei inchisorilor; adoptarea masurilor necesare pentru limitarea extinderii epidemiilor si a epizootiilor; administrarea spitalelor existente; supravegherea aprovizionarii cu produse agro-alimentare si controlul asupra unitatilor de masura; supravegherea efectuarii la timp a lucrarilor agricole de catre sateni.

Fata de Departamentul de Finante, sarcinile ispravnicilor erau mai putin numeroase, acestea vizand: supravegherea incasarii la timp a birului; asigurarea conditiilor pentru buna desfasurare a activitatilor comerciale; stimularea productiei mestesugaresti; adoptarea de masuri pentru combaterea contrabandei.

In raport cu portofoliul de atributii care revenea Secretariatului de Stat, conducatorilor de judet sau de tinut le reveneau sarcini precum: supravegherea modului in care erau respectate normele privitoare la eliberarea pasapoartelor; supravegherea modului in care erau respectate normele privitoare la intrarea cartilor in tara; intretinerea de relatii amiabile cu strainii aflati in tara.

2. Plasele si ocoalele:

Judetele Tarii Romanesti au ramas divizate in continuare in plase, in vreme ce tinuturile moldovenesti si-au pastrat divizarea teritoriala in ocoale. Conducatorii plaselor din Tara Romaneasca se numeau zapcii (sub-carmuitori), in vreme ce omologii moldoveni, aflati in fruntea ocoalelor, se numeau privighetori de ocoale.

In Tara Romaneasca, modul de desemnare a acestora era asemanator celui in care erau stabiliti conducatorii judetelor. Ispravnicii impreuna cu boierii proprietari din judet si cu vorniceii satelor propuneau, pentru fiecare plasa, cate doi candidati provenind din randurile boierilor de rang II (neamuri) si III (mazili) din judet. Propunerile erau adresate Sfatului Administrativ, care le inainta Domnului, acesta din urma avand rolul decisiv in desemnarea candidatului castigator.

In Moldova, privighetorii de ocoale erau alesi de ispravnici si de vorniceii satelor din tinut, dintre mazili sau neamuri, urmand ca cel ales sa fie confirmat in functie de catre Domn.

Zapciii si privighetorii de ocoale erau numiti pe o perioada de 3 ani, fiind retribuiti cu leafa lunara, asemenea ispravnicilor. Rolul acestei categorii de dregatori era unul major in structura administratiei celor doua Principate, intrucat asigurau contactul direct dintre institutiile statului si locuitorii satelor, constituind factorul de baza in aplicarea dispozitiilor primite din partea carmuirii si de supraveghere a aplicarii lor. Atributiile care le reveneau reflecta, de altfel, aceasta importanta deosebita a zapciilor si a priveghetorilor de ocoale: intretinerea unei evidente cu toate ordinele primite; aducerea la cunostinta populatiei a tuturor publicatiilor si a poruncilor venite din parte administratiei centrale sau a celei judetene; impunerea birului, incasarea si transmiterea acestuia catre resedinta de judet sau tinut; aplicarea intocmai a poruncilor primite cu privire la modul de executare a lucrarilor agricole; raportarea fata de ispravnici a tuturor evenimentelor importante petrecute in plasa sau ocolul sau: talharii, epidemii, inundatii etc.; supravegherea starii de functionare a cailor de acces (drumuri si poduri).

3. Orasele si targurile:

Organizarea oraselor in epoca regulamentara a fost facuta in mod diferit, in functie de regimul juridic pe care il aveau terenurile ocupate de comunitatile de targoveti. In vreme ce orasele aflate pe proprietate privata au ramas sa fie administrate de proprietarii mosiilor, orasele libere au primit recunoasterea personalitatii lor juridice. Cele doua capitale ale Principatelor au beneficiat insa de o organizare diferita de aceea a majoritatii oraselor libere.

Pentru marea majoritate a oraselor si a targurilor, Regulamentele Organice prevedeau ca ele se pot autoadministra prin intermediul unui Sfat orasenesc, care venea sa ia locul vechilor institutii medievale (judetul/soltuzul si sfatul pargarilor). Sfatul era format din patru membri in Muntenia, respectiv trei membri in Moldova (aici Sfatul purta denumirea de Magistrat). Componenta Sfatului era aleasa de catre toti orasenii, membrii sai fiind recrutati din randul targovetilor care indeplineau o conditiei de cens.

Veniturile oraselor si targurilor erau stranse intr-o "cutie a orasului". Alimentarea acesteia se facea in principal prin adaugarea unei mici sume la impozitele platite de oraseni, suma care se percepea odata impozitele.

