Izvoarele dreptului civil

Izvoarele dreptului civil

Bibliografie selectiva D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman in comparatie cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, tom I, partea I, p. 104-105; I. Rosetti-Balanescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil, Bucuresti, 1946, p. 9-12; N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 180 si urm.; I. Deleanu, Constructia judiciara a normei juridice, Dreptul nr. 8/2004, p. 12-37; T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 42-96; I. Santai, Introducere in studiul dreptului, Universitatea "Lucian Blaga", Sibiu, 1997, p. 62-74; R. Dimiu, Stilul judiciar, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004; Ph. Malaurie, Droit civil. Introduction générale, Édition Cujas, 1994-1995, p. 26-30; G. Cornu, Lingvistique juridique, 3-e édition, Montchrestien, 2005, p. 1-61; Ch. Larroumet, Droit civil. Introduction à l'étude du droit privé, tome I, Economica, Paris, 2004, p. 179-187.

Notiune. Definire. Clasificare. In general, prin izvor de drept civil intelegem forma specifica de exprimare a normelor de drept civil; norma de drept civil poate fi definita ca fiind regula generala si abstracta care reglementeaza conduita subiectelor in raporturile juridice civile.

Deosebit de sensul formal al notiunii "izvor de drept civil" aceasta expresie este apta de a primi si un al doilea inteles. Astfel, in sens material prin izvor al dreptului civil se desemneaza conditiile materiale de existenta care genereaza normele acestei ramuri de drept.

De regula, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adica actele care emana de la cele trei puteri constituite in stat. Celelalte izvoare denumite neformale sau reale (cutuma, practica judiciara, doctrina) implica discutii si sunt in general controversate. Totusi, in ce ne priveste consideram ca jurisprudenta si cutuma sunt izvoare de drept, este adevarat secundare, dar totusi izvoare.

In literatura juridica de specialitate s-au facut si alte clasificari. Asa de exemplu, s-a deosebit intre izvoarele directe sau propriu-zise (legile si alte acte normative subordonate legii) si izvoarele indirecte (practica judiciara si fosta practica arbitrala); intre izvoarele legale si extralegale, acestea din urma ingloband cutuma, jurisprudenta, echitatea si doctrina; intre izvoare creatoare, adica cele prin care se creeaza noi norme juridice (legea si obiceiul) si izvoare interpretative care au menirea de a completa sau de a interpreta regulile de drept existente (doctrina si jurisprudenta); intr-o alta clasificare se distinge intre izvoare statale (legea si jurisprudenta) si izvoare infrastatale (cutuma si conventia). In aceasta clasificare legea si jurisprudenta sunt izvoare statale, deoarece sunt create de un organ al statului (puterea legislativa si puterea judecatoreasca), spre deosebire de secundele. O alta clasificare care ni se pare importanta este aceea care are la baza o ierarhie a izvoarelor: legea, pe de o parte, cutuma si jurisprudenta, de alta parte.

In sfarsit, distingem intre izvoare interne si izvoare internationale.

A. Izvoare interne. Izvoarele formale ale dreptului civil pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Astfel:

1) Dupa criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma distingem:

a) Legile (in sens restrans) adica actele normative adoptate de organul legiuitor al statului (Parlamentul). La randul lor legile pot fi clasificate in trei categorii: legi constitutionale, legi organice, legi ordinare

In categoria legilor constitutionale intra in primul rand insasi Constitutia tarii, legea fundamentala care consacra principiile care stau la baza organizarii de stat, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, ca si obligatiile lor etc. Constitutia cuprinde si unele norme generale referitoare la institutiile cele mai importante ale dreptului civil: persoanele fizice si juridice, dreptul de proprietate, dreptul la mostenire, drepturile personalitatii etc. (pentru detalii, a se vedea T. Draganu, op. cit., p. 25)

Legile organice (reglementate de art. 73 din Constitutie) dezvolta si detaliaza principiile cuprinse in Constitutie. Din punctul de vedere al dreptului civil trebuie retinut ca, potrivit Constitutiei, tot prin legi organice se reglementeaza si "regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii" [art. 73 lit. m) din Constitutie]. Alte legi organice sunt cele care reglementeaza organizarea generala a invatamantului, regimul general al cultelor, regimul general privind raporturile de munca si protectie sociala etc.

In sfarsit, in categoria legilor ordinare se incadreaza toate celelalte legi adoptate de Parlamentul tarii si promulgate (prin decret) de catre presedintele Romaniei.

Un loc important printre legile ordinare il ocupa codurile (de exemplu: Codul civil, Codul comercial, Codul vamal, Codul de procedura civila etc.) care grupeaza si sistematizeaza intr-un singur corp toate (sau cat mai multe dintre) reglementarile aplicabile unui anumit domeniu de activitate (indicat de regula prin chiar denumirea codului).

Codul civil reprezinta principalul izvor al dreptului civil; el este legea civila fundamentala. Structural el este alcatuit dintr-un titlu preliminar - "Despre efectele si aplicarea legilor in genere"- si trei carti: Cartea I "Despre persoane" (azi abrogata); Cartea a II-a "Despre bunuri si despre deosebitele modificari ale proprietatii" (care are patru titluri); Cartea a III-a "Despre diferitele moduri in care se dobandeste proprietatea" (care cuprinde XX de titluri).

Dintre legile mai importante retinem: Legea fondului funciar nr. 18/1991 modificata prin Legea nr. 169/1997; Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si a celor forestiere; Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei precum si unele masuri adiacente; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica; Legea nr. 64/1991 privind brevetul de inventie; Legea nr. 16/1994 privind arenda; Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar si publicitatea imobiliara; Legea locuintei nr. 114/1996; Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civila; Legea nr. 273/2004 privind adoptia etc.

b) Decretele si decretele-legi. De exemplu: Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice; Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului nr. 31/1954; Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva; Decretul-lege nr. 115/1958 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare; Decretul-lege nr. 319/1944 privind dreptul la mostenire al sotului supravietuitor etc.

c) Hotararile si ordonantele sunt acte normative adoptate de catre guvern. In cazuri exceptionale, Guvernul poate adopta ordonante de urgenta; de exemplu: O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenta, domiciliul, resedinta si actele de identitate ale cetatenilor romani.

d) Alte acte normative subordonate legii care pot constitui izvoare formale ale dreptului civil (in masura in care contin norme juridice de domeniul acestei ramuri a dreptului) sunt, pe de o parte, actele emise de diferite organe centrale ale administratiei publice (ordine, instructiuni, regulamente etc.), precum si actele emise de autoritatile administratiei publice locale (hotarari ale consiliilor locale, dispozitii ale primarilor, ordine ale prefectilor etc.).

e) Exista apoi acte normative care, desi sunt legi (in sens larg), au denumiri speciale, precum: statut, regulament, contract-tip, contract-cadru, norme, standard.

