Dreptul in Tarile Romane in secolul fanariot

Dreptul in Tarile Romane in secolul fanariot.

1. Izvoarele de drept:

La inceputul secolului al XVIII-lea, sistemul juridic din Principate era caracterizat de existenta unei multitudini de coduri si cutume legale.

In primul rand exista legea scrisa, care consta din diverse colectii de legi civile si canoane bizantine (legislatie bisericeasca), precum si din interpretarile si reglementarile suplimentare promulgate de catre domnii Moldovei si ai Tarii Romanesti. Ulterior, domnii fanarioti au pus in aplicare si anumite prevederi preluate din codurile europene apusene, in special cele franceze si austriece.

Legea cutumiara, in cea mai mare parte nescrisa si foarte diversificata, si-a pastrat insa vitalitatea in ciuda suprapunerii permanente a codurilor scrise. In acest fel, legislatia scrisa si cea traditionala s-au dezvoltat independent una de cealalta, iar pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea nu s-a facut nici o incercare de combinare a lor intr-un cod national unic.

Domnitorii isi exercitau extinsele prerogative legislative in diverse moduri. Cea mai importanta activitate in acest domeniu era intocmirea si promulgarea de hrisoave. Acestea erau acte normative care confirmau o reglementare existenta, o modificau sau introduceau o norma noua in materie. Promulgarea unui hrisov era de obicei precedata de un raport scris, numit anafora, intocmit de catre membrii Divanului, la porunca Domnitorului. Aprobarea data de acesta din urma ii conferea insa anaforalei forta de lege, motiv pentru care, adesea, se renunta la adoptarea reglementarii printr-un hrisov propriu-zis. Daca problema respectiva era de importanta exceptionala, domnitorul putea convoca Sfatul de obste, insa nu era obligat sa urmeze recomandarile acestuia. Cele mai multe astfel de hrisoave si anaforale priveau organizarea fiscala si juridica a tarii, precum si problemele civile referitoare la mostenire, adoptie si tigani.

Un alt tip de legislatie domneasca era asezamantul. Acesta reglementa statutul diverselor categorii sociale si, in mod special, pe cel al taranilor dependenti. Modul de promulgare al asezamintelor era identic cu cel din cazul hrisoavelor.

Domnitorul emitea in mod regulat si instructiuni sub forma unor scrisori circulare catre dregatorii de judet, stabilind noi reguli administrative si juridice sau amendand unele vechi. Adesea, instructiunile contineau un numar de ponturi (articole) si aveau putere deplina de lege, insa erau frecvent menite sa pregateasca terenul pentru reglementari cu un caracter mai general, sub forma unui hrisov sau asezamant.

Deciziile judecatoresti ale Domnitorului in anumite pricini speciale formau si ele un corpus important de legi, demonstrand intreaga masura a puterilor judecatoresti pe care le avea aceasta institutie.

Domnitorii recunosteau neajunsurile existentei unor sisteme legale multiple, astfel incat in anii '60 si '70 ai secolului al XVIII-lea, au luat primele masuri de unificare a acestora si au procedat la o reforma generala a normelor si procedurilor judiciare. Scopul imediat era aducerea la zi a legislatiei si eliminarea normelor juridice depasite. In secolele anterioare, preceptele legii imperiale si canonice bizantine fusesera socotite drept obligatorii si, in consecinta, nu s-a considerat de cuviinta discutarea si modificarea lor in pas cu realitatile societatii autohtone. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea insa, domnitorii au inceput sa constientizeze din ce in ce mai mult diferentele existente intre codurile bizantine existente si necesitatile societatii romanesti. Ca atare, au incercat sa armonizeze traditia cu necesitatea prin adoptarea unei legislatii noi si a unui cod legislativ national.

Initiativa le-a apartinut in mod necesar domnitorilor, dat fiind faptul ca dreptul de a legifera si de a modifica legile le era in general recunoscut.

