CONCEPTUL DE PEDEAPSA IN DOCTRINA SI LEGISLATIE

CONCEPTUL DE PEDEAPSA IN DOCTRINA SI LEGISLATIE

§1. Importanta politico-penala a sistemului pedepselor in legea penala

Existenta cadrului general al pedepselor in legea penala prezinta importanta politico-penala deosebita. El exprima in primul rand principiul legalitatii pedepselor si reflecta conceptia politico-penala cu privire la ansamblul mijloacelor juridico-penale folosite impotriva fenomenului infractional. Natura si cuantumul pedepselor consacrate dau expresie, in acelasi timp, principiilor fundamentale ale politicii penale si ale dreptului penal. In fine, prevederea cadrului pedepselor prezinta un interes practic, reprezentand o orientare a activitatii practice de aplicare si executare a pedepselor existente.

In literatura juridica s-a aratat ca "prin sistemul pedepselor se intelege cadrul general al pedepselor, adica indicarea categoriei, a limitelor generale ale fiecarei pedepse, precum si a scarii sau ierarhiei pedepselor"[1].

Sistemul pedepselor in legislatia noastra este prevazut in partea generala a Codului penal, el cuprinzand enumerarea intr-o anumita ordine a tuturor pedepselor ce se pot aplica cat si indicarea limitelor generale ale acestora.

Prevederea in legea penala a sistemului pedepselor, se inscrie in sfera principiului legalitatii incriminarii si al pedepselor. Acest lucru inseamna ca doar felurile pedepselor ce compun sistemul, pot fi aplicate infractiunilor prevazute in partea speciala a Codului penal sau in legile nepenale cu unele dispozitii penale iar atunci cand instanta de judecata aplica pedeapsa pentru comiterea unei infractiuni, ea trebuie sa tina seama de limitele prevazute tot in partea generala a Codului penal. La alcatuirea sistemului pedepselor, legiuitorul a tinut cont sa prevada acele feluri de pedepse in partea speciala a Codului penal sau in legile nepenale cu unele dispozitii penale.

Definirea si scopul pedepsei.

Prin firea sa, omul este predispus la actiune, pe langa faptul ca insasi nevoile cotidiene il silesc in mod natural sa actioneze pentru a-si obtine cele necesare supravietuirii. In cadrul acestui proces, actiunile oamenilor ajung in mod firesc sa se intersecteze fie armonizandu-se, fie intrand in conflict actiunile unor membrii ai societatii cu actiunile celorlalti membrii; in aceasta din urma situatie este posibil ca actiunea unui membru al societatii sa apara ca neconvenabila, vatamand sau punand in pericol interesele celorlalti membrii ai grupului social, fie ca aceste interese apartin tuturor, fie ca apartin unor membrii in particular.[2]

Persoanele ale caror interese sunt lezate sau periclitate printr-o actiune agresiva vor riposta la randul lor impotriva actiunilor neconvenabile. Dar riposta la actiunea neconvenabila ar putea fi considerata, sub un anumit aspect, tot un act agresiv. Daca actiunea neconvenabila ar putea fi considerata ca o caracteristica a comportamentului biologic, atunci, parafrazandu-l pe Erich Fromm, am putea afirma ca, in timp ce - comportarea neconvenabila este o forma de agresivitate distructiva, maligna, biologic nonadaptabila - riposta la o comportare neconvenabila reprezinta o forma de agresivitate defensiva, benigna biologic, adaptativa, in serviciul societatii si al individului.[3]

Pedeapsa constituie si ea o forma de reactie la faptele antisociale, concluzie desprinsa de penalisti si filozofi. Din cele mai vechi timpuri, pedeapsa a reprezentat o riposta brutala a societatii impotriva aceluia care a incalcat legea statului ori prescriptiile morale, religioase, ale timpului.