Administratia financiara a orasului se afla insa sub controlul ispravnicului. Acesta trebuia sa vegheze ca banii orasenilor sa nu fie deturnati de catre conducerea oraseneasca. Orasul Bucuresti a fost imparti in mai multe sectoare, individualizate prin culori. Locuitorii fiecarui sector alegeau pentru o perioada de trei ani pe deputatii fiecarei culori. Deputati puteau fi alesi insa numai orasenii care aveau in proprietate o casa sau o mosie de minim 50 000 lei. La randul lor, deputatii alegeau anual cinci membri neretribuiti ai sfatului orasenesc si o comisie de 10 membri insarcinata cu alcatuirea bugetului.

Presedintele sfatului provenea din randul membrilor, insa era numit de catre Domn, la propunerea ministrului de interne (marele vornic). La Iasi, Sfatul orasenesc era alcatuit din patru membri alesi de catre starostii corporatiilor profesionale. Conditiile pentru fi alesi erau varsta minima de 30 de ani si detinerea in proprietate a unui imobil sau a unui capital de minim de 25 000 lei. Celor patru membri li se adauga un al cincilea, ales de catre Adunarea Obsteasca a Moldovei. Acesta trebuia sa fie un membru al Adunarii Obstesti si urma sa detina functia de presedinte al Sfatului orasenesc (Magistrat).

Sfatul fiecarei capitale se aduna de cel putin doua ori pe saptamana in casa orasului si se ocupa exclusiv de chestiuni economice si edilitare. La dezbateri asista cate un comisar al Guvernului care raporta apoi ministrului de interne orice neregula sesizata. Hotararile sfatului orasenesc erau puse in aplicare numai dupa ce primeau aprobarea marelui vornic. Bugetul de venituri si cheltuieli era supus anual aprobarii si controlului ministrului de interne. Casierul sfatului orasenesc era ales de catre sfat si retribuit cu salarii. Casierul nu putea face insa nici o plata fara autorizarea scrisa si semnata de catre toti membrii sfatului. Anual, finantele orasului erau verificate de catre controlorul finantelor statului.

4. 4. Satele:

La nivelul satelor, Regulamentele Organice au prelungit existenta mai vechilor institutii ale parcalabului de sat, in Tara Romaneasca, si vornicelului, in Moldova, adaugand in plus prezenta unei institutii colective: judetul satesc. Parcalabii si vorniceii erau alesi din randul membrilor obstii satesti, in prezenta zapciului sau a priveghetorului de ocol si cu consimtamantul proprietarului mosiei. Acesti dregatori se bucurau de scutire de la plata birului, precum si fata de toate celelalte obligatii care grevau asupra persoanei sau asupra averii, sarcinile lor fiind preluate de catre consateni.

Atributiile parcalabilor si vorniceilor se legau in special de repartizarea si incasarea capitatiei (impozitul pe cap de familie) in interiorul satului, precum si de asigurarea politiei interne, impreuna cu membrii judetului satesc. O alta serie de prerogative era legata de sfera relatiilor agrare: supravegheau indeplinirea clacii pe pamantul proprietarului; ii scoteau pe tarani la lucru pentru efectuarea la timp a lucrarilor agricole; raportau cantitatile de produse pe care le obtineau satenii.

Judetul satesc a fost instituit in principal pentru judecarea locuitorilor satelor si "impacarea" acestora in cazurile marunte, insa avea si unele atributii administrative. Organul era alcatuit din trei batrani "pacinici", alesi de catre locuitori, cate unul din randul fiecarei categorii de tarani existenti (fruntasi, mijlocasi si codasi), carora li se adauga unul dintre preotii satului. Judetul era confirmat de catre judecatoria de tinut sau judet si avea competente in urmatoarele domenii: judeca neintelegerile marunte in limita unui plafon de 15 lei amenda sau despagubire; confirma diversele acte intocmite intre sateni: acte de zestre, acte de imprumut etc.; primea si arhiva ordinele venite de la ispravnicii; completa condicile Departamentului de Interne referitoare la invoielile pentru munca si transporturi incheiate de sateni, dupa ce acestia fusesera verificati sa nu aiba si alte angajamente similare fata de alti proprietari.

In anul 1851, Domnul muntean Barbu Stirbei a reorganizat institutia judetului satesc, sub denumirea de Sfat satesc. In componenta lui intrau parcalabul, ca reprezentant al proprietarului, si mai multi deputati ai satenilor (doi in satele cu mai putin de 100 locuitori, patru in satele cu peste 100 de locuitori). Deputatii erau alesi pentru un an din randul platitorilor de capitatie. Sfatul se afla sub controlul administratiei centrale, dar aceasta nu intervenea pentru validarea sau invalidarea alegerilor, asa cum proceda in cazul oraselor.

