 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
Institutiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infractiunea, raspunderea penala si sanctiunea penala. Infractiunea determina raspunderea penala si sanctiunea penala. Institutia infractiunii este circumscrisa de un sistem de norme juridice penale care ii consacra structura, forma, continutul si esenta.
Definitie. Articolul 17 din Codul penal stipuleaza: "Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". Asadar, din ansamblul faptelor sociale, sunt calificate ca infractiuni cele care intrunesc normativ trei caracteristici:
sa prezinte pericol social
sa fie savarsite cu vinovatie
Legiuitorul nostru considera vinovatia sub formele:
intentiei directe sau indirecte - este directa intentia cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale urmarind producerea lui si este indirecta cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste accepta posibilitatea producerii lui.
culpei cu prevedere sau fara prevedere - este culpa cu prevedere cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind - fara temei - ca acest rezultat nu se va produce, (imprudenta) si este culpa fara prevedere cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta).
sa fie prevazuta de legea penala
Obiectul. Valorile si relatiile sociale aparate de legea penala si lezate prin fapte penale constituie obiectul infractiunii. El poate fi:
- generic sau de grup: viata, sanatatea, libertatea, siguranta statului.
- special, adica o anumita valoare sociala, o relatie sociala. Obiectul poate fi juridic sau material, este obiect material al infractiunii orice lucru fizic sau fiinta asupra careia se indreapta actiunea sau inactiunea infractionala, sunt obiecte juridice drepturile persoanelor fizice si juridice. Astfel, furtul are ca obiect juridic dreptul de proprietate (de posesiune, de detentie) si ca obiect material bunul luat fara acceptul proprietarului(posesorului, detinatorului). Inexistenta obiectului material, la infractiunile caracterizate de el, duce la inexistenta infractiunii. Printr-o infractiune se pot leza doua obiecte juridice; de exemplu, talharia (art. 211 din Codul penal) atinge dreptul de proprietate si dreptul la viata sau integritate fizica al persoanei.
Unele infractiuni presupun, pe langa obiectul juridic, si un obiect material.
Subiectul. Persoana fizica determinata care savarseste o infractiune si, astfel, este obligata sa raspunda penal, se numeste subiect al infractiunii. Dupa savarsirea faptei penale, subiectul infractiunii este subiect al raportului juridic penal de conflict, prin intermediul caruia se realizeaza raspunderea penala.
Pentru a fi subiect al infractiunii, persoana trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- varsta ceruta de lege. Astfel, minorul sub 14 ani nu raspunde penal, nu poate fi subiect al infractiunii; intre 14 si 16 ani, minorul raspunde numai daca se dovedeste, prin institutii competente, ca a savarsit fapta cu discernamant; de la 16 ani, legea romana stabileste pentru minor prezumtia de capacitate penala si numai ancheta sociala, o comisie medicala, pot arata ca el nu a avut discernamant in momentul infaptuirii infractiunii, de la caz la caz.
- responsabilitate. Aceasta cuprinde un aspect volitiv si unul intelectual; absenta unuia in momentul savarsirii faptei conduce la considerarea starii de iresponsabilitate.
- libertatea de hotarare inseamna posibilitatea persoanei de a-si determina in mod liber vointa, de a delibera si a hotari, potrivit vointei.
Infractiunea are o alura obiectiva si una subiectiva. Toate trasaturile prevazute de norma penala referitoare la aceste laturi si la obiectul material constituie continutul legal al infractiunii. Acest continut se clasifica:
dupa gravitate:
de baza (simplu sau tip);
agravat (calificat);
atenuat.
dupa structura juridica:
simplu (ce caracterizeaza o singura actiune la baza careia sta o unica vinovatie);
complex (cu doua actiuni care se realizeaza cumulativ, ca in cazul talhariei; cu doua forme de vinovatie, ca in cazul loviturilor cauzatoare de moarte).
Latura obiectiva a infractiunii priveste fapta manifestata sub forma de actiuni sau inactiuni, impreuna cu urmarile pe care le produce asupra valorilor sociale ocrotite de legea penala. Prin urmare, componentele ei se refera la:
- actiunea sau inactiunea (elementul material);
- urmarea imediata (rezultatul actiunii / inactiunii);
raportul de cauzalitate dintre actiuni / inactiuni si urmare (urmari).
Latura subiectiva a infractiunii priveste atitudinea manifestata de faptuitor sub forma de intentie sau de culpa. Intentia poate fi:
- directa, cand subiectul urmareste producerea rezultatului; ea trebuie sa fie efectiva, reala;
- indirecta, cand subiectul nu urmareste producerea rezultatului, dar accepta posibilitatea producerii lui;
- simpla, cand subiectul prevede si urmareste producerea rezultatului;
- calificata, cand subiectul prevede si urmareste producerea rezultatului in vederea unui scop precis definit;
- unica, singulara, cand subiectul si-a propus producerea unui rezultat;
- complexa, cand subiectul urmareste producerea mai multor rezultate.