Fie ca notiunea de pedeapsa este strans legata de ideea de pacat, de incalcare a preceptelor religioase fie ca prin pedeapsa, diferentiata dupa multiplele criterii pe care le prevedeau canoanele bisericesti, se urmarea indreptarea celor care au gresit, pedeapsa a fost considerata intotdeauna un rau, sau o suferinta prin care societatea reactiona impotriva faptelor neconvenabile grupului social.[4]

O definitie celebra, desi incompleta, este data de Grotius "poena est malum passionis quod infligitur propter malum actionis", incompleta pentru ca, desi releva caracterul de "rau", de suferinta al pedepsei, nu evidentiaza caracterul social si legal al acesteia. Prin urmare, nu orice rau aplicat faptuitorului constituie o pedeapsa. Raul continut de pedeapsa reprezinta o forma de agresiune defensiva, benigna, organizata de societate impotriva acelor membrii care aduc atingere celor mai importante valori sociale.

Pedeapsa este una din institutiile fundamentale ale dreptului penal, cuprinsa in Capitolele I-IV, Titlul III, art. 52-71, Partea generala. In partea speciala a Codului Penal sau in unele legi speciale sunt prevazute infractiunile cat si pedepsele ce se aplica in cazul savarsirii lor. Astfel sunt prevazute pedepse cu inchisoarea, amenda, interzicerea unor drepturi etc. Acestea reprezinta pedepse speciale privind diferitele infractiuni. Fiecareia din aceste pedepse speciale ii corespunde o anumita notiune (de exemplu, notiunea pedepsei inchisorii, notiunea pedepsei amenzii etc.). Dar in afara de notiunile speciale de pedeapsa, in literatura juridica penala, teoreticienii au definit si notiunea generala de pedeapsa care, asa cum s-a aratat, reprezinta o sinteza a trasaturilor esentiale si comune tuturor pedepselor.

In doctrina penala romana pedeapsa a fost definita ca fiind o sanctiune de drept penal constand dintr-o masura de constrangere si reeducare, prevazuta ca lege si care se aplica infractorului de catre instanta de judecata, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni.[5]

Termenul de pedeapsa provine de la cuvantul latin "poena" care inseamna pedeapsa. Ca institutie juridica, pedeapsa reprezinta cea de-a treia institutie fundamentala a dreptului penal, celelalte fiind infractiunea si raspunderea penala. Ca masura de constrangere juridica, pedeapsa se deosebeste de alte categorii de sanctiuni, avand caracterul ei propriu si tinzand catre un scop ce-i este specific.[6]

In literatura de specialitate, pedeapsa a fost definita ca fiind "o sanctiune juridica care consta intr-o masura de constrangere si reeducare, prevazuta de lege, ce se aplica infractorului, de catre instanta de judecata, in scopul prevenirii de infractiuni".[7]Aceasta notiune generala a pedepsei a fost insusita de legiuitorul roman de la 1968, care a prevazut prin dispozitia art.52 Cod penal ca "pedeapsa este o masura de constrangere si un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni."

Din prevederea alin.2 al art. 52 - " . executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului" - reiese ca organele care supravegheaza executarea pedepsei sa nu adauge suferintele suplimentare condamnatului pe timpul executarii. Ca suferinta, ea nu se reduce numai la lipsa libertatii, ci, deseori, implica o totala modificare a vietii, modificare incarcata de incomoditati si duritati din care izvorasc numeroase suferinte fizice sau morale.

Scopul esential al pedepsei este prevazut in art.52 alin.1 C.p. si consta in prevenirea de noi infractiuni prin aceasta (ca si prin caracterul constrangator al pedepsei) se realizeaza totodata apararea societatii impotriva infractiunilor.[8]

Prin prevenirea de noi infractiuni intelegem atat preintampinarea savarsirii de noi infractiuni din partea celui caruia i s-a aplicat o pedeapsa (preventia speciala), care se va realiza prin actiunea de reeducare la care este supus condamnatul in timpul executarii pedepsei, cat si prevenirea savarsirii de infractiuni din partea oricarei alte persoane (preventia generala), care se realizeaza in mare masura prin rezonanta pe care o are condamnarea la o pedeapsa.