Prima incercare de codificare a fost facuta de domnitorul Stefan Racovita (1764-1765). Acesta i-a cerut lui boierului Mihail Fotino, un grec venit de curand in tara, sa reuneasca legea imperiala si canonica bizantina (ius receptum), legea domneasca (ius novum) si obiceiul pamantului intr-un singur cod, sub forma unui manual care sa slujeasca nevoilor practice ale judecatorilor. Manualul a fost publicat in limba greaca, in doua volume, unul dintre ele cuprinzand legislatia imperiala laica (constitutionala, fiscala, penala, agricola si maritima), iar cel de-al doilea, legislatia canonica (bisericeasca). Manualele nu au fost insa niciodata aprobate in mod oficial, cu toate ca ele au fost folosite pe scara larga in epoca.

In anul 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a promulgat un prim cod de legi numit Pravilniceasca condica, redactat in limbile romana si greaca. Izvoarele pe baza carora a fost elaborat codul au fost: obiceiului pamantului, legislatia imperiala bizantina (Basilicalele), jurisprudenta epocii (povetele) si doctrina moderna (Montesquieu si Beccaria). El a fost publicat atat in limba romana, cat si in cea greaca. Trebuie spus totusi ca nu era vorba despre un cod civil complet, Condica ocupandu-se mai curand de organizarea instantelor judecatoresti, de procedura de judecata si de reglementarea catorva probleme de drept civil.

In practica juridica, Pravilniceasca condica s-a aplicat pana in 1818 cand a fost adoptata Legiuirea Caragea; formal ea a fost abrogata insa abia in anul 1865, cand a intrat in vigoare Codul civil roman.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea, a devenit necesara reluarea acestor eforturi de codificare, intrucat judecatorii continuau sa aplice o mare varietate de norme legale, iar aceasta practica conducea adesea la confuzii si la decizii judecatoresti contradictorii.

In 1818 in timpul domniei lui Ioan Caragea si sub supravegherea acestuia, a fost redactata o noua codificare, bazata in special pe legea bizantina, pe Pravilniceasca condica a lui Ipsilanti si pe obiceiul pamantului. Pentru problemele civile si comerciale, autorii s-au inspirat insa si din surse occidentale si, in mod special, din Codul civil francez din 1804. Lucrarea a primit denumirea de Legiuirea Caragea si a fost publicata in limbile greaca si romana. Ca si Pravilniceasca condica, Legiuirea Caragea avea un caracter eteroclit, cuprinzand norme de drept civil, de drept penal si de procedura. Astfel, prima parte trateaza despre "obraze", a doua despre "lucruri", a treia parte despre "tocmeli", a patra despre "daruri si mostenire", partea a cincia despre "vini", iar ultima despre "ale judecatilor". Legiuirea Caragea s-a aplicat si ea tot pana in anul 1865.

In Moldova, se poate constata un proces de codificare a legislatiei similar ca intensitate cu cel din Tara Romaneasca. In anul 1785, domnitorul Alexandru Mavrocordat a promulgat Sobornicescul hrisov, in care era reglementat regimul daniilor de pamant si statutul tiganilor. Acesta confirma dreptul stramosesc de preemtiune de care se bucurau rudele si membrii obstii satesti in cazul in care pamantul trecea in alte maini si a fost menit sa preintampine distrugerea satelor de tarani liberi de catre boierii puternici. Sobornicescul hrisov mai prevedea interzicerea despartirii familiilor de tigani de catre stapanii acestora, si clarifica statutul juridic al supusilor moldoveni care se casatoreau cu tigani.

In 1817, domnitorul Scarlat Callimachi a promulgat un cod cuprinzator, inspirat atat din izvoarele cutumei locale, cat si din codurile occidentale, numit Condica tivila a Moldovei sau Codul Callimachi, dupa numele Domnului care l-a patronat. Principala sursa externa a fost Codul civil austriac din 1811, pe care autorii l-au adaptat la conditiile interne ale Moldovei, in special in chestiunile economice. Aplicarea Codului Callimachi a fost insa greoaie intrucat el a fost publicat initial doar in limba greaca. Abia in anul 1838 a fost tradus si in romaneste, astfel incat pana la aceasta data, judecatorii au continuat sa faca apel la codurile bizantine si la obiceiul pamantului. Prin continut si forma, Codul Callimachi se apropia foarte mult de codurile civile burgheze si, in special, de codul civil austriac.

