Ascultarea invinuitului sau incupatului

ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCUPATULUI

1. Particularitati ale psihologiei  invinuitului sau inculpatului

Urmarirea penala presupune un contact direct, nemijlocit, intre doua parti, determinat de aparitia unui raport juridic procesual penal, specific, ca urmare a savarsirii unei infractiuni. Principalii subiecti ai acestui raport juridic procesual penal sunt statul, reprezentat de organele competente sa solutioneze cauza penala, si infractorul, care va fi tras la raspundere penala pentru faptele savarsite.

Fata de obiectul sau, stabilirea existentei sau inexistentei raportului juridic penal substantial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare intre autoritatea legala chemata sa stabileasca adevarul si persoana celui care a incalcat legea, persoana ce incearca, pe diverse cai, sa se apere sau sa evite tragerea la raspundere penala.

Confruntarea, se desfasoara pe teren psihologic. Cu toate ca ne aflam in fata unui raport juridic, prin excelenta de putere, in care subiectul dominant - anchetatorul sau magistratul - detine o pozitie net avantajoasa fata de pozitia inferioara a invinuitului, procurorul sau judecatorul are de intampinat numeroase dificultati, are de clarificat multe imprejurari, o buna parte din ele pe calea unei lupte, a unui duel psihologic.

Este de neconceput sa se realizeze scopul procesului penal fara o cunoastere exacta a omului, in calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazeaza formarea declaratiei si, in general, a pozitiei invinuitului sau inculpatului in fata organului de urmarire penala sau a instantelor de judecata, element nelipsit de importanta pentru conturarea laturii subiective a infractiunii.

1.2. Psihologia invinuitului sau inculpatului dupa  savarsirea infractiunii

Dupa savarsirea actului infractional, se poate instala, la majoritatea infractorilor o stare de tensiune psihica, mai mult sau mai putin vizibila, determinata de teama de a nu fi descoperiti. Procesele psihice caracteristice acestui moment genereaza neliniste, nesiguranta si un comportament nefiresc.[1]

]Dupa savarsirea infractiunii, marcat de tensiune psihica, invinuitul sau inculpatul recurge la actiuni ca:

plecarea precipitata de la locul faptei;

disparitia de la domiciliu;

revenirea la locul faptei pentru a afla mersul anchetei;

crearea unor alibiuri;

ascunderea faptei prin simularea sau comiterea altor infractiuni;

ascunderea sau distrugerea unor mijloace materiale de proba.

1.3. Psihologia invinuitului sau inculpatului in momentul interogatoriului

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezinta cateva caracteristici care trebuie cunoscute, mai ales pentru contracararea incercarilor de inducere in eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciuna, sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta considera ca poate evita tragerea la raspundere penala. Acestor incercari le corespund anumite manifestari determinate de mecanisme psihologice, pe care organul de urmarire penala sau magistratul trebuie sa le sesizeze si sa le interpreteze intr-un mod critic.

Depistarea prezentei starii de emotie care poate dezvalui dezacordul dintre cele afirmate si cele petrecute in realitate, dintre adevar si minciuna, repre­zinta o problema majora a tacticii de ancheta[2].

Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate in fata organelor judiciare sa prezinte o anumita stare de emotie, mai mult sau mai putin intensa, potrivit struc­turii lor psihice si indeosebi posturii procesuale in care se afla: invinuit, inculpat, martor, parte responsabila civilmente, parte vatamata etc.

Tensiunea psihica a invinuitului sau a inculpatului este, de regula, mult mai mare decat a celorlalte persoane. Din practica, se stie insa ca un anumit gen de infractori, de tipul recidivistilor sau al profesionistilor, cu alte cuvinte cei ,,familia­rizati” cu ancheta, prezinta o stare emotionala aparent mai redusa, pentru magistratii neavizati sau fara experienta aceasta fiind greu de depistat.

Este important de stiut ca starilor emotionale, de tensiune psihica, le sunt specifice o serie de manifestari viscerale si somatice, cele mai importante fiind[3]:

Accelerarea si dereglarea ritmului respiratiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale (ragusire), scaderea salivatiei (senzatie de uscare a buzelor si a gurii).

Cresterea presiunii sanguine si accelerarea batailor inimii,  insotite de fenomene vasodilatatorii (congestionare) sau vasoconstrictorii (paloare).

Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin blocarea functiilor motorii (aspectul de 'inlemnit de frica').

Schimbarea mimicii si pantomimicii, pe un fond de agitatie, transpusa frecvent in miscari si gesturi, intr-o conduita care nu mai corespunde comportamentului normal al individului.