Prin urmare, prin pedeapsa se realizeaza doua cazuri: preventia speciala, adica prevenirea savarsirii de infractiuni de catre condamnat si preventia generala, in sensul ca persoanele predispuse la comiterea de infractiuni sunt determinate sa renunte la comiterea unor asemenea fapte cunoscand consecintele care decurg din aplicarea pedepsei.[10]

Scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale si anume apararea societatii si a membrilor ei impotriva infractiunilor. Asa cum s-a aratat, scopul decurge din necesitatea vitala a apararii sociale impotriva infractiunilor. Prevenirea infractiunilor este pentru societate o datorie mai sfanta si mai imperioasa decat pedepsirea lor.[11] Sanctiunea de drept penal isi poate atinge scopul numai daca se realizeaza o justa individualizare a acestora, o operatiune echitabila; conform Constitutiei : "cetatenii sunt egali in fata legii", iar "pedepsele nu pot fi aplicate decat in conditiile si in temeiul legii".

§3. Caracterele juridice ale pedepsei.

Din conceptul de pedeapsa se desprind si caracterele juridice ale acesteia care sunt urmatoarele :

Pedeapsa este o masura de constrangere. Asa cum s-a subliniat in literatura juridica mai veche, pedeapsa atrage asupra infractorului un rau, o suferinta, ca rasplata pentru fapta sa antisociala.[12] Pedeapsa a fost privita ca fiind ultimul mijloc dureros pentru infractor, ca ultima sfortare pe care o face societatea pentru a-i determina pe cei rai sa nu mai comita infractiuni. In literatura juridica mai recenta, s-a subliniat ca "raul ,suferinta, aflictiunea pe care o implica pedeapsa, decurg din privatiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia : privatiunea sau restrictiunea de libertate, privatiune sau restrictie de drepturi civice, privatiune de bunuri, iar in unele legislatii privatiunea de drept la viata".

Pedeapsa are un caracter aflictiv, deoarece, fiind o masura de constrangere, produce o suferinta de natura morala, fizica, materiala celui condamnat. Orice pedeapsa determina privatiuni ori restrangeri de drepturi, intensitatea acestora fiind in raport cu natura pedepsei, durata si conditiile in care se executa. Prin caracterul ei, ca forma cea mai severa de constrangere, pedeapsa se deosebeste de celelalte sanctiuni de drept penal si de orice alta sanctiune juridica.

Tot in literatura juridica s-a mai aratat ca pedeapsa este o masura de constrangere, deoarece persoana fata de care se aplica este pusa sa sufere in mod fortat, fara voia ei, anumite privatiuni sau restrictii. Astfel, in cazul pedepselor privative de libertate, infractorul este temporar rupt de mediul in care traieste, de familie, de conditiile obisnuite de viata si supus unui regim sever, pierzandu-si pe o anumita durata libertatea.[14] Pedeapsa are un impact deosebit asupra persoanei condamnate despartindu-l de mediul normal de viata in conditii de libertate ce, odata condamnat, urmeaza a-i fi ingradita.

Scopul pedepsei este insa acela de reeducare, pedeapsa fiind un mijloc de reeducare prin care infractorul este ajutat sa inteleaga ca legile trebuie respectate. Prof. I.Tanoviceanu spunea ca, mai intai, prin pedeapsa se urmareste indreptarea individului pedepsit. El sufera greutatea pedepsei si, prin urmare, este natural ca tot el sa profite de aplicatiunea ei. Cel care a savarsit o infractiune nu este si nu poate fi considerat in genere ca nerecuperabil si, deci, situat in afara procesului educativ, ci, dimpotriva, trebuie implicat cu mai mare vigoare in acest proces. Pedeapsa constituie unul din mijloacele de realizare a acestui proces educativ. Prin aplicarea pedepsei nu se urmareste doar reprimarea infractorului ci si formarea la acesta a unei noi atitudini fata de valorile sociale.

Ca un mijloc de constrangere statala, asa cum s-a aratat in literatura juridica, numai statul, prin organele sale specializate, are dreptul si indatorirea de a exercita actiunea penala in numele societatii, in vederea tragerii la raspundere penala a infractorului, iar in cazul stabilirii vinovatiei, in vederea aplicarii pedepsei si constrangerea condamnatului la executarea acesteia. Numai acea masura de constrangere este considerata pedeapsa care este prevazuta de lege. Aceasta cerinta si caracteristica a pedepsei este consacrata de legea noastra, fiindca in Codul penal se arata sistemul pedepselor, precum si pedeapsa pentru fiecare infractiune in parte.[18]

Se evidentiaza caracterul personal al pedepsei prin care intelegem ca ea se aplica numai infractorului, adica numai persoanei care a savarsit ori a contribuit la comiterea faptei cu forma de vinovatie ceruta de norma de incriminare. Masura pedepsei se aplica numai de instantele penale. Prin urmare, nici un alt organ al statului sau Parlamentului nu are dreptul sa aplice pedepse.