Lucrarea a fost impartita in trei parti, precedate de o sectiune introductiva in care se facea precizarea ca materiile in care codul este lacunar urmau sa fie reglementate potrivit dreptului consuetudinar autohton. Partea intai era consacrata "dritului persoanelor", partea a doua "dritului lucrurilor", in vreme ce ultima trata despre "inmarginirile ca priveau dritul persoanelor dimpreuna si a lucrurilor". Ca si prevederile Legiuirii Caragea, normele Codului Callimachi au fost aplicate pana in anul intrarii in vigoare a Codului civil roman.

In anul 1820 domnitorul Mihai Sutu a promulgat un prim Cod de procedura penala, redactat in limba romana. Acesta combina prevederile dreptului bizantin si ale dreptului cutumiar romanesc cu cele preluate din Codul penal austriac, care fusese tradus in limba romana in 1807 pentru uzul romanilor din Bucovina. Prevederile Codului penal adoptat de Mihai Sutu au ramas in vigoare pana in 1865, cand a fost redactat un nou Cod penal.

2. Organizarea judecatoreasca si procedura de judecata:

La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea in Tarile Romane s-a inregistrat o tendinta evidenta de crestere a numarului de dregatori teritoriali. Acest fapt a condus la suprapunerea atributiilor avute de acestia si la cresterea presiunii financiare pe care sistemul administrativ-judecatoresc o exercita asupra locuitorilor. Consecinta directa a acestor realitati a fost o incidenta foarte mare a abuzurilor in justitia dregatorilor locali si ocolirea de catre justitiabili a acestor instante, pentru a se adresa direct instantei supreme, Divanul domnesc.

Numarul mare de procese cu care se confruntau domnitorii si Divanul domnesc (peste 100 de plangeri pe zi) a reclamat adoptarea unor masuri de ameliorare a sistemului, masuri pe care domnii fanarioti le-au luat abia catre jumatatea secolului al XVIII-lea.

Primul domnitor care a initiat un astfel de demers de reformare a justitiei a fost Constantin Mavrocordat. Cea dintai masura adoptata a fost aceea de a inlocui competentele judiciare ale diversilor dregatori locali cu cea unica a ispravnicului. In acest fel erau evitate suprapunerile de competente si rivalitatea dintre diferitele categorii de dregatori cu drept de judecata. Singurele instante apte sa functioneze in paralel cu cele ale ispravnicilor urmau sa fie marii dregatori aflati in functie. Numarul mare de procese l-a determinat insa pe Mavrocordat sa instituie pe langa ispravnici cate un judecator sau doi, in functie de dimensiunile judetelor. Acestia urmau sa fie insa judecatori de profesie, fara a avea alte atributii administrative sau fiscale.

Luand atributiile administrative si judiciare de la capitanii de judet si de la parcalabii de tinut, pentru a le incredinta ispravnicilor, Constantin Mavrocordat a reusit sa puna in practica separarea definitiva acestor atributii de cele militare. Competentele civile ale ispravnicilor si judecatorilor erau depline, ei putand judeca inclusiv boieri cu rang superior celui avut de ispravnic sau judecator. In materie penala, competenta lor era insa limitata la cazurile minore, moartea de om, talharia si furtisagul intrand in competenta exclusiva a Divanului domnesc.

A doua masura a vizat desfiintarea veniturilor traditionale pe care judecatorii le incasau de la justitiabili (amenzi si taxe) si inlocuirea lor cu un venit salarial platit de stat. Urmare a faptului ca ispravnicilor le-au fost luate din competenta faptele penale grave (intrate in competenta exclusiva a Divanului), acestia au pierdut si dreptul de a percepe alte gloabe decat cele stabilite de Divan si in cuantumul fixat de acesta. Se urmarea astfel eliminarea influentei pe care o avusese in trecut asupra actului de justitie, interesul material al judecatorilor.

