Fundamentarea raspunderii comitentilor pentru faptele ilicite ale prepusilor

In Codul civil nu exista un text legal care sa ne indice fundamentul raspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Tocmai de aceea vom incerca sa raspundem la intrebarea de ce raspunde comitentul pentru fapta prepusului sau?

In practica judecatoreasca si in literatura de specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la temeiurile raspunderii comitentului pentru fapta prepusului sau.

1. Teoria prezumtiei legale de culpa

Conform acestei teorii, raspunderea comitentului se intemeiaza pe culpa in alegere (culpa in eligendo) ori pe culpa in alegere unita cu culpa in supraveghere (culpa in vigilando).

In acest sens Tribunalul Municipiului Bucuresti, printr-o decizie a sa a dispus ca "raspunderea comitentului pentru fapta prepusului exista si in cazul in care autovehiculul implicat in accident, pe care il avea in primire prepusul in calitatea sa de angajat al comitentului, a fost folosit de catre prepus si dupa terminarea programului de lucru, intrucat din cauza lipsei de supraveghere si a neatentiei comitentului in alegerea prepusului, comitentul a creat premisele savarsirii faptei prejudiciabile.

Aceasta teorie a fost sustinuta in dreptul nostru cu deosebire in jurul anului 1960. Initial s-a considerat ca ar fi vorba despre o prezumtie relativa de culpa, susceptibila, deci, de a fi rasturnata prin proba contrara. Teoria a evoluat apoi spre ideea unei prezumtii absolute de culpa in supraveghere, pornindu-se de la realitatea ca, in conditiile sistemului de recrutare si incadrare a fortei de munca, nu se poate vorbi de o culpa in alegere din partea comitentului. Cel mai adesea comitentul este o societate comerciala, iar incadrarea personalului se face, de regula, prin concurs. Comitentului i s-ar putea reprosa insuficienta in supraveghere, indrumare, control, manifestata in conducerea activitatii prepusului.

Teoria a fost sever criticata. S-a aratat ca tocmai faptul pentru care este prezumat in culpa comitentul lipseste de cele mai multe ori, deoarece, in realitate, comitentul nu are posibilitatea practica de a-si supraveghea neintrerupt prepusii. Pe de alta parte, dreptul de regres al comitentului impotriva prepusului pentru a-si recupera prejudiciul incercat plata despagubirii catre victima nu-si poate gasi explicatie, el neconciliindu-se cu prezumtia irefragabila de culpa ce apasa pe umerii comitentului. Culpa proprie a comitentului nu ar avea deci cum sa justifice un drept de regres impotriva prepusului, recunoscut comitentului. Apoi, argumentele decisive ce se opun acestei teorii rezida, pe de o parte, in faptul ca prezumtia irefragabila de culpa a comitentului nu poate fi incadrata in categoria prezumtiilor absolute de culpa pe care le prevede art. 1202 din Codul Civil, iar pe de alta parte, chiar ideea unei prezumtii de culpa este inlaturata prin faptul ca se refuza proba contrara

2. Teoria care considera culpa prepusului ca fiind culpa comitentului

Pentru a se salva explicatia raspunderii comitentului pe ideea culpei acestuia s-a sustinut ca, fata de terti, culpa prepusului reprezinta chiar culpa comitentului.

Este, si aceasta, o teorie criticabila deoarece culpa, fiind un element psihic, deci personal, nu poate trece de la o persoana la alta. Pe de alta parte, daca prin absurd s-ar admite ca acest lucru ar fi posibil, regresul comitentului impotriva prepusului nu si-ar mai afla vreo justificare, de vreme ce culpa prepusului ar disparea prin absorbirea ei de catre comitent

3. Teoria reprezentarii comitentului de catre prepus

O alta fundamentare care si-a gasit un anumit ecou in practica judecatoreasca a fost aceea ca prepusul actioneaza ca un adevarat mandatar al comitentului, si deci fapta sa ilicita este fapta comitentului insusi. Aceasta fundamentare este susceptibila de foarte importante rezerve.