Obiectivul pedepsei este acela de a-l impiedica pe infractor sa comita noi infractiuni, atentionandu-l in acelasi timp cu privire la consecintele ce vor decurge daca va mai savarsi pe viitor astfel de fapte.

In fine, pedeapsa are un caracter educativ, deoarece prin aplicarea pedepsei se urmareste formarea la infractor a unei noi atitudini fata de valorile sociale astfel ca acesta sa nu savarseasca noi infractiuni. Un efect educativ important il are pedeapsa asupra celorlalte persoane care invata din constrangerea exercitata asupra faptuitorului.[19]

Functiile pedepsei.

In literatura de specialitate s-a aratat ca functiile pedepsei sunt : functia de constrangere, functia de reeducare, functia de exemplaritate si functia de eliminare.[20]

Functia de constrangere. Functia de constrangere presupune o interventie fortata a statului in domeniul drepturilor personale, a libertatilor persoanei, a intereselor sale, masura coercitiva extrema care il pune pe cel condamnat, deci privat de libertate, in situatii in care este indepartat de familie suferind privatiuni si restrictii de ordin moral si fizic - de exemplu : izolarea de societate, supravegherea permanenta, mentinerea sub paza etc. Elementul de constrangere si suferinta se mai constata si in regimul de executare si pedeapsa in Penitenciar, unde condamnatului i se impun anumite restrictii. Pedeapsa este constrangatoare si sub aspect moral, in sensul ca ea exercita o prevenire psihica permanenta asupra condamnatului. Cu toate ca indeplineste o functie de constrangere si reprimare in conformitate cu art. 52 alin 2 C.p., pedeapsa nu trebuie sa provoace suferinte fizice sau sa injoseasca persoana condamnatului.

Atat in timpul executarii pedepsei privative de libertate, cand condamnatul este supus unui real sistem de reeducare cat si de instruire ori de ridicare a nivelului cultural, ca de altfel si in cazul aplicarii unor pedepse neprivative de libertate (de exemplu: supravegherea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de munca) legiuitorul a oferit condamnatului posibilitatea sa se autoreeduce in vederea realizarii integrale a functiei de reeducare a pedepsei.

Functia de exemplaritate. Functia de exemplaritate este o functie adiacenta atribuita pedepsei si consta in influenta pe care pedeapsa aplicata condamnatului o produce asupra altor persoane vazand constrangerea la care condamnatul este supus. Astfel, sunt puse in situatia de a reflecta asupra propriei lor comportari viitoare si de a se abtine de la savarsirea de infractiuni.

In literatura juridica s-a subliniat ca pedeapsa, ca masura de constrangere, are nu numai o finalitate represiva ci si una de exemplaritate, prin dezaprobarea legala si judiciara a faptei comise si a faptuitorului.[21]Functia de exemplaritate a pedepsei se manifesta si decurge din caracterul ei inevitabil atunci cand a fost savarsita o infractiune.

Functia de eliminare. Functia de eliminare poate presupune o eliminare temperata sau o eliminare definitiva a condamnatului din societate.

In Codul penal aceasta functie a pedepsei se realizeaza in ambele forme: izolarea temporara a infractorului cand i se aplica pedeapsa inchisorii care este intotdeauna pe timp marginit si eliminarea definitiva, cand, in cazuri exceptionale, se aplica pedeapsa detentiunii pe viata.[23]

§5. Clasificarea pedepselor.