In fiecare sat a fost infiintata o cutie obsteasca a satului, alimentata din amenzile pronuntate de judetul satului, dar mai ales dintr-un adaos la capitatie care se percepea odata cu aceasta. Gestiunea banilor revenea unuia dintre membrii judetului satesc, proprietarului mosiei pe care se afla satul sau preotului satului. Sumele adunate serveau in special pentru acoperirea diferentelor intervenite intre capitatia repartizata satului si cea efectiv incasata. Aceste diferente erau cauzate de moartea satenilor sau de mutarea acestora dintr-un sat in altul; ele nu puteau fi anulate imediat de agentii fiscali, intrucat recensamintele fiscale se efectuau odata la sapte ani. Alte destinatii date banilor din cutia satului erau simbria parcalabului/vornicelului, plata dorobantilor, precum si finantarea unor lucrari menite sa satisfaca diverse interese ale comunitatii: intretinerea drumurilor, saparea si intretinerea fantanilor sau puturilor, construirea sau repararea bisericilor, construirea si intretinerea podurilor etc. Din nefericire, excedentele din cutia satului nu se indreptau decat rareori catre satisfacerea intereselor satenilor, ele fiind deturnate catre alte destinatii chiar de catre administratia centrala.

Privind in ansamblu legislatia regulamentara referitoare la organizarea satelor, se poate observa ca legiuitorul nu a manifestat nici un interes pentru asezarea vietii administrative satesti pe principiul descentralizarii. Organele de conducere de la nivelul satelor au ramas in continuare lipsite de atributii deliberative indreptate spre interesul comunitatii, singurul lor scop fiind acela de a executa actele normative venite din partea administratiei centrale.

5. Revolutia din anul 1848 si consecintele sale asupra administratiei publice regulamentare:

5. 1. Programul de reforma:

Revolutia din Principate a fost parte a marii revolutii care a cuprins continentul european in anul 1848, actiunile sale politice desfasurandu-se in mod sincron si simfon cu celelalte miscari nationale. Animati de ideile revolutiei franceze din 1789, pasoptistii romani si-au insusit acelasi program ideologic pe care l-au urmarit toti revolutionarii europeni: transformarea fundamentala a societatii prin introducerea principiilor moderne ale constitutionalismului si ale statului de drept. In cele doua tari romane, nevoia de reforma era cu atat mai acuta, cu cat componentele de ordin politic si social ale programului au fost insotite si de o componenta de ordin national.

Fiind rezultatul unui compromis politic ruso-turc, Regulamentele Organice trebuiau imbunatatite sau chiar inlaturate nu numai pentru ca au conservat multe din realitatile anacronice ale epocii fanariote, ci si pentru ca au permis Rusiei amestecul sistematic in administratia romaneasca, incalcand astfel autonomia interna a Principatelor. Pe fondul acestui amplu program national de reforma, administratia publica s-a constituit intr-unul dintre principalele capitole avute in vedere, preocuparile revolutionarilor romani vizand atat restructurarea administratiei centrale, cat si organizarea pe principii moderne a administratiei locale.

La nivelul principiilor de organizare a administratiei publice, pasoptistii romani au vehiculat idei precum: responsabilizarea corpului de functionari ai statului si a ministrilor, in particular; atribuirea functiilor publice doar dupa merit si eliminarea criteriilor de avere sau de statut social; desfiintarea rangurilor boieresti care nu isi gaseau corespondent in slujbe efective; introducerea unei stabilitati reale in functii pentru functionarii publici, prin conditionarea demiterii acestora de existenta unei culpe dovedite in justitie; limitarea veniturilor functionarilor la cele procurate de salarii si eliminarea veniturilor paralele.

La nivelul administratiei centrale, foarte relevant pentru modul in care preconizau revolutionarii sa organizeze sistemul guvernare, a fost proiectul de constitutie intocmit de Mihail Kogalniceanu. Acesta pleca de la obiectivul introducerii unei separatii foarte riguroase a puterilor in stat, urmarind astfel limitarea mecanismelor functionale care le permisesera domnilor regulamentari sa controleze autoritar functionarea institutiilor statului. In consecinta, institutia domniei pe care o propunea Kogalniceanu trebuia sa ramana cantonata exclusiv in sfera puterii executive. Atributiile legislative ale Domnului erau restranse in mod considerabil: Domnul pastra atributul de sanctionare a legilor votate de parlament - atribut limitat insa la un drept de veto suspensiv -, precum si atributul de promulgare a legilor. In calitatea sa de sef al executivului, Domnul era inviolabil si iresponsabil.

Ministrii erau numiti si revocati de catre Domn; ei contrasemnau toate actele domnesti, urmand a fi considerati responsabili din punct de vedere politic in fata Parlamentului. Domnul nu avea insa dreptul sa dizolve Parlamentul, ceea ce inseamna ca textul constitutional introducea o reala responsabilitate politica pentru ministri, intrucat un ministru numit de Domn putea fi demis de catre Parlament, fara ca Domnul sa se poata opune.

Scoaterea Domnului din actul de guvernare urmarea sa aduca in final la aparitia unui executiv modern. Acesta din urma a primit si consacrarea institutionala sub forma unui Sfat al ministrilor sau Guvern, condus de ministrul de interne.