Modificarea timpului de reactie sau de latenta, caracterizat prin intarzierea raspunsului la intrebari.

1.3.1. Incercari de simulare (contrafacere) sau disimulare (ascundere)

Incercari de simulare sau disimulare sunt alte probleme de natura psihologica tipice momentului interogatoriului. Dintre modurile de simulare ori disimulare transpuse si sub forma verbala, respectiv minciuna, inculpatii sau invinuitii apeleaza la:

tacerea sau refuzul de a da declaratii;

motivarea faptei prin „moment de ratacire”;

incercarile de sinucidere sau automutilare;

simularea nebuniei;

prezentarea de alibiuri „fabricate” inainte sau in timpul interogatoriului;

recunoasterea unor fapte minore.

1.3.2. Recunoasterea sau marturisirea 

a) Recunoasterea sau marturisirea sincera invinuitului sau inculpatului, fara a opune nici o rezistenta, poate fi determinata de:

sentimente de remuscare;

nevoia de a se elibera de povara faptei comise;

nevoia de a se confesa, de a se explica;

orgoliu;

dorinta de a evita condamnarea unei persoane nevinovate.

b) Recunoasterea poate fi si nesincera

invinuitul poate retracta primele declaratii, dupa atenuarea sentimentului de vinovatie, motivand ca le-a dat sub impulsul emotiei;

datorita instinctului de conservare, poate sa faca marturii false;

recunoasterea unei infractiuni mai usoare pentru a scapa de o alta mai grava;

recunoasterea este fortata, datorita constrangerii executate de adevaratul faptuitor sau chiar de catre organul judiciar;

recunoasterea poate fi partial sincera, deoarece omite unele imprejurari sau adauga circumstante false pentru a-si ameliora situatia;

din motive de razbunare fata de organul judiciar, recunoaste fapta de care a luat cu­nostinta de la adevaratul autor.

Recunoasterea trebuie sa fie coroborata cu alte mijloace ma­teriale de proba si se verifica temeinic daca la data comiterii infractorul nu era in imposibili­tatea comiterii faptei: plecat in strainatate, internat in spital, arestat preventiv sau aflat in executarea pedepsei - desi nici aceste situatii nu trebuie considerate tabu.

Cea mai tipica atitudine a invinuitului sau inculpatului este de a nu recunoaste invinuirea ce i se aduce pentru a se sustrage de la raspundere.

Tactica anchetei trebuie stabilita in raport cu personalitatea infractorului (tip tenace, abil, perfid, inteligent) sau in functie de trasaturile temperamentale ale acestuia (tip emotio­nal sau neemotional), fiind necesara stabilirea motivelor care il determina sa nu recunoasca sau sa faca marturisiri eronate.[4]

2. Reguli tactice aplicate in ascultarea invinuitului

2.1. Pregatirea ascultarii

Pentru ca interogarea invinuitului sau inculpatului sa-si atinga scopul propus, se impune, in primul rand, organizarea riguroasa a pregatirii ascultarii, pe mai multe etape[5]:

a) Studierea dosarului cauzei

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoasterea datelor referitoare la modul si imprejurarile in care s-a savarsit fapta, la probele existente in acel moment la dosar, la declaratiile victimei si ale martorilor oculari, la procesul-verbal de cercetare a locului faptei, urmele des­coperite si ridicate etc.

b)Cunoasterea personalitatii invinuitului sau inculpatului

Aceasta cerinta tactica are o incidenta directa, imediata asupra stabilirii tactice de ascultare, servind la conturarea ulterioara a laturii subiective a infractiunii. Dintre principalele elemente de natura sa conduca la definirea personalitatii unui individ mentionam:

trasaturile psihice ale personalitatii: caracter, temperament, ap­titudini;

mediul familial sau social in care s-a format;

cercul de relatii;

grad de inteligenta, pasiuni si vicii;

antecedentele penale;

c) Intocmirea planului de ascultare care sa cuprinda:

problemele ce urmeaza a fi clarificate;

materialul probator (probe directe, indirecte, mijloace materiale de proba);

stabilirea modalitatii de citare;

ordinea in care se va face ascultarea;

alegerea momentului oportun in care urmeaza a fi prezentate probele;

asigurarea prezentei aparatorului.

2.2. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului

Ascultarea invinuitului sau a inculpatului se desfasoara, potrivit prevederilor art.70-74 C. Pr. pen., in trei etape principale: identificare, ascultare libera si punerea de intrebari, urmate de consemnarea declaratiilor.

a) Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului

Potrivit art. 70 alin. 1 din C. pr. pen., invinuitul sau inculpatul, inainte de a fi ascultat, este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa, antecedente pe­nale si alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale personale.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului va avea loc la sediul organului de cercetare pe­nala sau al magistratului.