In doctrina clasica, Enrico Ferri (1856-1929), penalist si criminolog italian, reprezentant al scolii antropologice a dreptului penal, caruia i-a dat o orientare sociologica, a definit si delimitat teoria clasica prin abolirea pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale si a instituit obligatii pentru stat de a asigura drepturile individului in cursul anchetei si judecatii. Individul care-si cucerise drepturile si libertatile democratice prin revolutie, considera ca beneficiaza de o libertate absoluta, o independenta totala fata de necesitatea si cauzalitatea obiectiva. Pedeapsa dovedeste caracterul functional al societatii, individul urmand sa fie sanctionat conform legii si dupa gravitatea faptei savarsite.

In diferitele sisteme de drept, pedepsele sunt cunoscute sub o diversitate de forme. De aceea, in doctrina dreptului nostru ele au fost sistematizate si clasificate pe baza anumitor criterii.

In literatura juridica mai recenta[24], pedepsele au fost clasificate dupa urmatoarele criterii:

I. Dupa obiectul asupra caruia poarta constrangerea.

a.) Pedepse corporale. Cand am analizat principiile stabilirii sanctiunilor de drept penal am observat ca unul dintre acestea este cel al "stabilirii unor sanctiuni de drept penal compatibile cu constiinta morala si juridica a societatii". Intr-adevar, in epoca moderna a dreptului penal, pedepsele ce se aplica de catre stat impotriva celor ce comit infractiuni nu trebuie sa ofenseze bunele moravuri. Istoria ne arata ca, pana sa se consolideze acest principiu, in evolutia lor, societatile omenesti si odata cu ele si diferitele victime de drept, au cunoscut si pedepse corporale.

Scurt istoric al pedepselor corporale. In antichitate bataia a existat ca pedeapsa la toate popoarele. De exemplu in Sparta, in fiecare an, timp de o zi intreaga, copii se bateau cu nuielele in altarele zeitei Diana, in prezenta parintilor. Grecii si romanii aplicau pedeapsa corporala a biciuirii.

In Evul Mediu si cel modern, inainte si chiar dupa Beccaria, legitimitatea bataii n-a fost pusa de nimeni la indoiala.

In Codul penal al lui Leopold, mare duce al Toscanei, se prevedea ca pedeapsa biciuirea in public calare pe un magar. In Codul penal al lui Iosif al II-lea se prevedea ca pedeapsa loviturile de bici, nuiele sau baston. In Codul penal bavarez din 1813, se prevedea bataia ca pedeapsa accesorie a inchisorii.

Si la noi in vechile legiuiri erau prevazute pedepse corporale. Astfel, in Pravila lui Matei Basarab se prevedea pentru savarsirea unei fapte, purtatul vinovatului in pielea goala pe toate ulitele, asezat calare pe un magar, timp in care era batut cu doua furci.

Pedepse corporale au fost prevazute si in Codul penal al lui Stirbei. De asemenea, pedepse corporale au fost aplicate si in Occident. La 4 august 1791, vaduva Desbleds a fost condamnata sa fie expusa goala in Piata Palais Royal din Paris, calare pe un magar cu fata intoarsa spre coada, avand pe cap o palarie din paie pe care era lipita o banderola de hartie pe care se putea citi: "Corupatoare de tineri".[25]

In prezent, pedepsele corporale au fost desfiintate aproape in toata lumea. In cadrul pedepsei corporale intra si pedeapsa cu moartea.

b.) Pedepse privative sau restrictive de libertate. Pedeapsa privativa sau restrictiva de libertate poate fi perpetua cum ar fi de exemplu detentiunea pe viata sau poate viza privarea de libertate a condamnatului pe o anumita perioada de timp cum este in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii pe o perioada determinata.

Filosofii si penalistii si-au pus intrebarea daca trebuie sa existe pedepse perpetue intr-o legislatie penala si tot ei au raspuns afirmativ. Becarria este adeptul pedepsei perpetue si a propus ca ele sa inlocuiasca pedeapsa cu moartea.

Cat priveste pedepsele privative de libertate pe un timp determinat, ele au rolul de a duce la indreptarea si la reformarea lor morala.