Ce-a de-a treia componenta a reformei a vizat reorganizarea procedurii de judecata si introducerea unor mecanisme prin intermediul carora sa poata fi controlata activitatea instantelor. In plus, noile reglementari aveau meritul de a uniformiza procedura in intreaga tara, ele venind sa inlocuiasca vechile norme cutumiare care aveau numeroase particularitati zonale.

O prima regula era aceea ca nici un judecator nu putea sa refuze sa judece un impricinat care-i cerea acest lucru.

Alta regula spunea ca judecata facuta de ispravnici in capitalele de judet era una de fond, in vreme ce Divanul (care putea, totusi, judeca si el fondul din insarcinarea speciala a Domnului) a fost fixata ca o instanta de apel.

Actul de judecata debuta cu stabilirea termenului la care impricinatii trebuiau sa se prezinte in fata judecatorului. Cei care nu se prezentau la termen urmau sa fie adusi cu forta si amendati.

In mod obligatoriu, procesele trebuiau inregistrate in condici speciale, in care trebuiau descrise partile impricinate, detaliile spetei si partea care avusese castig de cauza. Condicile trebuiau sa fie completate in dublu exemplar; unul dintre ele ramanea permanent in ispravnicie, in vreme ce al doilea mergea lunar in capitala pentru a fi verificat modul in care s-au facut judecatile. Foile condicii trimise in capitala se sigilau pentru a nu fi inlocuite.

O alta regula le impunea judecatorilor sa-i elibereze partii care castigase un proces hotararea judecatoreasca si dispozitia de aplicare. Ca o masura suplimentara de control, la incetarea functiei unui ispravnic, acesta din urma era obligat sa predea succesorului sau arhiva ispravniciei in integralitatea. Pentru a facilita aplicarea acestei elaborate proceduri scrise, Domnul a impus folosirea in administratie si, implicit, in justitie, a limbii romane in locul celei grecesti.

In preocuparile reformatoare ale lui Constantin Mavrocordat au intrau si instantele marilor dregatori. Celor mai importanti dintre acestia le-au fost fixate anumite competente materiale si teritoriale, eliminandu-se si de aici suprapunerile. Plangerile care veneau la Divanul domnesc erau triate, apoi repartizate dregatorilor sau ispravnicilor, in functie de specific. In acest fel, pricinile intrate in atentia Divanului priveau doar rejudecarea proceselor solutionate anterior de ispravnici sau de dregatori, dar care nemultumisera pe una dintre parti. In acest context, Divanul avea dreptul de a anula hotararile boierilor care erau gasite a fi fost nedrepte.

Reforma inceputa de Constantin Mavrocordat a fost dusa mai departe in Tara Romaneasca, de domnitorul Alexandu Ipsilanti. In Pravilniceasca Condica acesta a acordat o mare atentie organizarii judecatoresti, cautand sa defineasca mai bine rolul instantelor centrale in actul de justitie. Potrivit Condicii, justitia in Tara Romaneasca urma sa fie exercitate de urmatoarele instante: ispravniciile din judete, trei departamente judecatoresti, instanta velitilor boieri, Divanul domnesc si doua instante speciale. In linii generale, rolul ispravnicilor si judecatorilor din judete a fost mentinut asa cum a fost el definit de catre Constantin Mavrocordat: competenta lor in materie civila erau completa, in vreme ce competenta in materie penala se limita la pricinile marunte.

Cele trei departamente judecatoresti functionau ca instante de judecata la nivel central. Doua dintre ele judecau in materie civila, fiind egale ca grad. In alcatuirea lor intrau sapte, respectiv opt judecatori, care judecau dupa pravile si dupa obiceiul pamantului. Al treilea departament judeca in materie penala, judecatorii sai urmand sa se ghideze dupa pravile. Principiul era subliniat mai ales in privinta modului de stabilirea a pedepselor: acestea nu puteau fi altele decat cele fixate in scris de domnie, intrucat modificarea lor era o prerogativa exclusiva a acesteia.