Misiunea Sfatului ministrilor urma sa fie una dubla:

a) guvernarea tarii (intocmea proiecte de legi pe care le supunea atentiei Parlamentului;

b) administrarea tarii (intocmea regulamente pentru aplicarea legilor si controla activitatea intregului sistem administrativ).

Pentru a evita orice confuzie cu privire la atributiile Guvernului, proiectul de constitutie mai prevedea in mod explicit interdictia adresata acestuia de a-si insusi atributii judecatoresti.

La nivelul administratiei locale, programele pasoptistilor a propus doua tipuri de revendicari, care, judecand dupa continutul lor, pot fi impartite in doua categorii: minimaliste si maximaliste. Drept revendicari minimaliste pot fi considerate cererile cu privire la cresterea gradului de autonomie a sfaturilor orasenesti; introducerea principiului alegerii dregatorilor de judet de catre locuitorii acestora; respectarea prevederii regulamentare potrivit careia locuitorii subdiviziunilor administrativ teritoriale (plasele) au dreptul sa ii aleaga pe dregatorii de la nivelul acestora. Este evident insa ca aceste revendicari nu isi propuneau schimbari radicale; ele fie solicitau respectarea prevederilor Regulamentelor, fie intentionau reformarea administratiei in limitele acestora. La extremitatea opusa s-au aflat revendicarile maximaliste privitoare la organizarea administratiei publice locale pe principiul modern al autonomiei locale. Cererile de acest tip nu se limitau doar la recunoasterea dreptului cetatenilor de a-si alege organele administrative locale, ci mergeau mai departe solicitand recunoasterea din partea statului a unui drept al comunitatilor locale de a-si gestiona propriile probleme.

In acest sens, cele mai elocvente acte programatice au fost Dorintele partidei nationale din Moldova si Proiectul de Constitutie, ambele redactate de catre Mihail Kogalniceanu. In aceste documente se solicita pe de o parte "dritul fiecarui tinut, oras si comuna de a-si controla administratiile prin sfaturi tinutale, municipale si comunale", iar de cealalta ca "tot ceea ce se poate face pe loc sa se faca de catre puterile locale", ceea ce echivala cu punerea in practica a principiului competentei generale a organelor administratiei locale in rezolvarea problemelor de interes local.

2. Efectele revolutiei asupra administratiei publice regulamentare:

Miscarile revolutionare din cele doua Principate au luat sfarsit odata cu dubla interventie militara a Imperiului Otoman si a Imperiului Tarist (1848-1851), astfel incat reformele preconizate de revolutionarii pasoptisti nu au mai ajuns sa fie puse in practica. Mai mult decat atat, dupa infrangerea miscarii revolutionare, cele doua puteri au incheiat la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) o noua intelegere privitoare la organizarea tarilor romane.

Prin intermediul acesteia puterea suzerana si cea protectoare au cazut de acord cu privire la prelungirea termenului de aplicare a Regulamentelor Organice, dar intr-o forma revizuita, astfel incat autonomia lor administrativa a fost redusa si mai mult.

Potrivit Conventiei de la Balta Liman, Imperiul Otoman a numit in Principate, cu acordul Rusiei, doi domni, cu mandat de sapte ani si statut de inalti functionari ai Imperiului Otoman. Persoanele desemnate au fost Barbu Stirbei, in Tara Romaneasca, si Grigore Al. Ghica V, cei doi fiind alesi "dintre cei mai demni candidati si care se bucura de cea mai buna reputatie printre compatriotii lor".

Prin intermediul acelorasi prevederi ale Conventiei de la Balta Liman, Adunarile Obstesti regulamentare au fost desfiintate. Cele doua mari puteri vedeau in ele o forta politica periculoasa, capabila sa limiteze puterea domniei si sa favorizeze liberalizarea vietii politice romanesti. Prin urmare, domnii Conventiei de la Balta Liman au guvernat fara puterea legislativa instituita prin Regulamentele Organice, ceea ce a echivalat cu revenirea la forma de guvernamant absolutista care a precedat introducerea celor doua legi fundamentale. In acest fel se elimina practic orice sansa pentru consolidarea regimului parlamentar.

Singura institutie implicata in actul de guvernare alaturi de Domn a fost Divanul Obstesc, un organ colectiv format din boieri demni de increderea Domnului si din membrii inaltului cler. Rolul acestuia era acela de a dezbate si adopta legile, dar si de a le pune in aplicare.

Conventia de Balta Liman a consemnat insa si un aspect pozitiv privitor la organizarea Principatelor. Luand act de numeroasele sesizari si cereri de reforma privitoare la abuzurile din administratie, cele doua mari puteri au luat hotararea sa infiinteze doua comitete care sa analizeze textele Regulamentelor Organice si sa vina cu propuneri pentru modificarea prevederilor acestora in sensul imbunatatirii sistemul administrativ. Cele doua organisme au fost alcatuite din boieri si s-au aflat, fiecare, sub supravegherea unui comisar turc si a unui comisar rus. Aceasta ultima masura demonstra faptul ca rusii si turcii erau constienti de amploarea pe care o aveau coruptia si abuzurile aparatului administrativ si, de asemenea, ca acestea constituisera principala cauza a miscarilor revolutionare autohtone.

