Constitutia romaniei - izvoarele dreptului romanesc

IZVOARELE DREPTULUI ROMANESC; NORMA JURIDICA

Constitutia Romaniei este principalul izvor al dreptului romanesc, avand intre celelalte legi forta recunoscuta de "lege fundamentala". Constitutia reglementeaza relatiile sociale ce contin norme juridice privitoare la instaurarea, mentinerea si exercitarea puterilor in stat, la cetatenie, la drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, la drepturile social-economice si culturale, la drepturile si libertatile politice.

Principiul suprematiei Constitutiei si constitutionalitatii legilor constituie o trasatura esentiala, definitorie a statului de drept.

Legea este actul normativ al puterii legislative, aprobata dupa o procedura de legiferare prestabilita care reglementeaza cele mai importante relatii sociale.

Legile se impart in doua categorii: legi fundamentale sau constitutionale si legi ordinare sau obisnuite.

Din categoria legilor fundamentale fac parte Constitutia si legile de modificare a Constitutiei.

Legile ordinare pot fi separate in functie de obiectul lor, in legi organice care determina organizarea si functiile unor organe ale statului.

Cand legile se prezinta ca un ansamblu de norme juridice organizate sistematic potrivit unor principii stabilite pe diferite ramuri de drept, ele iau forma codurilor: codul penal, codul civil, codul comercial, codul vamal, etc.

Actele normative edictate pe baza legii poarta denumiri diferite, in functie de organul de la care emana sau dupa obiectul pe care-l reglementeaza. Principalele izvoare de drept subordonate fortei legii sunt: ordonantele, hotararile Guvernului, ordinele si alte acte ale ministrilor si altor conducatori ai organelor centrale ale administratiei publice, hotararile consiliilor locale sau ordinele prefectilor.

Decretele prezidentiale constituie de asemenea o categorie importanta de izvoare de drept, unele dintre acestea putand fi asimilate, din punctul de vedere al fortei juridice cu legile.

Decretele-lege se dau in situatii cu totul deosebite, ele stabilind consecintele juridice ale aplicarii lor. Asemenea acte pot fi cele prin care se instituie, de exemplu starea de necesitate.

Regulamentele de organizare si functionare si cele de ordine interioara pot fi considerate izvoare de drept in masura in care reglementeaza relatii sociale importante ce privesc unele ramuri ale dreptului.

Sectiunea I. Izvoarele dreptului. Notiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului

In stiinta dreptului conceptul de izvor al dreptului este folosit in sens specific juridic avandu-se in vedere formele de exprimare a normelor juridice, actele normative, obiceiul juridic sau practica judiciara.

Etimologic insa prin termenul de "izvor" au fost denumite in stiinta juridica sursele, originea, factorii de determinare si creare ai dreptului.

Izvoarele materiale desemneaza faptul social, fortele sau factorii care configureaza nasterea dreptului.

Izvoarele formale au in vedere mijloacele cu ajutorul carora se exprima izvorul material, forma pe care o imbraca dreptul in ansamblul normelor sale.

Izvoarele directe  sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat (legi, decrete) in vreme ce obiceiul sau actele organizatiilor nestatale sunt izvoare indirecte deoarece pentru a capata forta juridica si a deveni izvoare de drept au nevoie si de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica.

Izvorul de drept este deci forma de exprimare a dreptului, adica modalitatea de instituire sau recunoastere de catre putere de stat a nrmelor juridice in procesul de creare a dreptului. Izvoarele dreptului reflecta fidel epoca istorica pe care o traverseaza societatea a carei conduita este normata prin ele. In sistemul de drept al fiecarei tari si in fiecare epoca a existat o pluralitate de izvoare ale dreptului.

Obiceiul juridic are un rol redus ca izvor al dreptului. El este o regula de conduita ce se formeaza spontan printr-o aplicare repetata intr-o indelungata perioada de timp, intr-o colectivitate umana. Sub forma datinilor, a traditiilor si a practicilor morale sau religioase, obiceiul a reprezentat prima modalitate de normare a conduitei umane in epocile primitive sau prestatale.