Ascultarea invinuitului are loc numai in faza de urmarire penala, pe cand ascultarea in­culpatului se face atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata.

Anchetatorul (politist sau magistrat) va crea o atmosfera de seriozitate, lipsita de aroganta si de duritate, propice confesiunii.

Ascultarea nu poate avea ca obiect decat fapta pentru care se efectueaza urmarirea pena­la sau, dupa caz, judecata.

„Organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze, de indata si mai inainte de a-l audia, pe invinuit sau pe inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridica a aceste­ia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii” (art.6, alineatul 3, C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 281 / 2003).

Aducerea la cunostinta a invinuirii se face numai in prezenta aparatorului, ales sau nu­mit din oficiu (Constitutia Romaniei, art. 23 alin. 5).

Potrivit art. 237 alin. 4 C pr. pen., organul de cercetare penala va continua urmarirea si fara a-l asculta pe inculpat, cand acesta este disparut, se sustrage de la ascultare sau nu lo­cuieste in tara (prin urmarire generala sau internationala, conform normelor metodologice elaborate de Ministerul Administratiei si Internelor, aplicabile si invinuitului care se sustrage urmaririi penale). Merita a fi subliniat si faptul ca, prin modificarea art. 136 C. pr. pen., in ca­tegoria masurilor preventive a fost inclusa si obligarea de a nu parasi tara.

b) Etapa relatarii libere

Fiecare invinuit sau inculpat va fi audiat separat (art. 71 alin. 1 C. pr. pen.). Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa. Daca invinuitul sau inculpa­tul da o declaratie, i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta.

Daca invinuitul sau inculpatul consimte, organul de urmarire penala, inainte de a-l ascul­ta, ii cere sa dea o declaratie, scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce (art. 70, ali­neatele 2 si 3 modificate prin Legea 281/2003).

Daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata ceilalti (art. 71 alin. 2 C. pr. pen.).

Pe timpul ascultarii, anchetatorului ii este interzis sa citeasca sau sa-i reaminteasca invi­nuitului sau inculpatului declaratiile facute anterior (art. 71 alin. 4 C. pr. pen.).

Se interzice categoric recurgerea la promisiuni, amenintari, violente sau alte forme de constrangere pentru obtinerea de declaratii sau marturisiri.

Invinuitul sau inculpatul este mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza (art. 71 alin. 3 C. pr. pen.). Se recomanda sa nu fie intrerupt decat daca se departeaza de la obiectul cauzei.

Reguli tactice speciale[6]

Refuzul invinuitului sau inculpatului sa dea o declaratie scrisa personal ori imposibilitatea de a face acest lucru se consemneaza intr-un proces-verbal.

Ori de cate ori invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmarire penala sau instanta de judecata procedeaza la asculta­rea acestuia la locul unde se afla (art. 74 C. pr. pen.).

La ascultarea invinuitului sau inculpatului minor care nu a implinit 16 ani, se citea­za, pe langa avocat, delegatul autoritatii tutelare, tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul. Citarea acestor persoane este obligato­rie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala (art. 481 alin. l si 2 C. pr. pen.).

Asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei institutii mili­tare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, cand este arestat chiar in alta cauza ori cand organul de urmarire penala sau instanta apre­ciaza ca invinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apararea, precum si in alte cazuri prevazute de lege (art. 171 alin. 2 C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 281 / 2003).

Persoana retinuta sau arestata are dreptul sa ia contact cu aparatorul, asigurandu-i-se confidentialitatea convorbirilor (art. 173 alin. 1 C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 281 / 2003).

In cazul infractiunii flagrante, declaratia invinuitului se consemneaza in cuprinsul procesului-verbal de constatare la persoana 1 singular (art. 467 alin. a C. pr. pen.).

In procesul penal, procedura judiciara se desfasoara in limba romana. in fata organelor judiciare se asigura partilor si altor persoane chemate in proces folosirea limbii materne, actele procedurale intocmindu-se in limba romana (art. 7 C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 281/2003).

Daca invinuitul sau inculpatul nu vorbesc sau nu inteleg limba romana sau nu se pot ex­prima, li se asigura, in mod gratuit, posibilitatea de a lua cunostinta de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum si dreptul de a pune concluzii in instanta prin interpret (art. 8 C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 281 / 2003).

c) Ascultarea dirijata (formularea de intrebari)

Potrivit art. 72 C. pr. pen., dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot pune intrebari cu privire la fapta care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce i se aduce. De asemenea, este intrebat cu privire la probele pe care intelege sa le propuna.

