Dreptul international al refugiatilor

Clinica juridica

1. Introducere in dreptul international al refugiatilor

1.1 Istoria miscarilor populatiei si definirea principalelor categorii: migranti, imigranti, persoane deplasate intern si refugiati;

1.2 Evolutia cadrului legal si institutional al protectiei;

Migratia este un fenomen complex care, alaturi de cresterea populatiei, constituie factorul care contribuie cel mai mult la dezvoltarea demografica a unui stat. 45% din cresterea populatiei in regiunile cele mai dezvoltate ale lumii in perioada 1990-1995 a fost atribuita migratiei internationale.

Migratia are loc in toata lumea, dar cu precadere in tarile in curs de dezvoltare. Migratia este la fel de veche ca si omenirea. Avand in vedere ca, intre 1600 si 1850, aproximativ 65 de milioane de europeni au migrat catre diferite destinatii de pe toate continentele, acestia ar putea fi considerati "migranti economici". Totusi, ei nu au purtat stigmatul atasat astazi migrantilor economici. Migratia a fost intotdeauna o metoda rationala de rezolvare a problemelor. Europa revolutiei industriale si a standardelor igienice crescute si-a gasit populatia crescand, iar in acelasi timp a sporit si numarul persoanelor apte de munca, ce nu isi puteau gasi un loc de munca. Prin urmare, exportarea diverselor parti ale populatiei a constituit pentru multe tari europene o foarte bine venita valva de siguranta care a permis intrucatva eliberarea presiunii. Emigrarea din Europa a continuat in secolul acesta si dupa perioada postbelica (1945-1960), cand aproximativ 7 milioane de persoane au plecat. Ca suma, acest lucru lasa balanta migratiei dinspre Europa, comparativ cu migratia din restul statelor lumii, pe rosu.

Migratia nu e niciodata doar emigrare; razboaiele si razboaiele civile au facut din acest secol unul al refugiului; conflictele din Africa (Rwanda, Zair, Angola, Liberia), cele din sud-estul Europei (fosta Yugoslavie: Bosnia, Kosovo), cele din statele fostei Uniuni Sovietice (Caucaz: Georgia, Cecenia) sunt doar cateva dintre cele mai mediatizate. Persoanele deplasate intern constituie topul in statisticile privind conflictele inter-etnice: in timp ce au fost aproximativ 125 de milioane migranti la nivel international, de opt ori pe atat a reprezentat numarul persoanelor deplasate intern, fara sa includem conflictele mai sus mentionate. La inceputul lunii martie 1999, un raport al Natiunilor Unite cu privire la refugiati, specific pe situatia din Kosovo, arata ca din 400.000 de persoane deplasate intern, jumatate au ramas in Kosovo si doar aproximativ 90.000 de etnici albanezi din Kosovo au cerut azil in tarile din Europa de Nord. La sfarsitul lunii situatia se schimbase dramatic, iar la mijlocul lui 1999 peste 750.000 de refugiati albanezi din Kosovo fugisera in statele vecine: Macedonia, Muntenegru si Albania, cele mai sarace state din Europa care gazduiau cel mai mare numar de refugiati. Cateva zeci de mii fusesera scoase pe calea aerului in state ale Europei Occidentale, dar majoritatea refugiatilor au ramas in regiune. Alte probleme care pot conduce la migratie sunt saracia, foametea si cresterea globala a populatiei.

Prin urmare, nimeni nu isi paraseste casa fara motive intemeiate. De asemenea, migratia nu e cauzata de un singur gand, utilitaristic: acela de a se imbogati pe spinarea societatii gazda. Multi migranti care ajung in Europa Occidentala sunt prezumati a avea astfel de ambitii, singura proba in acest sens fiind faptul ca ei sunt diferiti. Totusi, o abordare atat de simplista e periculoasa.

Inainte ca procesul de migrare sa inceapa, gasim un proces de decizie care de obicei nu urmeaza o schema logica de tipul: daca x, atunci y. Chiar daca decizia e una de viata si moarte, tot nu e posibil sa se spuna ca asta inclina imediat balanta; se pune intrebarea: De ce chiar si in zone de razboi, in aceeasi comunitate, vorbind de persoane sanatoase, unii raman in timp ce altii pleaca? Astfel, cum Petersen arata, uneori problema principala legata de migratie nu e de ce oamenii migreaza, ci mai degraba de ce nu o fac. Constrangerile sunt percepute in mod diferit si de asemenea reactiile in fata constrangerilor sunt diferite, in functie de diferitele circumstante cu care s-ar putea confrunta un potential migrant. De asemenea, in timpuri "normale", unele persoane inca ezita in timp ce altii deja au plecat. Migratia poate fi, si a fost intotdeauna, o solutie rationala, dar asta nu face procesul de decizie mai usor.

Migratia si tipologii

Migratia este actiunea savarsita de migranti de a se deplasa de la un punct geografic la altul. Exista diferente intre migratia interna si cea internationala, cea mai tangibila fiind cea legata de consecintele legale pe care le produc. Dar si cifrele conteaza: daca se estimeaza ca exista aproximativ 125 de milioane de migranti internationali, cifra ce pare uriasa, ce putem spune de migrantii interni, numarul lor fiind estimat la aproximativ 1000 de milioane?

