Consacrarea legala a termenului de insolventa

Consacrarea legala a termenului de insolventa

Romania a cunoscut cinci reforme majore efectuate in noua ani: Legea nr. 64/1995, Legea nr. 99/1999, Ordonanta Guvernului nr. 38/2002, aprobata, cu modificari, prin Legea nr. 82/2003, Legea nr. 149/2004 si Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei[1].

Se apreciaza ca cea mai recenta reforma, realizata prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei este atat ampla si de substantiala, incat s-ar putea spune fara exagerare, ca rezultatul reprezinta noul cod al insolventei.[2]

Trecand peste numeroasele modificari ale legilor, peste inconsecventele reglementarilor in succesiunea lor, peste diferentele conceptuale sau de abordare ale institutiei ori peste detaliile de reglementare nu putem sa nu observam ca asemenea proceduri dintotdeauna au fost pornite in ipoteza in care comerciantii nu au mai putut sa-si achite datoriile si au incetat platile catre creditori expunandu-i pe acestia unui risc major, cu posibile implicatii economice si sociale individuale sau generale. Asemenea situatii de fapt au fost analizate ca fiind de interes public ceea ce a justificat interventia intr-o forma mai mult sau mai putin vadita a autoritatii de stat in raporturile juridice private.

Desigur doctrina si jurisprudenta au dezbatut daca aceasta stare de fapt, a incetarii efective sau iminente a platilor trebuia constatata sau nu printr-o hotarare a judecatorului. Solutiile legislative, doctrinare ori jurisprudentiale au fost peste tot si dintotdeauna foarte diferite.[3] Esentiala ramane insa ideea ca debitorul este in stare de insolventa comerciala adica nu este in stare sa-si plateasca datoriile; creditorii trebuie sa se asocieze voluntar sau fortuit si sa gaseasca solutii pentru a-l readuce pe debitor intr-o normalitate economica sau sa-i lichideze afacerea preluandu-i activele dupa reguli convenite sau impuse de autoritate.

Termenul[4],,insolventa" in acceptiunea pe care o are in prezent in textul alin. (2) al art.1, era uzual in practica relatiilor comerciale din Principatele Romane inca de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Variatiunile istorice ale conceptului le regasim in urmatoarele acte normative de data mai recenta:

- 1995 - Legea privind reorganizarea si lichidarea judiciara;

- 1999 - Legea privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului ;

- 2006 - Legea privind procedura insolventei.

Fiecare din aceste acte normative si-a fundamentat abordarea pe acest concept, pe ideea imposibilitatii continuarii platilor insa nici una din ele nu a reglementat-o cu precizie lasand pe seama judecatorului sa o constate prin calificarea faptelor debitorului.

Legea nr. 85/2006 insa contine in art. 3 pct. 1 o definitie clara a insolventei:"insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ".

Observam ca acelasi articol reglementeaza doua forme ale insolventei :

- insolventa prezumata ca fiind vadita (,,atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori") ;

- insolventa iminenta (atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la momentul scadentei).

Situatia de fapt care explica procedura insolventei, starea de lucruri care o fundamenteaza conceptual priveste pe debitorul care se afla in imposibilitate de a-si executa angajamentele la scadenta. Jurisprudenta de pana acuma, de altfel destul de bogata, bazata in general pe interpretarea textelor codului comercial a retinut nu numai ca debitorul nu poate face fata angajamentelor sale dar si ca situatia sa este iremediabil compromisa[5]. Doctrina a retinut ca ne-am situa in stare de insolventa in ipoteza in care comerciantul este in imposibilitatea de a face fata pasivului sau cu activul sau disponibil.

Formularile jurisprudentei vechi si ale doctrinei sunt generale. Definitiile legii sunt punctuale cel putin in exprimarea primei variante: este in insolventa cel care nu si-a platit in 30 zile datoria exigibila. Ipoteza avuta in vedere nu se indeparteaza insa de concept, de continutul acestuia.

Aparenta creata de asemenea formulare a textului, potrivit careia actuala reglementare se indeparteaza de conceptul de insolventa consacrat nu va avea influenta asupra interpretarilor viitoare. Este evident ca actuala reglementare printr-o formula juridica simplifica abordarea institutiei: pe de-o parte creeaza o prezumtie de insolventa impotriva debitorilor rai platnici obligandu-i sa-si dovedeasca buna credinta iar in acelasi timp creeaza un sistem juridic in favoarea creditorului; in acelasi timp valorifica traditia valoroasa consacrata de doctrina si jurisprudenta.

Ipoteza a doua, insolventa iminenta, spre deosebire de cea prezumata vizeaza o stare de lucruri similara dar care se poate produce in viitor, ce este gata sa se intample: debitorul nu-si va putea indeplini sarcinile asumate sau impuse. Dar este de mentionat ca este vorba de o situatie de fapt ce indica fara echivoc ca debitorul nu face fata angajamentelor sale in viitorul imediat.

Asemenea formulari ale legii ne obliga sa ne punem intrebarea daca judecatorul chemat sa constate starea de insolventa poate statua prin hotararea sa daca data existentei starii de insolventa se afla in trecut, fata de momentul adoptarii actului procesual, hotararea. Intrebarea are semnificatie practica daca ne raportam la efectele patrimonial-juridice[7] ale acestei hotarari.

Socotim ca nimic nu impiedica pe judecator sa situeze starea de insolventa in trecut dar nu mai tarziu de 30 zile de dupa momentul implinirii scadentei creantei pentru care creditorul interesat a solicitat pornirea procedurii ( ori 30 zile de dupa momentul implinirii scadentei creantei neachitate pentru care debitorul cere pornirea procedurii[8]) cu conditia sa se faca dovada ca debitorul s-a aflat in imposibilitate de a-si executa angajamentele la scadenta.

Fixarea momentului existentei starii de insolventa in trecut pentru ipoteza vizata de insolventa iminenta nu o vedem posibila deoarece prin definitie iminenta priveste o situatie viitoare in raport de momentul dezbaterii in fata judecatorului.