6. Organizarea judecatoreasca:

Regulamentele Organice au impartit instantele de judecata din Principate in doua categorii: ordinare si extraordinare.

In prima categorie intrau instantele civile, in vreme ce in categoria a doua intrau instantele militare si cele ecleziastice, cu reguli proprii de functionare.

Instantele civile se divizau insa si ele in ordinare si speciale. Instantele civile ordinare erau de trei grade:

a) Judecatoria de judet de intaia cercetare (Tara Romaneasca) si Tribunalul de tinut (Moldova);

b) Divanurile judecatoresti (Tara Romaneasca) si Divanurile de apelatie (Moldova);

c) Inaltul Divan (Tara Romaneasca) si Divanul Domnesc (Moldova).

Instantele civile speciale erau

a) Judecatoriile satesti (Tara Romaneasca) si Judetele satesti (Moldova), numite si "de impaciuire";

b) Judecatoriile de comert (Tara Romaneasca) si Tribunalele de comert (Moldova).

Ierarhizarea clara a celor trei grade de jurisdictie a fost dublata de o alta masura legislativa menita sa imbunatateasca semnificativ functionarea justitiei. Este vorba despre introducerea in sistemul juridic autohton a principiului autoritatii lucrului judecat. Principiul s-a aplicat tuturor hotararilor pronuntate de instantele de rangul trei care erau confirmate de catre Domni. Aceasta insemna ca hotararile respective erau considerate definitive si irevocabile, astfel incat ele nu mai puteau fi atacate nici de catre domnii care le confirmasera, nici de catre domnii urmatori.

1. Instantele ordinare:

Instantele de prim grad se compuneau dintr-un presedinte, doi membri si un procuror (in Tara Romaneasca). Acestia judecau in prima instanta toate pricinile civile si comerciale, iar in ultima instanta pe cele inferioare sumei de 150 de lei. In materie penala, judecatoriile si tribunalele de judet/tinut se pronuntau doar in pricinile corectionale, adica in cazurile pentru care legea prevedea pedeapsa cu inchisoarea sub un an. In pricinile "criminalicesti" (omor, talharie, furt etc.), aceste instante aveau competenta sa faca doar cercetari, pentru ca apoi sa trimita rapoartele, invinuitii si probele la instanta superioara. Pentru faptele penale care atrageau pedepse de pana la trei zile de inchisoare in Tara Romaneasca, respectiv pana la cinci zile de inchisoare in Moldova, competenta de judecata revenea ispravnicilor ocarmuitori, respectiv ispravnicilor administratori aflati in fruntea judetelor si tinuturilor. In cele doua capitale, aceeasi competenta revenea unei Judecatorii a politiei in Bucuresti, respectiv unui Tribunal politienesc, in Iasi.

Instantele de rangul doi organizate in Tara Romaneasca au fost doua Divanuri judecatoresti (unul civil si unul penal) aflate la Bucuresti si doua Divanuri judecatoresti (unul civil si unul penal) aflate la Craiova. Fiecare dintre acestea era alcatuit dintr-un presedinte, trei pana la sase membri si un procuror. Competentele lor teritoriale vizau teritoriul aflat la stanga Oltului, respectiv cel aflat la dreapta Oltului. Competenta lor materiala viza judecarea apelurilor declarate impotriva hotararilor civile, comerciale si penale date de judecatoriile de la nivelul judetelor. Instantele de rangul doi din Moldova au fost doua Divanuri de apelatie organizate la Iasi, unul pentru Tara de Sus, iar celalalt pentru Tara de Jos. Fiecare divan se compunea dintr-un presedinte si patru asesori alesi de Domn. Competenta materiala a celor doua divanuri se referea la judecarea apelurilor declarate impotriva sentintelor civile si comerciale pronuntate de Tribunalele de tinut din propria jurisdictie teritoriala. Pentru cauzele penale, legea moldoveneasca prevedea ca singura instanta competenta sa judece era Tribunalul de pricini criminale. Acesta era compus dintr-un presedinte si doi membri.

Sesizarea tribunalului putea fi facuta de catre persoana lezata sau de catre tribunalele de tinut. Hotararile sale erau puse in aplicare numai dupa verificarea lor de catre Divanul domnesc si intarirea lor de catre Domn.