Judecata velitilor boieri de la curtea domneasca era considerata o instanta de apel. In competenta ei intrau apelurile declarate impotriva hotararilor date de departamentele inferioare. Boierilor veliti le era insa interzis sa-i cheme in fata lor pe judecatorii care hotarasera in prima instanta pentru explicatii, intrucat motivarea solutiei date aparea in textul hotararii. In consecinta, boierii veliti nu aveau posibilitatea sa ii pedepseasca pe judecatorii de la departamente, daca admiteau apelul declarat impotriva hotararilor date de acestia. Asadar, cele doua tipuri de instante erau considerate ca avand grade diferite de competenta, diferentierea fiind facuta pentru ca judecatorii superiori sa poata corecta greselile judecatorilor inferiori. Prin continutul lor, aceste prevederi procedau de fapt la o prima forma de institutionalizare a apelului.

Divanul domnesc constituia instanta suprema si, in principiu, judeca numai in apel. In virtutea competentei sale generale, Divanul putea judeca totusi si ca prima instanta, dar o facea numai atunci cand primea o insarcinare speciala din partea Domnului. In calitatea sa de conducator al Divanului, Domnul primea hotararea boierilor divaniti, dar nu era obligat sa tina cont de aceasta. Atunci cand Domnul lipsea de la sedinta Divanului, boierii redactau o anafora pe care o supuneau ulterior aprobarii Domnului. Acesta din urma putea sa confirme solutia data de boieri sau sa o infirme. In ultimul caz se proceda la o noua judecata in Divan, desfasurata de aceasta data sub conducerea sa. Cele doua instante speciale prevazute de Pravilniceasca Condica erau marele spatar si marele aga. Acestea aveau competenta penala, hotararile lor fiind atacabile cu apel in fata instantei velitilor boieri.

In Moldova, continuarea reformelor lui Constantin Mavrocordat a fost mai putin consistenta. Ajuns pe tronul Moldovei intre anii 1786-1788, Alexandu Ipsilanti a introdus un "departament criminalicesc", doua departamente civile si un "departament al strainelor pricini", fara a mai relua insa efortul codificator asumat anterior in Tara Romaneasca.

3. Institutii de drept:

Conditia persoanelor din secolul al XVIII-lea nu s-a diferentiat foarte mult fata de realitatile secolelor anterioare. Elemente de noutate au aparut doar in ceea ce priveste statutul taranilor dependenti si statutul persoanelor juridice.

Prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1746, in Tara Romaneasca; respectiv 1749, in Moldova) si Grigore Ghica (1776, in Moldova) a fost desfiintata dependenta personala a rumanilor si vecinilor.

In Tara Romaneasca, eliberarea s-a facut intr-o singura etapa, prin rascumparare; in vreme ce in Moldova s-a facut in doua etape (1749 si 1776), dar fara despagubirea fostilor stapani.

Potrivit asezamintelor agrare introduse de domnii fanarioti, fostii rumani si vecini au dobandit statutul de oameni liberi asezati cu invoiala pe mosiile fostilor stapani. Schimbarea statutului juridic al taranilor a determinat, asadar, schimbarea radicala a relatiilor dintre tarani si stapanii de mosii: in locul vechiului raport de dependenta a fost introdus un raport juridic contractual. In schimbul bucatii de pamant pe care o primeau in folosinta de la proprietarul mosiei, locuitorii satelor erau datori sa dea acestuia din urma dijma din produsele pamantului respectiv si sa presteze in beneficiul lui un numar de 12 zile de claca (munca gratuita) pe an. De aici a rezultat si noua denumire care a fost data taranilor din cele doua principate, aceea de clacasi.