Intrebarile pot fi:

cu caracter general privind fapta in ansamblul ei;

intrebari-problema, pentru lamurirea unor aspecte;

intrebari de detaliu (de prezentare, de completare si de control), care privesc lamurirea unor amanunte.

Intrebarile trebuie formulate:

intr-un mod clar si concis;

la nivelul de intelegere al invinuitului sau inculpatului;

sa determine raspunsuri complete, nu de genul DA sau NU;

sa nu fie sugestive (implicative sau disjunctive).

2.3. Consemnarea declaratiilor

Declaratiile se consemneaza de catre organul de cercetare penala in scris (art. 73 alin. 1 C. pr. pen.). Declaratia scrisa se citeste invinuitului sau inculpatului, iar daca cere, i se da sa o ci­teasca. Daca este de acord cu continutul, o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit (art. 73 alin. 1 C. pr. pen.). in acelasi mod vor semna si organul de cercetare penala, aparatorul, repre­zentantul legal.

In fiecare declaratie se vor consemna ora inceperii si ora incheierii ascultarii invinuitu­lui sau inculpatului (art. 73 alin. 1 C. pr. pen. modificat prin Legea 281 / 2003).

Daca invinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaratiile sale ori are de facut completari, rectificari sau precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in aceleasi condi­tii (art. 73 alin. 4 C. pr. pen.).

Declaratia nu trebuie sa contina expresii triviale.

Daca invinuitul sau inculpatul nu stie carte, declaratia ii va fi citita de o alta persoana sau de catre organul de cercetare penala.

In cazul invinuitilor sau inculpatilor refractari, indeosebi din categoria recidivistilor, care revin succesiv asupra declaratiilor, se recomanda consemnarea relatarilor sub forma de intrebari si raspunsuri.

3. Procedee tactice de ascultare a invinuitului sau a inculpatului

Procedeele tactice de ascultare a invinuitului sau a inculpatului, pot fi:

a) Procedeul ascultarii progresive, in care probele sunt prezentate gradat, incepand cu cele de mai mica importanta. Acest procedeu corespunde acelui deziderat exprimat in literatura de specialitate[7], potrivit caruia suspectului sau invinuitului nu trebuie sa i se arate in mod prematur probele vinovatiei sale, intrucat pot exista si altele, inca necunoscute de organul de urmarire penala si care ar putea fi obtinute in continuare.

b) Procedeul ascultarii frontale, cand invinuitului sau inculpatului i se infatiseaza cele mai convingatoare probe, din care rezulta cu claritate vinovatia celui ascultat. Prezentarea frontala a probelor nu este recomandabil sa se faca inainte de relatarea libera a invinuitului sau inculpatului si fara o verificare prealabila a exactitatii tuturor datelor care stau la baza invinuirii.

c) Tactica ascultarii repetate, in situatiile declaratiilor contradictorii si mincinoase in care intrebarile de detaliu au o mare importanta.

d) Tactica prezentarii de catre anchetator a intregului drum parcurs de infractor. Aceasta tactica se recomanda doar cand sunt probe temeinice, caci, altfel, opereaza regula potrivit careia invinuitului sau inculpatului nu i se prezinta dintr-o data informatiile detinute, ci in mod gra­dat si la anumite intervale de timp

e) Tactica ascultarii incrucisate, efectuata de doua sau mai multe persoane in acelasi timp. Se recomanda cu rezerve, pentru a nu deruta invinuitul sau inculpatul ori pentru a nu se deconspira informatii nedorite.

f) Tactica ascultarii succesive a invinuitului sau inculpatului de catre doua persoane, o varianta a ascultarii incrucisate. in ambele situatii, invinuitul poate sa devina mai comunicativ fata de unul din anchetatori.

g) Tactica intalnirilor surpriza: invinuitului i se ofera posibilitatea ca, din „intampla­re”, sa vada unul sau mai multi complici.

h) Tactica exploatarii complexului de vinovatie a invinuitului sau a inculpatului sensi­bil.

Cand exista mai multi invinuiti sau inculpati, se va exploata veriga cea mai slaba. In toate situatiile, trebuie sa se dispuna masuri urgente de verificare a alibiurilor si probelor aduse de invinuit sau inculpat in apararea sa, in mod riguros, pe zile si ore, insistandu-se asupra golurilor de timp pe care infractorul nu le poate justifica.