Instanta de rangul trei in Tara Romaneasca a fost Inaltul Divan, compus dintr-un presedinte (marele ban), sase judecatori si doi supleanti. El era competent sa judece apelurile declarate impotriva deciziilor divanurilor judecatoresti si a tribunalelor de comert. Instanta de rangul trei din Moldova a fost Divanul Domnesc, compus dintr-un presedinte, care era insusi Domnul, si sase membri: trei desemnati de Domn si trei alesi de Adunarea Obsteasca. Competenta materiala a Divanului era judecarea tuturor apelurilor civile si penale declarate impotriva instantelor inferioare.

Domnul avea drept de vot deliberativ numai atunci cand opiniile celor sase membri erau impartite in mod egal. Daca nu conducea personal lucrarile Divanului, Domnul avea dreptul sa faca observatii asupra hotararilor care nu intrunisera totalitatea voturilor. In acest caz, Divanul avea libertatea de a lua in considerare observatiile primite sau de a-si pastra decizia, urmand sa argumenteze pastrarea vechiului punct de vedere. Daca insa Divanul nu isi schimba pozitia, Domnul era obligat sa puna in aplicare hotararea Divanului.

In ciuda textului regulamentar, care prevedea doar trei grade de jurisdictie, in Tara Romaneasca a existat si un al patrulea, care revenea Inaltei Curti de Revizie. Aceasta a patra instanta era competenta sa judece pricinile asupra carora se pronuntase Inaltul Divan numai cu majoritate de voturi, dand solutii contrare deciziilor date de instantele inferioare, iar opinia separata a minoritatii coincidea cu aceea a instantelor inferioare. In aceste cazuri, la cererea partii nemultumite, Domnul era obligat sa restituie pricina Inaltului divan. Acesta din urma o rejudeca sub presedintia logofatului dreptatii impreuna cu presedintii tuturor tribunalelor si curtilor din Bucuresti. Decizia data in aceasta formula era definitiva, iar Domnul era obligat sa o execute.

6. 2. Instantele speciale:

Judetul sau Tribunalul satesc. Asa cum am aratat mai sus, acesta era alcatuit din preotul satului si trei reprezentanti ai taranilor, alesi anual. Competenta sa era aceea de a judeca pricinile marunte dintre sateni pana la valoarea de 15 lei. Reclamantul nu se putea adresa instantei superioare decat dupa ce facea dovada ca impaciuirea nu a reusit.

Instantele comerciale. Pentru comercianti, Regulamentele Organice au organizat instante speciale, care aveau o componenta mixta. Ele erau alcatuite din magistrati numiti de Domn si din comercianti alesi din sanul comunitatii acestora si confirmati apoi de catre Domn pentru o perioada pe doi ani. In Tara Romaneasca, la Bucuresti si Craiova, a functionat cate o Judecatorie de comert, care judeca apelurile comerciale declarate impotriva hotararilor date de judecatoriile de judet. In anul 1848, o lege speciala a inlocuit cele doua judecatorii o singura instanta de apel comerciala, numita Curtea Comerciala Apelativa, aflata in Bucuresti. Aceasta era formata din trei membri: un presedinte si un supleant, numiti de Domn, si trei negustori alesi dintre ei. Aceeasi lege a prevazut si infiintarea unui numar de trei Tribunale de Comert, la Bucuresti, Craiova si Braila, ale caror hotarari se judecau in apel in fata Curtii comerciale apelative. Aceste tribunale erau alcatuite din cate doi judecatori numiti de Domn si trei comercianti alesi dintre ei. In celelalte judete, pricinile comerciale ramanea in competenta judecatoriilor civile. In Moldova, a functionat un Tribunal Comercial la Galati, compus din trei membri: un presedinte boier si doi comercianti de vaza. La Focsani si Botosani s-a apelat la o alta solutie; aici au fost stabiliti cate doi negustori pe care presedintele tribunalului local urma sa-i cheme pentru a judeca pricinile comerciale care erau supuse atentiei curtii sale. Hotararile date de aceste tribunale se judecau in apel in fata Divanurilor de apelatiune si apoi in fata Divanului domnesc.

6. 3. Statutul magistratilor:

Judecatorii de la toate instantele din principate erau numiti de catre Domni si judecau in numele acestuia. Exceptie faceau doar comerciantii-judecatori de la instantele comerciale, care erau alesi de catre ceilalti comercianti din propriile randuri. Recrutarea judecatorilor lor se facea din randurile persoanelor care cunosteau legislatia scrisa. Numirea judecatorilor se facea pe un termen fix pe trei ani. Termenul putea fi insa prelungit din trei in trei ani, daca judecatorii se dovedeau a fi merituosi. Potrivit Regulamentelor Organice, dupa noua ani in Moldova, respectiv zece ani in Tara Romaneasca, judecatorii ramasi in functii puteau deveni inamovibili, daca Adunarea Obsteasca considera ca aplicarea principiului inamovibilitatii este oportuna. In practica insa, acest principiu nu a fost aplicat. Judecatorii erau retribuiti cu salariu de catre stat, fiindu-le interzis sa primeasca orice forma de beneficiu material din partea justitiabililor.