Ca urmare a dezvoltarii mijloacelor de productie si a volumului relatiilor de schimb, in cursul secolului al XVIII-lea a crescut foarte mult numarul peroanelor juridice, astfel incat codurile adoptate in epoca au cautat sa precizeze cat mai riguros posibil statutul acestora. Codul Callimachi si Legiuirea Caragea s-au ocupat in detaliu mai ales regimul juridic al asociatiilor negustoresti numite "tovarasii". Normele lor, inspirate in mare parte din Codul civil francez, reglementau formarea capitalurilor, raspunderea, impartirea castigurilor si stingerea asocierii.

Familia, rudenia si casatoria au fost reglementate si ele conform vechilor dispozitii ale dreptului bizantin. Elemente de noutatea au aparut in materia raspunderii civile si penale. Este vorba despre eliminarea formelor de raspundere colectiva (intre care se afla si cea familiala) si institutionalizarea raspunderii personale.

Potrivit codurilor adoptate in a doua jumatatea a secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, sotia nu era responsabila pentru faptele sotului, dupa cum nici parintii nu trebuiau sa raspunda pentru faptele copiilor majori.

Aceleasi coduri (Callimachi si Caragea) au reglementat adoptia (infiala), tutela (epitropia) si curatela (curatoria) dupa modelul legislatiei moderne din Europa apuseana.

Dreptul de proprietate a inregistrat in secolul al XVIII-lea si in primele doua decenii ale secolului al XIX-lea o mutatie fundamentala: dreptul medieval de stapanire exercitat de boieri si manastiri s-a transformat intr-un drept de proprietate absoluta. Aceasta transformare s-a produs pe doua cai convergente. Prima dintre ele este reprezentata de insusirea de catre titularii dreptului de stapanire a dreptului de folosinta pe care il aveau taranii dependenti asupra delnitelor, precum si asupra unitatilor economice ale satului (luciu de apa, padure, islaz). Transferul acestui drept s-a produs odata cu reformele sociale declansate de Constantin Mavrocordat, prin care fostii tarani dependenti au fost eliberati, ei urmand a avea mai departe statutul de oameni liberi asezati cu invoiala pe mosiile stapanilor.

Cu alte cuvinte, odata cu momentul reformelor, taranii din cele doua principate si-au pierdut dreptul de folosinta asupra pamantului prevazut de obiceiul tarii, accesul la folosinta acestuia urmand sa se faca mai departe in baza unui contract incheiat cu proprietarul.

Cea de-a doua cale prin care dreptul medieval de stapanire s-a apropiat de conceptul modern de proprietate a fost eliminarea dreptului de retract seniorial (dreptul Domnului de a confisca satele boierilor hicleni sau ale celor fara mostenitori masculini, ca parte a lui dominium emines). Procesul de eliminare a acestui drept al Domnului a inceput sa se manifeste inca din secolul al XVII-lea, el fiind desavarsit in veacul urmator odata cu instalarea domnilor fanarioti. Acestia din urma l-au lasat sa cada in desuetudine din doua motive:

a) nu erau foarte familiarizati cu normele obiceiului pamantului;

b) nu au avut interesul sa il aplice, intrucat utilizarea lui le-ar fi compromis relatia de colaborare cu boierimea pamanteana, relatie si asa destul de dificila.

Odata eliberat de drepturile taranilor si ale Domnului care grevau asupra mosiilor boieresti, dreptul de proprietate absoluta si-a gasit mai apoi consacrarea in textele codurilor de legi din aceasta perioada. In textul Codului Callimachi, dreptul de proprietate este descris ca avand doua atribute: "dritul fiintei lucrului" si "dritul folosului". Prin urmare, el putea fi impartit intre doua persoane (una detinatoare a dispozitiei si a posesiunii, iar cealalta a folosintei) sau putea fi detinut de una si aceeasi persoana (ceea ce facea ca dreptul de proprietate sa fie desavarsit sau absolut). Potrivit Legiuirii Caragea, faptul ca taranii exercitau un drept de folosinta asupra mosiei boieresti nu aducea atingere dreptului absolut al boierului proprietar, intrucat transmiterea folosintei catre tarani nu se putea face decat in baza unui contract prin care folosinta era conditionata de plata unei sume de bani, suma care reprezenta tocmai recunoasterea dreptului de proprietate al boierului.