Culpa este forma vinovatiei prin care subiectul prevede rezultatul faptei sale, dar pe care nu-l accepta, ci socoteste, fara temei ca nu se va produce, sau, nu prevede rezultatul, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Infractiunile se clasifica dupa diferite criterii:
in raport cu obiectul generic si cu obiectul special; astfel, dupa obiectul generic exista 11 grupe de infractiuni prevazute in Codul penal:
infractiuni contra sigurantei statului;
infractiuni contra persoanei;
infractiuni contra avutului privat;
infractiuni contra avutului public;
infractiuni contra autoritatii;
infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor activitati reglementate de lege;
infractiuni de fals;
infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice;
infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala;
infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei;
infractiuni contra pacii si omenirii;
- in raport cu subiectul infractiunii:
- singulare, la care este posibila participatia;
- plurale (mai multi faptuitori, ex.: bigamia);
- comune (care pot fi savarsite de oricine);
- proprii (care pot fi savarsite numai de anumite persoane: functionarul, gestionarul, militarul etc.);
- in raport cu latura obiectiva:
- comisive sau omisive: comisivele se constituie din actiuni interzise de lege, iar omisivele se constituie din actiuni, prin care se incalca obligatii;
- materiale sau formale: infractiunile materiale sunt cele care, sub aspectul laturii obiective, se caracterizeaza prin realizarea elementului material al actiunii; infractiunile formale sunt cele descrise de legea penala fara sa includa expres si rezultatul ei;
- de executie prompta sau de executie lenta: primele nu au o desfasurare progresiva, in timp, ci se consuma total din primul act de savarsire; secundele au aceasta desfasurare progresiva, in cel putin doua acte succesive, care epuizeaza fapta. Acest lucru este important, caci la executia prompta nu poate exista tentativa, cum se intampla la executia lenta;
- momentane sau continue: simple, complexe sau de obicei, etc.;
- in raport cu latura subiectiva:
- intentionate sau din culpa;
- spontane sau premeditate;
- in raport de gravitate:
simple sau calificate.
Actele pregatitoare
Hotararea infractionala, considerata in structura sa diacronica, ne arata o prima componenta: launtricitatea subiectului. In forul sau intim, aceasta produce ideea savarsirii faptei penale, chibzuieste asupra scopurilor si mijloacelor, proiecteaza modalitati de efectuare, delibereaza si se decide asupra unor alternative de realizare. Decizia neurmata de fapte nu are valoare penala, chiar daca decidentul a comunicat-o cuiva.
A doua componenta a demersului este infaptuirea infractiunii. Aceasta are un iter criminis - drum spre rezultat - desfasurat in cateva etape, fiecare etapa avand un grad de materializare a hotararii luate, un pas de implinire a proiectului. Mai intai sunt preparativele, numite acte pregatitoare, preparatorii, exterioare continutului infractiunii, ele sunt caracterizate prin intentionalitate directa si prin forme concrete (procurarea de informatii, de instrumente etc.) In principiu, Codul penal roman nu incrimineaza actele preparatorii, considerate echivoce. Totusi, art. 173, alin. 2 spune: "Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor." in cazul infractiunilor impotriva statului (depozitarea de arme, de pilda).
Sub aspectul incriminarii, tentativa este o forma de infractiune, definita de legiuitor ca punere in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta sau nu si-a produs efectul. Exista tentativa si in cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite ori datorita imprejurarii ca, in timpul cat s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.
Acum deosebirea e clara: actele preparatorii pregatesc conditiile de a savarsi intreaga fapta, in timp ce actele de executare - din care se compune tentativa - se include in insusi procesul infractional.
Prin continutul ei, tentativa nu e posibila in cazul faptelor din culpa, caci acestea devin periculoase prin consumarea faptei; culpa presupune un rezultat produs deja, socotit de faptuitor ca nu se va produce sau, desi trebuia si putea sa-l prevada, el s-a produs. De asemenea, nu e posibila in cazul infractiunilor de imediata consumare, adica formata dintr-un singur act (cazul insultei) sau in infractiunile omisive sau a celor de obicei.
Tentativa exista in anumite forme:
- dupa gradul de realizare a faptei:
tentativa imperfecta; inseamna inceperea procesului infractional, insa pe care faptuitorul il intrerupe dupa primul act sau dupa cateva acte, fie datorita unor factori exteriori siesi, independenti de el, fie datorita siesi (renunta). In primul caz, obstacolul il impiedica obiectiv, in al doilea se impiedica singur sa continue.
tentativa perfecta consta in executarea integrala a activitatii infractionale, fara ca rezultatul propriu infractiunii sa se produca.