7. Institutii de drept:

In materia dreptului civil, Regulamentele Organice au stipulat faptul ca toate pricinile urmau a fi judecate dupa Codul Callimachi in Moldova, respectiv dupa Legiuirea Caragea in Muntenia.

Elemente de noutate au aparut in schimb in domeniul dreptului comercial, un domeniu aflat in plina evolutie, data fiind dezvoltarea accelerata a economiei de piata. Simtind nevoia unor norme mai avansate in acest domeniu, in ambele principate (in 1840 in Tara Romaneasca, respectiv in 1841 in Moldova) a fost introdus un cod comercial, numit Condica de Comerciu. Aceasta avea drept model Codul comercial francez din anul 1808. Condica cuprindea trei carti si o anexa. In cartea I se gaseau dispozitii generale referitoare la comercianti, registrele de comert, societatile comerciale, bursele de comert, comisionari, carausi, vanzari-cumparari, polite, cambii etc. Cartea a II-a reglementa problemele pe care le ridica falimentul, in vreme ce cartea a III-a se referea la navigatie, vase maritime si comert maritim. Anexa cuprindea reglementari cu privire la organizarea instantelor comerciale si la procedura de judecata a acestora.

In materia dreptului penal poate fi semnalat drept element de noutate adoptarea in ambele Principate (in 1826 in Moldova, respectiv in 1851 in Tara Romaneasca) a unui cod penal numit Condica Criminaliceasca. Avand unele diferente intre ele, cele doua lucrari s-au inspirat din Codul penal si Codul de instructie criminala din Franta. Potrivit conceptiei juridice franceze, toate infractiunile erau considerate criminale. Faptele criminale au fost impartite in doua mari categorii: faptele care tulburau linistea si siguranta obsteasca (asa cum erau razvratirea, nesupunerea fata de dregatorii sau judecatorii statului) si faptele care aduceau vatamari persoanelor particulare (tulburarea stapanirii mosiei si casei, incendierea, furtul, uciderea, ranirea, violul etc.)

Sistemul pedepselor prevedea numeroase pedepse tributare inca conceptiei penale medievale si mentinea aplicarea discriminatorie a acestora, in functie de clasa sociala careia ii apartine cel gasit vinovat. Pentru unele infractiuni au fost introduse insa termene de prescriptie (de exemplu, 30 de ani pentru furt, 3 luni pentru adulter).

Cele mai importante progrese care au fost facute in aceasta perioada vizeaza insa materia dreptului procesual.

La nivelul principiilor, se remarca urmatoarele aspecte: a fost pusa in practica separarea atributiilor judecatoresti de cele administrative; s-a produs o specializare a competentelor instantelor in functie de materiile civila, penala si comerciala; a fost pusa la punct procedura scrisa si activitatea avocaturii; au fost reglementate caile de atac; s-a produs o delimitare clara a competentei instantelor laice de aceea a instantelor ecleziastice; a fost introdus principiul autoritatii lucrului judecat in cazul identitatii de persoane, obiect si cauza.

Progrese au fost inregistrate si la nivelul celor doua ramuri ale dreptului procesual. Astfel in materia dreptului procesual civil a fost introdusa probatiunea moderna, care recunoaste ca mijloace de proba inscrisurile (actele de zestre, contractele comerciale, actele de stare civila etc.). In materia dreptului procesual penal, se remarca aparitia institutiei procurorului, cu rol de supraveghere a actiunii penale; precum si garantarea inviolabilitatii persoanei, prin introducerea mandatului de arestare si cercetarea celui arestat in termen de 24 de ore de la arestare.

Bibliografie

*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1984, p. 167-357.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003, p. 115-128.

Berindei, Dan, Dezvoltarea urbanistica si edilitara a orasului Bucuresti in perioada regulamentara si in anii Unirii (1831-1862), in Studii. Revista de istorie, an XII, 1959, nr. 5, p. 133-156.

Boicu, Leonid, Caile de comunicatie terestre in Moldova intre 1834-1848, partea I, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom IV, 1967, p. 81-116. Idem, Caile de comunicatie terestre in Moldova intre 1834-1848, partea a II-a, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom V, 1968, p. 121-143. Idem, Infiintarea primului Departament al Lucrarilor publice in Romania, in Cercetari istorice, III, 1972, p. 123-131. Idem, Lucrarile de imbunatatire a cailor comunicatie in Moldova in vremea administratiei ruse din anii 1828-1834, in Studii si cercetari stiintifice, Iasi, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 1, p. 105-114.

Bulat, T. G., Reorganizarea administrativa din 1844 a Tarii Romanesti, in Revista de istorie, an XXVII, 1974, nr. 10, p. 1501-1510.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 160-175.

Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

Corfus, Ilie, Incercari de sistematizare a satelor din Tara Romaneasca sub Regulamentul Organic, in Revista arhivelor, an X, 1967, nr. 2.