Drept comparat. In dreptul musulman - care este un drept religios - principalul izvor de drept este Coranul (Kibäb) care se compune din 114 capitole impartite ele insele in 6219 versete, propozitii sau ansambluri de fraze care exprima una sau mai multe idei complexe, in forma numita nazm. Fiecare verset este un enunt (khitab) care poarta o porunca (taklif) exprimata printr-o invitatie, ordin sau interdictie sau chiar o simpla mentiune care nu impune nimic; acestea din urma se refera la legislatiile anterioare si la popoarele vechi carora Dumnezeu le povesteste istoria (kissa). Din fiecare verset al Coranului se naste un hukm (decizie).

Coranul este un rezumat de istorie sfanta si profana, un rezumat al revelatiilor anterioare, o culegere de definitii si de maxime de ordin practic; el reuneste elementele unei filozofii in acelasi timp pozitiva si supranaturala care concentreaza atentia asupra atotputerniciei unui Dumnezeu fara a carui interventie nimic nu se intampla in lume in afara vointei sale.

In al doilea rand, alt izvor formal de drept il constituie Sunna care este conduita lui Dumnezeu in guvernarea providentiala a Universului (Coran, XXXIII, 63), cutuma sa cu privire la popoarele de altadata (XXXV, 43), cutuma sa constanta (XL, 185), calea pe care au urmat-o apostolii trimisi inaintea lui Mahomed (XVII, 77), exemplul stramosilor (XV, 11), in sfarsit, marele exemplu al Profetului insusi (XXXIII, 21). Sunna traseaza pentru credinciosi calea de urmat. Mai tarziu Sunna va imbraca forma hadith-ului. Pentru musulman, hadith-ul recunoscut ca adevarat de autoritatile abilitate este o interpretare sau un comentariu al cuvantului lui Dumnezeu si, in acelasi timp, un prilej de imitare a conduitei Profetului. Istoricul poate contempla in Sunna intreaga evolutie a comunitatii musulmane timp de mai multe secole: dogma, practica religioasa, politica, drept si cutuma, izvorate din forta proprie a Islamului.

In al treilea rand, legii formale, odata determinata prin autenticitatea textului, ramane sa i se stabileasca continutul care se face prin explicarea textului legii (tafsir) (pentru detalii, a se vedea L. Milliot, Fr.-P. Blanc, Introduction a l'étude du droit musulman, Dalloz, Paris, 2001, p. 83-96).

2) Alte izvoare ale dreptului civil. Morala sau regulile de convietuire sociala. Morala constituie totalitatea regulilor de purtare a oamenilor in timp ce dreptul este totalitatea normelor de conduita sociala care la nevoie sunt aduse la indeplinire prin forta de constrangere a statului; morala ar fi deci genul proxim al dreptului (Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 99-114).

Morala nu constituie un izvor de drept distinct, ci unul derivat in masura in care ea este incorporata in lege (in acelasi sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 56); bunaoara, in materia cauzei imorale, in sanctionarea dolului si fraudei ori privind obligatia naturala.

Exemplu: sunt situatii in care o persoana se simte moralmente tinuta sa execute o obligatie, desi legea nu impune acest lucru, lasandu-i libertatea de alegere. Dar odata obligatia executata voluntar, legea intervine pentru ca acea prestatie sa nu mai poata fi restituita celui care a facut-o si care a actionat din constiinta; foarte general, aceasta este obligatia naturala.

Intr-un alt exemplu sesizam ca desi legea admite si reglementeaza donatia, in situatia in care ea ascunde o imoralitate (o mituire, un trafic de influenta etc.), intervin regulile moralei, care antreneaza sanctiunea nulitatii actului.

Notiunea de morala este ambivalenta: in plan spiritual ea desemneaza o etica imuabila si universala, iar in plan social ea este o cutuma adaptata anumitor locuri si anumitor timpuri. Daca prima este caracteristica sfintilor si eroilor, secunda este morala "pamantenilor", a oamenilor onesti (nu neaparat virtuosi), dintr-o anumita societate, un etalon al moravurilor care sunt de dorit a fi urmate pentru armonia societatii.

Morala nu trebuie confundata cu regulile de buna cuviinta sau de convenienta, in acestea incluzandu-se regulile de ceremonial sau curtoazie, regulile de onoare, angajamentele de onoare (gentlemen's agreement) si nici cu fostele reguli de convietuire socialista. Evident, toate aceste reguli nu sunt sanctionate juridic dar nerespectarea lor poate sa aiba o sanctiune spontana: reprobarea sau indepartarea persoanei din grup.

Distinctia dintre drept si morala retine in principal trei criterii: izvoarele lor, caracterul sanctiunii si scopurile lor.

Izvoare: morala are fie o origine religioasa, fie una laica; ea este interioara omului, este vocea constiintei. Dreptul este de origine statala si este carmuit de principii exterioare. Sanctiunea este diferita pentru ca dreptul uzeaza la nevoie de forta de constrangere a statului (de pilda, impotriva debitorului rau platnic, creditorul sau - in baza unei hotarari judecatoresti - poate recurge la procedura executarii silite). Pentru morala sanctiunea nu este organizata de stat, ci izvoraste din societate. Daca dreptul este heteronom (dupa formula lui Kant), in sensul ca nimeni nu poate fi in acelasi timp judecator si parte, morala este autonoma pentru ca fiecare isi este primul si propriul judecator. Subliniind autonomia moralei acelasi filozof rostea celebra cugetare: "Cerul instelat deasupra mea si legea morala din strafundul inimii mele". Nu mai putin, atunci cand violarea preceptelor morale este perceputa de cei din jur, sanctiunea consta in oprobiul public. Scopul: dreptul are ca finalitate mentinerea ordinii sociale, in timp ce morala are ca scop virtutea si perfectionarea individului. Scopul dreptului este mai modest; el nu tinde spre perfectibilitatea individului. Dreptul, asadar, nu este o morala si el nu tinde spre nimic altceva decat sa evite anarhia in raporturile dintre membrii societatii. Dar organizarea gruparilor umane este o misiune complexa. De aceea sub acest aspect se spune ca dreptul este o arta.