- dupa cauzele datorita carora nu se poate ajunge la consumarea infractiunii, avem:
tentativa improprie relativ, care consta in imposibilitatea de a executa intregul proces infractional datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor utilizate de faptuitor sau deoarece obiectul material lipseste din locul unde credea faptuitorul ca se afla:
tentativa improprie absolut se datoreaza fie modului absurd in care a fost conceputa fapta, fie mijloacelor total inadecvate de folosire a lor.
Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului constituie cauze de nepedepsire a tentativei. Prin desistare se intelege renuntarea unilaterala a faptuitorului de a continua executarea fapte, desi ar putea-o face. Daca tentativa este in coautorat, desistantul trebuie sa-i determine pe ceilalti sa renunte, caci - daca totusi aceia o duc la capat - el raspunde penal cu partea sa de contributie pana la momentul desistarii. Pentru existenta desistarii sunt necesare conditiile:
subiectul sa o faca din vointa proprie;
sa o faca inainte de finalizarea executiei.
Impiedicarea producerii rezultatului este comportarea faptuitorului prin care acesta intervine activ ca rezultatul urmarit de el sa nu aiba loc. Adica, odata realizata fapta, dar inainte ca ea sa produca efectul, faptuitorul ia masurile potrivite sa zadarniceasca ivirea acestui efect din proprie initiativa si inainte sa se fi descoperit activitatea lui infractionala. Daca actele indeplinite pana in momentul desistarii sau impiedicarii producerii rezultatului constituie o alta infractiune, se aplica pedeapsa pentru acea infractiune.
Infractiunea perfecta (consumata)
Se numeste infractiune perfecta sau consumata procesul infractional desfasurat in intregul lui, impreuna cu rezultatul urmarit sau acceptat de faptuitor. O infractiune poate fi savarsita de o persoana sau de mai multe persoane. In primul caz aceeasi persoana schiteaza, elaboreaza, stabileste, pregateste si indeplineste toate actele care conduc la rezultatul urmarit sau acceptat. In al doilea caz avem de-a face cu o pluralitate de infractori.
Conditiile existentei pluralitatii de infractori sunt:
sa fi avut loc o fapta prevazuta de legea penala;
sa coopereze la realizarea ei doua sau mai multe persoane;
macar una din persoane sa actioneze intentionat.
Faptuitorii unei infractiuni sunt participanti priviti prin activitatile lor de participatie. Fapta se rasfrange asupra tuturor, cuprinzandu-i intr-o incadrare juridica unica si numai formele de participare ii diferentiaza pe fiecare. Aceasta in principiu, caci in situatia in care participantii efectueaza acte ce se completeaza intre ele, exista coautoratul; iar in situatia in care fiecare participant desfasoara actiuni distincte, dar in vederea aceleiasi rezolutii infractionale, pluralitatea e eterogena.
Cand una sau cateva persoane din toti participantii actioneaza cu intentie suntem in situatia participatiei improprii; cand toti participantii actioneaza cu intentie suntem in situatia participatiei proprii. Raspunderea penala este personala si independenta, incat fiecare participant raspunde pentru partea sa de contributie la comiterea faptei antisociale.
Pentru participatie exista agravanta legala, care consta in savarsirea faptei de catre trei sau mai multe persoane impreuna sau in anumite cazuri - de doar doua persoane impreuna, indiferent in ce calitate.
Coautorala: Coautoratul este savarsirea unei fapte penale de catre doua sau mai multe persoane care contribuie nemijlocit la parcurgerea intregului proces infractional, in fiecare faza a acestuia, urmarind sau acceptand impreuna rezultatul acestuia. Conditiile existentei coautoratului sunt:
- fapta sa fie prevazuta de legea penala;
- persoanele sa coopereze prin acte ce se completeaza reciproc in fiecare faza a procesului infractional;
- cooperarea sa se bizuie pe liber consimtire, pe intelegere expresa sau tacita, prealabila sau concomitenta savarsirii faptei.
Necoautorala: in aceasta distinctie se considera participantii pe roluri in savarsirea faptei penale:
instigatorul - este persoana care determina, cu intentie, alta persoana sa savarseasca o comisiune sau o omisiune; instigatorul se numeste autorul moral, iar instigatul - autor material.
complicele - persoana a carei participare consta in inlesnirea cu intentie la producerea faptei penale, prin activitati indirecte, utile autorului material. Complicitatea poate fi morala sau materiala.