Draganu, Tudor, Inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar in Romania pana la 1916, Cluj-Napoca, 1991.

Filitti, I. C., Domniile romane sub Regulamentul Organic 1834-1848, Librariile Socec & Co, Bucuresti, 1915. Idem, Principatele Romane de la 1828 la 1834. Ocupatia ruseasca si Regulamentul Organic, Institutul de arte grafice "Bucovina", I. E. Torutoiu, Bucuresti, 1934. Idem, Proprietatea solului in Principatele Romane pana 1864, in Idem, Opere alese, cuvant inainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic si note de Georgeta Penelea, Bucuresti, 1985. Idem, Vechiul drept penal roman. Intregiri privitoare la vechea organizare judecatoreasca, Bucuresti, 1937, 74 p. 81.

Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p. 101-162.

Galan, M., Dificultatile aplicarii Regulamentului Organic in Moldova, in Cercetari istorice, an VIII-IX, 1932-1933, nr. 1, p. 15-29.

Galan, M., Ocupatia ruseasca in Moldova din anii 1828-1834, in Cercetari istorice, tom X-XII, 1934-1936, nr. 2, p. 109-111.

Gavrila, Consideratii istorice pe marginea datelor statistice oferite de arhondologiile din Tara Romaneasca (1837-1858), in Revista istorica, tom 6, 1995, nr. 7-8.

Gonciaru, C., Judetele satesti din Moldova si arhivele lor pana la aplicarea legii comunale (1832-1864), in Revista arhivelor, an VIII, 1965, nr. 1.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006. Idem, Istoria administratiei publice locale in statul modern roman, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.

Hitchins, Keith, Romanii. 1774-1866, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

Iorga, N., Viata si domnia lui Barbu Dimitrie Stirbei, Domn al Tarii Romanesti (1849-1856), Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1905.

Macovei, Adrian, Organizarea administrativ-teritoriala a Moldovei intre anii 1832 si 1862, partea I, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XIX, 1982, p. 353-374; Idem, Organizarea administrativ-teritoriala a Moldovei intre anii 1832 si 1862, partea a II-a, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XX, 1983, p. 153-173; Idem, Organizarea administrativ-teritoriala a Moldovei intre anii 1832 si 1862, partea a III-a, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XXI, 1984, p. 203-216.

Negruti-Munteanu, E., Sfatul Administrativ al Moldovei intre anii 1832 si 1862, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie "A. D. Xenopol", Iasi, tom VIII, 1971, p. 159-199.

Iordache, Anastasie, Principatele Romane in epoca moderna, vol. I, Domniile pamantene si ocupatia ruseasca (1821-1831), Editura Albatros, Bucuresti, 1996. Idem, Principatele Romane in epoca moderna, vol. II, Administratia regulamentara si tranzitia la statul de drept (1831-1859), Editura Albatros, Bucuresti, 1998.

Moisil, C-tin., Arhivele statului si Regulamentul Organic, in Revista arhivelor, an 1928-1929, nr. 5, p. 269-289.

Negulescu, Paul; Alexianu, Gheorghe, Colectia vechilor legiuiri administrative, vol. I., Regulamentele Organice ale Valahiei si Moldovei, Intreprinderile Eminescu S.A., Bucuresti, 1944.

Otetea, Andrei, Geneza Regulamentului Organic, in Studii si articole de istorie, 1957, nr. 2, p. 387-402.

Penelea Georgeta, Contracte in comertul extern al Tarii Romanesti (1829-1858), in Studii. Revista de istorie, XXV, 1972, nr. 4, p. 767-781.

Platon, Gheorghe, Comisiile de revizuire din Moldova si activitatea lor in anii 1830 si 1831, in Studii si materiale de istorie moderna, an I, 1957, p. 25-45.

Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova in secolul al XIX-lea. Context european, evolutie sociala si politica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1995.

Regleanu, M., Introducerea sistemului de registratura in institutiile din Tara Romaneasca, in Revista arhivelor, an XI, 1968, nr. 1, p. 53-69.

Sachelarie, O., Autoritatea hotararilor judecatoresti in vechiul drept romanesc, in Studii si materiale de istorie medie, VII, 1974, p. 217-222.

Scafes, C. I.; Zodian, Vl., Grigore al IV-lea Ghica, Editura Militara, Bucuresti, 1986.

Stan, Apostol, Arendasia in Tara Romaneasca in epoca regulamentara, in Studii. Revista de istorie, an XX, 1967, nr. 6, p. 1117-1197. Idem, Independenta Romaniei. Detasarea de piata otomana si ratasarea de Europa. 1774-1875, Editura Albatros, 1998. Idem, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Romane. 1774-1856, Editura Saeculum, Bucuresti, 1999.

Ungureanu, Gh., Cancelaria institutiilor din Moldova in anii 1800-1828, in Revista arhivelor, 1967, nr. 2, p. 113-118.