Precedentul judiciar si practica judiciara au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei. Pornindu-se de la considerentul ca instantele de judecata cu ocazia solutionarii unor cauze pot preciza sensul legii cand acesta este neclar, sau sa completeze si sa suplineasca lipsa unor reglementari, in numeroase sisteme de drept, se admite ca o hotarare judecatoreasca, mai ales cand este pronuntata de instantele superioare poate deveni obligatorie in solutionarea unor cauze viitoare similare, formandu-se in felul acesta o anumita practica judiciara, numita si jurisprudenta.

Sectiunea a II-a. Norma juridica

Subsectiunea I. Caractere juridice. Definitie

Ca element al dreptului, norma este o regula de conduita prescrisa, ori recunoscuta de autoritatea statala in scopul asigurarii si consolidarii relatiilor sociale.

Norma juridica are urmatoarele caractere:

Caracterul prescriptiv consta in aceea ca ea stabileste o anumita conduita constand intr-o actiune sau o inactiune umana subordonata unei finalitati prestabilite.

Caracterul general si impersonal al normei juridice presupune ca aceasta este o regula tipica, aplicabila unui numar nedefinit de cazuri si de persoane. Prescriind o regula generala de conduita, norma are menirea sa fie aplicata intr-un numar nelimitat de cazuri, ori de cate ori sunt prezente conditiile si imprejurarile pe care le are in vedere. Caracterul general si impersonal al normei juridice presupune deci aplicarea si respectarea ei repetata, continua ori de cate ori sunt indeplinite conditiile, imprejurarile sau ipotezele pe care le are in vedere.

Obligativitatea este caracterul potrivit caruia normele juridice nu reprezinta doar indicatii si recomandari, ci ele constituie dispozitii obligatorii, comandamente impuse de puterea publica a caror respectare este obligatorie. Fara acest caracter general obligatoriu, esential pentru norma juridica, aceasta si-ar pierde insusi sensul existentei sale de sine statatoare in multitudinea regulilor sociale. Din caracterul obligatoriu si imperativ al normei juridice, nu trebuie insa sa se traga concluzia ca aceasta ar cuprinde numai obligatii de conduita. Reglementand viata sociala, norma juridica se adreseaza numai oamenilor care nascandu-se egali au drepturi si obligatii egale in calitatea lor de titulari de drepturi si obligatii.

Subsectiunea a II-a. Structura normei juridice

Aspectul structurii normei juridice trebuie analizat in cele doua ipostaze ale sale: intern si extern. In vreme ce primul aspect are in vedere structura logico-juridica a normei, cel de al doilea constituie modul de exprimare in cadrul actului normativ, deci structura tehnico-juridica.

Subsectiunea a III-a. Structura logico-juridica a normei juridice

Sub aspectul structurii interne, logico-juridice, norma juridica se exprima prin trei elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza este acel element al normei juridice care stabileste conditiile sau imprejurarile in care este ceruta o anumita conduita precum si subiectii la care se refera prevederile dispozitiei.

Ipotezele care stabilesc cu exactitate conditiile de aplicare a dispozitiei se numesc ipoteze strict determinate. Atunci cand insa imprejurarile de aplicare a dispozitiei nu sunt formulate in toate detaliile, ipoteza este relativ determinata.

Dispozitia este elementul normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmata in cazul ipotezei date. In plan obiectiv dispozitia poate sa oblige fie la o actiune, fie la abtinerea de la savarsirea unui fapte. Ca si ipoteza, dispozitia poate fi strict determinata atunci cand stabileste categoric conduita subiectilor sau relativ determinata daca se prevad variante sau limite ale conduitei lasand subiectilor optiunea de a alege.

Dispozitia este elementul cel mai configurat al normei juridice, avand rolul dinamizator al reglarii conduitei.

Sanctiunea ca element al normei juridice are rolul de a preciza care sunt urmarile nerespectarii conduitei prescrise prin dispozitie. In fapt urmarile nu sunt altceva decat masurile intreprinse fata de persoanele care au incalcat legea, aduse la indeplinire in caz de nevoie, de catre organele specializate ale statului.

Sanctiunile difera in functie de natura si importanta relatiilor sociale ocrotite, de interesele incalcate si de gradul de pericol social al incalcarilor de lege. In functie de aceste criterii, sanctiunile pot fi penale, administrative sau disciplinare si civile.

Un alt criteriu de clasificare a sanctiunilor este finalitatea lor. Potrivit acestuia unele sanctiuni au drept scop anularea unui act ilicit, repararea unui prejudiciu sau restabilirea situatiei anterioare incalcarii de lege. Alte sanctiuni urmaresc aplicarea unor masuri de constrangere in scopul pedepsirii pentru faptele antisociale savarsite cu vinovatie.