In dreptul international migratia reprezinta deplasarea voluntara din statul A in statul B, in timp ce refugiul reprezinta deplasarea involuntara sau fortata, inclusiv trecerea punctelor de frontiera. Doar incepind cu 1994, UNHCR a inceput sa ia in considerare persoanele deplasate intern, atribuindu-le aceleasi calitati ca si refugiatilor. Pina atunci, persoanele care fugeau trebuiau sa treaca o granita pentru a primi statut de refugiat, chiar daca problemele lor, cauza pentru care fugisera era aceeasi si pentru cei care ramaneau in Rwanda si pentru cei care se refugiau in Zair de exemplu.

Indiferent care ar fi cauza refugiului, exista cateva caracteristici comune: refugiatii sunt dezradacinati, fara casa si le lipsesc protectia si statutul national. Refugiatul este un migrant involuntar, o victima a politicii, razboiului sau catastrofei nationale. Migratia cuprinde toate formele de deplasare indiferent care ar fi cauza, fiind termenul general. Pe scurt, orice refugiat e un migrant, dar nu orice migrant e refugiat.

Geografia migratiei

In general, diferenta se face intre migratia interna si cea internationala, dar si intre Est si Vest, Sud si Nord; mai este migratia rural-rural; rural-urban, urban-rural, urban-urban sau migratia regionala. Aceste tipologii au in comun faptul ca se bazeaza pe relatii bilaterale: o comunitate care trimite si o comunitate care primeste sau o tara care trimite si o tara care primeste. Descrierea geografica a deplasarii nu explica in sine motivatia si cauzele si nici consecintele migratiei.

Tipologiile migratiei

Definitiile juridice nu au o legatura directa cu motivele reale de migrare sau cu problemele migrantilor; ele sunt mai degraba legate de vederile sau dorintele executivului si legislatiei statului gazda. Prin urmare, ele au o abordare restransa a problemei migratiei si a cauzelor acesteia. (ex: migranti legali, studenti migranti, migranti pe piata muncii, migranti ilegali, solicitanti de azil, refugiati).

Un migrant poate avea totusi o viziune total diferita a situatiei sale, simtind o amenintare sau necesitatea de a parasi tara sa si a merge intr-o alta tara. Nu conteaza daca aceasta amenintare reprezinta un pericol pentru viata migrantului atunci cand tara gazda are o lista alba, potrivit careia tara din care vine migrantul este in general sigura. In acest caz, o cerere de azil va fi mai mult sau mai putin folositoare si va conduce probabil la respingere. Prin urmare, e nevoie de o analiza in profunzime a motivelor care au determinat migrarea, atat din punctul de vedere al migrantului, cat si din punctul de vedere al statului gazda. Libertatea migrantilor inceteaza acolo unde incep prerogativele Statului.

Un model in patru faze al migratiei

Prima faza este aceea unde incepe migratia; priveste conditiile in care a aparut decizia de a migra, procesul de decizie care poate duce sau nu la migratie.

A doua faza priveste calatoria in sine si cum aceasta actiune este influentata de factori ca destinatie, transport etc.

A treia faza este cea in care migrantul ajunge la destinatie; este despre poarta care trebuie trecuta inainte de a fi admis intr-un oras, tara sau societate diferite.

A patra faza este cea care reflecta statutul migrantului in societatea gazda din toate punctele de vedere: juridic, economic, social, etapa integrarii.

Migratia voluntara si migratia fortata

In general, intrebarea e daca circumstantele plecarii lasa sau nu posibilitatea de a alege sau nu sa migrezi. In cazul migratiei involuntare circumstantele il impiedica direct sau indirect pe potentialul migrant sa ramana acasa si il forteaza sa plece (cauze produse de om si dezastre naturale). In astfel de cazuri, singurul lucru la latitudinea migrantului este cand sa plece.

Cauzele structurale implicate in migratia involuntara sunt persecutia politica, brutalitatea razboiului civil sau a conflictelor etnice, epurarea etnica. Pentru a intregi imaginea, forme speciale de migratie involuntara si in mod literal fortata sunt: deportarea, relocarea fortata, rapirea.

Se poate concluziona ca nu orice migrant e un refugiat, dar orice refugiat este un migrant fortat.

1.2 Evolutia cadrului legal si institutional al protectiei

Dreptul azilului este in mod fundamental un produs al culturii europene. Primele standarde legale internationale cu privire la protectia refugiatilor au fost create de statele europene dupa Primul Razboi Mondial pentru protectia refugiatilor europeni. In consecinta, dreptul azilului reflecta normele politice ale societatii europene.