Pedepsele restrictive de libertate vizeaza restrangerea dreptului la libertate de miscare, de deplasare libera a condamnatului cum ar fi, spre exemplu, inchisoarea cu executare la locul de munca, inchisoarea cu suspendarea executarii sub supraveghere, interzicerea dreptului condamnatului de a se afla intr-o anumita localitate.[26]

c.) Pedepse pecuniare. Pedepsele pecuniare intra in categoria pedepselor amenzii si confiscarea averii. In legislatia noastra penala nu mai este prevazuta pedeapsa confiscarii averii ea fiind scoasa din Codul penal prin Legea 140/1996. Pedeapsa amenzii este cunoscuta in legislatiile penale din cele mai vechi timpuri : Codul lui Hamurabi, legile lui Manu, legea mozaica. In Codul lui Hamurabi se prevedea ca "cel care a furat un bou, un berbec, un porc, va plati de 30 de ori valoarea, iar cand condamnatul nu poate plati va fi ucis".[27]

Pedepsele pecuniare au existat de asemenea la greci in legile lui Solon si la romani, in Legea celor XII Table. La popoarele barbare toate pedepsele erau pecuniare si aveau drept scop repararea daunelor. Pedepsele pecuniare plecate la inceput din principiul despagubirii civile, au o origine foarte veche si au jucat mult timp un mare rol.[28]

d.) Pedepsele privative sau restrictive de drepturi. Aceste pedepse constau in suprimarea definitiva sau temporara a unor drepturi ale condamnatului ori restrangerea acestora. De exemplu, pedeapsa interzicerii unor drepturi prevazute in art. 64 C.p., pe o durata de pana la 10 ani sau pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor prevazute in art. 64 C.p.

Pedepsele privative sau restrictive de drepturi au ca obiect diferitele categorii de drepturi ale caror exercitiu este interzis sau restrans pentru condamnati pe diferite termene.

e.) Pedepsele morale. Pedepsele morale constau intr-o dezaprobare publica a infractorului si a faptei sale, de exemplu : mustrarea, blamul public (cunoscut in unele legislatii), publicarea si afisarea hotararii de condamnare si altele.[29]

II. Dupa importanta atribuita pedepsei din punct de vedere functional.

Potrivit acestui criteriu se face distinctie intre pedepsele principale (de sine statatoare) si pedepse secundare sau alaturate.

a.) Pedepse principale. Aceste pedepse pot fi stabilite si aplicate singure. De exemplu: pedeapsa detentiunii pe viata, inchisoarea sau amenda. Pedeapsa principala are rolul principal in sanctionarea infractorului; ea se aplica singura, fara a fi conditionata de aplicarea altor sanctiuni de drept penal. De aceea, pentru orice fapta incriminata, este prevazuta in lege in mod obligatoriu o pedeapsa principala aplicabila in cazul savarsirii acesteia.

b.) Pedepsele secundare sau alaturate Din aceasta categorie fac parte pedepsele complementare si pedepsele accesorii. Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa, represiunea si sunt aplicate numai pe langa o pedeapsa principala. Pedepsele accesorii sunt atasate de lege la pedeapsa principala privativa de libertate, ca un accesoriu al acesteia, decurgand din vointa legii (ope legis).

III. Dupa gradul de determinare a pedepselor prin lege.

Potrivit acestui criteriu se face distinctie intre :

a.) Pedepse determinate. Pedepsele determinate se caracterizeaza prin prevederea lor in lege atat in ce priveste natura cat si cuantumul lor. Acestea la randul lor pot fi :

Pedepse absolut determinate (de exemplu, detentiunea pe viata);

Pedepse relativ determinate adica cele pentru care legea prevede limitele intre care astfel de pedepse pot fi aplicate).

Determinarea pedepsei de catre legiuitor poate avea loc prin : prevederea unei limite minime si maxime intre care se poate aplica pedeapsa; prevederea minimului pedepsei, situatie in care maximul pana la care se poate aplica pedeapsa este cel general; prevederea maximului pana la care se poate aplica pedeapsa, situatia in care limita minima este aceeasi cu minimul general.

b.) Pedepse nedeterminate. Astfel de pedepse sunt indicate de legiuitor numai prin denumirea sau aratarea naturii lor, fara a se arata durata sau cuantumul(de exemplu : degradarea militara).

I.V. In raport de numarul pedepselor care pot fi prevazute in lege pentru aceeasi infractiune.