Interferenta moralei cu dreptul este evidenta: quid leges sine moribus? (ce este o lege fara morala?) se intreba Cicero.

Regulile de drept se intemeiaza pe o ierarhie a valorilor: binele, dreptatea, onestitatea sunt, evident, valori superioare raului, injustitiei, necinstei. "Regula morala da in continuu tarcoale in jurul lacasului dreptului" spunea G. Ripert (La règle morale dans les obligations civiles, 1936, p. 23). Actualmente exista un puternic curent pentru constituirea unei morale profesionale care inseamna mai mult decat indeplinirea pur si simplu a angajamentelor si care trebuie avuta in vedere la stabilirea responsabilitatii profesionale (de pilda, deontologia profesiei de medic, avocat etc.).

In ultima jumatate de secol distinctia dintre morala si drept a traversat o criza profunda, deoarece fie existenta moralei a fost negata, fie ea a fost redusa la o notiune relativa si individuala: fiecare cu morala sa, ceea ce inseamna ca ea ar depinde de circumstantele si convingerile individuale. S-a afirmat ca mai mult decat morala totul ar fi libertatea. In fine, cuvantul "morala" s-a incercat a fi inlocuit cu acela de etica. In mod paradoxal s-a observat - si acest lucru ingrijoreaza - ca, cu cat tehnica si prosperitatea materiala creste si cu cat aria cunoasterii se largeste, cu atat exigentele morale scad (pe larg, a se vedea Ph. Malaurie, op. cit., p. 28).

In orice caz, a lasa morala la latitudinea opiniilor subiective ale oamenilor care se schimba dupa interes si "vremuri" (de a inventa fiecare morala sa), inseamna a deschide larg poarta arbitrarului si incertitudinii. Morala este aceea care confera persoanei demnitate si libertate.

Obiceiul sau cutuma (obiceiul pamantului, datina juridica etc.) este o regula de conduita statornicita de-a lungul vremii in practica vietii sociale si care tinde uneori a deveni regula de drept. Ea se manifesta sub o forma instinctiva si inconstienta. Geneza cutumei este obscura si chiar misterioasa. S-a spus ca puterea de constrangere a cutumei provine din convingerea ca practica pe care ea o impune a fost la originea unui gest al unei divinitati sau al unui erou. Cutuma este o regula de conduita nescrisa care emana de la corpul social ai carui membri se conformeaza acestei reguli pe care o considera obligatorie. Ramane dar aceasta diferenta, in sensul ca cutuma nu este un act al autoritatii publice. In societatile primitive cutuma a fost practic singurul izvor de drept.

Cutuma, pentru a fi definita astfel trebuie sa reuneasca doua elemente: a) un element material, adica un comportament de o anumita frecventa, obisnuinta (repetitie); b) un element psihologic care presupune un comportament perceput ca obligatoriu de opinia publica (opinio iuris sau necessitatis). De alta parte, ea prezinta caractere asemanatoare legii: este exprimata intr-o forma generala si impersonala, are o anumita notorietate si, de la caz la caz - asa cum vom arata in continuare - se bucura de obligativitate. De aceea cutumei trebuie sa i se recunoasca calitatea de izvor de drept; dar nu de unul principal, ci de izvor de drept secundar si accesoriu in raport cu legea care ramane, fara indoiala, izvorul esential. De altfel legea - pentru motive de oportunitate - poate oricand sa suprime o cutuma pe care o considera rau stabilita.

Actualmente, contrar parerii unor juristi, cutuma nu este cu totul desueta; ea este mai vie decat se crede. Constitutia in art. 44 alin. (7) statueaza: "Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului". Rolul cutumei este foarte bine surprins in art. 1 alin. 2 din Codul civil elvetian: "In lipsa unei dispozitii legale aplicabile judecatorul se va pronunta conform dreptului cutumiar si, in lipsa unei cutume, conform regulilor pe care le-ar stabili daca ar fi legiuitor".

Cutuma, in raport cu legea, poate fi de trei feluri:

- cutuma obligatorie in virtutea legii, a unei delegari a legii (secundum legem) care nu poate fi contestata ca izvor de drept, deoarece puterea ei vine de la lege.

Trimiterea la cutuma poate fi:

a) expresa, cand insusi legiuitorul sub varii apelative ("obiceiul locului", "obiceiul obstesc", "obiceiurile particulare", "uzul local" etc.) consacra obligativitatea cutumei. De exemplu, in materia proprietatii funciare art. 600 C.civ. referindu-se la dreptul de ingradire dispune ca "inaltimea ingradirii se va hotari dupa obiceiul obstesc"; art. 607 C.civ. interzice sadirea de arbori inalti la o departare de proprietatea vecinului mai mica decat cea "hotarata de obiceiurile constante si recunoscute"; apoi, in materie contractuala (art. 970, art. 980-981, art. 1359 C.civ.), in materie de uzufruct (art. 529 si art. 532 C.civ.

b) implicita, cand judecatorul, pentru a aplica unele notiuni folosite de legiuitor, trebuie sa faca o apreciere conforma cutumei. De pilda, in interprettarea notiunii de "bun parinte de familie" (art. 541 C.civ.) sau de "bun proprietar" (art. 989, art. 1080 C.civ.) judecatorul trebuie sa aiba in vedere obiceiul curent pentru proprietarii diligenti daca acestia s-ar afla in situatii asemanatoare. Tot astfel, la interpretarea "bunelor moravuri" (art. 5, art. 1008 C.civ.) se va stabili obiceiul, cutuma oamenilor cinstiti, onesti; de asemenea, dar pe o arie infinit mai mare, problema "vinovatiei" (a culpei, greselii, vinei). Dupa cum s-a spus "prin ubicuitatea sa vinovatia face sa explodeze in toate partile dreptului pozitiv forta ireductibila a cutumei" (J. Carbonnier, op. cit., p. 230). Este insa adevarat ca in deslusirea acestor "standarde" de comportament, intervine si o nota de subiectivitate a judecatorului.