Sanctiunile mai pot fi clasificate in functie de gradul lor de determinare. Potrivit acestui criteriu sanctiunile pot fi:

Sanctiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga si care nu pot fi modificare sau interpretate.

Sanctiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite in concret dintr-un cadru mai larg. Acest gen de sanctiune este specific dreptului penal, in care norma prevede un minim si un maxim al pedepsei individualizat de catre judecator in functie de gradul de pericol social concret al faptei si de circumstante personale ale faptuitorului.

Sanctiuni alternative sunt acele sanctiuni pe care cel chemat sa le aplice le are de ales intre mai multe sanctiuni.

Sanctiunile cumulative sunt cele de natura diferita aplicate insa pentru una din aceeasi fapta ilicita.

Subsectiunea a IV-a. Structura tehnico-juridica a normei juridice

Structura tehnico-juridica a normei juridice se refera, spre deosebire de structura logica, la forma exterioara de exprimare a continutului si la redactarea ei, clara, concisa si concreta.

Normele juridice nu apar intr-o forma distincta, de sine statatoare, ci sunt cuprinse intr-un act normativ ce poate fi lege, decret, ordonanta sau hotarare de guvern. La randul sau actul normativ este structurat pe capitole, sectiuni si articole. Dintre acestea, articolul este structural elementul de baza al actului normativ in care prinde glas concret norma juridica.

Subsectiunea a V-a. Clasificarea normelor juridice

In functie de criteriile avute in vedere, normele juridice comporta urmatoarele clasificari:

Dupa obiectul de reglementare, deci in functie de relatiile sociale la care se refera, normele juridice alcatuiesc impreuna diverse ramuri de drept, ca norme de drept constitutional, penal, civil sau comercial.

Dupa forta lor juridica se disting norme exprimate prin legi, decrete sau hotarari ale guvernului. Evident, legea isi impune prin suprematia sa normele inaintea ordonantelor sau a hotararilor de guvern de exemplu.

Dupa sfera de aplicare si gradul de generalitate, normele juridice pot fi generale, speciale sau de exceptie.

Dupa modul de redactare se disting norme juridice complete si norme juridice incomplete care se completeaza cu trimitere la alte norme.

Cea mai importanta si mai ampla clasificare are in vedere natura conduitei   pe care o prescriu. Potrivit acestei clasificari deosebim norme juridice imperative, care pot fi norme imperative , norme prohibitive si norme dispozitive sau permisive.

Normele imperative au caracter obligatoriu si sunt de doua feluri:

onerative, care prevad expres obligatia de a avea a anumita conduita;

prohibitive¸care interzic categoric si expres o anumita conduita .. Majoritatea normelor de drept penal si numeroase norme de drept administrativ au un caracter prohibitiv.

Normele dispozitive exprima ideea ca legiuitorul lasa la latitudinea partilor stabilirea unor reguli de conduita si numai in lipsa unor astfe de reguli se aplica cele stabilite de lege. Normele dispozitive pot fi, de asemenea, de doua feluri:

permisive

supletive

Normele permisive sunt cele prin care nu se impune, ci numai se permite ca subiectele de drept sa aiba o anumita conduita, care depinde de vointa lor. De exemplu, in art. 1296 C.civ. se prevede ca "Vinderea se poate face sau pur sau sub conditie. Ea poate avea de obiect doua sau mai multe lucruri alternative"; in art. 1338 C.civ., se prevede ca "Partile pot prin conventie sa adauge, sa micsoreze sau sa stearga obligatii de a raspunde de evictiune" sau in art. 1365 C.civ. se prevede: "Daca cumparatorul nu plateste pretul, vanzatorul poate cere rezolutiunea vanzarii" (a se vedea si art. 1306, 1310, 1364, 1619, din C.civ.).

Normele supletive sunt cele care lasa la latitudinea partilor sa-si stabileasca ele, prin acordul lor de vointa, o anumita conduita si numai in lipsa acesteia sa fie obligatorie .