In raport de acest criteriu se face distinctie intre :

Pedepse unice sau singulare adica in situatia in care legiuitorul prevede o singura pedeapsa pentru o singura infractiune (inchisoarea sau amenda);

Pedepse multiple sau plurale, cand, pentru aceeasi infractiune, cele doua sau mai multe pedepse sunt aplicabile concomitent (inchisoarea si interzicerea unor drepturi).

Pedepsele multiple la randul lor pot fi :

Pedepse cumulative, adica pedepsele care se aplica toate pentru sanctionarea faptuitorului;

Pedepse alternative, cand din cele doua prevazute pentru aceeasi infractiune instanta alege doar una.

In dreptul nostru penal, pentru aceeasi infractiune cumularea este posibila pentru pedepsele principale si cele complementare, nu insa si intre pedepsele principale. Pedepsele multiple sunt prevazute numai sub forma de pedepse alternative.

§6. Categoriile si limitele generale ale pedepselor

a.) Categoriile pedepselor. Prin art. 53 C.p. s-a instituit cadrul legislativ, felul si limitele pedepselor. Dupa importanta si graviditatea acestora legea a impus: pedepse penale principale, pedepse complimentare si pedepsele accesorii care pot fi definite si ca pedepse legislative.[30]

b.) Felul pedepselor. Sistemul pedepselor consacrat (sanctio legis) prin dispozitiile art. 53 C.p. sunt, in mod fundamental, instrumente sociale emise in scop precis care reprezinta urmarirea unei anumite modificari a comportamentelor, a atitudinilor individuale fata de legile si de ordinea de drept existenta. Limitarea pedepselor (minima si maxima) prin lege[31] determina scopul legii penale pentru fiecare infractiune, in baza gradului de pericol social general, dar si concret al actiunii-inactiunii criminogene, urmand a se modifica atitudinile individuale, cat si comportamentul tuturor indivizilor.

Limitarea si determinarea pedepselor reprezinta o masura obligatorie in sensul ca, in partea speciala a Codului penal, precum si in legile speciale, se stabilesc pedepsele dupa o anumita ordine graduala, in limitele prestabilite de art. 53 C.p. Exista totusi posibilitatea ca prin legi speciale sa se prevada alte limite ale pedepselor, intrucat prin art. 362 C.p. s-a stabilit ca: "dispozitiile din partea generala" a Codului penal "se aplica si faptelor sanctionate penal prin legi speciale, afara de cazul cand legea dispune altfel", fiind valabila dispozitia speciala care deroga de la regula generala. Diferitele pedepse stipulate in legile speciale, daca nu prezinta limitele minima si maxima, se vor aplica in limitele generale si in cadrul special existent in Codul penal. Principul ierarhizarii pedepselor principale consta in indicarea limitelor precum si a felului acestora, in sensul ca pedeapsa inchisorii este mai grea decat pedeapsa amenzii.

Ridicarea limitelor generale ale pedepselor, prin ultima modificare adusa Codului penal, a avut ca scop sa permita sporirea limitelor speciale ale infractiunilor grave, creandu-se astfel alternative mai credibile la pedeapsa detentiunii pe viata.

§7. Constitutia si Codul penal cu privire la pedeapsa

Prin prevederile Constitutiei din 1991 se consacra cu valoare de principiu constitutional, legalitatea pedepselor. "Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii", prevede art. 23 alin. 9 din Constitutie. "Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant", Constitutia definind astfel prin prevederile art. 22 alin. 2, limitele constrangerii aplicate prin pedeapsa.

Prevederile constitutionale amintite mai sus, consideram ca sunt in mod corespunzator reflectate in prevederile art. 2 ("Legea prevede care fapte constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile ce se pot lua in cazul savarsirii acestor fapte") si art. 52 C.p.

In acord cu Conventiile internationale la care Romania este parte (Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata la New York la 10 decembrie 1984, ratificata prin Legea 19/1990), Constitutia interzice tortura, iar Codul penal sanctioneaza asemenea fapte (Legea 20/1990 pentru modificare si completarea unor dispozitii din Codul penal si Codul de procedura penala).