Primele acorduri cu privire la refugiati au aparut intre 1922 si 1926 pentru a rezolva problemele legate de influxul refugiatilor din Rusia si Armenia. Acestea au fost extinse in 1928 pentru cateva grupuri similare de refugiati. Cei care au reusit sa scape regimului nazist au fost de asemenea protejati. Responsabilitatea administrativa a fost atribuita catorva agentii internationale autorizate sa emita documente de identitate si de calatorie refugiatilor ca mijloc de a le facilita intrarea in tara de azil. Nu se facea nici un efort pentru a se stopa sau controla miscarea refugiatilor, ci mai degraba pentru regularizarea statutului lor in tara de azil. Mai apoi statele au agreat sa garanteze anumite drepturi fundamentale refugiatilor.

1938-1950: Protectia calificata a drepturilor omului

In 1938 reponsabilitatea internationala cu privire la refugiati a fost atribuita Comitetului Interguvernamental pentru Refugiati si doar cei care erau fortati sa migreze "din cauza opiniilor lor politice, credintelor religioase sau originilor rasiale" se calificau pentru asistenta. Astfel s-a produs o mutare de la dreptul azilului, bazat pe o preocupare umanitara generala de a acorda protectie in bloc catre o modalitate mai selectiva, de a asista doar persoanele ale caror drepturi fundamentale erau periclitate.

Dreptul international al refugiatilor de astazi deriva din Conventia cu privire la statutul refugiatilor elaborata intre 1948 si 1951. Conceptele sale fundamentale s-au dovedit de durata si au fost reconfirmate de Protocolul din 1967 cu privire la statutul refugiatilor si de catre institutii internationale, acorduri regionale, legi si practici nationale.

Complementar dorintei ca dreptul refugiatilor sa fie conform obiectivelor politice strategice, statele care au elaborat Conventia au creat initial un regim al drepturilor, limitat la redistribuirea sarcinii reprezentate de refugiati de pe umerii statelor europene din linia intai. Acele state care au fost nevoite sa se confrunte cu numarul mare de refugiati cauzat de al Doilea Razboi Mondial au argumentat ca toti membrii Natiunilor Unite ar trebui sa contribuie la relocarea refugiatilor de razboi care inca mai soseau din blocul Sovietic. In acelasi timp, statele non-europene, impreuna cu Marea Britanie si Belgia, au ales sa ofere asistenta doar refugiatilor dintr-o regiune anume, ceea ce nu era conform cu decizia Natiunilor Unite. S-a argumentat ca problema refugiatilor nu era una strict europeana. Daca statele non-europene se angajau sa garanteze drepturile refugiatilor europeni, atunci era potrivit ca statele europene sa isi asume obligatii similare fata de refugiatii din alte parti ale lumii. Acest punct de vedere a fost majoritar in cadrul Adunarii Generale a Natiunilor Unite si a rezultat in aceea ca delegatiilor la Conferinta Plenipotentiara le-a fost prezentat un proiect al Conventiei cu aplicare universala.

Statele europene participante la Conferinta au reactionat negativ la propunerea Adunarii Generale. In special Franta a fost revoltata ca statele non-europene doreau o aplicare universala a conventiei, fara a dori sa ofere garantiile pe care le ofereau statele din prima linie.

Au existat si opozitii fata de aceasta tendinta eurocentrica. Reprezentantul Pakistanului a subliniat ca o astfel de abordare restrictiva era ipocrita, altii au pledat pentru miile si, in viitor, posibilele sute de mii de persoane care vor fi dezavantajate de o astfel de restrictie. Belgia a incercat sa mute discutia de la impartirea sarcinii privind preluarea refugiatilor catre nevoile umanitare ale refugiatilor. Ceea ce s-a putut obtine in cele din urma a constat in trei compromisuri minore.

Primul, refugiatii care primeau asistenta materiala din partea altor agentii UN (in special palestinienii) vor fi sub incidenta Conventiei doar in cazul in care asistenta din partea acelor agentii incetase. Al doilea, la initiativa Elvetiei, permitea anumitor state sa extinda protectia asupra refugiatilor din afara Europei. Al treilea, Actul Final al Conferintei cuprindea ceea ce a fost numit "speranta pioasa": Conventia va fi aplicata de state cu valoare de exemplu, excedand scopului sau contractual. Cu aproximativ 15 ani mai tarziu, Protocolul de la New York largea cadrul Conventiei pentru a include refugiati din toate regiunile lumii.

Controlul Statelor in ceea ce priveste determinarea statutului de refugiat

Conventia de la Geneva din 1951 a stabilit ca responsabilitatea determinarii statutului de refugiat apartine statelor. In timp ce statele contractante sunt obligate sa coopereze cu UNHCR si sa informeze cu privire la actiunile intreprinse pentru implementarea Conventiei, nu exista nici un rol formal pentru autoritatea internationala in creionarea sau administrarea schemelor de protectie nationale. Tacerea Conventiei cu privire la aspectele procedurale s-a dorit pentru a produce cat mai putine interferente in determinarea autonoma a sistemului de protectie internationala. In practica, aceasta a condus la faptul ca interferentele politice si interesele strategice sa aiba prioritate in raport de preocuparile umanitare si a condus la o larga varietate de interpretari ale Conventiei.