Mai intai, nu poate fi vorba de mandat si de reprezentare decat in cazul actelor juridice, si nu in cazul faptelor juridice, cum sunt faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

In al doilea rand, raspunderea comitentului este o raspundere pentru fapta altuia si nu o raspundere pentru fapta proprie; chiar daca in fundamentarea acestei raspunderii se face referire la o prezumtie de culpa in sarcina comitentului, aceasta se refera la faptul ca el nu a inlaturat posibilitatea savarsirii de catre prepus, a faptei ilicite direct cauzatoare de prejudicii

Teoria raspunderii comitentului fundamentata pe ideea de risc

Conform acestei teorii, ce a fost prima data elaborata in dreptul german iar apoi, in dreptul francez, raspunderea comitentului are ca fundament ideea de risc, justificandu-se prin imprejurarea ca el, respectiv comitentul este cel care trage foloasele activitatii desfasurate de prepus, asa incat, in conformitate cu principiul "ubi emolumentum ibi omus", trebuie sa suporte si urmarile nefavorabile ale activitatii prepusului sau. Teoria este cunoscuta sub denumirea de teoria riscului profit.

Incercarea fundamentarii raspunderii comitentului pe ideea de risc cunoaste si o alta varianta, denumita teoria riscului de activitate. Conform acesteia, unde exista autoritatea se afla si riscul repararii prejudiciilor produse in cadrul activitatilor desfasurate de cei subordonati. Altfel spus, comitentul trebuie sa suporte riscul activitatii prepusilor sai, deoarece prejudiciul a fost cauzat de extinderea prin prepusi a activitatii sale proprii.

Teoria riscului a fost socotita ca fiind criticabila in ambele sale variante, aducandu-i-se obiectiunea ca ea lasa fara explicatie dreptul recunoscut unanim comitentului de a formula actiune in regres impotriva prepusului cu scopul de a obtine obligarea acestuia la restituirea integrala a despagubirii achitate victimei

In plus, teoria riscului de activitate, privita izolat, este neindestulatoare, deoarece lasa fara raspuns si alte intrebari, cum este aceea a justificarii faptului ca un comitent raspunde pentru prepusul sau chiar daca acesta ii face un serviciu benevol, si chiar daca este vorba de un comitent ocazional

5. Teoria garantiei

Teoria aceasta are meritul de a armoniza raspunderea comitentului cu posibilitatea acestuia de a promova, impotriva prepusului vinovat de producerea pagubei, actiunea in regres.

Desi ideea garantiei, ca fundament al raspunderii comitentului, s-a impus destul de tarziu, devenind astazi dominanta atat in literatura noastra de specialitate cat si in cea straina, fiind insusita si de practica judiciara, fara rezerve, ea a fost evocata si sustinuta izolat in literatura noastra juridica mai veche.

Potrivit acestei teorii, legea a instituit raspunderea comitentului in calitate de garant al intereselor victimelor prejudiciate, cu scopul ca ele sa obtina o reparare integrala si prompta a prejudiciului si sa fie ferite de pericolul insolvabilitatii eventuale a prepusului.

De obicei, prepusul traieste din castiguri din munci periodice, care, in principiu sunt, in parte, neurmaribile. Asadar, cel mai adesea, prepusul nu are mijloacele necesare pentru a asigura victimei o reparatiune integrala efectiva si actuala.

Este ratiunea pentru care, intr-un interes general, Codul din 1864 prin art. 1000 alin. 3, face din comitent cautiunea legala a celui care a suferit urmarile negative ale activitatii profesionale ale acestuia, intrucat o asemenea activitate s-ar manifesta prin prepusii sai

Este vorba, asadar, despre faptul ca pentru fundamentarea raspunderii comitentului pe ideea de garantie s-a facut apel la raspunderea contractuala din care s-a luat numai ideea de garantie, nu si institutia fidejusiunii (cautiunii), comitentul fiind un codebitor solidar care nu poate invoca nici beneficiul discutiunii si nici beneficiul diviziunii (daca sunt mai multe)

In doctrina juridica s-au formulat doua opinii cu privire la suportul ideii de garantie.