Subsectiunea a VI-a. Actiunea normei juridice

Legea actioneaza concomitent sub trei aspecte:

- are o anumita durata in timp (nu este eterna),

- se aplica pe un anumit teritoriu, are deci un caracter teritorial (nu exista legi cu vocatie mondiala),

- se aplica numai privitor la anumite subiecte carora li se adreseaza (numai legea divina se refera la toata omenirea).

Sectiunea a III-a. Sistemul de drept si ramura de drept

Existenta unui numar atat de mare de acte normative in vigoare la un moment dat, impun organizarea lor in raport cu anumite criterii. Pe de alta parte, dreptul nu exista printr-o alaturare intamplatoare, ca o suma de norme juridice, ci este constituit intr-un sistem. Sistemul dreptului sta la baza sistematizarii legislatiei in ambele forme: incorporare si codificare.

Sistemul dreptului este rezultatul unitatii, dar si al diferentierii, adica impartirea pe ramuri si institutii juridice. Cea mai larga grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.

Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu de activitate al vietii sociale in baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. La randul lor, ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se gasesc intr-o stransa interdependenta care formeaza tocmai sistemul de drept.

Criteriile in baza carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt:

obiectul reglementarii juridice - adica relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice;

metoda reglementarii - ce reprezinta modalitatea practica de influentare a conduitei in cadrul respectivelor relatii sociale; 

principiile comune ramurii de drept respective.

In cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza in ansambluri normative mai reduse si anume in institutii juridice care reglementeaza relatii sociale apropiate. De exemplu, se poate vorbi despre institutia mostenirii sau a prescriptiei in dreptul civil, institutia casatoriei in dreptul familiei, institutia tentativei in dreptul penal s.a.m.d., cu precizarea ca dreptul civil, dreptul familiei, dreptul penal sunt la randul lor ramuri de drept.

Existenta acestor diviziuni (ramura de drept, institutia juridica) a sistemului dreptului este determinata de complexitatea relatiilor sociale ce dobandesc reglementare juridica.

Sectiunea a IV-a. Distinctia dintre dreptul public si dreptul privat

Normele dreptului sunt norme de drept public si norme de drept privat si tot asa drepturile se pot clasifica in publice si private. Drepturile subiective nu sunt, deci, toate de domeniul dreptului obiectiv privat.

Distinctia dreptului public si dreptului privat este, prin traditie, considerata ca summa divisio a dreptului.

A. Dreptul public cuprinde regulile care guverneaza organizarea unui stat dat si raporturile dintre acel stat si agentii sai, pe de o parte, si ceilalti paticipanti la astfel de raporturi juridice, pe de alta. Normele dreptului obiectiv public sunt, prin excelenta, norme imperative, nici un participant la aceste raporturi juridice neputand deroga de la ele.

Dreptul public se subdivide la randul lui in:

drept constitutional;

drept administrativ;

drept penal;

drept fiscal-financiar;

drept international public;

dreptul mediului.

Obiectul specific de reglementare al dreptului constitutional il constituie relatiile sociale din domeniul organizarii si exercitarii puterii de stat. Prin exercitarea puterii de stat se intelege activitatea specifica organelor puterii de stat: legislativa, executiva si judecatoreasca.

Dreptul administrativ este acea ramura a sistemul de drept romanesc, ale carui norme au ca obiect acele relatii sociale care se refera la organizarea si realizarea puterii executive a administratiei publice de catre organele care desfasoara astfel de activitati.

Dreptul penal, ca ramura a sistemului de drept, reprezinta sistemul normelor juridice care reglementeaza relatiile de aparare sociala prin interzicerea ca infractiuni, sub sanctiuni specifice denumite pedepse, a actiunilor sau inactiunilor periculoase pentru valorile sociale in scopul apararii acestor valori, fie pe cale preventiva, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le savarsesc. Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relatii sociale numite relatii de aparare sociala.

In corelatie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramura a sistemului de drept roman ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea organelor judiciare si a partilor precum si raporturile care se stabilesc intre ele, in vederea constatarii tuturor faptelor care constituie infractiuni si a aplicarii pedepselor si masurilor prevazute de legea penala celor care le-au savarsit.

Dreptul financiar - fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care reglementeaza activitatea de constituire, repartizare si utilizare a fondurilor banesti ale statului si ale institutiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor sociale economice ale societatii. Prin intermediul finantelor publice, se asigura constituirea, repartizarea si utilizare cu eficienta a banului public pentru sporirea productiei de marfuri, dezvoltarea fortelor de productie, promovarea activitatii de cercetare stiintifica, dezvoltarea invatamantului, culturii si ocrotirii sanatatii, protectia sociala si a mediului etc.

B. Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat constituie ansamblul de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre persoanele particulare sau dintre colectivitatile organizate ca unitati private.

Drepturile subiective private confera particularului facultatea de a actiona (de a dispune de anumite bunuri, de a savarsi vreo fapta determinata) pentru realizarea scopurilor sale individuale.

Dreptul privat se subimparte in:

drept civil;

drept comercial;

dreptul familiei;

dreptul muncii;

dreptul procesual civil;

dreptul international privat.

Daca dreptul privat este totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatii sociale private, prin relatii private trebuie sa se inteleaga acele legaturi dintre persoane in care acestea stau altarui, ca particulari (spre deosebire de relatiile publice in care apar fata in fata persoanele si institutiile puterii de stat). In raporturile de drept privat, participantii stau alaturi si nu subordonati, respectiv supraordonati. Obiectul de reglementare al normelor de drept privat il constituie relatiile patrimoniale si nepatrimoniale ale oamenilor, toate din sfera privata.

Dreptul civil este acea ramura a sistemului unitar de drept roman care reglementeaza raporturi juridice patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica.

Obiectul de reglementare a normelor de drept civil il constituie asadar raporturile patrimoniale si raporturile nepatrimoniale, numite si personale nepatrimoniale, stabilite intre persoane fizice si persoane juridice.

Este patrimonial raportul al carui continut poate fi evaluat in bani, adica pecuniar; nepatrimonial este raportul al carui continut nu poate fi evaluat in bani. Sunt nepatrimoniale acele raporturi al caror continut este alcatuit din drepturi ce vizeaza existenta si identificarea persoanei fizice si juridice, creatia intelectuala artistica sau tehnica.

Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice aplicabile comertului, adica acelor fapte, operatiuni si acte calificate drept "fapte de comert" indiferent de cine le savarseste.

Dreptul comertului international este o materie juridica interdisciplinara, situata la confluenta dreptului international cu normele fiecarui sistem juridic. In cadrul sau sunt cuprinse norme de drept intern, norme conflictuale si norme de drept international public reunite prin obiectul lor social si juridic. Definim asadar dreptul comertului international ca fiind ansamblul normelor care au ca obiect de reglementare relatiile comerciale internationale.

Dreptul international privat roman este ramura de drept al carui obiect de reglementare il constituie acele raporturi juridice in care intervine un element de extraneitate. Prin asemenea element se intelege imprejurarea de fapt in legatura cu un raport juridic, datorita careia acest raport are legatura cu mai multe sisteme de drept.

Dreptul muncii este acea ramura a sistemului de drept roman care are drept obiect de reglementare raporturile sociale care izvorasc din incheierea contractului de munca si au anumite caracteristici (raporturi personale, de subordonare, in cadrul unui program de lucru, stabilite de regula prin incadrarea persoanei in colectivul de munca al unui agent economic) precum si acele raporturi strans legate de raportul de munca, intrucat sunt grefate sau deriva din aceasta, ori servesc la organizarea muncii.

Dreptul familiei reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale ce izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie si raporturile asimilate de lege sun anumite aspecte, cu raporturile de familie, in scopul ocrotirii si intaririi familiei.

Obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei il formeaza raporturile de familie. Acestea sunt raporturile de casatorie, raporturile ce ansa corelatie cu dreptul constitutional, dreptul civil, dreptul administrativ si dreptul familiei.rezulta din rudenia fireasca si din adoptie, precum si orice alte raporturi asimilate de lege relatiilor de familie.

Drept procesual civil ce are ca obiect de reglementare procesul civil in tara noastra este definit in doctrina ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementeaza modul de judecata si de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturile civile, precum si modul de executare silita a hotararilor judecatoresti pronuntate in aceste pricini.

Prin intermediul normelor de drept procesual civil se realizeaza concret pe cale procesuala dreptul material. Calea procesuala reprezinta o organizare a procedurii in armonie cu anumite principii fundamentale ce dau expresie intereselor generale ale persoanelor fizice si juridice. Dreptul procesual civil este in stransa corelatie cu dreptul constitutional, dreptul civil, dreptul administrativ si dreptul familiei.