- cutuma praeter legem. Desigur, atunci cand legea nu face - direct sau indirect - nicio trimitere la cutuma, aplicarea ei este mai greu de admis. Cu toate acestea credem ca ea trebuie aplicata in cazul in care ea ar "umple" o lacuna a legii, cand deci trebuie solutionata o situatie pe care legiuitorul nu a prevazut-o. Pentru o atare situatie militeaza cel putin doua argumente, si anume: legiuitorul a considerat inutil sa mai intervina, avand in vedere existenta unei cutume bine stabilite; apoi, a potenta juridic o cutuma inseamna o garantie de securitate juridica, deoarece in acea conduita notorie fiecare se poate increde si isi poate adapta din timp comportamentul in conformitate cu ea. Deci cutuma este nu numai practica, dar slujeste si interpretarii legii (optima legum interpretes consuetudo, cel mai bun interpret al legii este obiceiul).

Cutuma poate exista in prezenta unei legi supletive. In acest caz, cand intre ele exista conflict, cutuma va avea castig de cauza, cu conditia de a se dovedi ca partile au inteles sa inlature legea pentru a urma cutuma. In caz contrar legea invinge intotdeauna, deoarece ea constituie un izvor de drept superior (problema se pune numai in materie contractuala).

In aceasta specie a cutumei trebuie sa includem si acele reguli vechi care sunt exprimate sub forma maximelor si care au fost elaborate de juristi. Uneori in doctrina chiar se distinge intre cutuma propriu-zisa, de origine populara, si cutuma de origine savanta, adica maximele si formulele emanate de la juristi si care cu timpul s-au impus; aceasta din urma se distinge de jurisprudenta si doctrina.

- cutuma contra legii (contra legem). In acest caz, cand cutuma tinde a se opune legii pentru a instaura o conduita contrara acesteia, evident ea nu se mai poate bucura de autoritate; aceasta deoarece cutuma nu poate intra in concurenta cu legea. Totusi, regula aceasta nu pare a fi absoluta, deoarece in mod exceptional exista practici a caror eficacitate juridica este admisa de jurisprudenta, chiar daca ele sunt vadit contrare legii. Asa este, de pilda, cutuma darului manual care este o donatie de bunuri mobile facuta prin simpla predare (din mana in mana), deci fara o forma autentica. Or, validitatea sa este recunoscuta desi forma autentica este imperativa pentru donatii (art. 813 C.civ.); in acest caz suntem in prezenta unei cutume contrare unei norme imperative. De asemenea, maxima fraus omnia corumpit (frauda face ineficienta orice regula) are tot o origine cutumiara.

Mai trebuie adaugat ca intrucat practicile cutumiare nu sunt publicate, ele nu pot fi cunoscute la fel ca si legea. De aceea intotdeauna cand este invocata o cutuma trebuie sa i se stabileasca continutul precis. Sarcina probei incumba celui ce intelege sa profite de ea, iar dovada se poate face prin orice mijloace de proba. Uneori, pentru a usura cunoasterea lor, cutumele au fost scrise, ceea ce nu inseamna ca ele au devenit astfel legi. Dar redactarea lor in scris tinde sa le incremeneasca si sa le lipseasca de supletea si caracterul lor evolutiv, ceea ce le apropie de legi. In sfarsit, vom retine ca legea se supune unitatii, cutuma se supune diversitatii (exista cutume locale, cutume regionnale si cutume internationale).

Asadar, a spune doar ca cutuma poate fi uneori considerata izvor de drept in masura in care insasi legea face trimitere la ea este nu numai prea lapidar, dar si incomplet.

Dar contractul, poate fi considerat izvor de drept? In doctrina opinia majoritara este ca el nu poate fi calificat astfel. Se argumenteaza ca obstacolul deriva din faptul ca contractul ar stabili o regula particulara si nu una generala si abstracta asa cum este legea; de asemenea, el nu creeaza in mod veritabil o regula de conduita particulara decat daca el ar inova prin raportare la lege. Dar el nu poate deroga de la lege, chiar daca partile doresc acest lucru, deoarece art. 5 C.civ. privind ordinea publica si bunele moravuri prohibeste astfel de stipulatii. In consecinta, atunci cand contractul contrazice o lege imperativa sau cand se multumeste sa ia pe seama sa o lege supletiva sau o cutuma, este dificil de sustinut ca el creeaza o norma de drept. Ne putem intreba, avand in vedere art. 969 C.civ. care statueaza: "Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante", daca nu cumva contractul ar fi izvor de drept pentru ca legea ii permite?; deci nu un izvor autonom, ci unul dat prin delegarea legii.

Unii autori (Ch. Larroumet, op. cit., p. 112), printr-o analiza subtila, considera ca atunci cand partile elaboreaza propriile reguli in stipulatiile contractului, acesta trebuie privit ca un izvor de drept; nu unul principal, ci secundar, alaturi de cutuma. Se sustine ca absenta generalitatii nu este un obstacol peremptoriu, din moment ce exista o elaborare a unei reguli de conduita obligatorie si care va fi sanctionata daca nu va fi respectata. Desigur, legea confera o valoare obligatorie contractului. Dar, arata autorul, chiar daca legea nu ar statua in mod expres acest lucru, rezultatul ar fi acelasi, deoarece legea este in conformitate cu esenta contractului care este intemeiat pe respectarea cuvantului dat. In realitate, legea nu face decat sa enunte un principiu care exista in afara ei; legea poate sa enunte principiul respectarii cuvantului dat, in masura in care contractul nu leaga decat daca el este conform prescriptiilor legale. Apoi, este adevarat ca art. 969 C.civ. vorbeste despre conventiile legal facute, adica care au fost incheiate cu respec-tarea legii. Asa fiind, in ierarhia izvoarelor contractul este inferior legii, asemenea regulamentului, care si el este obligatoriu numai daca este conform legii. Autorul se intreaba de ce regulamentul este in general considerat ca un izvor de drept, in timp ce contractul nu este considerat astfel atunci cand el nu se limiteaza doar sa aplice legea? Conchide spunand ca si contractul, in unele imprejurari (descrise mai sus) este un izvor de drept, opinie fata de care, totusi, avem unele rezerve.

3) Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil jurisprudenta (practica judiciara) si doctrina (stiinta dreptului) care nu au competenta de a stabili norme obligatorii, dar care pot pronunta solutii ori enunta idei care se impun prin puterea lor de convingere si a caror incalcare sau nesocotire poate atrage, de pilda, casarea unei hotarari judecatoresti de catre instanta superioara pentru "gresita aplicare a legii".

Prin jurisprudenta se intelege ansamblul solutiilor cuprinse in hotararile instantelor judecatoresti. Jurisprudenta, la fel ca si cutuma (dar nu in aceeasi masura) se caracterizeaza prin repetitie. Inca de mai mult timp s-a ridicat intrebarea daca ea poate constitui izvor de drept.

In epoca comunista raspunsul la aceasta intrebare a fost negativ, atat in ce priveste hotararile instantelor ordinare, cat si in cazul deciziilor de indrumare ale Plenului fostului Tribunal Suprem. Partizanii acestei opinii nu recunosteau judecatorului niciun rol creator.

In doctrina civilista interbelica s-a invederat ca, "desi solutiile instantelor judiciare si chiar ale instantei supreme nu sunt obligatorii pentru instantele inferioare, acestea, totusi, le urmeaza, deoarece ele tind spre unitate si pentru ca deciziile instantei supreme se bucura de prestigiu" (a se vedea I. Rosetti-Balanescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, op. cit., p. 12).

In ce ne priveste, consideram ca jurisprudenta constituie un izvor de drept derivat, interpretativ si in parte creator (in sensul ca ea se inscrie in randul izvoarelor secundare de drept, a se vedea N. Popa, Izvoarele dreptului, in N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generala a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 174). Dar, in masura in care ea are un rol creator, ea trebuie sa se supuna legii; legiuitorul o poate consacra, infirma sau modifica. Particularitatea jurisprudentei ca izvor de drept rezulta, in opinia noastra, din imprejurarea ca instantele judecatoresti nu sunt obligate sa se alinieze unei jurisprudente cristalizate; in fapt insa, in majoritatea cazurilor instantele se conformeaza unei astfel de practici judiciare, indiferent daca la baza unei astfel de solutii se afla convingerea, imitatia sau teama de a nu fi desfiintata hotararea de catre instantele superioare (a se vedea, in acest sens, P.M. Cosmovici, op. cit., p. 40). Mai mult, jurisprudenta Curtii Constitutionale si cea a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, desfasurand sfera de aplicare unitara a legii, constituie un alt argument in sprijinul opiniei noastre (pentru alte argumente de facto, a se vedea B. Diamant, Cateva argumente in sprijinul tezei ca jurisprudenta constituie izvor de drept, Dreptul nr. 4/2001, p. 107-109). In alte cuvinte, daca in aparenta jurisprudenta constituie un mobil oarecare (printre altele) de a alege o solutie sau alta, in fapt ea are o greutate deosebita. Avand mai multe sanse de a fi insusita de instante ea este, dupa cum s-a spus, o autoritate privilegiata. Ea are un rol creator care rezulta din generalitatea legii. In adevar, daca legea ofera doar cadrul de aplicare, judecatorul are o oarecare libertate pentru adoptarea solutiei; cu atat mai mult cand legea este lacunara.

Rolul creator al jurisprudentei. Jurisprudenta dezvolta dreptul prin aceea ca ea completeaza, corecteaza sau precizeaza legea: o completeaza in anumite parti unde nu exista o reglementare expresa (unde legea este lacunara); o corecteaza distantandu-se de cuvantul textului in cazul in care acesta conduce la consecinte nedrepte sau sensuri absurde; o precizeaza prin aceea ca subliniaza alternativele posibile ale interpretarii si alege una dintre solutii.

Sarcina jurisprudentei si mai ales a jurisprudentei jurisdictiei supreme, nu trebuie sa se limiteze doar la a gasi o interpretare cazuistica rezonabila, ci mai ales ca aceste interpretari sa poata fi aplicabile in toate cazurile similare (sau suficient de asemanatoare). Este de dorit sa se ajunga la un caz tip care sa aiba efecte dincolo de cazul singular. Bunaoara, o completare a unei lacune a legii care este impartasita de jurisprudenta poate fi considerata in fapt ca si o completare facuta de legiuitor.

Statuarea unei anumite jurisprudente bine conturate presupune o "obligativitate" de aliniere pentru judecatorii care judeca cauze suficient de asemanatoare (intr-un fel se poate vorbi de un precedent judiciar). Odata aleasa o anumita jurisprudenta (si consolidata), ea nu trebuie parasita decat in mod exceptional, altminteri s-ar aduce grave prejudicii principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si sigurantei pe care legea trebuie sa ne-o confere. Totusi, chiar o jurisprudenta constanta poate fi parasita (ea nu poate fi vesnica) atunci cand se constata, fara dubiu, ca ea de la inceput a fost nedreapta si neechitabila. Apoi, ea poate fi schimbata prin interpretare si atunci cand datorita moralei sociale survenite intre timp solutiile apar nedrepte. Este necesar, asadar, pentru modificarea jurisprudentei o temeinica legitimare; in conflictul dintre interesul schimbarii si interesul continuitatii, acesta din urma trebuie sa prevaleze. Schimbarea unei jurisprudente trebuie sa exprime, de cele mai multe ori, faptul ca in viitor este posibil si necesar ca legiuitorul sa intervina in acelasi mod.

In ce priveste "umplerea" unei lacune a legii, in opinia noastra, judecatorul nu este liber sa decida dupa propriul lui simt de dreptate sau in mod arbitrar; el trebuie sa gaseasca acea interpretare care este conforma cu principiile dreptului, cu cutuma, cu nazuinta de dreptate care ar putea intruni consensul si, in orice caz, decizia sa trebuie sa fie conforma cu morala sociala. Numai acolo unde toate aceste criterii obiective nu conduc in mod neechivoc la o anumita decizie (ci mai lasa o marja de interpretare), judecatorul este abilitat sa contribuie cu propriul sau simt de dreptate.