Materia obligatiilor a fost unul dintre cele mai novatoare domenii pe care l-a reglementat legislatia fanariota. Spre deosebire de pravilele medievale, care se limitau la reglementari cazuistice, Codul Callimachi si Legiuirea Caragea au pus in opera o adevarata teorie a obligatiilor, receptand cele mai noi reglementari europene in domeniu. Aici pot fi gasite aspecte privind izvoarele obligatiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele generale ale contractelor, precum si elementele specifice fiecarui tip de contract. Potrivit celor doua coduri de legi, izvoarele obligatiilor erau: legea, contractul (numit "tocmeala") si delictul sau vatamarea adusa unei persoane.

Criteriile dupa care se clasificau contractele erau in principal forma si efectele acestora. Dupa forma, contractele erau scrise si nescrise; dupa efecte, ele erau unilaterale si bilaterale.

In ceea ce priveste conditiile de existenta si validitate a contractelor, cele doua coduri au introdus principiul modern al cauzei licite. Acesta stipula ca un contract capata validitate doar in conditiile in care el nu intra in conflict cu dispozitiile legii si cu principiile morale ale societatii.

Un alt element de noutate vizeaza capacitatea persoanelor de a avea drepturi. Intelegand prin aceasta unul dintre elementele fundamentale ale contractelor, Codul Callimachi stipuleaza ca, in conditiile legii, "tot omul se socoteste vrednic de a-si castiga drituri". Aceasta insemna in fapt aplicarea unui principiu modern in materia drepturilor individuale, intrucat in acest fel era recunoscut in mod implicit principiul egalitatii tuturor locuitorilor in fata legii. Pe de alta parte, trebuie spus totusi ca restul reglementarilor in materie contraziceau flagrant acest principiu, ele avand grija sa restranga considerabil capacitatea persoanelor de a avea drepturi.

O atentie deosebita a fost acordata contractelor, ca o consecinta fireasca a dezvoltarii relatiilor capitaliste si a cresterii volumului comertului. Astfel, au fost reglementate: vanzarea, inchirierea, arenda, schimbul, depozitul, comodatul, emfiteoza, mandatul sechestrul, chezasia si zalogul.

In domeniul dreptului penal codurile domnilor fanarioti au preluat cea mai mare parte a reglementarilor din pravilele bizantine si din dreptul cutumiar romanesc. Elementele de noutate care isi fac aparitia in aceasta perioada isi au originile, si ele, tot in schimbarile intervenite in structurile economico-sociale si administrative. In efortul lor de rationalizare a administratiei, domnii fanarioti au incercat sa pedepseasca abuzurile slujbasilor si dregatorilor, asa cum procedeaza, de exemplu, Pravilniceasca condica, care incrimineaza mita si coruptia. Reglementarile privitoare la organizarea aparatului judecatoresc contin si ele elemente subordonate aceluiasi scop. Astfel, numeroase texte incrimineaza abuzurile de putere ale judecatorilor fata de partile aflate la judecata; abuzurile ispravnicilor fata de locuitorii de rand; abuzurile agentilor fiscali ai ispravnicilor; incasarea fara temei a amenzilor penale etc.

Noutati vin si dinspre zona procedurii judecatoresti. Fiind bazata pe inscrisuri si marturii, aceasta a impus cu necesitate adoptarea unor reglementari care sa incrimineze falsificarea actelor si marturia mincinoasa.