Astfel, conform tezei garantiei subiective , ideea de garantie nu poate fi detasata de ideea de greseala a comitentului, greseala pe care garantia nu o inlocuieste, ci dimpotriva, are loc o asociere a acestora, producandu-se intre ele o conjugare si o complinire. Se considera ca este asa deoarece, in cele mai multe cazuri, prezenta unor lipsuri in exercitarea de catre comitenti a atributelor de indrumare, control si supraveghere explica savarsirea de catre prepusi a unor fapte ilicite producatoare de prejudicii.

Potrivit teoriei garantiei obiective , ideea de garantie este desprinsa de ideea de culpa a comitentului, garantia justificandu-se pe riscul de activitate sau profit. Conform unei versiuni a acestei teorii, se neaga orice legatura intre garantie si vinovatie sau intre garantie si riscul de activitate sau profit, sustinandu-se ca in lipsa unui sistem de asigurare care sa treaca riscurile asupra colectivitatii, este echitabil ca raspunderea comitentului sa fie antrenata prin repartizarea pe umerii acestuia a sarcinii avansarii despagubirilor catre victima si a suportarii eventualei insolvabilitati a prepusilor, motivat de realitatea ca tocmai comitentul este acela care dispune de mijloacele materiale necesare indeplinirii unei asemenea sarcini

6. Consideratii privind fundamentarea raspunderii comitentului pe ideea de garantie asociata cu ideea de risc

In lucrarile de specialitate se sustine ca "temeiurile dispozitiei art. 1000 alin. 3 Cod Civil sunt multiple si complexe. Raspunderea derogatorie a comitentului este o forma tehnica care da expresie unei obligatii legale de garantie, intemeiata pe principiul riscului de activitate, iar nu pe acela al riscului-profit, obligatie de garantie care poate lua nastere numai sub conditia ca o greseala sa poata fi imputata prepusului"

Se observa ca autorul fundamenteaza raspunderea comitentului pe un temei complex constand in ideea de garantie unita cu ideea riscului de activitate.

Justificarea optiunii sale pentru acest temei complex, autorul o gaseste in aceea ca "nici teoria garantiei, singura, nu ar putea sa fundamenteze prevederile art. 1000 alin. 2, caci, de indata ce am voi sa vedem in comitent numai o cautiune legala, s-ar pune intrebarea de ce tocmai comitentul a fost ales de legiuitor pentru a purta sarcina garantiei, intrebare la care, numai teoria riscului de activitate ne permite sa raspundem in chip multumitor"

Si alti autori realizeaza imbinarea in cadrul fundamentului raspunderii prevederilor art. 1000 alin. 3 Cod Civil a ideilor de garantie si de risc.

Astfel, acestia, dupa ce invedereaza ca ideea riscului este combatuta de doctrina, care admite teza raspunderii fundamentate pe garantie cu argumentul judicios ca dupa despagubirea victimei comitentul dispune de actiunea in regres impotriva prepusului, se intreaba daca o garantie isi poate gasi ratiunea de existenta altfel decat in vederea unui risc, pentru a fi posibila disocierea garantiei de ideea riscului ca sa poata functiona ca fundamente deosebite ale raspunderii civile. Or, de vreme ce raspunderea comitentului pentru fapta prepusului este infatisata sub aspectul unei garantii date eventualei victime a faptului ilicit prejudiciabil, este evident ca ideea de garantie o implica pe aceea de risc, intrucat garantia functioneaza pentru riscul posibil.

Este vorba despre riscul victimei, aceasta rezultand doar tinand seama de faptul ca in opinia sa "ideea de garantie o implica pe aceea de risc", iar garantia este "data eventualei victime a faptului ilicit prejudiciabil"