Echitatea. In anumite situatii cand, de exemplu, legea este lacunara sau atunci cand "simpla aplicare largita a legii nu mai este suficienta fiindca scapa previziunilor celor mai largi ale legiuitorului" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., I, p. 17), atunci judecatorul va crea dreptul; este pentru judecator nu o optiune ci o obligatie.

Aceasta aduce in discutie notiunea destul de vaga de echitate (aequitas = egalitate); cu toate acestea de-a lungul istoriei adesea s-a apelat la ea (de exemplu, pretorul roman sau equity din sistemul common law). Echitatea evoca o opozitie la rigiditatea dreptului pozitiv, o suplete sau o plasticitate fata de rigorile dreptului; altfel spus ea este o mladiere a adagiului Dura lex sed lex. Aristotel afirma ca "natura proprie echitatii consta in a corecta legea in masura in care ea se dovedeste insuficienta datorita generalitatii ei".

Daca, asa cum s-a aratat, echitatea ar fi numita drept, atunci ea ar insemna un drept eliberat de reguli, un drept care cauta o solutie individual umana (J. Carbonnier, op. cit., p. 31); pentru ca regula de drept care este o fapta in abstract poate sa se regaseasca in concret injusta. Atunci judecatorul trebuie sa o adapteze situatiei, circumstantelor spetei. In acest sens staruie si astazi intrebarea: este oare echitabil ca un om sarman sa fie condamnat la 5 ani inchisoare (la galere) pentru ca a furat o paine? Este soarta lui Jean Valjean din Mizerabilii (a se vedea despre injustitia legii si a judecatorilor in opera lui V. Hugo, Ph. Malaurie, Droit et littérature. Anthologie, Cujas, 1997, p. 223-226). Pentru aceste motive echitatea (in germ. Billigkeit) a fost numita adesea "dreptatea cazului singular".

Trebuie insa subliniat ca in sistemul nostru - in care predomina aplicarea legii -magistratii nu pot judeca in echitate decat in mod exceptional (cand exista o lacuna a legii sau legea este neindestulatoare, de pilda art. 3 C.civ.). Daca totusi ar face-o ei risca ca hotararile lor sa fie desfiintate de instantele superioare.

Doctrina reprezinta lucrarile scrise de autori de specialitate care explica, comenteaza si interpreteaza normele de drept. Odinioara parerile unora dintre marii jurisconsulti romani aveau putere de lege. Doctrina a jucat un mare rol si in dreptul medieval, deoarece dreptul consuetudinar adesea era obscur si lacunar; si aceste "defecte" trebuiau suplinite de doctrina. Pe de alta parte, in Franta de exemplu, doctrinari ca Dumoulin (1500-1566), Bertrand d'Argentre (1519-1590), Domat (1625-1695), Pothier (1695-1772) au pregatit unificarea legislativa si apoi elaborarea Codului civil de la 1804.

Daca doctrina, in sens larg, inseamna opera juridica a autorilor, in sens restrans ea desemneaza opinia personala a unui autor asupra unei chestiuni de drept, raspunsul pe care el il da unei probleme controversate.

Activitatea doctrinara raportata la jurisprudenta se caracterizeaza prin doua trasaturi: libertate si diversitate. Doctrina este in primul rand libera. Aceasta se explica prin personalitatea autorilor sai (fiecare poate avea o opinie). Libertatea doctrinei se traduce prin libertatea de expresie; in adevar, continutul opiniilor este adesea divizat si numai rar unanim (poate si din acest motiv ea nu constituie o autoritate infailibila). Apoi, doctrina este libera si pentru ca ea este spontana: daca judecatorul este obligat sa raspunda atunci cand el este intrebat, doctrina intervine cand vrea si fara sa astepte sa fie consultata, "dupa pofta sa si asupra a ceea ce ii place" (G. Cornu, op. cit., p. 188).

Activitatea doctrinara, de alta parte, se caracterizeaza prin diversitate; exista o varietate de genuri in literatura juridica incepand cu tratatele si manualele, monografiile (adica studiul unei teme ori al unei institutii), apoi cu comentariul legislativ (studiul unei legi noi), comentariul unei hotarari judecatoresti sau nota de jurisprudenta, cronica de doctrina si articolele de fond din revistele si publicatiile juridice etc. Prin aceste genuri doctrina indeplineste doua misiuni principale: critica jurisprudentei (care poate fi aprobativa sau nu) si critica legii. Lucrarile cu adevarat stiintifice incearca intotdeauna sa exprime starea dreptului; ele incearca sa persuadeze, sa convinga.

Doctrina poate uneori sa constituie o autoritate; ea nu are insa o autoritate (cand ea exista) venita din exterior. Nici in cazul in care avem o doctrina unanima (communnis opinio doctrinum), ea nu are valoare de lege. "O opinie doctrinara nu este nici necesara, nici suficienta pentru a intemeia o decizie a justitiei. Necunoasterea unei opinii comune nu va deschide niciodata calea casarii. Nimeni nu este considerat ca cunoaste doctrina" (G. Cornu, op. cit., p. 190). Asadar, doctrina nu poate avea decat o valoare intrinseca. O opinie doctrinara are valoare prin forta argumentelor care emana din ea. Utilitatea doctrinei este evidenta, deoarece ea poate clarifica sau limpezi anumite chestiuni controversate, iar prin argumente de autoritate poate influenta jurisprudenta sau legiuitorul. Totusi, Codul civil elvetian o are in vedere; astfel, art. 1 (Aplicarea legii) in alin. 3 statueaza ca judecatorului, deosebit de aplicarea legii, cutumei, echitatii, ii este permis "sa se inspire din solutiile consacrate de doctrina si jurisprudenta" (s.n.).

Este util sa indicam tratatele de referinta ale ilustrilor nostri juristi antebelici: D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica a dreptului civil roman (11 vol., iar ed. a 3-a cuprinde 15 vol.); C. Nacu, Dreptul civil roman (8 vol., 1901-1903); M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil (1922); C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil roman (3 vol., 1928); Codul civil adnotat cu doctrina franceza si romana si jurisprudenta de la 1868-1927 de C. Hamangiu si N. Georgean (9 vol., Bucuresti, 1934), iar pentru dreptul civil francez indeosebi: Planiol et Ripert, Traité pratique de droit civil (14 vol., 1925-1934); A. Colin et Capitant, Cours élémentaire de droit civil (3 vol., ed. 1914) etc. Iar din literatura civilista contemporana J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 1997; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 2003; Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Introduction générale, 1994/1995; Ch. Larroumet, Introduction à l'étude du droit privé, 2004; Fr. Terré, Introduction générale au droit, 1998; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, 1996 etc.; pentru periodice si reviste juridice, a se vedea ANEXA.