In privinta martorilor mincinosi, pe langa pedepsele prevazute, legislatia vremii a prevazut si introducerea unei "Condici a siretilor", in care erau trecute numele celor care comiteau sperjur, urmand ca in viitor acestia sa nu mai poata depune marturii in procese. In acest fel, Condica aducea in practica instantelor o prima forma de cazier judiciar. Dezvoltarea productiei materiale si cresterea volumului schimburilor a facut necesara si pedepsirea celor care declarau in mod fraudulos intrarea in incapacitate de plata. Alaturi de falitii fraudulosi erau incriminati si complicii acestora, cei care ascundeau bunurile falitilor sau se pretindeau a fi si ei creditori.

Bibliografie

*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1984, p. 167-357.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003, p. 105-113.

Caprosu, Ioan, Camata si camatari in Moldova in epoca fanariota, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, VIII, 1971, p. 27-59.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 151-159.

Ciurea, Dimitrie, Precizari in problema evolutiei marii proprietati feudale in Moldova in secolele XVII-XVIII, in Studii. Revista de istorie, XXII, 1969, nr. 1, p. 3-19.

Constantinescu, Ioana, Arendarea mosiilor in Moldova, pana Regulamentul Organic, in Studii si materiale de istorie medie, VI, 1973, p. 259-268.

Constantinescu-Mircesti, C; Dragomirescu, I., Marele proces al Vrancei, in Studii si articole de istorie, VII, 1965, p. 163-189.

Corfus, Ilie, Dreptul de stapanire al clacasilor din Tara Romaneasca asupra pamantului defrisat in perioada destramarii feudalismului, in Studii. Revista de istorie, XXIII, 1970, nr. 2, p. 341-261.

Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativa a Principatelor Romane, extras din Revista de drept public, an 1934-1935, 75 p. Idem, Proprietatea solului in Principatele Romane pana 1864, in Idem, Opere alese, cuvant inainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic si note de Georgeta Penelea, Bucuresti, 1985. Idem, Vechiul drept penal roman. Intregiri privitoare la vechea organizare judecatoreasca, Bucuresti, 1937.

Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p. 57-100.

Georgescu, Valentin Al., Contributii la studiul trimirei si al operei juridice a lui Mihail Fotino, in Revista arhivelor, II, 1966, p. 91112. Idem, Observatii asupra structurii juridice a proprietatii orasenesti in Tara Romaneasca si Moldova (1711-1831), in Studii. Revista de istorie, XXVI, 1973, nr. 2, p. 255-281.

Grigoras, Nicolae, Proprietatea funciara a oraselor moldovenesti, in Studii si cercetari stiintifice, Iasi, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 2, p. 213-232. Idem, Principalele amenzi din Moldove in timpul oranduirii feudale (secolele al XV-lea - al XVIII-lea), in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom VI, 1969, p. 159-176. Idem, Proprietatea funciara si imobiliara a meseriasilor, negustorilor, boierilor si manastirilor in orasele moldovenesti. Regimul si rolul ei in secolele XV-XVIII, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, VII, 1970, p. 83-106. Idem, Abuzurile si coruptia membrilor aparatului de stat feudal din Moldova (sec. XV-XVIII), Iasi, 1971. Idem, Imunitatile si privilegiile fiscale in Moldova (de la inceputurile statului pana la mijlocul secolului al XVIII-lea), in Revista de istorie, 1974, nr. 1, p. 55-77. Idem, Functia judecatoreasca a domniei in Moldova. Domnul si instantele auxiliare (1771-1832), in Cercetari istorice, serie noua, IX-X, 1978-1979, p. 355-386.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006.

Penelea, Georgeta, Contracte in comertul extern al Tarii Romanesti (1829-1858), in Studii. Revista de istorie, XXV, 1972, nr. 4, p. 767-781.

Eadem, Regimul juridic al balciurilor in Tara Romaneasca (1774-1831), in Studii si materiale de istorie medie, VI, 1973, p. 145171.

Sachelarie, O., Autoritatea hotararilor judecatoresti in vechiul drept romanesc, in Studii si materiale de istorie medie, VII, 1974, p. 217-222.

Sava, Aurel, Departamentul criminalicesc si norme de procedura penala la inceputul secolului al XIX-lea, Bucuresti, 1936.