Activitatea infractionala a unei persoane, bazata pe o hotarare infractionala, care intruneste continutul unei infractiuni constituie unitate de infractiuni pentru ca actele personale, diferite, decurg fie din unitatea naturala a faptei, fie din unitatea voita de catre legiuitor.
Unitatea naturala de infractiune se prezinta ca o actiune / inactiune, ca un rezultat social periculos si cu o forma de vinovatie. Ea poate fi simpla sau continua. Infractiunea simpla (lovirea, insulta, furtul etc.) se constituie dintr-un act sau din acte repetate imediat, infractiunea continua printr-o actiune prelungita in timp, ca abandonul de familie sau lipsirea de libertate.
Unitatea legala de infractiune este de doua feluri: continuata si complexa.
Infractiunea continuata este atunci cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp dar in realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni, care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni. Prin urmare, pentru existenta infractiunii continuate se cer conditiile:
- pluralitate de actiuni, unde fiecare actiune realizeaza continutul integral al faptei sau numai a celei ramase in faza de tentativa, iar toate la un loc au la baza o singura rezolutie infractionala, desi se petrec la intervale de timp diferite (savarsirea mai multor acte de delapidare intr-o singura perioada de gestiune etc.);
- actiunile / inactiunile sa realizeze fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni (deci sa aiba aceeasi incadrare juridica: furt, delapidare, inselaciune, fals in acte etc.);
- baza sa fie o singura rezolutie (hotarare) infractionala;
- infractiunea sa aiba un singur autor.
"Infractiunea complexa este cand in continutul sau intra, ca element sau ca circumstanta agravanta, o actiune sau inactiune care constituie, prin ea insasi, fapta prevazuta de legea penala". Prin urmare, avem de a face cu o unitate infractionala legala, in al carei continut se gasesc reunite infractiuni, altfel distincte. De pilda, talharia (art. 211 din Codul penal) reuneste infractiunile de furt (art. 208 din Codul penal), de violenta (art. 180 din Codul penal) sau de amenintare (art. 193 din Codul penal).
Spre deosebire de concursul de infractiuni, infractiunea complexa are loc pe baza unei legaturi de scop - mijloc - sau de antecedent-succedent intre infractiuni.
7. Pluralitatea de infractiuni
Pluralitatea de infractiuni desemneaza situatia in care o persoana a savarsit doua sau mai multe infractiuni inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna dintre ele sau a savarsit o noua infractiune dupa ce a fost condamnata definitiv pentru o alta deja comisa. Ea este conditionata de reunirea mai multor fapte in persoana unui faptuitor, pe de alta parte se coreleaza cu sanctionarea intregului proces infractional format din acte antisociale diferite.
Pluralitatea de infractiuni are doua forme fundamentale: concursul de infractiuni si recidiva. Ambele au ca trasatura comuna pluralitatea de fapte penale si unitatea de faptuitor.
Concursul real de infractiuni este atunci cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite de aceeasi persoana, inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele, iar concursul ideal de infractiuni primeste caracterizarea legala cand o actiune sau inactiune, savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni.
Dupa cum se observa, este concurs de infractiuni in urmatoarele conditii precizate:
sa se savarseasca doua sau mai multe infractiuni;
infractiunile sa fi fost comise anterior unei condamnari definitive pentru vreuna din ele;
cel putin doua infractiuni sa fie susceptibile de condamnare;
toate infractiunile sa fi fost realizate de aceeasi persoana.
8. Recidiva
A doua forma a pluralitatii de infractiuni este recidiva, stare in care, dupa o condamnare definitiva la pedeapsa inchisorii mai mare de sase luni sau dupa cel putin trei condamnari sub sase luni, executate sau nu, condamnatul savarseste iarasi o infractiune cu intentie, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an. Prin urmare, se cere intrunirea urmatoarelor conditii pentru starea de recidiva:
existenta unei condamnari definitive la pedeapsa inchisorii mai mare de sase luni, sau existenta a cel putin trei condamnari definitive pana la sase luni inclusiv, pronuntate pentru infractiuni intentionate. Nu intereseaza daca respectivele condamnari au fost sau nu executate, gratiate dau prescrise;
savarsirea unei noi infractiuni;
faptuitorul sa fie acelasi pentru condamnarea anterioara si pentru noua infractiune.
8.1. Formele recidivei
Este recidiva mare postcondamnatorie recidiva petrecuta:
inainte de executarea primei condamnari sau
in timpul executarii primei condamnari sau
in stare de evadare.
Este recidiva mare postexecutorie recidiva petrecuta:
dupa executarea primei condamnari sau
dupa gratierea primei condamnari sau
dupa prescrierea primei condamnari.
Este recidiva mica:
- dupa trei condamnari sub sase luni executate sau nu se savarseste o noua infractiune cu intentie.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