Intr-o dezbatere privind definirea autoritatii doctrinare s-a subliniat ca nu abundenta lucrarilor conduce la un asemenea succes (nici chiar acoperirea ansamblului dreptului civil); autoritatea stiintifica nu se masoara in greutate, ea nu tine de criterii cantitative, ci calitative. De alta parte, aceasta autoritate nu se castiga nici numai prin seductia limbii folosite; desigur, eleganta stilului contribuie la aceasta reusita. Pentru un mare autor francez nu exista de fapt reguli, cu exceptia uneia singure: nu poate exista autoritate in mediocritate, in platitudine ori in absenta de personalitate. "Stilul este omul" (Ph. Malaurie, Gandirea juridica de drept civil in sec. XX, S.U.B.B. nr. 2/2001, p. 8-18, traducere de M.D. Bocsan).

Aceste cateva idei pot eventual sa explice de ce D. Alexandresco, M. Cantacuzino, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu au mai multa autoritate decat alti autori. Bineinteles, sunt multe alte nume redutabile ale dreptului civil romanesc pe care prin aceasta enumerare nu am dorit a le pune in penumbra.

Concluzionand, retinem ca, desi doctrina nu constituie un izvor de drept propriu-zis (cu toate ca N. Titulescu spunea ca parerile doctrinare sunt adevarate izvoare de drept - op. cit., p. 81), ea este aceea care elaboreaza metodele de interpretare ale dreptului; ea este aceea care creeaza adesea vocabularul si notiunile de drept; se intampla chiar ca ea sa influenteze legiuitorul insusi, acesta preluand pur si simplu in legi tendintele exprimate in doctrina. Ea are astazi un rol cu atat mai important cu cat -in tara noastra - are loc procesul de racordare la cadrul juridic european.

Limbajul juridic. Acesta este un limbaj de grup (limbaj profesional), este un limbaj tehnic (este stiintific, precis) si este un limbaj traditional (este inscris in istorie). Vocabularul juridic intrebuintat de legiuitor este instrumentul tehnic prin care legile sunt puse in aplicare. Legislatorul foloseste, dupa caz, cand langajul curent, obisnuit, cand limbajul pur tehnic (de exemplu, uzucapiune, abitatie, avand-cauza etc.). Recurgerea la limbajul savant, tehnic este absolut necesara, deoarece limba profana nu poate identifica cu exactitate conceptele juridice cerute de norma juridica. Un demers in acest sens il constituie Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative (M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, modificata prin Legea nr. 189/2004). Legiuitorul (dar nu numai el) trebuie sa posede arta de a spune in putine cuvinte cat mai mult posibil.

Dupa cum s-a subliniat, exista o interpenetrare reciproca a celor doua categorii de limbaje (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 141). Pe de o parte, cuvintele obisnuite juridicizandu-se pierd sensul lor obisnuit (de exemplu, "solidaritatea" din dreptul civil nu inseamna fraternitate sociala); de alta parte se constata o denaturare a termenilor juridici (de pilda, tranzactia care juridico sensu este o modalitate amiabila de a stinge un litigiu prin concesii reciproce, in lumea comertului inseamna o afacere tratata).

In ce priveste stilul juridic, deosebim stilul legislativ (al legiuitorului), stilul judiciar (al magistratului), stilul notarial si stilul avocatial (de redactare, motivare si sustinere a cererilor); oricare dintre ele foloseste un limbaj de austeritate. Daca Codul civil elvetian adopta stilul popular, iar Codul civil german stilul tehnic, Codul civil francez si Codul nostru civil urmeaza o cale de mijloc intre acestea.

Stilul legislativ este, in principiu, neutru. "Legiuitorul nu are o intentie literara. Legea este un act juridic inainte de a fi o opera de arta; ea este destinata transpunerii fidele si clare a unui mesaj; () stilul sau nu poate fi decat cel al suveranitatii, moderatiei, echilibrului, intelepciunii; legiuitorul nu discuta si nici nu se justifica. El nu argumenteaza. El nu demonstreaza El dispune. Stilul sau nu este speculativ, ci suveran" (G. Cornu, op. cit., p. 313). De alta parte, stilul jurisdictional are in vedere faptul ca hotararea judecatoreasca desi este un act de autoritate, este in acelasi timp un act de realizare a dreptului. Aici profesionalul se intalneste cu profanul; tehnica judecatorului vine in contact cu popularul. In discursul judecatorului vin in contact faptul cu dreptul, particularul cu generalul, concretul cu abstractul. Necesitatea de a justifica in fapt si in drept il obliga pe judecator sa foloseasca mai multe limbaje: cel al faptului, cel al probei, cel al dreptului si cel al logicii.

Vocabularul juridic trebuie curatat de arhaisme; Codul civil si de procedura civila abunda in asemenea expresii. Este de preferat a se evita si recurgerea la neologisme, la "limbajul contabil" pentru a i se reda cuvantului puterea sa deplina. Limbajul labirintic este un obstacol, pe langa altele, in cunoasterea si aplicarea dreptului.

Propozitia legiuitorului trebuie sa fie simpla, laconica si accesibila.

Dar dincolo de limbaj, poate dreptul vorbi prin gest? Raspunsul este afirmativ, avand in vedere ca gesturile rituale sunt elemente ale formalismului (de pilda, juramantul pe Biblie); de alta parte, gesturile cutumiare pot avea valoare juridica (de exemplu, ridicarea degetului pentru a supralicita). De cele mai multe ori mana este cea care vorbeste. Mai mult chiar, si corpul uman este implicat in limbajul dreptului: pozitia corpurilor "actorilor" justitiei este un simbol. In adevar, la judecata cei care se ridica pentru a vorbi sunt luptatori. Pozitia verticala este simbolul luptei; avocatul se ridica pentru a-si apara clientul, procurorul pentru a-l acuza; aparare contra acuzare. Judecatorul este asezat, el sade. "El sta asezat pentru a judeca, el nu are adversar. Directia dezbaterilor este spre el, iar decizia la fel; el este asezat in centru (nu este nici de o parte, nici de cealalta, nici pentru, nici impotriva) si in fata celor care pledeaza. In aceasta pozitie toate semnele functiei sale se incarneaza in el: serenitate, impartialitate, putere, neutralitate si rezerva, deschidere, transparenta si justitie. Astfel plasat putem intelege de ce s-a spus: Judecatori ai pamantului, voi sunteti niste zei" (G. Cornu, Lingvistique juridique, p. 414).

B. Izvoare internationale. Sunt izvoare ale dreptului pozitiv tratatele si conventiile internationale, dreptul comunitar, deciziile organismelor internationale care rezolva litigii. Precizam ca acestea au valoare de izvoare ale dreptului civil numai daca tara noastra este parte la ele, adica daca le-a ratificat sau a aderat la actul respectiv. In acest sens art. 11 alin. (2) din Constitutie statueaza: "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" iar art. 11 alin. (3) stabileste ca: "In cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei". De alta parte, art. 20 alin. (2) statueaza: "Daca exista neconcordanta intre tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazurilor in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile".

Dreptul comunitar sau european este constituit din ansamblul regulilor care organizeaza Comunitatea Europeana (astazi completata cu Uniunea Europeana prin Tratatul de la Maastricht din 1992) si, de asemenea, din cele care sunt edictate de organele comunitare (in special Consiliul Comunitatii Europene) care au o putere de decizie. In adevar, pe langa dreptul comunitar institutional, care rezulta din tratatele constitutive, exista un drept comunitar derivat, care este elaborat de organele comunitare (comisie, consiliu si Parlament). In acest sens, Curtea de Justitie a Comunitatii Europene (C.J.C.E.) a afirmat de mai multe ori suprematia dreptului comunitar asupra drepturilor statelor membre, ceea ce inseamna ca, in caz de conflict intre o norma comunitara si o norma a unui stat membru, prima are prioritate asupra celei de a doua. Astfel dreptul comunitar a bulversat conceptiile traditionale asupra izvoarelor dreptului si ierarhia acestor izvoare in statele membre. Independent de jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatii Europene si de tratate, exista doua izvoare ale dreptului comunitar si anume regulamentele si directivele care constituie dreptul derivat, in opozitie cu dreptul care rezulta din tratate.

Regulamentele. Regulamentele Parlamentului european, ale Consiliului sau ale Comisiei sunt reguli care sunt aplicabile direct in statele membre (art. 249 din Tratatul C.E.), fara a fi nevoie ca un organ legislativ sau executiv al unui stat membru sa le reia continutul pentru a-l incorpora in ordinea juridica interna. Este deci vorba despre un izvor supranational de drept, mai mult decat tratatul care, dupa cum se cunoaste, este integrat in dreptul intern prin lege si publicat in Monitorul Oficial. In ipoteza unui conflict intre o regula nationala si un regulament, cel de-al doilea trebuie sa invinga pe motivul suprematiei dreptului comunitar asupra drepturilor nationale. Aceasta nu inseamna ca Consiliul are putere normativa in orice domeniu, ci numai in acelea care i-au fost incredintate prin tratatele constitutive; daca el actioneaza in afara competentei sale, exista un recurs in anulare a regulamentului in fata C.J.C.E.

Directivele. Ele, ca si regulamentele, au o valoare obligatorie (art. 249 din Tratatul C.E.) numai ca in ele caracterul supranational este mai putin dezvoltat. Directivele statueaza ordine adresate statelor membre prin care acestea sunt obligate sa-si modifice dreptul intern pentru a-l armoniza cu continutul directivei. Asadar, incorporarea in ordinea juridica interna presupune interventia organului legislativ sau executiv al statelor membre care sunt destinatarele directivei. Altfel spus, organele comunitare fixeaza un anumit scop statelor membre iar acestea sunt tinute sa i se conformeze, dar ele au totusi latitudinea de a determina mijloacele prin care se conformeaza acestui scop. In consecinta, regula comunitara care rezulta dintr-o directiva este in realitate rezultatul unei combinatii intre o regula supranationala (directiva insasi) si o regula nationala (legea interna edictata in aplicarea directivei). Dar directiva poate fi aplicata si direct in statele membre, ceea ce inseamna ca ea este un izvor de drept.

Desigur, problema aplicarii dreptului comunitar este mult mai complexa si ea va fi studiata in cadrul disciplinei "Drept comunitar" (pentru unele detalii, a se vedea: O. Manolache, Drept comunitar. Institutii comunitare, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999; Manualul Consiliului Europei, editat de Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucuresti, 2006; F. Gyula, Curtea de Justitie Europeana. Instanta de judecata supranationala, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002).

Al doilea izvor european care ne intereseaza in dreptul nostru intern este Conventia Europeana a Drepturilor Omului (pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale) care a fost elaborata in cadrul Consiliului Europei si semnata la Roma la 4 noiembrie 1950. Incorporata in dreptul roman prin ratificare la 20 iunie 1994, acest alt izvor de drept se manifesta in doua planuri: pe de o parte, locul sau in dreptul intern al statelor membre care au ratificat Conventia, loc care explica influenta profunda exercitata de Conventie asupra legislatiei si jurisprudentei acestor state si, de alta parte, ca spre deosebire de alte instrumente internationale de aparare a drepturilor omului, Conventia detine propriul sau organism jurisdictional supranational care se impune partilor contractante (statelor membre).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) apreciaza la cererea victimei valoarea drepturilor garantate prin Conventie. Acest recurs nu este deschis insa petitionarului decat dupa epuizarea tuturor cailor de atac din dreptul intern, iar violarea constatata nu conduce la anularea hotararii pronuntate. Condamnarea si indemnizarea victimei se repercuteaza asupra guvernelor sau a statelor membre. Hotararea data intr-o speta nu are decat autoritate relativa de lucru judecat si contrarietatea pe care o sesizeaza intr-o regula de drept are numai efectul de a-i inlatura aplicarea la speta, fara a-i afecta valoarea in afara acesteia. In aceste limite inlaturarea regulii nationale considerata neconforma este o obligatie pentru judecator (pentru detalii, C. Birsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. II, Organizarea si functionarea Curtii, Procedura, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005).